Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș” Arad

Facultatea de Științe Socio-Umane și Educație Fizică și Sport

2022-2023

STRESUL ȘI ADAPTAREA LA STRES

 Termenul de stres apare tot mai des, nu numai în publicaţiile ştiinţifice dar şi în
vocabularul curent, într-o dublă utilizare. Una se referă la situaţia stesantă : condiţii dăunătoare,
agresive care asaltează sau ameninţă organismul, presiunile, constrângerile, privaţiunile, la care
este supus individul. Cealaltă are în vedere starea de stres a organismului : suferinţa, uzura lui
precum şi răspunsurile psihologice şi fiziologice ale indivizilor la acţiunea agenţilor stresori. Se
spune, de exemplu, că o persoană " a fost supusă unui stres " sau că trăieşte într-o condiţie de
" stres permanent ", subînţelegându-se că este vorba de o suprasolicitare sau în general de o
situaţie căreia cu greu îi poate face faţă.
Adaptarea la stimulii psihici reprezintă un ansamblu de răspunsuri a cărui tendinţă este
de a restabili echilibrul tulburat. Adaptarea la stres este un proces care se desfăşoară în timp, care
necesită timp pentru a restabili un nou echilibru funcţional. Pentru a bloca efectele distructive ale
stresului, individul pune în joc o mulţime de mecanisme de apărare, activate automat sau
semiautomat. Aceste mecanisme au rolul de a proteja persoane împotriva anxietăţii şi
consecinţelor emoţionale aversive ale stresului precum şi de a menţine consideraţia de sine la
parametri adaptativi. Problematica mecanismelor de apărare a început să fie studiată intens de
descendenţa freudiană. Deşi se numesc mecanisme de apărare ale eului ele au funcţii adaptative
care depăşesc cadrele circumscrise ale psihanalizei tradiţionale (raţionalizarea, proiecţia,
intelectualizarea, represia, reacţia inversă).
Mecanismele de adaptare contribuie la controlul asupra stresului în următoarele
modalităţi:
 Ele oferă o soluţie unor probleme la care încă nu avem soluţia justă.
 Este preambulul unor moduri de adaptare superioare.
 Conservă sau sporesc consideraţia de sine.
Mecanismele de apărare oferă o protecţie împotriva stresului, un răstimp în care
subiectul poate achiziţiona strategii mai realiste şi mai mature de rezolvare a problemelor sale. În
cazul în care aceste comportamente devin modul curent de răspuns la situaţiile stresante,
obturând disponibilităţile persoanei de a învăţa comportamente adaptative mai mature, ele nu
mai constituie mecanisme de ajustare la stres. În acest caz se pot transforma în reacţii nevrotice
dezadaptative.
Prezentă sub orice formă de psihism, adaptarea este implicată în toate tipurile de reacții
întâlnite la om, după cum poate fi identificată chiar și în secvențele constitutive ale unor
subsisteme psihice ale personalității. J .Piaget, pentru care legile fundamentale după care
funcţionează psihicul uman sunt asimilareaşi acomodarea, ambele cu evidente implicaţii
adaptative. Pentru J.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare,cu alte
cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte.” Adaptarea este un pattern
comportamental pozitiv, care poate fi folosit la reducerea stresorilor și stresului asociat unei boli.
În 1937, Selye H. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală, definindu-l
ca un ansamblu de reacții prin care organismul răspunde la o acțiune agresivă-stres.

Conceptul de stres

Conceptul de stres, introdus de Selye H. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare

exercitată din exterior asupra organismului, care determina o reacţie de adaptare nespecifică a
organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea. Roger Guillemin, pornind de la
această definiţie, formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă
printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un
sistem biologic.” Selye H. a privit stresul din punct de vedere fiziologic, în timp ce Spinoza
considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. Aproape orice stresor şi aproape orice
reacţie de stres implică atât componente fiziologice, cât şi psihologice (emoţionale).
Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de
agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic. Cea mai largă
definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. (1967) „totalitatea conflictelor
personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. Agenţii stresori capabili să
declanşeze un stres psihic sunt de natură variată, nefiind obligatorii numai stimulii psihici, din
această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin
cuvintele, ideile, procesele gândirii. Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de
situaţii psiho-traumatizante. În stresul psihic, principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu
conţinut noţional-ideativ, recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare
„actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi. – cei senzoriali externi. Aceştia pot
deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp
îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. –
parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum
„noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează. Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o
clasificare stresului realizată în funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau relativă
a stresului; raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii, după Erikson, în termeni de
concordant, neconcordant, indiferent); nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi
controlabilitate – necontrolabilitate; răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra
omului „obişnuit”. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori, la orice vârstă şi în
conjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice.

Coping-ul

În teoria tranzacțională, coping-ul este definit ca fiind ”efortul cognitiv și

comportamental al organismului de a reduce, tolera sau stăpâni cerințele mediului care depășesc
resursele individului” (Lazarus, 1984, p.141).
Lazarus distinge două categorii în strategiile de ajustare : acțiuni directe, dirijate spre
modificarea intensității sau eliminarea stresorilor și strategii indirecte ce au ca scop controlarea
răspunsurilor emoționale la stresori. În general, coping-ul joacă un rol important în anticiparea
situației când persoana se poate pregăti pentru confruntare și poate evalua confruntarea și
postconfruntarea când este analizată semnificația personală a situației survenite. Anticiparea
presupune de cele mai multe ori reacții intense psihofiziologice comparativ cu confruntarea.
Strategiile de coping au ca scop menținerea distresului în limite tolerabile, menținerea
stimei de sine, prezervarea relațiilor interpersonale și plasarea situației în alte circumstanțe.
Acestea pot fi categorizate ca fiind cognitiv-active, comportamental-active și strategii evitative.
Strategiile cognitiv-active reprezintă răspunsuri prin care indivizii analzează activ situația
și depun efort în direcția unei ajustări eficiente, strategiile comportamental-active reprezintă
răspunsuri prin care indivizii acționează pentru a-și îmbunătății situația problematică și
strategiile evitative sunt acele răspunsuri utilizate frecvent de indivizi pentru a reține
circumstanțele stresante în afara conștiinței.
Aceste strategii este important să fie susținute de dezvoltarea autoeficacității, gândirea
pozitivă, de dezvoltarea unei perspective optimiste, de autocontrol și căutarea suportului social.
Alte strategii care pot juca un rol important în ajustarea la stres pot fi angajarea în activități
plăcute și umorul.
BIBLIOGRAFIE

4.Stora, Jean-Benjamin - Stresul, editura Meridiane, Bucuresti, 1999

5.Deborah J. Weibe, Debra Moehle McCallum, Health Practices and Hardiness as Mediators in
the Stress-Illness Relationship, Health Psychology 5, no.5 (1986), în lucrarea Marvin R.Lery,
Mark Dignam, Jenet H.Shirreffs, "Targeting Wellness: The Core", Mc Graw Hill, Inc, 1992
6. Băban, A., 2013, Suport de curs psihologia sănătății, Universitatea Babeș-Bolyai
7. Marian, M., Drugaș, M., Roșeanu, G., Perspective psihologice asupra sănătății și bolii,
Editura Universității din Oradea, 2005