Tipuri de stres

Pentru a putea înțelege modul în care persoanele învață să se adapteze în fața

situațiilor stresante este important să analizam perspectivele prin care stresul poate fi
perceput.
Stresul poate fi descris ca un răspuns la un stimul sau un proces, iar modul prin care
o persoana conceptualizează stresul determină reacțiile și strategiile sale de adaptare.

Răspuns fiziologic
Factor stresor Stres ca răspuns
nespecific

Reacții psihologice și Adaptare sau

Stres ca stimul
fiziologice acomodare

Stres ca un proces
Factor stresor Adaptare
cognitiv complex

I. Stresul descris ca model de răspuns

H. Selye (1956) a descris stresul asemeni unui răspuns, un pattern fiziologic cu

caracter general adaptativ (sindromul general de adaptare - SGA). Prin acest model stresul
este descris ca un mecanism defensiv nespecific alcătuit din 3 etape: reacția de alarmă,
rezistența și epuizarea.

Stresul prelungit sau de intensitate severă determină boala de adaptare, care

reprezintă consecința suprasolicitării resurselor organismului ca urmare a adaptării pentru o
lungă perioadă de timp. Consecințele somatice agravează starea organismului și pot duce
chiar la decesul persoanei.

Pentru a actualiza conceptul de stres, H. Selye a afirmat în 1983 ca răspunsul unei

persoane în fața factorilor stresori poate avea urmări pozitive sau negative în funcție de
interpretarea cognitivă a experiențelor stresante anterioare și a simptomelor fizice. Prin acest
mod stresul poate fi resimțit ca eustres (pozitiv) sau distres (negativ).

Cu toate acestea, Selye a considerat întotdeauna că stresul este în primul rând un

răspuns fiziologic. Ulterior, alți cercetători au aprofundat cercetările asupra stresului și au
descoperit și implicarea proceselor psihologice în răspunsul stresor.
Modelul de stres ca răspuns incorporează reacție de adaptare, introducând termenul
de sindrom general de adaptare (SGA). Adaptarea apare în etapele de alarmă și de rezistență.

Atunci când o persoana se confruntă cu un stimul negativ, se inițiază reacția de alarmă

prin activarea sistemului nervos simpatic și a axei hipotalamo-pituitare-adrenale pentru a
combate sau evita stimulul (reacția "luptă-sau-fugă"). Odata initiat răspunsul "luptă-sau-fugă"
persoana intra în etapa de rezistență, restabilind homeostazia organismului.

În 1932 Cannon a descris noțiunea de homeostazie a organismului, explicând

autorefacerea prin utilizarea de resurse interne în scopul restabilirii stării de sănătate
biopsihosocială a organismului.

În cazul în care nu se obține homeostazia, organismul se acomodează la acțiunea

factorului stresor. Acomodarea prelungită determină boala de adaptare, care presupune de
exemplu insomnii mixte, tulburări psihice, hipertensiune sau boli cardiace.

Termenul de „alostază” (din eng.”allostasis”) înseamnă „să obții stabilitate prin

schimbare” și a fost introdus de Sterlingand în 1988. Alostaza se refera la procesul de
menținere a homeostaziei și presupune definirea unor limite ale controlului organismului, limite
care se pot schimba odată cu schimbările din mediu.

Există mediatorii primari ai alostazei, precum hormonii din axa hipotalamo-pituitara-

adrenala, catecolaminele, sistemul nervos parasimpatic și citokinele pro și antiinflamatorii.
Acestea funcționează într-un sistem non liniar în care acțiunile unui mediator influențează
acțiunile celorlalți mediatori.

Conceptul de alostaza explică și ambiguitatea termenului de homeostazie și

diferențiază sistemele esențiale pentru supraviețuire (homeostazia) de sistemele responsabile
pentru menținerea homeostaziei (alostaza).

Sistemele alostatice permit organismului să întrețină stările fizice bazale (spre exemplu
starea de trezire, somnul, clinostatismul, ortostatismul, realizarea exercițiilor fizice) și să se
adapteze la zgomote, aglomerație, izolare, foamete, temperaturi extreme, pericol fizic, stres
psihosocial și infecții microbiene sau parazitice.

Conceptul de „stare alostatică” se referă la nivelul alterat al mediatorilor primari care

asigura energia și comportamentele necesare adaptării la schimbările din mediu, provocărilor
precum interacțiunile sociale, schimbările de vreme, bolilor, poluării etc.

O stare alostatică rezultă într-un dezechilibru al mediatorilor primari ceea ce determină

o producție exagerată sau neadecvată a celorlalți mediatori. Printre exemple se numără
hipertensiunea, ritmul perturbat al cortizolului din depresiile severe, fatigabilitate sau din
deprivarea de somn, creșterea nivelului de citokine pro inflamatorii și dezechilibrul factorului
eliberator de cortizol.

Stările alostatice pot fi stabilizate pentru o perioada limitată de timp dacă energia
depozitata și ingestia alimentelor poate stimula mecanismele homeostatice. Dacă însă
dezechilibrul continuă pentru o perioadă lungă de timp și devine independentă de reze rvele
energetice apar simptomele dezechilibrului alostatic. Obezitatea abdominala este un exemplu
al acestei tulburări.

II. Stresul descris ca model de stimul

 Teoria conform căreia stresul este un stimul a fost introdusă în anii 1960 și descrie
stresul ca un eveniment de viață major sau o schimbare semnificativă ce necesită un răspuns,
o ajustare sau un efort de adaptare.

Holmes și Rahe (1967) au creat Scala de Efort a Evenimentelor de Viață (eng. “Social
Readjustment Rating Scale" - SRRS) care este alcătuită din 42 de evenimente de viață
scorate în funcție de efortul de adaptare necesar unei persoane pentru a-l putea depăși
(include spre exemplu căsătoria, divorțul, schimbarea locuinței, moartea unui prieten apropiat,
pierderea slujbei, pierderea partenerului).
Holmes și Rahe au afirmat ca stresul este o variabilă independentă, contrazicând
teoria lui Selye conform căreia stresul este o variabilă dependentă în reacția sănătate-stres-
adaptare.

O variabilă independentă înseamnă că stresul este cauza reacției și nu reacția în sine.

Cu toate că s-a stabilit o legătura intre scorurile înalte ale SRRS și apariția bolilor somatice,
teoria stresului ca stimul nu caracterizează eficient conceptul de schimbare.

Teoria presupune că schimbarea este inevitabil stresantă și ca evenimentele majore

de viață necesită același nivel de efort pentru adaptare pentru toate persoanele. De
asemenea, afirmă că stresul este resimțit de către indivizi cu o intensitate asemănătoare
(generală, comună), care atunci când este depășită cauzează o patologie somatică.

Inițial Rahe și Holmes au considerat individul un receptor pasiv al stresului, care nu

joacă niciun rol în determinarea nivelului intensității sau valenței stresului. Ulterior (Rahe,
1978) a fost introdus conceptul de interpretare, sugerând că o schimbare sau un eveniment
major de viață poate fi interpretat ca o experiență pozitivă sau negativă în funcție de percepția
cognitivă și emoțională individuală.

În ciuda acestei modificări, teoria necesită în continuare îmbunătățiri întrucât nu

include variabile importante cum ar fi mediul, resurse de sprijin, personalitate, experiența de
viață și experiențele anterioare cu factorii stresori.

III. Stresul descris ca model de proces (cognitiv)

Puncte cheie:
- Stresul este un mecanism biologic de adaptare care stimulează starea de alertă la
solicitările din mediu și care mobilizează resursele de adaptare
- Mecanismul de stres este activat de percepția unei potențiale amenințări a stării de
bine, din partea solicitărilor exagerate din mediu
- Exista un nivel diferit de vulnerabilitate la stres datorita diferențelor individuale ale
proceselor cognitive ( în principal interpretarea și atenția selectivă)
- Stresul acut pe termen scurt poate stimula restructurarea cognitivă și dobândirea de
noi abilități, însă afectează capacitatea de evocare a amintirilor și a proceselor
cognitive complexe
 - Stresul cronic pe termen lung agravează un ansamblu de funcții cognitive, probabil din
cauza nivelurilor constant crescute a hormonilor glucorticoizi care afectează structurile
cerebrale

Lazarus și Folkman au definit stresul dintr-o perspectiva psihologică ca o relație intre

persoană și mediu, în care solicitările mediului sunt evaluate de către persoana ca fiind dificile
și dăunătoare pentru starea să de bine. Stresul apare atunci când circumstanțele situației
stresante sunt percepute ca fiind epuizante și imposibil de gestionat.

În această teorie, un concept central este evaluarea - procesul cognitiv prin care se
evaluează situația în funcție de semnificația pe care o are asupra stării de bine personale.
Astfel originea stresului ar fi una de tip cognitiv, iar solicitările externe devin factori stresori
activând un răspuns biologic atunci când aceste solicitări amenință status quo-ul.

Aceasta ar explica de ce un eveniment similar obiectiv (ex. vorbitul în public) este

stresant pentru unele persoane, în alte cazuri este mai puțin solicitant, iar pentru unii poate fi
chiar benefic, o oportunitate de dezvoltare personală.

Exista două tipuri de evaluări: primară și secundară. Evaluarea primară se referă la

variabile care riscă să fie afectate într-o situație stresantă, care sunt solicitările externe și
implicațiile lor. Au fost descrise trei scenarii posibile ale acestui tip de evaluare.

În primul scenariu circumstanțele din mediu pot fi evaluate ca fiind irelevante stării de
bine personal, neafectând nevoile și obiectivele proprii și atunci nu se dezvolta stresul. În al
doilea scenariu circumstanțele pot fi evaluate ca fiind benigne sau pozitive, nedeterminând
stres, fiindcă sunt percepute ca fiind de folos în menținerea stării de bine. În al treilea scenariu,
circumstanțele sunt evaluate ca fiind stresante dacă afectează nevoile și obiectivele
personale. În acest ultim scenariu se dezvoltă evaluarea secundară.

Evaluarea secundară presupune o analiză a resurselor proprii și a opțiunilor valabile

în aceasta situație. În funcție de rezultatul evaluării secundare se pot dezvolta patru tipuri de
stres: amenințare, deteriorare, pierdere și provocare.

Evaluarea situației ca fiind o amenințare presupune că persoana percepe un potențial

eveniment ca având consecințe negative.

Evaluarea situatei ca fiind dăunătoare presupune că persoana percepe că evenimentul

negativ deja a avut loc.

Evaluarea situației ca fiind o pierdere presupune că persoana percepe că un lucru

pozitiv a devenit inaccesibil.

Toate aceste trei tipuri de evaluări determină distres, forma tipică a stresului. În
contrast, evaluarea situației ca fiind o provocare determină eustres. O provocare implică
resimțirea unei situații ca fiind solicitantă (incertitudinea siguranței în abilitățile proprii rezultă
într-un potențial stres), dar și ca o oportunitate de a obține beneficii, ceea ce motivează
capacitatea de efort a persoanei.
 Definiția anterioară a evaluării afirmă că strategiile cognitive sunt procese active,
conștiente și voluntare prin care se analizează solicitările din mediu și resursele personale.
Însă chiar și Lazarus, care a definit conceptul, a afirmat ca evaluarea poate fi realizată și prin
procese cognitive automate.

În oricare dintre mecanisme, percepția impredictibilității și a absentei controlului sunt

principalele variabile ale teoriei evaluării cognitive a stresului.

Impredictibilitatea reprezintă nivelul de incertitudine generat de situația stresantă -

dacă, când, unde, cum și cu ce intensitate va fi resimțită amenințarea, deteriorarea sau
pierderea. Absenta controlului reprezintă incertitudinea individului legată de abilitatea de a se
adapta în fața amenințării, deteriorării sau pierderii. Impredictibilitatea și absenta controlului
vor determina caracterul stresant al cererilor externe.

Factor Evaluarea Evaluarea Adaptare

stresor primară secundară

Așa cum s-a menționat anterior, atât probabilitatea de declanșare a răspunsului stresor
cat și intensitatea acestuia diferă semnificativ în funcție de indivizi, chiar și prin expunerea la
același factor stresor. De asemenea, conceptualizarea cognitivă implicată în procesul stresor
este inițiată și menținută în funcție de evaluarea factorului stresor de către individ.

Acest fapt explică existența unei vulnerabilități a caracteristicilor personalității, iar

aceasta vulnerabilitate este condiționată de stilul cognitiv implicat în procesarea stresorilor.
Au fost descrise trei mecanisme cognitive vulnerabile care întăresc caracterul amenințător al
factorilor stresori.

Primul stil cognitiv descris este cel hipervigilent, care direcționează atenția
observatorului spre detectarea indicilor “amenințători” dintre toți stimulii din mediul
înconjurător. Hipervigilența înseamnă capacitatea de a detecta inclusiv stimulii cu un nivel
redus de amenințare.

Al doilea stil cognitiv este cel preferențial, prin care individul alege să interpreteze într-
un mod amenințător stimuli ambigui care pot avea și semnificații neutre (spre exemplu o
expresie faciala neutră, un zâmbet, care pot fi interpretate drept gesturi de furie sau chiar
sfidare).

Al treilea stil cognitiv este cel ruminativ, în care odată ce o situație a fost evaluată ca
fiind stresantă apare o predispunere a individului de a rumina asupra scenariilor catastrofice
și de a-și exagera negativ propriile abilități de adaptare.

În urma descrierilor se observă că prin atenția selectivă asupra stimulilor amenințători

și prin percepția distorsionată negativă a stimulilor neutrii crește probabilitatea de a interpreta
situațiile ca fiind stresante. Iar ruminarea constantă a imaginilor amenințătoare, dăunătoare
sau de pierdere va crește intensitatea și durata răspunsului stresor.

În încercarea de a defini stresul ca un proces mai dinamic, Lazarus a dezvoltat teoria

tranzacțională a stresului și adaptării (TTSC – Transactional Theory of Stress and Coping),
care descrie stresul asemeni unui produs de tranzacție între o persoană (ceea ce include
sistemele cognitive, fizice, afective, psihologice și neurologice) și complexitatea mediului
înconjurător personal.

Stresul ca tranzacție a avut un impact semnificativ atunci când Kobasa (1979) a

introdus conceptul de “tărie” (din eng.”hardiness”). Tăria se referă la un tipar de trăsături de
personalitate care diferențiază persoanele capabile să rămână sănătoase sub stres de
persoanele care dezvolta diverse tulburări sub aceleași condiții stresante.

Tăria are caracteristici similare cu cele ale altor concepte de personalitate din
psihologie, precum locus de control (Rotter,1966), simț de coerenta (Antonovsky,1987),
autoeficiența (Bandura,1997) și tendința spre optimism (Scheier, 1985).

Prin modelul de stres ca tranzacție cercetătorii au introdus mai mulți factori

responsabili de reacțiile diferite la situațiile stresante, pe care i-au clasificat în funcție de tipul
de stres pe care îl generează:

Criteriul factorilor stresori Tipul de stres

1. Continuitatea factorilor ● Stres continuu
stresori ● Stres discontinuu
2. Intensitatea factorilor stresori ● Stres de suprastimulare (suprasolicitare)
● Stres de stimulare redusă (subsolicitare)
3. Numarul de persoane ● Individual
afectate ● Grupal
● Populational (in razboaie, catastrofe etc.)
4. Durata de acțiune a factorilor ● Acut – acționează minute sau ore
stresori ● Secvențial – acționează în mod periodic
● Cronic – acționează zile, luni sau ani
5. Caracterul factorilor stresori ● Fizic
● Psihic
● Psihosocial
● Organizațional
● Cultural

Printre teoriile cele mai cercetate se numără și modelul stres-diateză. Diateza este o
teorie psihologică care încearcă să explice comportamentul la stres ca fiind condiționat de
anumite vulnerabilități. Termenul “diathesis” provine din limba greacă și se traduce prin
dispoziție sau vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea care poate lua forma unor factori genetici,
psihologici, biologici sau situaționali.

Teoreticienii conceptualizează diferit diateza, însă ei sunt de acord că diateza

înseamnă o vulnerabilitate pe care acționează stresul. Stresul și diateza pot interacționa.
Heeringen a punctat ca nu doar diateza predispune oamenii la evenimente de viață stresante,
dar și experiențele stresante pot avea un impact semnificativ asupra diatezei.

Exista o gama larga de diferențe individuale între persoane, privind vulnerabilitatea lor
la dezvoltarea unor tulburări. Modelul stres-diateză este util pentru explorarea modului în care
trăsăturile non-biologice (valori sociale și culturale, factori situaționali, ritualuri, trăsături de
personalitate diferite, procese cognitive diferite etc.) sau genetice interacționează cu
influentele mediului (stresul) pentru a produce tulburări cum ar fi depresia, anxietatea sau
schizofrenia. De asemenea, diateza este un factor care pe termen lung poate duce la
creșterea riscului autolitic al unei persoane.

Mann a sugerat ca diateza poate exista independent de o tulburare psihiatrică în timp

ce alți cercetători au considerat tulburările psihiatrice ca fiind o parte din diateză.

Modelul oferă modalități utile de evaluare și organizare a informațiilor privind cum

factorii externi (stresul) și factorii interni (vulnerabilitatea constituțională) poate funcționa
împreuna în producerea tulburărilor.

Din perspectiva modelului se considera ca anormalitatea nu este înnăscută, dar o

predispoziție pentru a dezvolta o tulburare este înnăscută. Daca predispoziția pentru o
tulburare este prezentă în familie atunci există și posibilitatea transmiterii acesteia.

Recentele progrese în genetica moleculară precum și extensia conceptuală a

modelului poate îmbunătăți utilitatea lui în abordarea și înțelegerea cauzelor tulburărilor fizice
și psihice.

Începând cu 1980 studiile asupra stresului au avut ca obiectiv dezvoltarea unor modele
prin care să înțelegem mai bine cum evoluează factorii sociali în distres psihosocial, simptome
psihiatrice sau alte tulburări de sănătate. Poate cel mai dezvoltat model sociologic este
modelul stres-proces, realizat de Pearlin.

Conform lui Pearlin modelul stres-proces se bazează pe trei concepte cheie. În primul
rând, procesul este un sistem complex care implică interconexiuni dinamice între
componentele procesului. Schimbările într-un grup de componente determină schimbări în
celelalte grupuri.

În al doilea rând, se accentuează afirmația lui Selye conform căreia stresul este o
experiență „normală” – stresul social este o experiență obișnuită a vieții, nu este anormal.

În al treilea rând, originea stresului este în esență una socială: factorii stresori decurg
din experiențele individuale cu mediul social. Acest fapt direcționează sociologii cercetători
către surse de stres social din mediul proxim al individului. Contextul social devine mai
important decât componenta istorică sau biologică.

Modelul stres-proces al lui Pearlin descrie surse de stres ce includ evenimente majore
de viață, precum și factori stresori minori și constanți precum dificultățile de zi cu zi. Aceste
surse de stres au un potențial interactiv atunci când acționează asupra sănătății; evenimentele
de viață pot intensifica sau exagera dificultățile deja existente și vice-versa. De asemenea,
evenimentele stresante pot crea noi dificultăți, care la rândul lor pot genera noi evenimente de
viață stresante.

Prin mediatorii stresului se înțeleg factorii de sprijin social, resursele psihosociale

(controlul, stima de sine, încrederea în sine, dependența interpersonală și strategiile de
adaptare). Conform ipotezei acești mediatori conectează stresul cu „manifestările” sau
consecințele secundare expunerii. Spre exemplu, indivizii expuși la o experiență stresantă,
vor resimți o deteriorare a sentimentului de control asupra propriei vieți. Aceasta deteriorare
a stăpânirii de sine se manifesta prin distres sau sentimente depresive.

Mediatorii pot avea rolul și de moderatori al relației stres-distres. Exemplele clasice

sunt cele în care impactul stresului asupra sănătății mintale este redus în prezența unor
resurse puternice psihosociale, a sprijinului social sau a resurselor de adaptare. Efectele de
moderare, numite și efecte de gestionare, reflecta procesele prin care consecințele stresului
sunt temperate de abilitățile de adaptare ale individului.

Rezumând interconexiunea între sursele de stres, mediatorii sau moderatorii și

consecințele stresului este plasată în contextul social definit prin statutul social, statutul
economic și rolul pe care îl ocupă individul în societate.