Stresul

Teoria fiziologică a stresului

Termenul stres (în psihologie) aparţine lui Hans Selye, care îl definea ca fiind “ansamblu
de reacţii ale organismului uman faţă de acţiunea externă a unor agenţi cauzali, constând în
modificări morfo-funcţionale, cel mai adesea endocrine” (Stora,1999). Pentru Selye stresul este în
mod fundamental un răspuns fiziologic.
Ultima concepţie a lui Selye este aceea că stresul este un răspuns nespecific al organismului
la orice solicitare a mediului înconjurător (Stora, 1999).
Sindromul General de Adaptare este caracterizat prin trei stadii:
1. Reacţia de alarmă - cuprinde două faze:
• faza de şoc (caracterizată prin hipotensiune, hipotermie, depresie nervoasă, etc.), cu
vătămarea sistemică bruscă
• fază de contraşoc, în care apar fenomenele de apărare (hiperactivitatea cortico-
suprarenalelor, involuţia aparatului timico-limfatic, etc.)
2. Stadiul de rezistenţă în care sunt activate mecanismele de autoreglare. Cuprinde
ansamblul reacţiilor sistemice provocate de o expunere prelungită la stimuli faţă de care
organismul a elaborat mijloace de apărare.
3. Stadiul de epuizare este foarte asemănător reacţiei de alarmă, când, datorită prelungirii
acţiunilor agenţilor nocivi, adaptarea organismului cedează.
Teoria cognitivă a stresului
• Conform fondatorilor acestei teorii (Lazarus, McGrath, Sells, Kasl, French, Cobb, Caplan),
stresul psihic apare ca un dezechilibru intens, perceput subiectiv, dintre solicitările impuse
organismului şi capacitatea sa de răspuns.
• Pentru a descrie SP, Lazarus introduce următoarele concepte: ameninţarea (treath),
evaluarea (appraisal) şi adaptarea (coping).
Ameninţarea - este definită prin trei caracteristici de bază:
– anticipează confruntarea cu o situaţie periculoasă sau cu o trăire negativă;
– orientează conduita în viitor;
– este dependentă de procesele cognitive (percepţie, gândire, memorie, învăţare).
Evaluarea
Lazarus distinge trei momente ale evaluării:
1. Evaluarea primară - prin care situaţia este definită ca dăunătoare sau nu, finalizându-se printr-
un sentiment de încredere în forţele proprii sau, dimpotrivă, de neputinţă.
2. Evaluarea secundară - prin care subiectul trebuie să aleagă din alternativele adaptative avute la
îndemână.
3. Reevaluarea - se referă la schimbarea percepţiei iniţiale din benignă în nocivă, sau invers, ca
rezultat al noilor informaţii, inclusiv succesul sau eşecul primelor tentative adaptative.
Adaptarea
Dacă stimulul este evaluat ca ameninţător se declanşează procesele ce vizează reducerea
sau eliminarea lui, numite procese de coping
Coping - efort cognitiv şi comportamental al organismului de reducere, tolerare sau
stăpânire a cerinţelor mediului ce depăşesc resursele individului (autoevaluate).
Lazarus subliniază distincţia între adaptare, ce desemnează de cele mai multe ori răspunsuri
automate, bine stabilite, mai ales biologice şi senzoriale, şi ajustare - ce intervine când adaptarea
nu mai este valabilă, fiind necesar un efort ce implică strategii cognitive şi comportamentale.
Lazarus şi Miller disting două categorii în strategiile de ajustare:
–acţiuni directe, dirijate spre modificarea intensităţii sau eliminarea stresorilor (întărirea
resurselor individuale, atacul, evitarea, blocarea).
–acţiuni indirecte ce au ca scop controlarea răspunsurilor emoţionale la stresori (strategiile
"paleative" şi mecanismele inconştiente de apărare psihologică).
Pearlin adaugă şi "modificarea modului de a privi problema într-o manieră ce reduce
ameninţarea“ (reformularea).
Începutul cercetărilor evenimentelor de viaţă se leagă de publicarea în 1967 a metodelor
de cuantificare a acţiunii asupra psihicului, a acestor evenimente prin scalele de evenimente de
viaţă ale lui Holmes şi Rahe.
Teoria susține că cele mai diverse schimbări de viaţă (respectiv moartea partenerului,
mutarea, schimbarea locului de muncă, divorţul etc.) implică aceeaşi încărcătură, readaptare şi
consecinţă asupra persoanei. Ideea de bază constă în aprecierea situaţională a stresului,
procesele mijlocitoare între stimulul stresant şi reacţia de stres rămânând ignorate.
Suportul social - este mai degrabă orientat psihologic şi el ar fi rezultatul interacţiunilor
sociale şi prelucrării lor de către individ.
Pentru unii autori (Sommer & Fydrich 1989; Cohen & Syme, 1985) componentele de
conţinut ale suportului social sunt:
–suportul emoţional (de exemplu, apropiere, încredere, acceptare)
–suportul informaţional (de exemplu, informaţiile relevante pentru acţiune)
–suportul practic şi/sau material (suport financiar, sprijin material, etc.)
–integrarea socială (inserţie în reţeaua interacţiunilor sociale, acord asupra valorilor şi
concepţiilor).
Suportul social
Barrera (1986) propune o altă analiză a perspectivei suportului social:
–structural - persoane care într-o anumită situaţie ajută sau ar ajuta.
–cognitiv - percepţia suportului ca şi certitudine sau a conştiința sprijinului social (suportul social
perceput ca şi cogniţie socială).
–interactiv - suportul acţiune.
Modelul ABC (Albert Ellis)
Conform lui Ellis „oamenii se simt aşa cum gândesc”.
În modelul ABC:
–A - eveniment activator (activation): potenţial stresor sau orice altceva capabil să perturbe sau
să supere individul
– B - convingeri (beliefs) despre stresor.
–C - consecinţe (consequences) ale convingerilor. Consecințele care derivă din convingeri
iraţionale, rigide despre evenimente negative, vor fi inadecvate şi se vor numi consecinţe negative
disfuncţionale, iar C-urile care derivă din convingeri raţionale, flexibile despre A-uri negative vor
fi adecvate şi se vor numi consecinţe negative funcţionale (Crowford şi Ellis, 1989).
Tipul A și tipul B de comportament
Conceptul de tip A de comportament îşi are originea în studiile cardiologilor Meyer
Friedman şi Ray Rosenman, care observau că mulţi dintre pacienţii lor prezintă anumite trăsături
comune.
Formularea originală a paternului de comportament de tip A, includea o serie de trei
caracteristici:
–simţ exagerat al urgenţei timpului, deseori prin încercarea de a face mai mult în timp mai scurt;
–simţ exagerat al ostilităţii, în mod frecvent exteriorizat prin furie şi iritare;
–ambiţie exagerată şi competitivitate.
În contrast, persoanele relaxate, nepăsătoare, au fost clasificate ca având un patern de
comportament de tip B (Rosenman şi Chesney, 1982; Janisse şi Dyck, 1988, apud Hockenbury,
1998).
Bolile psihosomatice
 O serie de boli somatice sunt considerate a avea în principal etiologie psihică (ulcerul de
stres, diabetul, astmul psoriazis, etc.)
Unitatea Soma-Psihic este modulată socio-cultural.
Studiile clinice au reliefat, la bolnavii psihosomatici, o dublă vulnerabilitate la stres: psihică şi de
organ. Sihologia sănătății a propus includerea stilului de viață, ca factor cu posibilă implicare
etiopatogenică.
Sistemul gastro-intestinal – tulburări de alimentare (anorexia, bulimia, obezitatea
patogenică), constipaţia, sindromul colonului iritabil, ulcerul gastric.
Sistemul cardio-vascular – hipertensiunea arterială, sincopa, cardiopatia ischiemică,
aritmia, atacul cardiac.
Căi respiratorii – astmul, tusea nervoasă.
Dureri psihosomatice – cefalee, durerea abdominală, reumatismul ţesutului moale,
mialgia.
Sfera ORL – vertij, probleme de auz, acufene, probleme de deglutiţie.
Sistemul endocrin – diabet, nanismul psihosomatic (piticism).
Sistemul reproductiv – disfuncţii de dinamică sexuală, tulburări de ciclu menstrual,
sarcina falsă.
Tegumente – neurodermatite, prurit psihogen, psoriazis.
Instrumente de evaluare a stresului
Scala strategiilor de adaptare la stres – Lazarus si Folkman
Scala evenimentelor de viață – (Holmes și Rahe, 1967)
Inventarul strategiilor de coping – COPE (Carver C.S; Scheier, M.F; Weintraub, J.K., 1989)
Chestionar tip A și B de comportament