RELAŢIA TERAPEUTICĂ ÎN MODELUL PSIHANALITIC

VERSUS MODELUL PSIHODRAMATIC

Autor Gabriela Dima
Iulie 2003

RELAŢIA TERAPEUTICĂ ÎN PSIHANALIZĂ

Termenul „psihanaliză” îi aparţine lui Sigmund Freud, fondatorul unei teorii şi concepţii
psihologice care a dat naştere unuia dintre principlalele curente ale psihologiei, şi a avut o largă
influenţă asupra altor ştiinţe.
Psihanaliza este:
1. metodă de investigaţie care constă, în esenţă, în punerea în evidenţă a semnificaţiei
inconştiente a cuvintelor, acţiunilor, producţiilor imaginare (vise, fantasme) ale unui
subiect. Această metodă se bazează în principal pe asocierile libere ale subiectului.
3. o metodă psihoterapeutică bazată pe acest mod de investigare şi având ca specific
interpretarea controlată a rezistenţei, transferului şi dorinţei
4. un ansamblu de teorii psihologice şi psihopatologice în care sunt sistematizate rezul-
tatele obţinute prin metoda psihanalitică de investigare şi tratament.
Vocabularul psihanalizei (J.Laplanche, J.-B. Pontalis, 1994)

Referitor la alegerea termenului psihanaliză, Freud îl defineşte:

„Am numit psihanaliză travaliul prin care aducem în conştiinţa bolnavului
materialul psihic refulat în el.”

Teoria şi practica psihanalitică a suferit de-a lungul timpului o serie de dezvoltări şi transformări.
Cu toate acestea, relaţia terapeutică rămâne unul dintre cei mai importanţi factori terapeutici,
alături de tehnicile analizei.
“Cercetările au arătat că, luate separat, caracteristicile terapeutului şi pacientului explică
doar o mică parte din varianţa succesului terapeutic, în timp ce interacţiunea specifică din
cadrul diadei terapeutice corelează semnificativ cu rezultatele.”
(Schaap, Bennun, Schindler, Hoogdvin, 1993)
Terapia psihanalitică clasică impune relaţiei terapeutice anumite reguli în concordanţă cu mo-
delul teoretic ce o fundamentează.
Pornind de la descoperirea fenomenelor de transfer de către Freud, pe baza observaţiilor din
terapie (1905), conceptul a suportat o serie de modificări, lărgiri, chiar din partea părintelui
psihanalizei, Freud, cât şi a urmaşilor săi, care au dezvoltat noi perspective asupra transferului.

O familie de concepte în controversă: relaţie reală, alianţă terapeutică, alianţă de lucru

şi transfer
Tatăl acestei familii de concepte este considerat a fi Freud, în persoana medicului de care se
“ataşează” pacientul, la fel ca şi în “relaţia reală”, a cărei stabilitate formează o contrapondere
împotriva transferului. Pentru că este de neconceput o familie fără o mamă, aceasta este asociată
“transferului nesupărător” care formează fundamentul solid, de încredere, tăcut şi clădit timpuriu
în istoria vieţii. Transferul nesupărător nu este numai mama acestei familii de concepte. Persoa-
nelor de referinţă materne reale li se atribuie cea mai mare influenţă în construirea unor atitudini
de încredere faţă de cei din jur. Dacă la un pacient încrederea domină faţă de neîncredere, poate
fi aşteptat un transfer nesupărător stabil, în sensul terminologiei freudiene.
După “tatăl” şi “mama” au fost introduse noi denumiri, care se deosebesc unele de altele ca şi
copiii reali, care seamănă mai mult cu mama sau mai mult cu tatăl.
Sandler et al. evidenţiază că:
“până la introducerea alianţei terapeutice a persistat o confuzie, deoarece Freud înţelegea
prin transfer pozitiv atât transferul nesupărător, cât şi pe cel libidinal.”
Sandler et al. (1973)
Aceşti autori arată că alianţa terapeutică cuprinde elemente cât se poate de diferite.
Zetzel înţelege alianţa terapeutică după modelul relaţiei timpurii mamă – copil, considerând că:
“fazele timpurii ale unei analize corespund în anumite privinţe fazelor timpurii de
dezvoltare infantile.”
Zetzel (1956)
Pentru alianţa terapeutică, Zetzel a tras de aici concluzia că analistul, mai ales la începutul
terapiei, ar trebui să îşi modeleze comportamentul după cel al unei mame bune.
În contrast cu acesta, alianţa de lucru la Greenson (1941) cuprinde în special componentele reale
sau realiste ale relaţiei.
Astfel, în cadrul familiei de concepte apar controverse legate de raporturile şi ierarhiile din
cadrul familiei. Este vorba despre importanţa transferului în comparaţie cu relaţia reală, despre
numerosele elemente care sunt prezente şi active, conştient sau inconştient, în interacţiunea
dintre pacient şi analist, şi care este exclus să se fi format numai în trecut.
Freud a accentuat analiza transferului, relaţia se înţelegea de la sine, ceea ce însă a condus şi la
faptul că transferul şi relaţia se desfăşurau în decursul terapiilor sale unul lângă altul, fără să fie
conectate. Astăzi este important de recunoscut şi interpretat felul în care ele se influenţează
reciproc.
Spre exemplu, deşi “aici-şi-acum-ul” este important, mai ales prin aceea că ne conduce înapoi în
trecutul din care provine, iar tehnica de interpretare se adresează primar amintirilor şi plasează pe
locul al doilea relaţia actuală, modul de considerare interpersonal, este recunoscută importanţa
relaţiei de lucru atunci când se face precizarea că interpretările pot fi date numai după ce relaţia
actuală s-a constituit în mod satisfăcător. Se ţine cont de faptul că, în diada terapeutică, alianţa de
lucru poate fi întărită pozitiv sau slăbită negativ prin contribuţia analistului.
În sensul celor expuse, se subliniază necesitatea de a admite şi de a ţine cont în mod sistematic
de alianţa de lucru (“relaţia reală” la Freud) ca de o componentă terapeutică esenţială a situaţiei
analitice (Tahka, 1993). Însuşi Freud admite că
“nu orice relaţie bună între analist şi analizat, în cursul şi după analiză, trebuie
considerată un transfer”.
Freud (1937)

Extinderea familiei de concepte

În ultimele două decenii, conceptul de transfer a fost considerabil extins prin integrarea a două
direcţii: pe de o parte prin accentuarea elementelor non-transfer, relaţia terapeutică, pe de altă
parte prin înţelegerea transferului ca o relaţie cu obiectul. Cele două direcţii s-au format din
tradiţii diferite ale practicii psihanalitice, care au rădăcini comune. Contribuţia esenţială la
extinderea conceptului de transfer aparţine succesorilor lui Freud, care au dezvoltat teoria
relaţiilor obiectuale: Melanie Klein, W.R.D. Fairbairn, D.W. Winnicott, H. Guntrip, John
Bowlby (în Marea Britanie) şi Otto Kernberg (în Statele Unite). Evoluţia se înscrie într-o mişcare
de idei care nu este specifică psihanalizei şi care conduce la considerarea organismului în inter-
acţiune cu mediul său, nu izolat.
“Relaţia de obiect” este un termen folosit în mod curent în psihanaliza contemporană pentru a
desemna:
„modul de relaţie al subiectului cu lumea sa, relaţie care este rezultatul complex şi total al
unei anumite organizări a personalităţii, al unei perceperi mai mult sau mai puţin fantas-
matice a obiectelor, precum şi al unor anumite tipuri de apărare.”
Vocabularul psihanalizei (J. Laplanche , J.-B. Pontalis , 1994)

2
Prin definiţie, noţiunea de „relaţie de obiect” pune accentul asupra vieţii relaţionale a subiectului,
însă nu asupra relaţiilor reale ale subiectului cu anturajul; relaţia de obiect trebuie studiată, în
primul rând, la nivel fantasmatic, fiind de la sine înţeles că fantasmele pot modifica perceperea
realului şi acţiunile care îl vizează.
Teoria relaţiilor obiectuale ia în discuţie impactul relaţiilor individului cu lumea/mediul extern
asupra lumii psihice interne. Primele modele ale relaţiilor obiectuale (Ian Suttie, H.S. Sullivan)
reprezintă o ruptură de paradigma clasică a teoriei pulsionale, subliniind caracterul înnăscut al
nevoii de relaţii interpersonale, de ataşament primar cu mama şi importanţa acestora în formarea
psihicului şi a personalităţii.
Opera lui Melanie Klein constituie o teorie articulată a relaţiilor obiectuale care reprezintă o
punte de legătură între teoria psihanalitică a pulsiunilor şi modelele de mai târziu centrate pe
aspectele de ordin relaţional, întrucât ea continuă să acorde pulsiunilor rolul de forţă moti-
vaţională a relaţiilor obiectuale.
Concepte cheie ale teoriei relaţiilor obiectuale sunt cele de “obiect intern” şi “obiect extern”.
Psihicul şi personalitatea sunt văzute, în parte, ca fiind rezultatul relaţiilor stabilite cu persoane
din lumea exterioară, relaţii care sunt memorate sau internalizate sub formă de “relaţii obiec-
tuale”. Sterba (1936) stabileşte că transferul este în mod esenţial o relaţie, ca oricare alta, cu
obiectul.
Deşi practica psihanalitică a suferit o serie de transformări şi dezvoltări, cercetările empirice
arată că relaţia terapeutică este considerată cel puţin la fel de importantă ca tehnicile analizei. S-a
constatat că, luate separat, caracteristicile terapeutului şi pacientului explică doar o mică parte
din varianţa succesului terapeutic în timp ce interacţiunea specifică din cadrul diadei terapeutice
corelează semnificativ cu rezultatele (Schaap, Bennun, Schindler, Hoogdvin, 1993).

RELAŢIA TERAPEUTICĂ ÎN TERAPIA ANALITICĂ JUNGIANĂ

În viziunea lui Jung, analistul şi analizândul sunt implicaţi într-un proces care nu este şi nu poate
fi total conştient şi poate fi transformativ pentru cei doi care intră în relaţie. Explorarea şi
utilizarea transferului şi contratransferului sunt centrale în munca analitică. Prin intermediul lor
sunt puse în mişcare procesele care construiesc punţile între analist şi analizând, punţile dintre
diferitele părţi şi tendinţe din interiorul psihicului. Prin transfer, evenimentele sau conflictele
trăite în trecut pot deveni un “trecut în prezent”, subiect pentru retrăirea trecutului în prezent într-
un mod probabil nou şi diferit. În ceea ce priveşte contratransferul analistului, acesta poate ajuta
să se recâştige ceea ce părea pierdut, poate chiar sprijini potenţiala transformare. În terapia
jungiană este important să se activeze inconştientul şi funcţia creatoare, transcendentă, astfel
încît indivizii să fie în situaţia de a face faţă creativ problemelor lor şi dispoziţiilor personale.
Această ecuaţie este cel mai adesea pusă în joc prin condiţia analizei de “câmp transferenţial”.
Câmpul transferenţial se referă şi la responsabilitatea principală a analistului de a-l menţine în
măsura în care în el este cel mai probabil să apară transformarea psihicului. Transformarea poate
apărea şi pentru analizând (intenţia obişnuită) şi pentru analist. Este greu de conceput o relaţie
interpersonală în care transformarea are loc într-un singur sens. Relaţia terapeutică acţionează
asemenea unei punţi vii între cei doi, între trecut, prezent şi viitor, între inconştient şi conştient.
Prin procesul de proiecţie, trecutul devine prezent; persoane şi personaje reale, fantazate,
arhetipale, care există în lumea interioară trecută a analizândului sunt atribuite inconştient, sunt
plasate asupra analistului; temerile, speranţele, dorurile, dispoziţiile şi sentimentele care au fost
trăite, dar s-au pierdut apoi prin reprimare sau negare, pot fi re-evocate, re-descoperite şi re-trăite
prin transfer.
Pentru Jung, transferul şi contratransferul sunt forme specifice de proiecţie care au loc în orice
relaţie. Transferul este o formă particulară de proiecţie care tinde să falsifice orice relaţie:
“transferul trebuie considerat ca o lipsă de relaţie umană reală, o dificultate în a realiza
contactul, în stabilirea unei armonii emoţionale în relaţia terapeutică.”
3
 Sentimentele transferului apar tocmai pentru a compensa această lipsă de raportare.
“Când încerci cu adevărat să fii la acelaşi nivel cu pacientul, nici prea înalt, nici prea
căzut, când ai atitudinea corectă, atunci ai mult mai puţine probleme cu transferul.
Aceasta nu te va salva în întregime de el.”
Cu o astfel de atitudine cu siguranţă că nu vor exista acele forme perturbate de transfer care
reprezintă supra-compensări pentru lipsa de raport.
Jung diferenţiază între transfer şi o relaţie afectivă umană, întreagă între analist şi analizând.
Luând în considerare stresul la care este supus analistul în cursul procesului analitic, precum şi
faptul că analiştii care nu se conectează la datele de contratransfer neagă ei înşişi utilizarea unei
metode terapeutice foarte relevante pentru a face legături şi clarificări şi pentru ghidarea
înţelegerii, Jung este cel care aduce primul în discuţie necesitatea ca analistul să fie analizat.
Jung recunoaşte ceea ce îi datorează lui Freud pentru descoperirea faptului că analistul are
aspecte necunoscute şi complexe care pot interfera cu progresul analizei. Din această perspectivă
complexă, Jung este cel care subliniază faptul că experienţa de contratransfer a analistului este
un ingredient vital în cadrul procesului analitic. Contrar acestui punct de vedere, Freud o
considera iniţial ca fiind o noxă contaminată care nu este necesară, care intervine abrupt din când
în când şi de care trebuie să te eliberezi. Cu timpul, perspectiva s-a mutat de pe considerarea
aspectelor negative ale transferului şi contratransferului, spre considerarea rolului lor ca
instrumente terapeutice valoroase ce permit utilizarea constructivă a propriului psihic al ana-
listului pentru înţelegerea inconştientului pacientului.
Aspectul esenţial al contratransferului îl constituie apariţia unei imagini, unei amintiri, a unei
emoţii sau intuiţii a analistului, ce nu pot fi explicate de cursul evenimentelor dintre cei doi şi
nici nu este o consecinţă logică a comunicării celor doi, dimpotrivă pare “să meargă contra
sensului conştient”. În dinamica procesului analitic, datele aduse în conştiinţă prin analiza aces-
tui contratransfer devin repere pentru schimbare.
C.G. Jung elaborează o teorie complexă a transferului, contratransferului şi relaţiei, publicată în
“The Psychology of Transference” (1946). Relaţiile proiective dintre analist şi analizand sunt
redate sub forma unei diagrame vectoriale, având ca bază un text alchimic (vezi fig.4.)
După Minulescu (2001), în prezent diferenţa fundamentală între cele două şcoli - psihanalitică şi
analitică - constă în dimensiunea arhetipală pe care o postulează psihologia analitică
fenomenelor de transfer - contratransfer alături de dimensiunea lor personală.

RELAŢIA TERAPEUTICĂ ÎN GRUPUL ANALITIC -

MODELE POSTFREUDIENE

Cercetările psihanalitice asupra grupului care i-au urmat lui Freud au fost centrate pe ipoteza
conform căreia grupul, ca ansamblu intersubiectiv, are o realitate psihică proprie. Ipoteza,
inaugurată de Freud, a fost dezvoltată şi întărită ulterior prin lucrările lui W.-R. Bion şi S.-H.
Foulkes, în Anglia, apoi de D. Anzieu şi de P. De Visscher în Franţa. Bion şi Foulkes, doi
psihanalişti care se evitau reciproc, pun bazele unui dispozitiv metodologic de grup, după mo-
delul curei, fundamentând o teorie a grupurilor pornind de la noile dezvoltări psihanalitice.

MODELUL BIONIAN
CULTURĂ ŞI MENTALITATE DE GRUP. SUPOZIŢII DE BAZĂ

W.-R. Bion a dezvoltat în 1961 un puternic model teoretic cu privire la formaţiunile şi procesele
psihice în grupuri. Conceptele fundamentate de Bion - „cultură de grup”, „mentalitate de grup” şi
„supoziţie de bază” - se referă la grup ca entitate specifică şi permit calificarea fenomenelor care
se produc aici drept grupale.

4
Cultura de grup se referă la structura constituită de grup la un moment dat, sarcinile pe care şi le
asumă şi forma de organizare adoptată pentru realizarea acestora.
Mentalitatea de grup se defineşte ca fiind activitatea mentală care se desfăşoară într-un grup
pornind de la opinia, voinţa şi dorinţele inconştiente, unanime şi anonime ale membrilor ei.
Mentalitatea de grup prezintă astfel o oarecare uniformitate, în contrast cu diversitatea opiniilor,
gândurilor şi dorinţelor personale ale indivizilor care o formează, garantând acordul vieţii de
grup cu supoziţiile de bază care îi organizează cursul.
Supoziţiile de bază sunt diferitele conţinuturi posibile ale mentalităţii de grup, emoţii intense, de
origine primitivă, care joacă un rol determinant în organizarea unui grup, în realizarea sarcinilor
şi în satisfacerea necesităţilor şi dorinţelor membrilor săi. Ele sunt şi rămân inconştiente, supuse
procesului primar, exprimând fantasme inconştiente. Membrii grupului le utilizează ca tehnici
magice, destinate să estompeze dificultăţile care apar şi să evite frustrarea inerentă învăţării prin
experienţă.
Pertinenţa propunerilor lui Bion cu privire la structurile legăturilor interne şi intersubiecte a fost
confirmată atât prin analiza grupurilor primare naturale şi artificiale, cât şi prin analiza grupurilor
instituţionale.

MODELUL LUI FOULKES ŞI EZRIEL

GRUPUL CA MATRICE PSIHICĂ. REZONANŢA FANTASMATICĂ

Contribuţiile lui S.-H. Foulkes şi H. Ezriel se înscriu în curentul „grupului - analiză” (Group
Analysis), constituit pe baze teoretice şi metodologice sensibil diferite de modelul bionian. În
sens larg, grupul-analiză este o metodă de investigare a proceselor psihice care se dezvoltă într-
un grup, iar în sens mai restrâns reprezintă o tehnică de psihoterapie de grup şi un dispozitiv de
experimentare psihanalitică a inconştientului în situaţie de grup.
La baza grupului-analiză foulkesian se află cinci idei principale:
(1) faza de ascultare, înţelegere şi interpretare a grupului ca totalitate în „aici-şi-acum”;
(2) luarea în considerare doar a transferului „grupului” asupra analistului, şi nu a
transferurilor intragrupale sau laterale;
(3) noţiunea de rezonanţă inconştientă (sau conform lui Ezriel „fantasmatică”) între membrii
unui grup;
(4) tensiunea comună şi numitorul comun al fantasmelor inconştiente ale grupului;
(5) noţiunea de grup ca matrice psihică şi cadru de referinţă a tuturor interacţiunilor.

După Foulkes
„natura socială a omului este un fapt fundamental şi ireductibil... Boala se produce în
interiorul unei reţele complexe de relaţii interpersonale. Psihoterapia de grup este o tentativă
de a trata tulburările întregii reţele, fie în faza incipientă în grupul de origine, primitiv, fie
plasând individul perturbat în condiţii de transfer într-un alt grup”
(S.-H. Foulkes, 1964)
Foulkes păstrează ideea centrală a Gestaltismului, considerând că individul şi grupul formează
un ansamblu de tipul figură – fond, totalitatea fiind mai importantă decât suma elementele sale.
În viziunea lui, grupul ca totalitate, posedă proprietăţi terapeutice specifice. Principalii factori
terapeutici sunt:
(1) Stimulare integrării sociale şi eliberarea de izolare, ponind de la nevoia
fundamentală a omului de a fi înţeles de grup şi de a i se „ralia”;
(2) Reacţia de tip oglindă, care îi permite unui individ să se vadă el însuşi, partea
refulată din el, reflectată în interacţiunile dintre alţi membri ai grupului; el învaţă
să se cunoască pe sine prin acţiunea pe care o exercită asupra celorlalţi şi prin
imaginea pe care aceştia şi-o fac despre el;

5
 (3) Procesul de comunicare - grupul terapeutic stabileşte o zonă comună în care toţi
membrii pot comunica şi învăţa să se înţelegă unul pe celălalt; toate comunicările,
conştiente sau inconştiente, verbale sau non-verbale sunt pertinente.
Necesitatea de a recurge la metoda liberei asocieri a ideilor în situaţie de grup, pe
care Foulkes o semnalează rapid şi care nu va mai fi dezvoltată ulterior, se
sprijină pe conceptele de reţea şi proces de comunicare.
(4) Interdependenţa – se referă la interdependenţa modificărilor care survin în grup şi
la indivizii care îl compun, chiar dacă nu se adresează fiecăruia în parte.
Aceşti patru factori terapeutici definesc noţiunea de grup ca totalitate producătoare de formaţiuni
psihice specifice.
Foulkes relansează spinoasa problemă a statutului fantasmei în interiorul grupului, prin
introducerea noţiunii de “rezonanţă inconştientă”: defineşte ansamblul răspunsurilor emoţionale
şi comportamentale inconştiente ale individului în prezenţa şi comunicarea cu un alt individ.
Această rezonanţă este specificată de H. Ezriel (1950) ca rezonanţă fantasmatică. În interiorul
grupurilor rezonanţa fantasmatică este un agent al tensiunii comune: fantasma unui participant
trezeşte şi mobilizează alte formaţiuni fantasmatice la alţi membri ai grupului, aflaţi în relaţie de
rezonanţă cu primul.
Toate aceste modele de funcţionare a grupului – modelul lui Bion, Foulkes, Ezriel – au ca
fundament ipoteza că grupul este o organizaţie şi un loc de producere a realităţii psihice, o
entitate relativ independentă de cea a indivizilor care o constituie. Dacă interpretarea este gândită
şi exprimată în termeni de grup, efectele sale sunt, în mod evident, scontate în fiecare individ,
prin intermediul legăturilor care îl conectează pe acesta la matricea grupului.Foulkes şi Bion
presupun că inconştientulproduce efecte specifice în grup, dar îl tratează mai mult ca pe o
calitate atribuită fenomenelor produse, decât ca pe o instanţă sau un sistem constitutiv al
proceselor intersubiective.

6
RELAŢIA TERAPEUTICĂ ÎN GRUPUL DE PSIHODRAMĂ

“Psihodrama este … creaţia lui Jacob Levy Moreno”, în anii 1920 în S.U.A. Psihodrama
este definită ca:
“ştiinţa care explorează ‘adevărul’ prin metode dramatice. Se ocupă de relaţiile
interpersonale şi lumile interioare”.
Who shall survive? (Moreno, 1953).
Zerka T. Moreno, soţia lui Moreno şi co-creatoare a psihodramei moderne, descrie psihodrama
ca:
“procesul prin care poţi să explorezi viaţa, să-ţi asumi riscuri, fără teama de pedeapsă.”
Psihodrama este una dintre metodele de lucru în ‘aici şi acum’ bazată pe psihologia umanistă a
dezvoltării personale şi autoactualizării. Oamenii sunt provocaţi să ia parte la procesul
‘vindecării’ lor, să vină în contact cu problemele, spaimele, temerile, conflictele lor pentru a se
elibera de ele, pentru a veni în contact cu resursele lor cele mai adânci, dintre care
spontaneitatea şi capacitatea infinită de a crea.
Psihodrama este o metodă de psihoterapie de grup centrată pe individ. Obiectivul ei este de a
construi un setting psihodramatic care foloseşte ca model viaţa; de a integra în el toate moda-
lităţile de a trăi, începând cu reperele universale, timp, spaţiu, şi terminând cu toate detaliile şi
nuanţele vieţii (Moreno, 1966).
Într-o reprezentare psihodramatică, individul - protagonistul - dă viaţă pe scenă - spaţiul
terapeutic - lumii sale interioare, explorând anumite părţi ale ei, cu ajutorul celorlalţi membri ai
grupului care interpretează rolurile desemnate de el - euri auxiliare. Înteracţionând la modul
concret, angajându-te corporal şi imaginativ în situaţie - ca şi când se întâmplă acum - are drept
consecinţă conştientizarea unor idei şi trăiri în general inaccesibile prin simpla povestire a
situaţiei respective.
Fundamentul psihodramei îl reprezintă “experienţa prin acţiune”, convertirea “reprezentării
înăuntru” în “reprezentare în afară”.

FREUD ŞI MORENO

Freud şi Moreno, pe cât de diferiţi ca şi persoane şi concepţie psihoterapeutică, au urmat la un

moment dat aceeaşi formă de instruire – medicina la Viena. Cele două modele teoretice elaborate
de Freud şi Moreno îşi au originea în curente complet diferite: psihanaliza dezvoltă o concepţie
care are la bază omul ca fiinţă biologică, organică, în timp ce psihodrama îşi are originea în
filosofia existenţială, umanistă.
Malcolm Pines relevă într-un mod original stilul atât de diferit al lui Freud şi Moreno prin
compararea lor cu zeii greci, respectiv Apollo şi Dionysos:

“În mitologia greacă Apollo este zeul distanţei, spaţiului, obiectivităţii, ironiei. Apollo îşi
aruncă săgeţile de departe. El simbolizează cunoaşterea eliberată de sclavia faţă de
voinţă. Dionysos…aduce o supra-abundenţă de energie creativă cu care să sărbătorească
viaţa, o dorinţă de distrugere pentru a aduce schimbarea…În timp ce Apollonianul caută
unitate într-un cadru clasic…la celălalt pol Dionysos este întotdeauna înconjurat de o
mulţime bacantică, aducând eliberarea catarctică de opresiuni”
(Pines, 1987)

7
 Studiile universitare i-au oferit lui Moreno ocazia de a cunoaşte doctrina lui Freud.
Antagonismul dintre Freud şi Moreno vine din “filozofia” lor diferită, dar are şi o bază
personală. “Întâlnirea” directă dintre cei doi se petrece când Moreno avea puţin peste 20 de ani,
iar Freud 56 de ani, după o prezentare susţinută de Freud; Moreno descrie această întâlnire în
felul următor:
„În 1912 asistam la una din lecţiile lui Freud....Cînd studenţii ieşeau, se apropie de mine
şi mă întrebă ce făceam. I-am răspuns:
- Ei bine, doctore Freud, eu încep de unde dumneavoastră terminaţi! Dum-
neavoastră întâlniţi persoanele în decorul artificial al cabinetului, eu le întâlnesc pe
străzi şi în casele lor, în mediul lor. Dumneavoastră le analizaţi visele. Eu le dau
curajul de a visa în continuare. Dumneavoastră le analizaţi şi le descompuneţi. Eu
consimt la a-şi juca rolurile conflictuale şi le ajut în a-şi compune părţile separate.”
(Moreno, 1989)

În autobiografia sa, Moreno ajunge să explice atitudinea sa faţă de teoria psihanalitică clasică,
făcând referire la natura problemelor sale cu Freud:
“Am înţeles mai târziu că nemulţumirea… nu era faţă de sistemul psihanalitic a lui Freud.
Nemulţumirea mea era legată de comportamentul său ca ‘actor’ terapeutic. Nu m-am
gândit că un mare vindecător sau terapeut arată şi se poartă în felul în care o făcea Freud.
Am vizualizat vindecătorul ca un protagonist spontan şi creativ în mijlocul grupului.”
Autobiografie (Moreno, 1989)
Moreno credea în reciprocitatea ‘întâlnirii’ dintre vindecător şi vindecat, vedea o relaţie ce ar
trebui să abunde în potenţial creativ şi spontaneitate. De aceea, lui Moreno îi displăcea modelul
medical clasic urmat de Freud, în care
“doctorul aşează pacientul pe o canapea, într-o poziţie culcată, pasivă; analistul se aşează
în spatele pacientului pentru a nu fi văzut de acesta şi a evita interacţiunea… Pacientul
verbalizează tot ce îi trece prin minte. Transferul pacientului asupra terapeutului nu avea
permisiunea de a se extinde şi de a deveni real …
The Psychodrama of Sigmund Freud (Moreno, 1967)

Moreno era interesat de ‘întâlnirea reală’ care avea loc între persoane.
Aceste opinii contradictorii l-au împiedicat pe Moreno să ia în considerare dezvoltările
semnificative din teoria psihanalitică făcute de succesorii lui Freud. Aceste atitudini au tins să fie
continuate şi de alţi psihodramatişti, cu precădere de cei din ţările vorbitoare de limbă engleză,
întârziind astfel beneficiile pe care teoriile psihanalitice le pot aduce psihodramei (Blatner &
Blatner, 1988). Cu toate acestea, psihodramatişti din Franţa, Brazilia, Argentina, Mexico şi alte
ţări lucrează de mult la integrarea creativă a modelului psihanalitic cu cel psihodramatic.
Este important însă, de subliniat, faptul că atacurile lui Moreno erau îndreptate spre concepţia
timpurie a teoriei şi tehnicii psihanalitice. În timp, atât teoria, cât şi practica psihanalitică s-au
maturizat şi dezvoltat, succesori ai lui Freud formulând ‘teoria relaţiilor obiectuale’ ca o
psihologie a funcţionării mentale.

Lumea externă internalizată – lumea internă externalizată

“Teoria psihanalitică a relaţiilor obiectuale explică modul în care lumea internă a
individului se formează în urma experienţelor de relaţionare cu mediul, cu lumea externă,
în timp ce psihodrama demonstrează cum această lume internă este externalizată pe scena
terapeutică şi a vieţii.”
(Holmes, 1992)

8
Rol sau relaţie de obiect?
Conceptul de “rol” din psihodramă are corespondent în psihanaliză conceptul de “lume internă”;
acele aspecte ale rolului “create de experienţe din trecut” pe care Moreno le numeşte “par-
ticulare” sunt relaţionate funcţiei psihice denumite “relaţie obiectuală internalizată” cu originea
în copilărie.
Şi Moreno este de părere că modul în care reacţionăm faţă de oameni sau situaţii este determinat
de trecutul nostru,
“este creat de experienţe trecute şi de specificul cultural ale societăţii în care trăieşte
individul… fiecare rol este o fuziune între elemente private şi colective. Fiecare rol are
două dimensiuni, una privată şi una colectivă”.
Moreno (1961)
Teoria dezvoltării personalităţii în perspectivă moreniană pune accent pe interacţiunile
individului cu mediul, pe interacţiunile sociale dintre oameni. Aceste interacţiuni sunt esenţiale
în formarea acelei imagini despre lume şi viaţă numită “lume internă” (inner world). Per-
sonalitatea copilului se dezvoltă în relaţiile lui cu părinţii şi alte persoane semnificative. În acest
sens, Moreno nu concepe înţelegerea omului în afara a ceea ce el denumeşte “atom social” – un
sistem de relaţii sociale în cadrul căruia el se naşte şi creşte şi care va continua să îl poarte cu
sine de-a lungul vieţii. Roluri învăţate şi internalizate în copilărie, roluri interzise de con-
venienţele sociale ale vieţii adulte transpar adesea în situaţii de vulnerabilitate emoţională mai
mare, precum situaţii stresante sau psihoterapie sub forma unor emoţii şi comportamente ce pot
fi asociate transferului.

TRANSFERUL ŞI PSIHODRAMA

Scrieri ale lui Moreno arată că, deşi nu a fost de acord el, nu rămas indiferent faţă de literatura
psihanalitică timpurie. Referindu-se la cazul Anna O. tratat de Dr. Breuer, care după terminarea
tratamentului s-a îndrăgostit de medicul său, Moreno explică:
“a fost vorba de un acting out al pacientei faţă de Dr. Breuer, a lui Breuer faţă de pa-
cientă, a soţiei lui Breuer faţă de acesta, a lui Breuer faţă de Freud, a lui Freud faţă de
sine într-un număr de scene care ar fi putut fi cu uşurinţă obiectivate într-o şedinţă de psi-
hodramă”.
Moreno (1959)
În termeni morenieni, relaţia transferenţială dintre pacient şi terapeut este prezentată ca:
“transformare în acţiune, joc a unuia din rolurile prezente în repertoriul de roluri ale
persoanei, unul din rolurile folosite doar în anumite circumstanţe ... individul îşi doreşte
să întruchipeze un număr mult mai larg de roluri decât cele permise în viaţă…fiecare
individ posedă roluri multiple în care vrea să devină activ şi care sunt prezente în el în
diferite etape ale dezvoltării sale. Un sentiment de anxietate se produce adesea când
aceste unităţi individuale multiple exercită o presiune activă asupra rolului manifest
oficial.”
Moreno (1961)
Rolurile interne sau “relaţiile obiectuale” îşi fac simţite prezenţa în procesul dramatic al
psihodramei.
Elaine Goldman şi Delcy Morrison descriu o sesiune tipică sub forma explorării scenice a unor
probleme actuale ale protagonistului, unde acţiunea se mută ulterior din prezent în trecut, la
scene din viaţa persoanei care sunt conectate cu problema pe care o arată. Autorii ilustrează
grafic legătura dintre prezent şi trecut sub forma unei “spirale psihodramatice” (vezi fig.*) care
arată felul în care se succed scenele sesiunii de psihodramă: “de la periferie spre centru”.

9
 PREZENTAREA PROBLEMEI
Role training

SCENA 1

Integrare
Timpul prezent

Insight
Concretizare

SCENA 2
Copilăria Prezentul
x timpurie
Catarsis apropiat

SCENA 4
Trecutul SCENA 3
îndepărtat Trecutul
recent

Fig. 5. Spirala psihodramatică

Elaine Goldman & Delcy Morrison (Psychodrama: Experience and Process, 1984)

În psihanaliză această legătura se face prin intermediul transferului care se naşte în relaţia
terapeut - pacient şi care ajunge să fie supus analizei. Psihodramă se opune psihanalizei,
mediumul principal al procesului terapeutic nefiind reprezentat de relaţia dintre terapeut şi
pacient / director - protagonist. Terapeutul psihodramatist trebuie să lupte să menţină între el şi
protagonist o relaţie bazată pe “aici şi acum”, lucru facilitat de tehnica psihodramei care
încurajează direcţionarea proiecţiilor şi identificărilor spre eurile auxiliare. Efectele distructive
ale contratransferului sunt reduse prin prezenţa acestor euri auxiliare care funcţionează ca şi co-
terapeuţi pentru director şi prin capacitatea grupului de a securiza pacientul şi de a ghida
terapeutul prin dinamica sa.
Totuşi, sentimentele complexe şi gândurile pe care directorul le dezvoltă ca rezultat al relaţiei cu
protagonistul sunt cruciale procesului psihodramei. Holmes (1992) consideră că transferul şi
contratransferul au utilitatea lor pentru un psihodramatist în încercarea sa de a da sens
complexelor relaţii ce se dezvoltă în cadrul sesiunilor de psihodramă între director şi
grup/protagonist, cât şi între membrii grupului. Înţelegerea conceptului de transfer este un in-
strument de ajutor în conducerea protagonistului, oferind o cunoaştere adecvată a relaţiei
protagonistului cu directorul, cu grupul şi cu lumea, în general, aşa cum sunt ele reprezentate în
lumea internă, reprimată a acestuia. Vigilenţa directorului faţă de trăsăturile ce semnalează un
posibil transfer, după descrierea lui Greenson ( cap.*), îl sprijină pe acesta în pătrunderea treptată
în lumea internă a protagonistului şi înţelegerea lui. Astfel, când este observat un transfer
semnificativ faţă de director, un membru al grupului sau rolul jucat de un Eu auxiliar, directorul
poate suspecta nevoia de a explora pe scenă un anumit rol ascuns, sau o “relaţie obiectuală”, ceea
ce îi va ghida strategia terapeutică. În acest punct al psihodramei, accentul se mută de obicei pe o
altă scenă din viaţa protagonistului, dintr-o perioadă de viaţă mai timpurie şi mai reprezentativă

10
pentru explorarea relaţiilor obiectuale ce formează un cluster de roluri (ex. relaţiile cu părinţii),
folosind eurile auxiliare pentru a le da viaţă pe scenă. Astfel este încurajat transferul şi
contratransferul în relaţiile dintre membrii grupului.
Dacă luăm în considerare că fiecare vine în grup ca individ situat într-un anume loc în grupul lui
de apartenenţă familială, în planul real şi în cel fantasmatic, că el aduce cu sine ceva din
legăturile inconştiente şi dă contur personajelor sale interne în spaţiul grupului, problema
transferului se pune într-un mod identic pentru “pacienţi” şi pentru terapeut. Grupul terapeutic
este un grup de apartenenţă secundară în care sunt deplasate, repetate, transferate numeroase
elemente ale grupului primar al pacienţilor şi - este de dorit – cu cât mai puţin posibil ale
terapeutului.

TELE VERSUS TRANSFER ÎN PSIHODRAMĂ

În psihodramă, grupul este agent terapeutic şi, implicit, fiecare membru pentru ceilalţi membri ai
grupului. Tele-ul înlocuieşte transferul, pe care directorul, prin tehnicile specifice metodei
psihodramatice, îl redirecţionează din relaţia terapeut - pacient spre membrii grupului.
În stilul de relaţionare interpersonală al unei persoane ajung să fie descoperite anumite patternuri
cu origine în relaţiile primare, din copilărie, care afectează relaţiile prezente. Psihodrama îşi
propune să examineze relaţiile trecute ale persoanei, relaţiile nesatisfăcătoare, pentru a o elibera
de “bagajul” psihologic al acestora şi a-i permite să ducă o viaţă mai împlinită. Acest lucru se
realizează în grupul terapeutic care oferă cadrul/setting-ul în care să se dezvolte relaţii noi,
autentice, “aici şi acum”, ne-transferenţiale.
Viziunea lui Moreno asupra conceptului de transfer poate fi considerată extraordinară de
reprezentanţii terapiei analitice, întruât, după Moreno:
“Relaţia telică poate fi considerată procesul interpersonal general, din care transferul este
doar un rezultat special, psihopatologic. În consecinţă, la baza oricărui proces
transferenţial proiectat de un pacient se află şi relaţii telice complexe”.
Moreno (1946)
Pentru dezvoltarea unui proces terapeutic constructiv este necesar să se formeze un grad de
coeziune intragrupală. Grupul de psihodramă, ca grup psihologic, creează sentimentul
apartenenţei persoanei la ceva (se simte parte din ceva) şi încurajează relaţiile de ajutor reciproc,
numite relaţii intersubiective. O astfel de relaţie se diferenţiază net de un alt tip de relaţie,
specifică vieţii cotidiene (grupuri de muncă, profesionale, sportive) sau terapiei (grupului analitic
- modelul lui Bion), calificată ca interdependentă, care generează luptă de putere, explorează
forţa şi autoafirmarea persoanei. Modelul lui Bion promovează acest tip de relaţie, prin absenţa
consemnelor şi a structurii care lasă cale liberă dinamicii transferenţiale între persoane.
Psihodrama descurajează acest tip de relaţie, promovând intersubiectivitatea care valorizează la
maximum subiectivitatea fiecăruia, garantată metodologic prin regulile impuse de terapeut. Prin
regulă „suspendării răspunsului”, introdusă de Moreno, psihodrama permite crearea unei
circularităţi intersubiective între membrii grupului, face ca procesul de schimbare să rămână în
act, în opoziţie cu discuţiile interdependente care blochează procesul revenindu-se de fiecare dată
la ceva deja cunoscut, deja trăit.
Relaţia intersubiectivă nu se află (pe cât este posibil) sub influenţa dinamicilor transferenţiale şi
a proiecţiilor reciproce tipice relaţiilor umane, promovând o dinamică a întâlnirii dintre un „Eu”
şi un „Tu”, respectându-se reciproc subiectivitatea fiecăruia şi încercând să se ajute în
exprimarea de sine.

11
 CONCLUZII

„Nici un analist nu merge mai departe

decât îi permit propriile complexe şi rezistenţe interioare”

Freud (1910)

În relaţia psihoterapeutică apar mereu situaţii în care terapeutul trebuie să reacţioneze imediat,
spontan; o replică, o mişcare involuntară, o ezitare etc., sunt esenţiale şi pot arăta cât de departe
a ajuns terapeutul în propria dezvoltare, ceea ce îi oferă posibilitatea de a conştientiza din
proiecţiile personale în situaţia terapeutică.
În formarea sa ca terapeut, el a avut ocazia de a deplasa în grupurile de apartenenţă profesională
- formativă elemente din propriul său grup primar, de a reelabora conflicte prin reprezentaţii
psihodramatice care să-i permită reintegrarea lor în grupul de lucru terapeutic. În acest sens,
lichidarea transferului în raport cu propriul terapeut şi cu cel al grupului de apartenenţă formativă
este o condiţie pentru creşterea personală şi profesională a terapeutului.
Pe de altă parte, analiza personală nu se opreşte aici, fiind de dorit ca terapeutul să fie un vigilent
Eu observator al propriilor emoţii şi reacţii din timpul conducerii grupului. După cum s-a arătat
mai sus, sesiunea de psihodramă nu se finalizează la ieşirea din studioul de psihodramă. Este
necesară analiza rolului de director, fapt care explică nevoia de supervizare după parcurgerea
unui modul formativ, indiferent de tipul terapiei.
Una din provocările rolului de terapeut este aceea că orice „întâlnire” stimulează schimbarea în
protagonist / membrii grupului în primul rând, şi într-o mică măsură şi în terapeut. Cei doi actori
- directorul şi protagonistul - urmează împreună un drum, pe care terapeutul are responsabilitatea
de a creea condiţiile unor „întâlniri”: „Eu – Tu”.

„O întâlnire în doi: ochi în ochi, faţă în faţă.

Şi când îmi vei fi alături îţi voi lua ochii
Şi-i voi pune în locul alor mei, şi tu vei lua ochii mei
Şi-i vei pune în locul alor tăi.
Şi atunci eu te voi privi cu ochii tăi.
Şi tu mă vei privi cu ai mei.”

Invitaţie la o întâlnire (Moreno, 1915)

12
 BIBLIOGRAFIE

Blatner, Adam (1996) Acting - In. Practical Applications of Psychodramatic Methods.

ediţia a 3-a. Londra, Free Association Books.

De Visscher, P., Neculau, A. coord. (2001)

Dinamica grupurilor. Texte de bază. Ed. Polirom, Iaşi.

Dafinoiu, Ion (2001) Elemente de psihoterapie integrativă. Ed. Polirom, Iaşi.

Jude, Fermeta (1996) Studii documentare în psihodramă - traducere.

Tipografia Universităţii de Vest Timişoara.

Holdevici, Irina (1996) Elemente de psihoterapie. Ed. All, Bucureşti.

Holmes, Paul (1992) The inner world outside. Object Relations Theory and
psychodrama. Tavistock / Routledge, London.

Karp, M., Holmes, P. (1998)

The Handbook of Psychodrama. Routledge, New York.

Kellermann, Peter F. (1992) Focus on Psychodrama. The therapeutic Aspects of Psychodrama.

Jessica Kinsley Publishers, London.

Laplanche, J., Pontalis, J.-B. (1994)

Vocabularul Psihanalizei. Ed. Humanitas, Bucureşti.

Minulescu, Mihaela (2001) Introducere în analiza jungiană. Editura Trei, Bucureşti.

Rouchy, Jean Claude (2000) Grupul - spaţiu analitic. Observaţie şi teorie. Ed. Polirom, Iaşi.

Stein, Murray (1995) Jungian Analyses. Second edition. Open Court Publishing,
Chicago.

Thoma, H., Kachele,H. (2000)

Tratat de psihanaliză contemporană. Vol. I – Fundamente. Ed.
Trei, Bucureşti.
Thoma, H., Kachele,H. (2000)
Tratat de psihanaliză contemporană. Vol.II – Practică. Ed. Trei,
Bucureşti.
Cursuri
Dragoteanu, Dana Psihodrama clasică. Giovanni Boria, Ed. Franco Angeli, Milano,
1997 - traducere şi adaptare.

Vulcu, Radu Dinamica schimbării în psihodramă.

13