CURSUL NR. 5.

MODELE DE ABORDARE A TULBURĂRILOR PSIHICE

Modelul ateoretic

Psihopatologia ateoretica, creata în Statele Unite, vizează o

comunicare mult mai facilă între clinicienii cu orientări teoretice
diferite. Astfel Manualul diagnostic şi statistic al tulburărilor
mintale (DSM II şi DSM III) se bazează pe un sistem operaţional de
criterii diagnostice descriptive a căror definire este precisă şi
univocă. Deşi aceste criterii au fost validate empiric ele sunt totuşi
fundamentate pe un raţionament clinic şi nu au putut fi încă
validate în întregime.

Modelul behaviorist

Pornind de la paradigmele condiţionării clasice, ale condiţionării

operante şi ale behaviorismului social, modelul behaviorist
consideră comportamentele normale şi anormale ca fiind
dobândite şi menţinute prin mecanisme identice şi în conformitate
cu legile generale ale învăţării. Behaviorismul leagă apariţia
oricărui comportament de mediul înconjurător al subiectului şi
respinge orice cauză internă ca o cauză ultimă a
comportamentului. Astfel, clinicienii analizează variabilele de
mediu care sunt în relaţie cu anumite tipuri comportamentale.
Behaviorismul social însă e interesat de sistemele de personalitate
acordând o importanţă particulară perioadei şi condiţiilor de
învăţare ale pacientului.

Modelul biologic

În psihopatologia biologică accentul este pus pe influenţa

modificărilor morfologice sau funcţionale ale sistemului nervos
asupra genezei tulburărilor mintale. Psihiatria organicistă
reprezentată de Kraepelin a fost continuată de psihobiologia
dezvoltată de Meyer şi organodinamismul lui Ey H.

Modelul cognitivist

Abordarea cognitivistă ţine cont de procesele prin intermediul

cărora subiectul dobândeşte informaţii despre sine şi mediu,
asimilându-le pentru a-şi regla comportamentul. Conceptul
dominant în psihopatologia cognitivistă este tratamentul
inconştient al informaţiei.

Modelul dezvoltării
Şcoala lui Zigler E, influenţată de conceptualizarea organizaţională
a dezvoltării propusă de Werner H consideră dezvoltarea
patologică drept o lipsă de integrare a competenţelor sociale,
cognitive şi emoţionale, competenţe foarte importante pentru
adaptarea la un anumit nivel de dezvoltare.

Modelul ecosistemic

Interacţionismul a evoluat spre abordarea ecosistemică datorită

teoriei generale a sistemelor şi a ecologiei umane.

11

Astfel, abordarea ecosistemică propune o interpretare diferită a

noţiunilor de sănătate mintală şi patologie, precum şi a noţiunii de
simptom care este considerat drept o metaforă a relaţiilor
interpersonale.

Modelul etnopsihopatologic

Etnopsihopatologia studiază raportul dintre tulburările

psihopatologice şi cultura subiectului, actualmente existând o
perspectivă emică bazată pe sindroamele cu specificitate culturală
(latah, koro, amok) şi una etică ce vorbeşte despre existenţa unor
invarianţi clinici.
Modelul etologic

O contribuţie importantă a etologilor la înţelegerea manifestărilor

psihopatologice este constituită de descrierea minuţioasă a
schemelor comportamentale, această fază descriptivă constituind
un preambul obligatoriu pentru orice cercetare ce vizează
formularea de ipoteze privind cauzalitatea faptelor patologice.
Acest tip de cercetare etologică are trei faze: descriptivă,
exploratorie şi evaluativă.

Modelul existenţialist

Această orientare, influenţată de filosofia existenţialistă, percepe

subiectul aşa cum este el în realitate, ca o fiinţă în lume, şi nu ca
un produs. Preocupaţi de problemele voinţei şi deciziei umane,
existenţialiştii insistă asupra faptului că fiinţa umană îşi poate
influenţa relaţia cu destinul.

Modelul experimental

Pavlov IP foloseşte pentru prima dată termenul de psihopatologie

experimentală în 1903 subliniând importanţa experimentelor pe
animale pentru înţelegerea patologiei umane. In consecinţă,
psihopatologia experimentală studiază comportamentul patologic
experimental ajungând până la producerea în laborator a unor
perturbări psihomotorii de tip catatonic, specifice schizofreniei
(Baruk H şi Jong)

Modelul fenomenologic

Aportul fenomenologic, cu origini în filosofia germană cu acelaşi

nume, a condus la un demers psihopatologic descriptiv iniţiat de
Jaspers K care se ocupă de studierea trăirilor sufleteşti ale
pacienţilor si la un demers mult mai filosofic conturat de
Binswanger L care studiază tulburările patologice grave (ex.
schizofrenie, manie etc.)

Modelul psihanalitic

Abordarea psihanalitică are o importanţă capitală mai ales prin

prisma unor contribuţii cu semnificaţie deosebită pentru
psihopatologie: importanţa trecutului subiectului, a sexualităţii şi a
experienţelor individuale. Boala psihică este considerată o
modalitate nefastă de rezolvare a unor conflicte inconştiente de
natură pulsională.

Modelul social
Psihopatologia socială are două obiecte de studiu principale:

12

- rolul factorilor sociali în etiologia manifestărilor psihopatologice,

- repercusiunile bolii mintale asupra relaţiilor subiectului cu
mediul social. Totodată există două mari teme de cercetare, prima
fiind cea a relaţiei dintre tulburările mintale şi apartenenţa la o
clasă socială şi a doua fiind cea care abordează variaţia istorică a
datelor epidemiologice.

Modelul structuralist

Structuralismul propune căutarea unor explicaţii prin folosirea

noţiunii de structură ce poate fi definită ca aranjamentul în care
părţile sunt dependente de întreg şi astfel solidare între ele. Piaget
insistă pe caracterul de totalitate, transformare şi autoreglare al
noţiunii de structură.