Sunteți pe pagina 1din 4

Psihanaliza – teorie şi practică psihoterapeutică

Suport de curs La Tema 3 din programa analitică


Irina Novac, MA, lect., asist.,

NOŢIUNEA DE TRANSFER ŞI REZISTENŢĂ

Transferul

Transferul poate fi înţeles ca o manifestare de către individ, a unor sentimente


inconştiente, trăite anterior. El se produce de fiecare dată cînd un individ întâlneşte un alt individ.
Ca atare transferurile se petrec în toate relaţiile umane. Această abordare largă a conceptului de
transfer trimite la o sumedenie de conţinuturi / fenomene: atitudini, sentimente, dorinţe, afecte, idei
etc.
Acest sens lărgit al conceptului analizat pune, însă o mulţime de probleme analistului în
procesul tratamentului.
Dintr-o perspectivă freudiană, transferul este procesul prin care dorinţele inconştiente se
actualizează asupra unor obiecte în cadrul unui anume tip de relaţii stabilit cu ele şi eminamente în
cadrul relaţiei analitice.
Este vorba aici de o repetiţie a unor prototipuri infantile, trăită cu un marcat sentiment de
actualitate.
Cel mai adesea, psihanaliştii numesc transfer, fără alt calificativ, transferul în cadrul curei
psihanalitice.
In mod clasic, transferul este recunoscut ca terenul pe care se desfăşoară problematica
unei cure psihanalitice, instalarea, modalităţile, interpretarea şi rezolvarea sa caracterizând-o pe
aceasta.
Ce sunt fenomenele de transfer? In analiza cazului Dora (Bruchstuck einer Hysterie-
Analyse,1905), Freud spune: „Sunt noi ediţii, copii ale unor tendinţe şi fantasme care trebuie să fi
fost trezite şi conştientizate de progresele psihanalizării şi a căror trăsătură caracteristică este aceea
de a înlocui o persoană cunoscută anterior cu persoana psihanalistului". Caracterul inevitabil şi
automat al transferului se asociază pentru pacient, în momentul învierii cutărui sau cutărui afect, cu
o totală orbire. Pacientul uită complect că realitatea cadrului psihanalitic nu are nimic de-a face cu
situaţia trăită altădată, care a provocat atunci acel afect.
La origine transferul nu este pentru Freud, cel puţin pe plan teoretic, decât un caz
particular de deplasare a afectului de la o reprezentare la o alta. Dacă reprezentarea analistului este
cea aleasă de preferinţă, aceasta se datorează atât faptului că ea constituie un fel de „rămăşiţă
diurnă", mereu la dispoziţia subiectului, cât şi faptul că acest tip de transfer favorizează rezistenţa,
mărturisirea dorinţei refulate devenind deosebit de dificilă dacă trebuie făcută tocmai persoanei ce
constituie obiectul ei.
Din punct de vedere al funcţiei sale în cură, transferul este considerat de Freud, în modul
cel mai explicit, mai întâi ca unul dintre „obstacolele" majore ce se opun rememorării materialului
refulat. Dar, tot dintr-un început, apariţia sa este prezentată ca frecventă, chiar generală: „...putem fi
siguri că-1 vom regăsi în orice analiză relativ serioasă". De asemenea, în acest moment al gândirii
sale, Freud constată că mecanismul transferului asupra persoanei medicului se declanşează în chiar
momentul în care conţinuturi refulate deosebit de importante ar risca să fie dezvăluite. In acest
sens, transferul apare ca o formă de rezistenţă, semnalând, în acelaşi timp, proximitatea conflictului
inconştient. Freud descoperă astfel încă de la început ceea ce constituie contradicţia însuşi a
transferului, fapt care motivează formulările foarte divergente pe care le-a dat în privinţa funcţiei
acestuia: el este, într-un sens prin raportare la rememorarea verbalizată, „rezistenţă de transfer";
într-un alt sens, în măsura în care constituie atât pentru subiect, cât şi pentru analist un mod
privilegiat de a surprinde „la cald" şi in stătu nascendi elementele conflictului infantil, el este
terenul pe care se desfăşoară, într-o actualitate de netăgăduit, problematica specifică a pacientului,
unde acesta se confruntă cu existenţa, permanenţa, forţa dorinţelor şi fantasmelor sale inconştiente.
Vorbind despre transfer, Freud distinge transferul pozitiv şi transferul negativ. El a fost obligat să

1
facă această distincţie când a constatat că transferul poate deveni cea mai puternică rezistenţă opusă
tratamentului şi şi-a pus problema cauzei. După Freud, această distincţie răspunde necesităţii de a
trata în mod diferit cele două feluri de transfer. Transferul pozitiv se compune din sentimente
amicale şi tandre conştiente, ca şi din altele cu rădăcinile în inconştient şi se dovedesc a avea
întotdeauna o bază erotică. Din contra transferul negativ vădeşte agresivitate faţă de psihanalist,
mefianţă etc. Iniţial Freud consideră că: „Transferul, atât în forma sa pozitivă, cât şi în cea
negativă, se pune în serviciul rezistenţei; în mîinele medicului însă, el devine cel mai puternic
dintre instrumentele terapeutice şi joacă, în dinamica procesului de vindecare, un rol ce cu greu
poate fi supraestimat". Pentru Freud: „transferul asupra persoanei psihanalistului nu joacă rolul unei
rezistenţe decât în măsura în care este vorba de un transfer negativ sau de un transfer pozitiv
compus din elemente erotice refulate".
Dimpotrivă, transferul pozitiv, prin câştigarea încrederii pacientului, îi permite să
vorbească mai uşor de lucruri dificil de abordat într-un alt context. Este evident, desigur, că orice
transfer este constituit atât din elemente pozitive cât şi din elemente negative.

Caracteristicile de fond ale transferului.


Spontaneitatea şi disponibilitatea variabilă de reacţie. Numitorul comun al tuturor
fenomenelor de transfer este repetiţia, care se instalează spontan atât în viaţă, cât şi în terapie.
Freud accentuează spontaneitatea transferurilor pentru a preîntâmpina obiecţia că ele ar fi create
prin psihanaliză. Transferurile fac parte din fenomenele naturale ale vieţii umane şi nu sunt un
produs artificial al psihanalizei. Din acelaşi motiv, toate regulile referitoare la tratament se
orientează către asigurarea apariţiei spontane a transferului. Dar ce înseamnă spontan?
Spontaneitatea apariţiei lor se dovedeşte la o privire mai atentă ca fiind condiţionată de expectaţii
inconştiente interne şi factori declanşatori externi. Concepţia lui Freud despre spontaneitatea
transferului se dovedeşte a fi o disponibilitate de reacţie variabilă, care este declanşată în
interrelaţie cu obiectele şi cu stimulii pe care acestea le emită.
Caracterul spontan ale transferului poate fi mai bine înţeles dacă ţinem cont de
fenomenologia nevrozelor de transfer. Nevroza de transfer trebuie să fie rezolvată prin faptul că
pacientul realizează că percepţiile pe care le are în situaţia analitică reprezintă distorsionări mai
mult sau mai puţin grosiere. De vină sunt proiecţiile prin care dorinţe şi temeri anterioare precum şi
efectele lor sunt transformate în realitatea prezentă.
Modelul acestui proces analitic este rezumat în triada freudiană „reamintire, repetiţie şi
perlaborare". Această triadă a devenit o idee directoare prin asocierea sa cu recomandările lui Freud
referitoare la tehnica tratamentului, pe care el însă nu le aplică dogmatic, ci în mod suveran şi
flexibil. Freud a acordat întotdeauna mult spaţiu posibilităţilor de sugestie în terapie în contextul
transferului - lucru care fireşte nu reiese din scrierile sale tehnice. El consideră această influenţă
posibilă numai în măsura în care pacientul a avut parte, în dependenţa sa de părinţi, de experienţe
bune şi este prin aceasta capabil de aşa numitul transfer nesupărător. Aici se găseşte, după Freud,
rădăcina sugestibilităţii, pe care se bizuie atât analistul, cât şi părinţii. Este neîndoielnic faptul că
influenţabilitatea, în sensul deschiderii către noi experienţe presupune o oarecare disponibilitate
pentru încredere, care îşi are rădăcina în istoria vieţii. Insă încrederea şi influenţabilitatea au şi o
geneză actuală, care la Freud era prea mult subînţeleasa. In teoria tehnicii tratamentului geneza
actuală a fost în mare măsură neglijată. Istoria producerii transferului a plasat mult timp în umbră
prezentul şi influenţa situativă şi actuală a analistului.

Rezistenţă

Tot ceea ce împiedică travaliul curei, tot ceea ce se opune accesului subiectului la
determinarea sa inconştientă.
S. Freud a fost obligat foarte de timpuriu să dea un loc important conceptului de
rezistenţă. Acesta desemnează efectul produs în cura de refulare însăşi, adică de ansamblul de
fenomene care împiedică asociaţiile sau conduc subiectul chiar la tăcere.
Cum să situăm, totuşi, originea rezistenţei? In Studii asupra isteriei (1895), Freud o

2
situează foarte clar în vecinătatea inconştientului însuşi; amintirile pe care le dezvăluie cura sunt
grupate concentric în jurul unui nucleu central patogen. Cu cât ne apropiem mai mult de acel
nucleu, cu atât rezistenţa este mai mare: este ca şi cum ar interveni o forţă de respingere pentru a
contracara rememorarea şi interpretarea.
In acest caz este totuşi important să facem să intervină problema transferului. In Dinamica
transferului (1912), Freud arată într-adevăr că, atunci când subiectul se apropie prea mult de acel
nucleu patogen, când asociaţiile îi lipsesc spre a merge mai departe în sesizarea conflictului
determinat pentru el, el îşi raportează preocupările asupra persoanei psihanalistului şi actualizează
în transfer emoţiile tandre sau agresive pe care nu reuşeşte să le verbalizeze. Transferul
funcţionează în acest caz ca rezistenţă, loc în care subiectul repetă ceea ce pentru el este obstacol.
Raportul dintre transfer şi rezistenţă (în conceptul de rezistenţă de transfer) poate fi
reprezentat schematic astfel:
• După depăşirea rezistenţei împotriva conştientizării transferului, în teoria lui Freud,
terapia se bazează pe transferul blând, nepăsător, care acum devine dezirabil, în calitatea sa de „cel
mai puternic instrument". Transferul pozitiv, în sensul unei relaţii sui generis, formează
fundamentul terapiei.
• Relaţia de lucru, după cum am spune astăzi, este periclitată, dacă se intensifică
transferul pozitiv sau dacă se formează polarităţi, care sunt numite iubire de transfer sau transfer
negativ (agresiv). Transferul devine, deci, din nou o rezistenţă, dacă atitudinea faţă de analist se
erotizează (iubire de transfer) sau se transformă în ură (transfer negativ). După Freud, aceste două
forme de transfer devin rezistenţă dacă ele împiedică reamintirea.
• In cele din urmă, găsim un al treilea aspect în rezistenţa împotriva rezolvării
transferului.
In conceptul de rezistenţă de transfer sunt, deci, reunite: rezistenţa împotriva
conştientizării transferului, rezistenţa ca iubire de transfer sau ca transfer negativ şi rezistenţa
împotriva rezolvării transferului.
Diferitele elemente ale rezistenţei de transfer depind, în manifestarea lor concretă, de
configurarea situaţiei terapeutice prin reguli şi interpretări. Spre exemplu, rezistenţa împotriva
conştientizării transferului este de regulă o componentă a fazei introductive. Oscilaţiile ulterioare
ale aceste forme de rezistenţă prezintă fluctuaţii specifice diadei. Un pacient paranoid va dezvolta
rapid un transfer negativ, iar la o pacientă nimfomană transferul erotizat nu se va lăsa prea mult
aşteptat. Intensitatea lor face ca aceste transferuri să devină rezistenţe. Intre aceşti doi poli se află
un spectru larg, iar în interiorul acestui spectru depinde de fiecare analist în parte care anume forme
de comportament sunt interpretate de el ca rezistenţă.
Puncte de reper diagnostice, în acest sens, oferă clasificarea târzie a lui Freud (1926) a
celor 5 forme de rezistenţă:
• rezistenţa de refulare
• rezistenţă de transfer
• rezistenţa supraeului
• rezistenţa Eu-lui
• rezistenţa bazată pe beneficiul secundar al bolii.
Dacă primele texte ale lui Freud situează totuşi în inconştient originea rezistenţei, nu
acelaşi lucru se întâmplă mai târziu, mai ales odată cu introducerea celei de a doua topici.
Rezistenţa este prezentată ca un mecanism de apărare printre altele, referabil la Eu. Inconştientul,
din această perspectivă, nu opune rezistenţă la eforturile curei. Ceea ce se opune sunt acelaşi
„straturi şi sisteme superioare ale vieţii psihice care au produs refularea la timpul său". Arma Freud
va sistematiza această concepţie în lucrarea ei intitulată Eul şi mecanismele de apărare (1937).
Putem releva, totuşi, două lucruri. Mai întâi, Freud nu a abandonat niciodată ideea unei rezistenţe a
inconştientului sau a Sinelui; el o menţine în Inhibiţie, simptom şi angoasă (1926), în paralel cu cel
trei rezistenţe ale Eului (refulare, rezistenţa transferului şi beneficiul secundar al bolii), şi cu o
rezistenţă a Supraeului, derivând din culpabilitatea inconştientă şi din trebuinţa de pedeapsă.
Această rezistenţă specifică este „forţa compulsiei de repetiţie, atracţia prototipurilor inconştiente
asupra proceselor impulsionale refulate".

3
Precum Glover (1955) putem deosebi între rezistenţele evidente şi grosiere, pe de o parte,
şi cele subtile, pe de altă parte. Rezistenţele grosiere cuprind întârzierea, omiterea de şedinţe,
tăcerea, vorbirea plină de digresiuni, respingerea automată sau înţelegerea eronată a tuturor
afirmaţiilor analistului, prostia simulată, o lipsă de concentrare continuă, adormirea şi în cele din
urmă şi întreruperea tratamentului.
Aceste tulburări grosiere, care creează impresia unui sabotaj conştient şi intenţionat, îl
ating pe analist într-un punct extrem de sensibil. Căci unele dintre comportamentele descrise - ca
întârzierea sau omiterea de şedinţe - subminează travaliul şi sugerează interpretări globale care, în
cel mai bun caz, pot fi considerate măsuri pedagogice sau care - în cel mai bun caz - conduc la
lupte pentru putere. Tocmai la începutul terapiei se poate ajunge rapid la astfel de complicaţii. De
aceea este atât de important de a avea permanent în faţa ochilor teza pozitivă menţionată la început,
anume că pacientul caută în mod primar o relaţie de tip suportiv. Dacă terapeutul nu se lasă
implicat într-o luptă pentru putere, atunci chiar de la începutul terapiei pot fi recunoscute şi
interpretate semnele unui transfer pozitiv, care se manifestă în formele subtile ale evazivităţii în
discuţie. Atunci nu trebuie să se ajungă la o luptă pentru putere, pe care o pot provoca numitele
atacuri la condiţiile de existenţă ale terapiei.
De la rezistenţa ca perturbare a travaliului s-a ajuns la „rezistenţa împotriva procesului
psihanalitic", după cum şi-a intitulat Stone (1973) o lucrare panoramică vastă. Intre 1900 şi anul de
apariţie a acestei lucrări au fost descrise multe fenomene de rezistenţă individuale şi tipice. Acestea
se lasă clasificate - cu inevitabila sărăcire în plasticitate şi vitalitate - după criterii supraordonate
calitative şi cantitative şi după geneza rezistenţei. Deoarece rezistenţa împotriva procesului
psihanalitic este observat ca rezistenţă de transfer, această formă de rezistenţă a stat întotdeauna în
centrul practicii. De aceea este oportun să explicăm mai întâi cum şi de ce apare rezistenţa de
transfer.
In sfârşit chiar dacă este adevărat că ceea ce împiedică cura se manifestă cel mai adesea la
nivelul Eului şi în special al reacţiilor de reasigurare, de prestanţă a Eului în raport cu persoana
psihanalistului, interpretarea fenomenelor la acest nivel se relevă inoperantă şi abate tehnica
psihanalitică în sensul unei manipulări psihologice. J. Lacan a criticat în detaliu, în primii ani ai
seminarului său, această orientare a psihanalizei.