Cultură, societate, psihanaliză şi

psihoterapie
 APRÈS-COUP
 Teorie
 Aplicaţii
 Istorie
 Actualitate
 Dosare
 Audio
 Video
 Ştirile psi
 Go English!

 Prima pagină
 Cafe Gradiva
 AIPsA
 Parteneri
 Contact
 Arhivă
 Conectaţi-vă!

21:00 | Carmen-Corina Gugu

Iubirea de transfer - de la ”logica supei cu

argumente de galuste” pana azi
Iubirea de transfer la Freud

Freud scria in 1915 lucrarea sa despre iubirea de transfer, lucrare despre care
Ernest Jones ne spune ca ar el fi apreciat-o cel mai mult din seria scrierilor sale
din acea perioada.  Si cum sa nu ne intrebam, precum Merton Gill, cum ar putea
fi uitate observatii precum:
Neindoielnic, iubirea sexuala este unul din cele mai importante lucruri din viata
si reunirea satisfactiei psihice cu cea trupeasca in placerile iubirii constituie chiar
o culme a acesteia. Toti oamenii stiu aceasta, in afara de cativa fanatici absurzi, si
isi conduc viata in consecinta; numai in stiinta ne codim sa o marturisim.
Astfel, Freud prezinta iubirea de transfer, conform practicii sale de la acea epoca,
ca fiind indragostirea
pacientei de medicul sau, dar numai in anumite circumstante. Indragostirea
pacientei este determinata desituatia analitica si nu de persoana medicului.
Asadar, medicul nu are si el o influenta in transferul pacientei, cumva se sustrage
“responsabilitatii” in aparitia acestei trairi, si in acelasi timp nu are nici “meritul”
unei cuceriri. In aceasta situatie de indragostire, pacienta poate opta fie pentru
renuntarea la tratamentul psihanalitic, fie va trebui sa accepte aceasta situatie, in
calitate de “destin inevitabil”. In situatia renuntarii la tratamentul psihanalitic,
pacienta nu va avea ocazia “analizei acestei indragostiri”, si deci a vindecarii, iar
in cazul in care, ulterior, ar alege sa faca o alta incercare analitica, ar constata ca
va ajunge indragostita si de acest al doilea medic.

In conceptia lui Freud iubirea de transfer reia unul din mecanismele esentiale ale
oricarei indragostiri, calcierea relatiei actuale pe relatii afective infantile,
personalitatea analistului nejucand vreun rol in determinarea acestei situatii.
Freud compara iubirea de transfer cu cea ivita in viata cotidiana. Astfel, starea de
indragostire in cadrul analitic are rolul de rezistenta pentru a inhiba continuarea
curei si a abate interesul de la travaliul analitic. O diferenta in acest sens intre
cele doua iubiri ar fi una de ordin cantitativ, in sensul ca iubirea de transfer este
potentata intr-un grad foarte inalt de catre rezistenta din motivele mentionate.
Apoi, atat iubirea de transfer, cat si iubirea cotidiana au caracter de
spontaneitate.

In continuare, el ofera unele considerente de tehnica psihanalitica, cum ar fi:

refuzul cererii amoroase a pacientei si practicarea psihanalizei in conditii de
abstinenta; aplicarea postulatului de baza de a lasa sa subziste la pacient
trebuinta si dorul, in calitate de forte care imping catre travaliu analitic si
schimbare psihica; a folosi transferul ca motor al curei si, in niciun caz, a nu se
solicita pacientului reprimarea pulsiunilor, renuntarea la sentimentele aparute.
Freud pune sub semnul intrebarii autenticitatea iubirii de transfer. Pe de o parte
aduce argumente contra, in exprimarea nedumeririi cu privire la modul de
functionare al femeilor cu o pasionalitate elementara, care nu doresc sa ia ceva
psihic drept ceva material, avand o
logica de supa cu argumente de galuste,
pe cand o adevarata indragostire ar fi trebuit sa o faca pe pacienta supusa si
diponibila in indeplinirea dorintei celui iubit, respectiv de a rezolva problema
cazului ei. Aceasta explicatie pare a avea un ton acuzator si, in acelasi timp, a nu
integra in natura umana si dorinta fireasca de satisfactie trupeasca in exprimarea
iubirii. Alt argument pe care il aduce impotriva autenticitatii iubirii de transfer
este faptul ca nu are nicio trasatura noua, care sa izvorasca din situatia prezenta,
ci provine din trairi si scheme infantile. Acest argument provine din modelul
stiintific al spiritului epocii, conform caruia
psihanalistul trebuia sa fie un observator impartial, neutru, pe deplin obiectiv,
care sa nu modifice in niciun fel fenomenul observat, asemeni fizicianului.
Din perspectiva moderna, contemporana a psihanalizei, la polul opus conceptiei
lui Freud, Thomȁ si Kächele afirma ca in formarea si in incetarea transferului
circumstantele declansatoare si inovative ale situatiei analitice trebuie luate in
serios mai mult decat trecutul si repetitia lui partiala, caci numai in prezent exista
sansa schimbarii si, prin aceasta, sansa pentru dezvoltarea viitoare a pacientului.

Argumentele aduse de Freud in favoarea autenticitatii iubirii de transfer au in

vedere urmatoarele trasaturi ale iubirii de transfer: rolul de rezistenta al acesteia
nu-i anuleaza exprimarea, trairea, “realul”; nu exista indragostire care sa nu
repete prototipuri infantile; capacitatea de actiune a iubirii de transfer, similara
indragostirii curente, care lasa impresia ca de la ea se poate obtine totul. In ceea
ce priveste ultima afirmatie a lui Freud, mi se pare mai mult a reda omnipotenta
unei iubiri, si nu neaparat o caracteristica esentiala a starii de iubire.
Autenticitatea unei trairi, respectiv a iubirii, imi apare mai degraba ca fiind data
de adecvarea la realitatea, actualitatea, caracteristicile obiectului iubirii si mai
putin la caracteristicile unui obiect infantil sau ale unui eu ideal, vorbind desigur
in termeni cantitativi. Din aceasta perspectiva, iubirea de transfer contine atat
elemente provenind din scheme infantile, cat si raspunsuri la ceea ce reprezinta
persoana analistului. Deci, pot afirma ca intruneste specificul unei iubiri
autentice.

Aceasta este si concluzia lui Freud, dupa argumentele pro si contra, oferite, ca nu
avem dreptul de a contesta caracterul de dragoste “adevarata”, indragostirii care
apare in tratamentul analitic. Recomandarea tehnica din finalul lucrarii suna clar
si fara drept de apel, din considerente tehnice si etice, medicul trebuie sa refuze
consimtirea la iubirea pacientei, oricat de mult ar aprecia aceasta iubire, avand in
vedere scopul curei, respectiv:
...de a restitui femeii a carei capacitate de a iubi fusese limitata de fixari infantile
libera disponibilitate asupra acestei functii.
Freud evoca “cele trei mari batalii” ale psihanalistului. In interiorul lui, el se lupta
impotriva fortelor lui care vor sa il coboare de la nivelul analitic. Deci, se lupta cu
contransferul sau/si cu propriul transfer din relatia cu analizandul. In afara
analizei se lupta impotriva adversarilor care contesta semnificatia fortelor
pulsionale sexuale si ii intezic sa se foloseasca de ele in tehnica stiintifica. Putem
constata efortul si preocuparea lui Freud in vederea acceptarii psihanalizei si a
metodelor ei in randul comunitatii stiintifice a epocii. Din pacate, se pare ca
aceasta “lupta/dezbatere” ramane un subiect actual si in zilele noastre... In
analiza se lupta impotriva pacientilor sai, care la inceput se poarta ca niste
adversari, dar apoi isi manifesta acea supraestimare a vietii sexuale care ii
domina si care vor sa il prinda pe medic cu pasionalitatea lor elementara. Din
aceasta afirmatie reiese ca transferul pacientului, mai exact transferul erotizat, ii
da de furca analistului. Putem intelege tonul incarcat de repros al lui Freud, daca
tinem seama de “lupta” in care se angajase pentru licentierea psihanalizei,
precum si de natura clientelei lui din perioada victoriana.

Comentariile lui Merton Gill asupra lucrării lui Freud din perspectiva
psihologiei unipersonale si a psihologiei bipersonale

Merton Gill ne infatiseaza lucrarea lui Freud despre iubirea de transfer, pornind
de la perspectiva psihologiei unipersonale si a celei bipersonale. Gill remarca
faptul ca una din caracteristicile lucrarii lui Freud este tensiunea dialectica
intalnita in sustinerea argumentelor, de genul:
pe de o parte este asta, pe de alta parte...
Aceasta tensiune dialectica poate fi inteleasa, in masura in care orice analiza
poate fi tratata atat din perspectiva psihologiei bipersonale, cat si a celei
unipersonale. Psihologia unipersonala presupune privirea analizandului ca un
sistem inchis de forte, iar psihologia bipersonala aduce in prim planul situatiei
analitice relatia din cadrul cuplului analist-analizand, in care analistul detine si
pozitia de participant. Din perspectiva psihologiei unipersonale, dinamicile
nevrozelor analizandului sunt in prim plan, iar din cea a psihologiei bipersonale,
in centru sta relatia transfer-contratransfer. Viziunea pe care o propune Gill este
cea in care amandoua perspectivele apar ca fiind intrinseci si valabile in acelasi
timp, fiind pe rand in prim plan.

Gill remarca faptul ca, in aceasta lucrare, uneori Freud aduce argumente din
perspectiva psihologiei unipersonale, alteori din perspectiva psihologiei
bipersonale. Astfel, pe de o parte, adopta pozitia “clasica” a psihologiei
unipersonale, conform careia transferul este opera exclusiva a pacientului; daca
acesta va cauta un alt analist se va intampla din nou acelasi lucru, analistul fiind o
cantitate inlocuibila in situatia analitica; farmecul si caracteristicile personale ale
analistului nu au nimic de-a face cu ceea ce se intampla, analistul nu este o
imagine noua si unica derivand din situatia prezenta. Tot din acest punct de
vedere, Freud argumenteaza ca acelorasi reguli se supune si indragostirea din
viata cotidiana, astfel incat a fi indragostit
aminteste mai degraba de fenomenele psihice anormale decat de cele normale.
Pe de alta parte, Freud aduce argumente din perspectiva psihologiei
bipersonale: ca nu avem niciun drept a contesta caracterul de dragoste al iubirii
de transfer, ca nu rezistenta a creat iubirea, ca analistul a evocat aceasta iubire
prin instituirea tratamentului analitic, ca iubirea de transfer este provocata de
situatia analitica (invocarea cu incantatii a unui spirit subteran). Totusi, ceea ce
surprinde in aceste observatii este faptul ca Freud reuseste intrucatva sa prezinte
aparitia iubirii de transfer intr-un mod aproape impersonal, pentru ca accentul
nu este pus asupra analistului ca persoana care a generat situatia, ci asupra
situatiei. O alta afirmatie a lui Freud din perspectiva psihologiei bipersonale este
observatia referitoare la faptul ca transferul erotic in situatia analitica este diferit
de iubirea in viata cotidiana, chiar daca numai cantitativ, intrucat este ridicat pe
culmi de rezistenta si ii lipseste foarte mult consideratia fata de realitate. Apoi,
adauga parca facand o concesie, din perspectiva psihologiei unipersonale:
tocmai aceste trasaturi care se abat de la norma formeaza ceea ce este esential
intr-o indragostire.
Aceasta pendulare intre perspectivele psihologiei unipersonale si bipersonale
apare si in alte lucrari ale sale, un exemplu in sensul viziunii psihologiei
bipersonale fiind intalnit in “Psihologia colectiva si analiza eului”, in care afirma:
De aceea trebuie sa fim pregatiti pentru declaratia ca sugestia reprezinta un
fenomen ireductibil primitiv, un fapt fundamental in viata omului.
Astfel, Freud a oscilat intre perspective ale psihologiei individuale si perspective
ale psihologiei bipersonale. Merton Gill considera ca Freud nu si-a dat seama de
aceasta pendulare a sa, el sustinand, ca in multe alte analize contemporane, doar
perspectiva psihologiei unipersonale ca fiind “cu adevarat” analitica. Gill ne
propune, incluzandu-l si pe Hoffman in aceasta afirmatie, amandoua
perspectivele ca fiind intrinseci si valabile in acelasi timp, fiind pe rand in prim
plan in functie de implicarea/participarea analistului. El afirma ca probabil cel
mai mare obstacol in recunoasterea de catre analist a participarii lui la situatia
analitica este presupunerea ca analistul poate decide daca sa participe sau nu.
Ceea ce as adauga eu este ca si tacerea, “neparticiparea” este tot o participare,
adica un raspuns al analistului; iar aceasta va fi perceputa de analizand in toate
momentele de frustrare, gratificare.

Aceasta situatie are o implicatie directa asupra tehnicii psihanalitice, in sensul ca

analistul care crede ca-si poate reprima participarea va avea un mare handicap in
recunoasterea modului in care participarea lui este experimentata de analizand.
Vorbind despre lucrarea lui Freud, Merton Gill ne face cunoscut si conceptul de
“transfer negativ nesuparator” in paralel cu “transferul pozitiv nesuparator”,
propus de dr. Nella Guidi’s. Astfel, el se intreaba daca nu este rezonabil ca la
inceptul analizei, analizandul sa fie intr-un anume fel si sceptic, prevazator,
precaut? Si, oare, n-ar trebui ca analistii sa-si doreasca ca analizandul sa-si
pastreze aceasta atitudine pe tot parcursul analizei, astfel incat cand el accepta o
interpretare sa fie din propria convingere si nu din supunere? Aceasta intrebare
are in vedere afirmatia lui Freud care atribuie un transfer pozitiv experientelor
timpurii care leaga analistul de imago-ul unor persoane pe care pacientul le-a
perceput ca avand grija de el cu afectiune.

Prin acest concept propus, Nella Guidi’s si Merton Gill sustin, pe buna dreptate,
ideea pastrarii spiritului critic al analizandului pe tot parcursul curei, chiar si in
cazul unui transfer pozitiv puternic, respectiv al iubirii de transfer, pentru ca
interpretarea sa fie acceptata intrucat este in conformitate cu adevarul lui intern,
si nu doar de dragul analistului. Pastrarea acestei atitudini de catre analizand
apare chiar ca o necesitate, pentru ca numai o interpretare valida, conforma
propriei realitati interne, pe fundalul unui transfer pozitiv si, iata, in conditiile
pastrarii spiritului critic, poate avea un efect mutativ. Gill aminteste si faptul ca,
de multe ori, un transfer aparent pozitiv poate servi ca rezistenta impotriva unui
transfer negativ, intocmai cum si un transfer aparent negativ poate servi ca
rezistenta impotriva unui transfer pozitiv.

Iubirea de transfer - perspective actuale (W. Mertens, O. Kernberg, H. Thomä si

H. Kächele)

H. Thomä si H. Kächele lanseaza intrebarea cu privire la existenta si acum, in

zilele noastre, a unei grupe de pacienti care se indragostesc de analistul lor
(dezvolta transferuri erotizate), astfel incat terapia sa stagneze. Ei considera ca s-
au schimbat prea multe de la descoperirea iubirii de transfer pentru a o mai
atribui acelei clase de femei care nu suporta decat “logica de tipul supei, cu
argumente de tipul galustelor”. Thomä si H. Kächele afirma ca revolutia sexuala a
femeii ar fi permis acestora sa-si schimbe comportamentul sexual. Dar, in acest
context, sunt de acord cu Jacques André care sustine ca, asa cum o doveste
clinica psihanalitica, sexualitatea feminina nu este astazi mai putin conflictuala
decat in trecut, chiar daca cuvintele si uneori simptomele s-au schimbat. Astfel, el
arata ca daca morala secolului XIX-lea era:
munceste, economiseste, renunta la trup,
imperativul zilelor noastre este:
fii fericita, rasfata-te, pe scurt: juiseaza!
Ori acest imperativ “eliberator” se dovedeste a fi la fel de costisitor din punct de
vedere psihic la fel ca si vechiul obicei de a descoperi erectia masculina, pentru
prima oara, in “noaptea nuntii”. Pe de alta parte, Thomä si H. Kächele vorbesc
despre incidenta abuzurilor/incesturilor intalnite, poate destul de frecvent, cu
efecte traumatice asupra pacientilor, ceea ce duce la formarea unei logici de tipul:
daca atunci acel lucru a fost posibil, atunci orice este posibil. Autorii mentionati
conchid ca, in aceste conditii, si in zilele noastre analistii se confrunta cu paciente
isterice care nu doar ca se indragostesc de analistii lor, dar cauta in terapie si un
substitut pentru insatisfactiile din viata cotidiana. Thomä si H. Kächele, ca si
Freud, afirma caracterul autentic al iubirii de transfer, dar, spre deosebire de
acesta o prezinta ca avand si un caracter diadic, fiind dictata de predispozitia
particulara a pacientului in conditiile in care varsta si caracteristicile analistului
se potrivesc dupa cum spun ei, ca o cheie in broasca, ducand mai degraba la
confuzia sentimentelor decat la integrarea lor in viata.

Ei recomanda, precum Freud, ca analistul sa ramana in fundal, pentru a-si

indeplini mai bine functia lui si pentru a prelua rolurile infantile de care are
nevoie pacientul pentru completarea schemei sale inconstiente. Vorbind despre
iubirea de transfer, O. Kernberg o compara ca si Freud cu iubirea cotidiana.
Astfel, el afirma ca diferenta intre cele doua iubiri ar consta in absenta
reciprocitatii,
in acelasi fel in care explorarea constienta a conflictelor oedipiene o diferentiaza
de situatia oedipiana originara.
Totusi, ma intreb, oare cum putem defini iubirea de transfer prin absenta
reciprocitatii, in conditiile in care impartasim conceptia conform careia analistul
este si el participant la situatia analitica, fiind un factor determinant al
transferului, poate chiar “coautor” al transferului impreuna cu analizandul? Imi
apare aceasta afirmatie legata de absenta reciprocitatii valabila intr-un registru al
termenilor cantitativi sau/si in dorinta de a obtine satisfactie materiala, pe langa
cea psihica, din aceasta relatie. Nu putem risca sa situam analistul in afara
“sensibilului uman”, sa-i lasam macar dreptul castigat de-a lungul anilor de a fi,
in acelasi timp regizor, observator si participant, liber in a simti, a fantasma,
avand masura lui a intelege si a sti.

Kernberg aduce si registrul comun tuturor relatiilor de iubire, ca si Freud si

Bergmann, respectiv permanenta cautare a obiectului oedipian. Isi expliciteaza
afirmatia sustinand ca aceasta inseamna nu ca toate iubirile viitoare deriva din
situatia oedipana, ci ca structura oedipiana influenteaza cadrul experientelor
individului si ale cuplului. Iubirea de transfer in conceptia lui Kernberg aduce cu
sine experienta iubirii romantice impregnate de dorinte sexuale, spune el, intr-o
masura concisa si tranzitorie, sentimente care in mod normal sunt atenuate prin
deplasari la obiecte disponibile din viata pacientului. Considera ca un caracter
pronuntat, rigid si persistent al iubirii de transfer ar fi explicat de natura
masochista.

Emit ipoteza ca un astfel de caracter al iubirii de transfer ar putea fi explicat si

prin experienta relationala din situatia analitica, mai ales in cazul in care
analizandul nu a experimentat aceasta traire intr-un mod satisfacator in relatiile
infantile si, poate, nici in viata sa adulta de pana atunci. As aseza aceasta premisa
in contextul celor afirmate de W. Mertens, conform caruia dizolvarea iubirii de
transfer apare ca o pretentie nerealista, cu atat mai mult cu cat relatia analitica
poate constitui pentru analizand si o experienta de gratificare care repara deficite
afectiv-comunicationale din viata acestuia.

Kernberg afirma ca natura iubirii de transfer variaza in functie de transferul

participantilor. Pacientele nevrotice tratate de analisti barbati au tendinta de a
dezvolta transferuri oedipiene pozitive tipice, precum cazurile descrise de Freud
in lucrarea sa despre iubirea de transfer. Pacientele cu personalitate narcisica in
analiza cu analisti barbati tind sa nu dezvolte o iubire de transfer sau sa o
dezvolte mai tarziu, estompat, pacienta resimtind dorintele sexuale pentru analist
ca fiind umilitoare pentru ea. Pacientii nevrotici de sex masculin tratati de femei
analiste au tendinta de a deplasa iubirea catre alte obiecte disponibile. Pacientii
narcisici de sex masculin tratati de femei analiste manifesta aparent o iubire de
transfer aparent intensa, dar care reprezinta de fapt o seductie agresiva,
sexualizata ce reflecta rezistenta de transfer impotriva sentimentului de
dependenta fata de o analista idealizata.

Wolfgang Mertens descrie transferul erotizat (iubirea de transfer) ca o

preocupare erotica intensa pentru analist, cu trebuinte puternice de a fi iubit si a
avea impliniri sexuale. Fantasmele sexuale se pot intinde pe tot parcursul
desfasurarii analizei, iar pacientului nu ii apar acestea ca fiind nerationale sau
nejustificate. Pearson, ca si Freud, vorbeste despre faptul ca
in aceasta atmosfera de identificare proiectiva, terapeutii mai nesiguri si
insuficient analizati pot sa cada in pericolul de a consimti trecerea la act.
Pentru acesti pacienti sentimentele de culpabilitate, daca exista, sunt refulate si
izolate. In mod constient, ei nu se tem de regresie, cat mai mult de a fi dezamagiti
si respinsi. Mertens, citandu-i pe Greenson si Rappaport, afirma ca la pacientii cu
un transfer erotizat sunt afectate functii ale Eului, cum sunt verificarea realitatii
si autocritica, iar comportamentul seducator si cererea sexuala apar pentru a nu
fi nevoiti sa perceapa deficite orale, narcisice precoce.

Dizolvarea iubirii de transfer - deziderat sau pretentie nerealista?

W. Mertens afirma ca din punctul de vedere al psihanalizei moderne cerinta

conceptiei clasice despre dizolvarea iubirii de transfer nu se poate confirma nici
empiric. El aduce ca argumente in acest sens faptul ca in analizele contemporane
nu sunt analizate numai fantasme inconstiente oedipiene, ci in multe cazuri are
loc un fel de postsocializare, adica analizandul face experientele relationale de
care are nevoie pentru dezvoltarea propriei identitati, experiente pe care nu le-a
putut trai cu parintii sai. Aceasta echilibrare a experientelor socializante
deficitare joaca un anumit rol in destule analize, din acest motiv nu putem vorbi
despre o dizolvare completa a transferului. Thomä si H. Kächele impartasesc
opinia lui Mertens, explicand ca exista pacienti care nu pot realiza decat in mod
limitat tranzitia de la actiunea de proba la viata de zi cu zi, din motive exterioare
si interioare. Cu cat un pacient este mai putin capabil sa ajunga cu un partener la
o reciprocitate profunda, cu atat mai fascinanta ramane atitudinea empatica,
intelegatoare, a analistului, care stimuleaza noi descoperiri ale analizandului, mai
ales ca idealizarea nu e supusa dezamagirilor din viata cotidiana.
Bergmann (citat de Mertens) vede mai multe destine posibile ale iubirii de
transfer dupa terminarea analizei. Pierderea analistului il lasa pe analizand intr-o
stare dureroasa, el fiind incapabil sa transforme iubirea de transfer intr-o alta
iubire in viata de zi cu zi. Analizandul isi gaseste un nou partener, care este
modelat dupa analist, incercand repetarea relatiei transferentiale. Este gasit un
nou partener care are caracteristici ale figurii parintelui- in principal
traumatizant, si unele trasaturi ale analistului. Figura analistului este
internalizata, astfel ca analizandul incearca sa semene cat mai mult cu analistul. 
In sfarsit, se ajunge la eliberarea unor noi capacitati integrative ale analizandului,
astfel ca el fie isi transforma relatiile existente, fie de a gasi un nou partener de
iubire care prezinta trasaturile iubite ale parintelui, dar si pe cele ale analistului.

”Ca și cum” ...as conchide:

Asa cum remarcau H. Thomä si H. Kächele, 

Psihanaliza in intregul sau traieste din integrare, in timp ce diferitele scoli
particulare incearca sa-si impuna unilateralitatile.

Bibliografie
 Freud S., Tehnica psihanalizei (p. 155-161), Editura Trei, Bucuresti, 2004
 Jacques A., Psihanaliza si sexualitatea feminina, Editura Trei, Bucuresti,
1997
 Kernberg O., Relatii de iubire, Normalitate si Patologie (p. 192-194),
Editura Trei, Bucuresti, 2009
 Gill M., One persone and Two-persone perspectives: Freud’s
„Observations on Transference-Love (p.114-121), New Haven&amp, Yale
University Press, London, 1993
 Mertens W., Introducere în terapia psihanalitică, vol. III, (p. 186-188,
262-265), Editura Trei, Bucuresti, 2004
 Thomä H., Kächele H., Tratat de psihanaliza contemporana (I, II), (p.
117-119; 85-87), Editura Trei, Bucuresti, 2009
 Zamfirescu V. D., Introducere în psihanaliză freudiană şi postfreudiană
(p. 175-176), Editura Trei, Bucuresti, 2006

Corina Marin,
masterand Psihanaliză,
psihoterapeut
Lucrarea a fost prezentata in data de 5 iunie 2010, in cadrul Conferintei
Internationale ”Psihologie si societate”, desfasurate la Universitatea Titu
Maiorescu, sectiunea de comunicari stiintifice din domeniul psihanalizei.

De Carmen-Corina Gugu la 21:00. Categorii iubire de transfer, sugestii, teorie, în

atenţie . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. Comentaţi mai
jos

Citiţi şi:

Owen Renik: Cum sa regandim radical...

De la lansarea cărţii “Psihologia j...

"Si noi venceremos in final!" Prime...

"Să îmi fur mama, să îmi caut tatăl...

Cu infidelitatea în psihoterapie (I...

2 comentarii pentru "Iubirea de transfer - de la ”logica supei cu

argumente de galuste” pana azi"
1. teo

8/9/10 13:29

Feud se referă doar la factorii de natură sexuală în analizele sale, realitatea este
însă alta, sînt finitinfiniţi factori. Finiţi pentru că orice entitate este finită şi infiniţi
pentru că orice entitate este o simultaneitate individgrup unde grupul este infinit
ca transformarespaţiutimp.Dovada este simplă dacă privim metodele de
tratamentde la jocuri simple în nisip la transferul de iubire sau empatia la orice
nivel a induvizilor. Şi nu numai a pacientului cu psihanalistul ci şi a pacientului
cu celelalte entităţi. (calculator, carte, pomi, flori, univers,etc., fiecare cu
transferul lui de iubire sau empatie cu bolnavul). Acestea nu mai sînt neapărat de
natură sexuală. Tratamentul unui bolnav nu trebuie limitat doar la ceea ce credem
noi ci trebuie sistematizat mai profund. Am să dau un exemplu credeti că la nivel
gustativ sau auditiv sau olfactiv sau tactil sau vizual nu sînt elemnte de empatie
între bolnav şi medic sau între bolnav şi alte entităţi înconjurătoare?. Sînt cu
siguranţă şi asta lărgeşte baza de tratament şi de cercetare pe acest domeniu al
psihanalizei. Fiecare din cele cinci simţuri este o poartă de acces la psihicul uman
la fel ca şi memoria/gîndirea/sentimentele/intuiţia sau instinctele, dar să nu uităm
nici un moment simultaneitatea lor cît şi alte simultaneităţi. Iubirea de transfer se
realizează simultan prin toate aceste elemente, ca şi altele, fiecare mai mult sau
mai puţin în variante finitinfinite de la caz la caz.

Este mult de discutat pe tema psihanalizei în neconvenţional dar spaţiul este prea
mic.

2. Georgiana Branisteanu

14/9/10 15:34

Ma bucur ca am avut ocazia sa citesc aceasta lucrare; e o sinteza foarte serios

documentata si cuprinzatoare pentru tendintele care au abordat conceptul de
"transfer erotic"! Am remarcat si punctele in care autoarea opineaza sau doar
lanseaza intrebari in lumina celei mai recente gandiri teoretice si anume relatia
psihanalitica vazuta ca intersubiectivitate. Transferul erotic nu este decat una
dintre extremele in care poate s-o ia relatia analitica; transferul psihotic, psihopat
sau pervers pun de asemenea probleme, nu mai usoare... Sigur ca orice traire
extrema e dificil de gestionat si e un drum infundat daca vedem de exemplu
cuplul analitic ca fiind un vehicul cu doi piloti care ruleaza pe fel de fel de
portiuni de teren si nu intotdeauna au cel mai bun echipament care sa-i scoata din
impas. Un transfer extrem (includ automat si contratransferul pentru ca e clar ca
 nu putem vorbi altfel dupa o suta de ani de psihanaliza) aduce cuplul analitic la
marginea cadrului unde, impreuna, cei doi au de raspuns la intrebarea noua ce s-a
ivit "Mergem tot pe ruta asta sau viram catre altceva...?" Psihanalistul are
posibilitatea de a diagnostica pe pacient, pe sine si pe "cel de-al treilea
intersubiectiv" care e relatia si asta ii da privilegiul de a vedea in cererea de iubire
din partea pacientului, concomitent, cererea incredibila de a fi refuzat... Exact
cum un copil mic ii cere parintelui de toate si pe toate registrele dar una dintre
cele mai importante cereri este tocmai aceea de a fi refuzat atunci cand frustrarea
contribuie la modelarea unei forme a Eului sau... Dar vedem frecvent parinti care
se supara pe copil pentru ca cere ceva ce parintelui ii e dificil sa NU ii dea... :)

  

Scrieţi un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire

Abonaţi-vă

Adresa dv de email

Cu FeedBurner

Trimiteţi articolul

Email Print Facebook Twitter MySpace Stumble Digg

Mai multe
Prieteni

Arhivă

 2011
 2010
 2009
 2008
 2007

Comentarii recente

 Ioana M. a scris:Confirm si eu cele spuse de Dorin, tocmai termin masterul de

psihanaliza de la Titu, dupa ce am...
 Dorin-Liviu Bîtfoi a scris:Daca sunteti din Bucuresti, va recomand Facultatea de
Psihologie a Universitatii "Titu...
 Anonymous a scris:Buna ziua,
As vrea sa urmez de la toamna cursurile unei facultati de psihologie. Care,
dintre...
 Georgiana Branisteanu a scris:Draga Ioana, Grupul de Dezbateri Teoretice in
Psihanaliza la care ai participat in cadrul AIPsA in...
 Georgiana Branisteanu a scris:Colegul nostru Claudiu Ganciu ar putea sa va
raspunda (am sa il rog si eu).
 Ioana M. a scris:Acum ca ne-am lamurit, vad ca ai indoieli despre interpretare
asa cum o vede Renik.
El nu...

Articole recente

 Aparatul lui Freud de capturat vise

 Legea psihoterapiei: Ce-i de făcut?
 Owen Renik: Cum sa regandim radical tehnica psihanalitica din perspectiva
subiectivitatii ireductibile a analistului?
 Michael J. Miller, "Lacanian Psychotherapy. Theory and Practical Applications",
Routledge, 2011
Statistici web               156 017

vizitatori

 Prima pagină
 Cafe Gradiva
 AIPsA
 Parteneri
 Contact

2010 Cafe Gradiva. All Rights Reserved. Designed by Gabfire Themes. Convert to
Blogger by SimplexDesign

Publicatii
Buletin de Psihanaliza
Editat de Societatea Romana de Psihanaliza, Grup de Studiu IPA

CONSIDERATII ASUPRA DINAMICII TRANSFER -

CONTRATRANSFER
 Augustin CAMBOSIE

       Foarte greu se poate vorbi in psihanaliza despre posibilitatea ierarhizarii conceptelor

sale fundamentale. Ar fi de altfel o utopie pentru ca aparatul psihic nu functioneaza in
coordonate obiective, ci dupa propria fenomenologie, eminamente si esentialmente
dinamica si subiectiva. Exista totusi un proces fara de care nu poate fi conceputa clinica
analitica. Este nevoie de un vehicul, de un suport care sa transfere hermeneutica afectului
de la simptomatologia prezenta spre adevarata ei origine: nevroza infantila. Iar acest
vehicul este format din relatiile si reactiile afective ce se stabilesc in cuplul analist-
analizat, deci de transfer-contratransfer.
       De loc intamplator, chiar daca la modul anecdotic, psihanaliza, ca demers stiintific,
incepe cu interpretarea unui transfer. Freud se asigura de acceptul si colaborarea lui
Breuer in publicarea monografiei "Studii asupra isteriei" deculpabilizandu-l: simptomele
Annei O. sunt fenomene transferentiale, caracteristice isteriei si deci dr. Breuer nu este
responsabil de aparitia si evolutia lor.
       Deci, prezenta analistului, cu problematica sa inconstienta (mai ales cu dorintele sale
inconstiente), nu are nici o legatura cu procesul analitic. Dorintele inconstiente ale
analizatului, chiar (sau mai ales) legate de analistul sau, il intereseaza pe acesta din urma
numai cu titlul de obiect (de studiu). In replica, se poate vorbi atunci despre
contratransfer ca un fel de "arte-facte", de interferenta a dorintei analistului in cadrul
curei, un accident La acest nivel, analiza didactica poate avea drept scop numai
stapanirea, cenzurarea, controlarea contratransferului de catre analist.
       Pentru a depasi acest impas este nevoie de o succinta incursiune in istoria
psihanalizei: urmarirea evolutiei sensului notiunilor de transfer si contratransfer
recreeaza, in mare masura, notele prin care aceste concepte se definesc in prezent.
       Freud vorbeste pentru prima data despre transfer in "Studii asupra isteriei". La acest
nivel al intelegerii, transferul presupune: a) refularea unei dorinte in trecut si b) in
prezent, in relatia cu analistul, redesteptarea aceluiasi efort care, originar, a fortat
analizatul "sa se debaraseze" de dorinta clandestina.
       Deci, transferul ne apare, probabil si datorita unei incercari de generalizare a
modului de functionare a structurii isterice, ca o falsa conexiune, o mis-alianta.
       Schema capata o noua deschidere prin aparitia ulterioara ("Trei eseuri asupra teoriei
sexualitatii") a termenului de "obiect al fantasmei", termen ce introduce planurile
imaginar si simbolic ca punti de legatura intre refularea originara si relatia analitica
prezenta.
       In 1923 ("Post-Scriptum asupra transferurilor"), in perioada in care Freud vorbeste
inca despre transfer la plural, apar, in teoria freudiana, primele semne ale pericolului pe
care transferul (sau mai degraba rezistenta analistului in fata transferului) il reprezinta
pentru demersul analitic. Pana atunci transferul avea pentru Freud un interes secundar.
Scopul sau in analiza este acela de a "obliga" pacientul sa admita o interpretare "buna" pe
care o respinsese in prealabil.
       Dar esecul terapiei Dorei il face pe Freud sa admita ca: "recunoasterea deschiderii pe
care transferul o opereaza asupra obiectului fantasmei, in plus fata de pozitionarea
analistului in locul unei alte persoane (figuri), a dus la terminarea prematura a analizei".
       In incercarea sa de a intelege, Freud incearca paralele cu notiuni pe care le putea
explica mai eficient. Folosirea interpretarii viselor in analiza ar fi astfel o cale mai usoara
de acces spre inconstient pentru ca pacientul ofera singur cheia prin asociatii libere. In
schimb, in analiza transferului, analistul trebuie sa intuiasca si poate, deci, cadea in
arbitrar ("Omul cu sobolani").
       In acelasi sens, sugestia implicata in analiza nu este aceeasi cu cea din terapia
hipnotica. Ea poate functiona numai la inceput ca o invitatie pentru asociatiile libere, apoi
devine stanjenitoare si poate chiar bloca relatia analitica prin fuga pacientului in facilitate
("Dinamica transferului", 1911).
       Transferul este conceput pana aici ca un fel de "teorie a teoreticianului" (M.
Safouan), rezistenta la interpretarea transferului implicand rezistenta fata de prejudecatile
analistului.
       In aceeasi perioada, Freud primeste doua noi deschideri asupra intelegerii
transferului in 1908, Abraham, in articolul "Diferentele psihosexuale intre isterie si
dementa precoce", afirma ca prima forma de viata libidinala este auto-erotismul; ulterior,
auto-erotismul este transferat catre obiecte exterioare, aceasta constituind mecanismul
nevrozei. Cam in acelasi timp Ferenczi afirma in "Transfer si introspectie" (1909) ca
acolo unde exista transfer exista si identificare; prima dragoste/ura obiectuala reprezinta
modelul ulterior al transferului.
       Probabil si sub influenta acestor idei, Freud afirma (1911) ca transferul, ca sugestie,
(de fapt ca dragoste de transfer) nu exclude rezistenta.
       El diferentiaza un transfer pozitiv si unul negativ. Rezistenta apare in transferul
negativ, dar si in cel intens pozitiv, compus din elemente erotice refulate ("Dinamica
transferului").
       Demersul psihanalitic devine deci o "cura de dragoste". Transferul consta in a-l pune
pe analist in locul idealului eu-lui. Transferul este motivat de dorinta de a fi iubit, dorinta
pe care pacientul o satisface iubind ("Pentru a introduce narcisismul").
       Oscilatiile freudiene vizeaza in principal urmatoarea furcheta: transferul poate fi
privit din punct de vedere al realului (chiar daca prin real intelegem nevroza Oedipiana)
si atunci el este o repetitie esuata (nevroza de transfer) dar implicit si o deschidere spre
istoria pacientului si deci spre cauzalitate; sau transferul poate fi abordat in plan
imaginar-simbolic (referitor la obiectul fantasmei) si atunci deschiderea oferita in cura de
analiza transferului devine una constructiv-structuranta.
        "Post-freudienii" au incercat sa rezolve problemele legate de aceasta furcheta.
       F. Alexander pune in discutie interferenta (posibila datorita transferului) curei
analitice cu repetitia compulsiva (de fapt cu compulsia la repetitie) proprie functionarii
psihismului. In raport cu realitatea, psihicul poate avea doua atitudini: una de modificare
de sine (autoplastica) in sensul adaptarii la realitate, si una de modificare a realitatii
(alloplastica) in sensul adaptarii realitatii la sine. Nevroza (ca realitate) este o tentativa
esuata, de tip autoplastic, de luare in stapanire a pulsiunii. Cura analitica reprezinta o
"mutatie" controlata a repetitiei in sensul echilibrarii auto si alloplastice - a realitatii si la
realitate. ("Descriere meta-psihologica a procesului curei").
       Pentru Starkey, actiunea analistului este aceea de a o interpreta. Aceasta actiune este
sinonima cu a face inconstientul constient, deci este vorba despre o interpretare mutativa.
Analistul functioneaza deci ca un supra-eu auxiliar, interpretarea fiind acceptata de
analizat in masura in care acest supra-eu auxiliar este tolerant ("Natura actiunii
terapeutice a psihanalizei").
       Sterba situeaza analistul intr-o pozitie delicata. Pe de o parte scopul sau este de a
dizolva rezistentele la transferr iar pe de alta parte nu exista nici o alta cale spre
complexele infantile fara aceste rezistente. Solutia propusa este identificarea cu analistul,
interpretarea fiind, printre altele, o invitatie spre aceasta identificare. Repetitia este privita
ca o rezistenta a acestei identificari, depasirea ei fiind conditia sine qua non a curei
analitice ("Dinamica dizolvarii rezistentei de transfer").
       Jekels si Bergler au incercat sa modifice unghiul de vedere, incercand o abordare
prin prisma "investirii obiectuale". Dupa autori, analistul reprezinta o "zona neutra"
situata intre Eros si Thanatos, ca un suport al lui Eros contra lui Thanatos (ideal al eu-lui),
actionand in sensul dirijarii pulsiunii mortii spre obiecte exterioare si al recuperarii
narcisismului primar.
       O mentiune speciala ar trebui poate facuta contributiei lui J. Lacan in problema
transferului. Complexitatea teoriei sale ca si implicatiile acesteia in planul clinicii
analitice nu se preteaza insa la o expunere de cateva randuri. Retinem totusi ca
intelegerea pe care Lacan o confera dinamicii transferului-contratransferului constituie
un motiv major de distantare fata de teoria psihanalitica actuala (I.P.A.).
       Lucrurile sunt si mai complicate atunci cand vorbim despre contratransfer.
Implicarea acestuia in cura analitica deschide o dimensiune fundamentala a acesteia:
transforma relatia analitica dintr-o intalnire intre doua eu-ri intr-o relatie intre doua
inconstiente.
       Fluctuatiile teoretice ale conceptului de contratransfer au fost, in istoria freudismului
si in istoria psihanalizei, foarte mari.
       In 1910, Freud defineste contratransferul ca pe "interferenta dorintelor si
fantasmelor inconstiente ale analistului in cura". Dar, la acest nivel, contratransferul
devine, ca realitate analitica, o componenta a analizatului care "simte" un derapaj in
raspunsul analistului. Contratransferul este deci o "scapare" ce trebuie evitata cu orice
pret (iar in acest context "pretul" trebuie sa fie analiza didactica). Contratransferul capata
deci un sens eminamente negativ, ca "ceva" ce se opune analizei si transferului
pacientului (contra-transfer).
       Balint incearca sa depaseasca, in intelegerea contratransferului actualitatea relatiei
analist-analizat, considerand contratransferul ca fiind de fapt un transfer al analistului
asupra persoanei propriului sau analist (didactic), luat ca un model ideal, a-toate-stiutor.
Avem de a face, deci, cu o incercare de intelegere a contra-transferului dupa modelul
transferului Oedipian, intr-un fel ca o "profesionalizare" a acestuia.
       Mult mai tarziu (1949) psihanaliza scapa de obsesia conotatiei negative a
contratransferului si ii permite acestuia sa devina o parte componenta a analizei, cu un
rol tot atat de important in cura ca si transferul.
       P. Heiman invita analistul ca, fara a da curs liber sentimentelor sale, sa nu le
cenzureze; din contra acestea trebuie folosite in interpretare ca o cheie care sa-i permita
sa inteleaga inconstientul pacientului, aceste sentimente fiind un fel de "precursori ai
comunicarii profunde cu acesta".
       Little afirma chiar ca transferul si contratransferul, fiind parti inseparabile ale
procesului analitic, trebuie privite la fel in analiza. Pentru a nu bloca procesul curei
(repetand ipocrizia parintilor) analistul trebuie sa-si marturiseasca contratransferul catre
pacient. Plecand de aici, analiza poate avea loc numai pentru ca analistul recunoaste la
pacient propriul sau sine (analizat in prealabil). Empatia si "insight"-ul, diferite de
cunostintele teoretice, depind de aceasta identificare partiala (Money - Kyrle).
Interpretarea este deci posibila in momentul in care "fantasmele devin comune" celor doi
parteneri ai relatiei.
       Continuand dezvoltarea teoretica, H. Racker inlocuieste metafora "oglinzii" in
analiza cu metafora "copulatiei". Analistul este partea "pasiva " a relatiei. Partea sa "cea
mai pasiva" lasa sa patrunda materialul analitic; iar partea sa "mai activa" incearca sa-l
inteleaga (si sa-l interpreteze). Neutralitatea sa deriva din acceptarea contractului astfel
formulat si din asumarea responsabilitatii de a raspunde (de a interpreta).
       Accentul este deci mutat pe procesul tranzactional al relatiei analitice. T. S. Szasz
afirma ca, in cadrul de referinta al situatiei psihanalitice, succesul terapeutic pentru
pacient depinde, in mare masura, de capacitatea analistului de a desfasura, pe parcursul
analizei, o transa de auto-analiza, stimulata de pacient.
       Factorul crucial in analiza rezida deci in interpretarea "mutativa" (Starkey) si mai
ales din functionarea acesteia in cele doua planuri: transfer si contratransfer (analist si
analizat).
       Ajunsi la aceasta cvasi-similitudine teoretica intre cele doua concepte fundamentale,
suntem totusi obligati, in fata presiunii clinicii analitice, sa admitem existenta unor
asimetrii (mai bine spus non-echivalente) intre transfer si contratransfer.
       In primul rand, iubirii din transfer nu poate si nu trebuie sa i se raspunda cu o iubire
contratransferentiala. In caz contrar relatia nu poate fi definita ca una analitica.
       Forta de a suferi (si mai ales putinta de a suferi), ca posibilitate transferentiala, nu are
echivalent in trairile analistului, nici macar in reactiile afective ale acestuia, in fata
rezistentei, agresivitatii si "chiar a intreruperii analizei" cu care pacientul incearca sa se
opuna acesteia.
       Reactiile analistului nu sunt golite de continut afectiv, pozitiv sau negativ, dar ele nu
au aceeasi cauza ca in situatia analizatului. Acesta trebuie sa accepte, fara dovezi validate
afectiv, argumentele noastre legate de necesitatea respectarii conditiilor contractului.
       Nu exista echivalente nici la nivelul cunostintelor legate de aplicarea contractului
analitic. La intrarea in analiza, subiectul nu stie nimic despre aceasta, sau, accidental,
opereaza cu niste notiuni tehnice (ca: transfer, dorinta inconstienta, pulsiune, rezistenta,
frustrare, etc.), notiuni fara nici un fel de acoperire afectiva si care in nici un caz nu-i pot
dezvalui "pretul" ce trebuie platit pentru achizitia si interiorizarea cunostintelor despre
sine.
       Lipsa de echivalenta se manifesta in special la nivelul esecului sau reusitei analizei
pentru cei doi membri ai relatiei. Mai mult, cererea subiectului se adreseaza unui singur
analist, in timp ce "cererea" analistului se adreseaza ansamblului de pacienti ai sai. Deci,
la nivelul analistului, esecul sau succesul intr-o analiza va pune mereu in discutie
totalitatea activitatii sale profesionale.
       In alt plan, ceea ce poate constitui pentru unul o sursa de placere, poate constitui
pentru celalalt o sursa de neplacere (frustrare si/sau suferinta). Astfel, pentru subiect,
perseverarea unui anume tip de rezistenta, manifestata printr-un discurs care "se apara" de
orice critica, sau agresivitate ii poate aduce (secvential) confortul in analiza, in timp ce,
aceeasi secventa, il face pe analist sa se confrunte cu o stare de neputinta fata de propria
sa actiune. Totodata, trairea sentimentelor de ura, revolta, indoiala la adresa analizei si
analistului il pot satisface pe acesta din urma pentru ca pacientul sau incepe sa devina
constient de o agresivitate pana atunci refulata.
       Deci, chiar daca ambii sunt surse reciproce de trairi afective si informatii
(cunostinte), dezvoltarea ulterioara a procesului este diferita. In registrul autopsihic,
transformarile si reorganizarile induse de analiza, la nivelul subiectului, il fac pe acesta sa
termine analiza (sa-si rezolve problemele sau sa traiasca mai adaptat cu ele). Aceleasi
achizitii, de data aceasta in registrul auto- si allopsihic (autocunoasterea si generalizarea
adevarurilor teoretice validate in terapie la nivelul intregii practici) il fac pe analist sa
continue.

       Implicatiile acestei discutii, atat in plan teoretic cat si practic sunt foarte mari.
Problemele legate de procesul de formare al analistului, de asa zisa "analiza didactica" se
pot rediscuta si in functie de asimetriile dintre transfer si contratransfer . Conflictele
intrapsihice ale viitorului analist, ca si dorinta acestuia de a deveni analist devin probleme
in sine, probleme de analizat. Analiza nu mai poate fi "didactica" ci clinica.
       "Coada de transfer" (a analistului fata de propriul sau analist "didactician"), regasita
la nivelul contratransferului actual, repune deasemenea in discutie dinamica filiatie-
formare analitica complexa si implicit problema terminarii (sfarsitului) analizei.
       In plan mai general, intrebarile se extind la nivelul institutionalizarii analizei (atat ca
formare de analisti = institutul analitic, cat si ca exercitiu profesional = analiza
institutionalizata). Deci: analiza institutionalizata sau practica privata?
       Alta problema ridicata de aceasta discutie este aceea a diferentelor intre psihoterapia
analitica si psihanaliza (cura tip), prin deschiderile oferite dincolo de aspectele legate de
conditiile formale ale contractului analitic.
       Scopul acestei comunicari nu a fost acela de a raspunde acestor intrebari, ci numai
acela de a le pune, deci de a deschide un dialog, nu de a-l inchide.