Concluzii

Transferul este un fenomen care apara inevitabil in situatia terapeutica el fiind

rezultatul sentimentelor, fantasmelor, atitudinilor de aparare in care s-a contopit
elaborarea mai mult sau mai putin fantasmatica a proceselor interactionale timpurii traite
ca traumatizante si conflictuale cu persoanele semnificative importante pentru copil.
Aceasta traire care influenteaza perceptia, atentia, amintirea, felul e a vorbi, dar si
limbajul corporal, apare in situatia terapeutica fata de terapeut.
Relatia transferentiala determinata emotional este materia prima din care este
facuta terapia analitica si abia pe palierul analizei acestei relatii de transfer se poate
dezvolta o intelegere reala, purtata de sentimente.
Bion vorbea despre transfer ca fiind in continua schimbare sub tensiunea psihanalizei
astfel incat ea poate fi la un moment dat o linie si apoi transformandu-sei ntr-un plan.
Psihanalistul care e legat de linia subtire se gaseste dintr-o data in contact cu o suprafata
sau cu un plan “monomolecular” pacientul are un contact precis cu psihanalistul, iar
psihanalistul isi gaseste fiecare dispozitie trecatoare reflectata in transfer.
Contributia analistului la transfer face din acesta o marime procesuala. Atat in
formarea cat si in incetarea transferului circumstantele declansatoare si inovative ale
situatiei analitice trebuie luate in serios mai mult chiar decat trecutul si repetitia lui
partiala , pentru ca numai in prezent exista sansa schimbarii, si, prin acesta, sansa pentru
dezvoltarea viitoare a pacientului si avindecarii sale.
Freud a vorbit despre “noul obiect” si “noua lupta” care conduce la depasirea
transferului.
El descrie ca o prima faza formarea transferului prin desprinderea libidoului de simptome
si ca o a doua faza a travaliului terapeutic lupta pentru noul obiect , analistul (Freud,
1916-17 p. 473).
Prin interpretarile sale , analistul ii arata pacientului sau pas cu pas cum il vede,
permitandu-i astfel sa dezvolte alte si noi aspecte si insighturi despre sine insusi si sa-si
modifice comportamentul. Persoana medicului de care pacientul se ataseaza printr-un
raport adecvat intr-un transfer eficient, este in teoria lui Freud numai una din “Imago-
urile acelor persoane de la care pacientul era obisnuit sa primeasca iubire”(Freud 1913c,
p. 473-479).
Problema terapeutica consta in dizolvarea repetitiei, in intrruperea cercului vicios
nevrotic care se autointareste.
Este vorba acum despre doua persoane care se pot comporta critic fata de ele
insele. Pentru intreruperea cercului vicios , deci a colpulsiei la repetitie, este esential ca
pacientul sa poata descoperi , noul in obiect. Ca persoana, analistul , tocmai ca nu
corespunde sau corespunde doar partial asteptarilor care pana atunci , pe baza unor
directionari inconstiente in anumite domenii, in special in domeniul simptomelor sau al
greutatilor sale de viata specifice, sa implinisera mereu si mereu. Noul este cu regularitate
explicat de Freud prin reducere la modelele din istoria vietii, la credinta copilului.
“Acesata influenta personala este arma noastra dinamica cea mai puternica, ea este ceea
ce noi introducem nou in situatie si prin ea o facem sa functioneze..... Nevroticul se apuca
de treaba deoarece crede in analist .... Chiar si copilul crede numai in omul de care e
atasat”(Freud 1926 e, p 255-256) )