DE LA HIPNOZA ERICKSONIANĂ LA TEHNICILE DE MINDFULNESS.

APLICAȚII
INTEGRATIVE.
~ eseu ~

Tainele subconștientului au fost explorate încă din antichitate de vechii indieni, Herodot
amintea că babilonienii îi aduceau pe bolnavi într-o stare specială pentru tratarea unor boli, folosind
în acest scop sugestiile persuasive. Medicul englez John Elliotson a realizat primele intervenții
chirurgicale în stare de transă hipnotică, iar în timpul celui de-al doilea război mondial, hipnoza a
fost utilizată cu succes în tratamentul nevrozelor de război.
Hipnoterapia este o abordare psihoterapeutică care folosește transa hipnotică pentru a ajuta
pacientul să-și folosească propriile asocieri mentale, amintiri și potențiale de viață pentru a-și atinge
propriile scopuri terapeutice sau, altfel spus, este o regresie a conștientului în favoarea
inconștientului. Utilizarea în scopuri terapeutice a hipnozei a fost susținută și de psihiatrii P.Brener
și S.Freud.
Hipnoza ericksoniană reprezintă o abordare terapeutică modernă inițiată de Milton Erickson,
având drept caracteristici faptul că, spre deosebire de hipnoza clasic care este directivă, aceasta este
permisivă și nondirectivă, cu un caracter flexibil, clientul având posibilitatea în stare de transă
hipnotică să afle că dispune de resurse inconștiente pe care nu le folosește și care îi pot aduce
transformarea.
Oamenii știu mult mai mult decât cred ei că știu, pierd timp prețios pentru că se limitează și
se complică. Mediul de proveniență ne-a învățat să credem că avem capacități limitate, motiv pentru
care mulți oameni se restricționează, se blochează în vechi șabloane, împiedicând accesul spre
inconștient. Psihoterapia prin hipnoză oferă un cadru special de lucru cu inconștientul, apelând la
acea putere extraordinară din interiorul nostru, creativitatea, care de multe ori este blocată de
criticism și tipare mentale rigide.
Hipnoterapia ericksoniană este o abordare pozitivă, care nu se concentrează pe trecut, pe
găsirea cauzei conflictelor sau traume nerezolvate, ci pe atingerea obiectivelor și îmbunătățiri ale
clientului, prin conectarea individului la propriile resurse și motivație. Modificările obținute în urma
psihoterapiei trebuie să vizeze, după Erickson, următoarele aspecte: stabilirea unor legături și
obținerea unei intimități corespunzătoare vârstei psihologice a subiectului, îmbunătățirea imaginii
de sine, restructurarea atitudinală, modificarea rolurilor sociale, modificarea structurii sistemului
familial, obținerea satisfacției de la viață.
Schimbarea terapeutică reprezintă un proces activ care se derulează în trepte, o schimbare
mică antrenând o alta, clienții învățând treptat-treptat cum să-și mențină echilibrul. Reușita unei
ședințe de hipnoză depinde de persoană și de starea de confort a acestuia, de metoda folosită,
1
atitudinea și ținuta terapeutului, de timbrul vocii, de modul în care urmărește și stăpânește
desfășurarea reacțiilor clientului din fața sa. În stare hipnotică sunt accesate părți ale experienței sau
personalității care nu sunt accesibile în stări de conștiență, față de care clientul opune rezistență în
terapie. Hipnoza reprezintă poarta către inconștient, tărâmul eliberator în care ne redescoperim ca
ființe infinite. Așa cum spunea și Milton Erickson, „sunt lucruri pe care le știm, dar nu știm că le
știm, iar atunci când vom ști ceea ce nu știm că știm, atunci ne vom schimba”.
Atenția subiectului este captată prin intermediul instrucțiunilor paradoxale și metaforelor și
prin utilizarea comportamentului actual, iar mecanismul transei presupune realizarea disocierii
dintre instanțele conștiente și cele inconștiente. Practic, pacientul nu primește un set de mesaje
terapeutice fără a analiza, deoarece intenția nu este de a programa comportamente, ci ideea este de a
facilita transformarea din inconștient, astfel încât subiectul este cel care creează resursele creative și
rezolvă problemele lor. Subiecții trăiesc modificări spontane ale conștiinței, caracterizate printr-o
capacitate crescută de învățare activă și o direcționare internă a gândurilor și atenției.
Propunerea hipnotică poate facilita utilizarea abilităților și potențialelor care există deja în
cadrul unei persoane, dar care rămân neutilizate sau subdezvoltate din cauza lipsei de pregătire sau
înțelegere. Hipnoterapeutul explorează cu atenție individualitatea unui pacient pentru a ști ce
experiențe și deprinderi mentale sunt disponibile pentru a face față problemei.
Hipnoza reprezintă o modalitate de comunicare și de identificare a concentrării interne, o
formă specială de relație interpersonală. Pentru inducerea transei este necesară o anumită cooperare
din partea subiectului. Astfel că, înainte de a le vorbi clienților despre hipnoză, terapeuții trebuie să
cunoască cum își structurează aceștia realitățile individuale. Când acordăm atenție la ceea ce clienții
ne spun despre ei înșiși, atât verbal, cât și nonverbal, și folosim ceea ce am aflat în discuția cu ei,
noi utilizăm informațiile și capacitatea lor de înțelegere pentru a le capta atenția și a-i liniști. Șansa
ca ei să accepte și să folosească hipnoza pentru a-și atinge scopurile terapeutice este astfel
considerabil crescută. Este important ca terapeutul să fie atent la semnele care indică relația stabilită
cu clienții lor sau la absența acestora, acceptându-se faptul că atitudinea terapeuților față de ei înșiși
și față de experiențele de transă ale clienților afectează semnificativ confortul și adaptarea finală a
clientului la hipnoterapie.
Există o succesiune de etape în ceea ce privește un proces de hipnoterapie. În prima etapă,
de pregătire, terapeutul explorează repertoriul experiențelor de viață ale pacientului și oferă cadre
constructive de referință pentru a-l îndruma pe pacient către schimbări terapeutice. A doua perioadă
este aceea a tranziției terapeutice, în care se activează și se utilizează resursele mentale proprii ale
pacientului. În a treia perioadă, în final, o atenție deosebită este acordată către recunoașterea,
evaluarea și ratificarea schimbărilor terapeutice realizate.

2
 Pentru ca demersul terapeutic să reușească, terapeutul trebuie să asculte cu atenție modul în
care clientul își prezintă problema ținând seama de cele 6 domenii în care se așteaptă ameliorarea,
să elaboreze o listă a situațiilor dramatice care să reprezinte părți ale situațiilor actuale și ale celor
dezirabile, să construiască metaforele pentru fiecare problemă în parte, să schițeze finalurile-
concluzii, să aranjeze astfel finalurile povestirilor metaforice încât să producă suspans sau mister.
Transa hipnotică reprezintă o stare modificată de conștiință în cadrul căreia subiectul se
deconectează de stimulii externi și se conectează cu propriul univers interior. Un mod de a defini
„transa” este de a o considera ca fiind acea perioadă în care receptorul comunicării înțelege că
există ceva mai mult la nivelul comunicării față de înțelesul clar și precis al cuvintelor. Erickson a
înțeles aceasta și a ajuns la un nivel care să-l îndreptățească să fie considerat un mare poet al
psihoterapiei. Ca în poezia rafinată, fiecare imagine, fiecare element al comunicării sunt alese cu
grijă pentru un efect multinivelar.
Configurația lumii „interne" și „externe" a clientului devine un continuum, iar transa emerge
spontan ca un rezultat firesc al unui proces de comunicare interumană, ea desfășurându-se datorită
cooperării experiențiale a celor doi parteneri ai actului terapeutic. Clientul se simte atât o parte din,
dar aparte de experiența sa, cât și din/de hipnoterapeut. Este o relație „trinitară" paradoxală, în care
terapeutul, clientul și relația terapeut-client sunt sisteme autonome, interacționând ca un tot unitar,
făcând posibilă autonomia generativă și expresia creativă. Această relație experiențială poate fi
văzută ca o transă mutuală, reciprocă. Clientul oferă inducția structural, iar terapeutul răspunde
oferind inducția contextuală, care valorizează și valorifică structurile psihologice prezentate.
Terapeutul rămâne centrat pe client într-o stare de absorbție experiențială autonomă, direcționată
spre exterior, în care angajamentul și obligația sa fundamentală protejează, încurajează și sprijină
autonomia clientului. Terapeutul nu solicită și nu abordează astfel direct problema „transei", ci
caută să extindă capacitatea de înțelegere a clientului, să-i sporească flexibilitatea atenției, să îi
echilibreze procesele psihice și să diversifice modurile în care respectiva transă este exprimată și
manifestată.
În procesul de hipnoză, Erickson în primul rând a învățat să-l observe pe celălalt, să-i
înțeleagă viziunea asupra lumii, să-l urmeze pas cu pas, astfel încât toate aceste informații să poată
fi utilizate pentru a ajuta pacientul să se comporte diferit. Prin urmare, se poate înțelege că, în
viziunea lui Erickson, hipnoza nu este punctul cheie, ci este un alt instrument care permite atingerea
acestui punct: schimbarea obținută prin influența interpersonală. Din aceste motive, hipnoza
ericksoniană obține rezultate în câteva sesiuni în tratamentul fobiilor, anxietate, probleme de stimă
de sine, realizarea obiectivelor, pregătirea pentru evenimente viitoare, vicii, durere, depresie si
multe altele.

3
 Procesul de inducție a transei, așa cum a fost descris de Erickson, constă în câteva etape
distincte: 1. fixarea atenției, prin utilizarea sistemului de credințe al pacientului și a
comportamentului acestuia pentru direcționarea atenției spre realitățile interioare, 2. destructurarea
sistemului, prin distragere, șoc, surpriză, îndoială, confuzie, disociere sau orice alt proces care
„sparge” sistemul obișnuit de referință ori sistemul de credințe al clientului, 3. procesul de
explorare, prin implicații, întrebări și alte forme de sugestii indirecte, 4. procesare inconștientă, prin
activarea asociațiilor personale și a mecanismelor mentale prin intermediul mijloacelor de mai sus,
5. răspunsul hipnotic, care este o expresie a potențialului comportamental pe care subiectul îl
trăiește ca pe un proces autonom.

Mindfulness-ul este ceea ce literatura de specialitate definește drept terapia cognitivă bazată
pe conștientizare noncritică și face parte din cel mai nou grup de psihoterapii care, spre deosebire de
abordările tradiționale, se concentrează mai mult pe promovarea sănătății și bunăstării generale
decât pe reducerea simptomelor psihice și emoționale, cu scopul final de a ajuta persoanele să
trăiască și să experimenteze o viață mai satisfăcătoare. La nivel practic, este o abordare
psihoterapeutică care își propune să asiste persoana să învețe și să practice căi noi de a experimenta
activitatea mentală, incluzând gândurile și emoțiile, iar prin practica meditației aceasta învață să își
cultive un mod mai conștient de a se raporta la propriul univers interior și, astfel, poate dezvolta
tipare comportamentale mai sănătoase.

Cursant,
Palievici Adriana-Teodora
FB Cluj 2020