TEHNICI ȘI STRATEGII METAFORICE ÎN PSIHOTERAPIE

METAPHORICAL STRATEGIES AND TECHNIQUES IN PSYCHOTHERAPY

Doina Mihaela POPA1

Abstract
The concept of metaphor at Sigmund Freud and the differences in its use within his theoretical
system can be found in today's psychotherapy. If Freud follows the traditional scheme of metaphor,
through which the meanings are transferred from a primary object, usually familiar, to a secondary
object, foreign or perceived as foreign, in contemporary psychotherapy, the relevance of the metaphor
comes from the fact that the verbal or nonverbal language used by the patient is an indicator of the
content of his thinking; Starting from the cues detected in his speech, the therapist can build a starting
point for the therapeutic plan. Thus, the metaphorical approach being a creative one, unlocks the
creative energy of the patient, pushing him to seek resources for change alone.
Keywords: metaphor; psychotherapy; verbal language vs non verbal language; creativity

Introducere

Conceptul de metaforă la Sigmund Freud şi diferenţele în utilizarea și teoretizarea acesteia în

cadrul sistemului său teoretic (Freud, S., 2000, p. 274) se regăsesc atât în psihanaliza actuală, cât și în
hipnoterapia sau psihoterapiile contemporane de sorginte diversă; acestea recurg masiv la metafore şi
comparaţii provenind din domenii deloc înrudite (artă, mitologie, lingvistică, anatomie, fiziologie etc)
și urmează schema clasică conform căreia semnificaţiile sunt transferate, glisate de la un obiect primar
- de regulă familiar - către un obiect secundar - străin sau perceput ca străin.
Irina Holdevici defineşte metafora ca fiind o ”figură de stil care constă în a acorda unui termen
o semnificaţie nouă în virtutea unei comparaţii subînţelese” (Holdevici, I., 1998, p.226). Rolul metaforei
în psihoterapie este legat de funcţia poetică a limbajului şi este cunoscut şi apreciat din timpurile cele
mai vechi. Şamanismul - descris cu minuţie de Lévi-Strauss în Antropologia structurală, are la bază
tocmai tehnica metaforei, aceasta fiind sau nu înglobată în tehnicile tradiţionale de tratament. Înainte de
acestea însă, cea mai veche sursă de metafore terapeutice o constituie Vechiul Testament: densitatea lor
simbolică nu a fost întrecută de nici un autor cult până în zilele noastre, pildele şi parabolele biblice
păstrându-şi intactă, peste milenii, valoarea psihologică. În Plângerile lui Ieremia (3;1-20), întâlnim o
astfel de descriere a suferinţei psihice paroxistice : “1. Eu sunt omul care a văzut suferinţa supt nuiaua
urgiei Lui/ 2. El m-a dus, m-a mânat în întuneric şi nu în lumină/ 3. Numai împotriva mea îşi întinde
şi îşi întoarce mâna toată ziua/ 4. Mi-a prăpădit carnea şi pielea şi mi-a zdrobit oasele 5. A făcut zid
împrejurul meu şi m-a înconjurat cu otravă şi cu durere /6. Mă aşează în întuneric ca pe cei morţi
pentru totdeauna/ 7. M-a înconjurat cu un zid, ca să nu ies; m-a pus în lanţuri grele/ 8. Să tot strig şi
să tot cer ajutor, căci el nu-mi primeşte rugăciunea/ 9.Mi-a astupat calea cu pietre cioplite şi mi-a
strâmbat cărările/ 10. Mă pândeşte ca un urs şi ca un leu într-un loc ascuns/ 11. Mi-a abătut căile şi
apoi s-a aruncat pe mine şi m-a pustiit …”(s.n.)
Metafora realizează un transfer de semnificaţie, restructurând astfel modul de a privi şi de
interpreta lumea, este consubstanţială comunicării terapeutice, alcătuind esenţa relaţiei
pacient/psihoterapeut. Spre deosebire de metafora poetică, literară, metafora terapeutică are prin ea
însăşi un efect catharctic, recadrează sensurile problemelor abordate, seduce, sensibilizează

1
Associate Professor PhD, „Gh. Asachi” Technical University of Iasi.

33 33
transformă. „Ceea ce numim în mod obişnuit metafore terapeutice sunt de fapt, în majoritatea cazurilor,
povestiri mai mult sau mai puţin complexe şi care se apropie ori se identifică cu ceea ce retorica numeşte
alegorie, fabulă şi parabolă” (Dafinoiu, I. 2001, p.150). J.A. Malarewicz confirmă, la rândul său,
validitatea acestui tip sui generis de creativitate și efectul terapeutic incontestabil al metaforei: prin
intermediul povestirilor, basmelor, simbolismului, alegoriilor, comparaţiilor analogice şi metaforelor,
terapeutul propune pacientului o nouă construcţie, o nouă înţelegere a realităţii. Insight-ul pe care îl
sugerează o bună metaforă deschide drumul pentru noi întrebări/răspunsuri, ipoteze/rezolvări, care
fertilizează demersul terapeutic (Malarewicz, J.A., 1992, p. 73).
După Irina Holdevici, funcţiile principale pe care le îndeplinesc metaforele terapeutice sunt
următoarele: 1. Descoperirea şi conştientizarea unor aspecte esenţiale ale problematicii psiho-
patologice a pacientului; 2. Sugerarea unor soluţii posibile de rezolvare a problemelor pacientului; 3.
Întărirea motivaţiei pacientului de a se angaja în demersul psihoterapeutic; 4. Stabilirea relaţiei
psihoterapeutice şi controlul acesteia pe parcursul terapiei; 5. Stabilirea unor scopuri şi direcţii
posibile de acţiune pentru pacient; 6. Reducerea rezistenţelor pacientului; 7. Stabilirea unor modele
indirecte de comunicare cu pacientul; 8. Reconstrucţia şi întărirea ego-ului pacientului; 9. Implantarea
în psihicul pacientului a speranţei că are încă resurse latente pentru a face faţă propriilor probleme
(Holdevici, I., 1998, p. 226).
Relevanţa psihoterapeutcă a metaforei provine din faptul că limbajul utilizat de pacient este un
indicator al conţinutului gândirii acestuia: pacientul este “specialist” în problema care-l frământă şi,
pornind de la indicii detectaţi în discursul său verbal şi nonverbal, terapeutul îşi poate construi un punct
de plecare pentru planul terapeutic. Concomitent, abordarea metaforică fiind una de tip creativ, ea
deblochează energia creatoare a pacientului, împingând-l să caute singur resurse de schimbare. Limbajul
figurativ, recunoaște Paul Watzlawick, este cel la care recurge hipnoterapia actuală, însă, concomitent,
el este limbajul vracilor și șamanilor dintotdeauna (Watzlawick, P., 1980, p. 72). În Evul Mediu, erau
cunoscute acele Tacinum sanitatis, dintre care unele s-au păstrat, în manuscris, până în zilele noastre, ca
şi rolul confabulatorului - persoană desemnată de comunitate să inventeze şi să spună poveşti şi fabule
în situaţiile cele mai diferite: nunţi, înmormântări etc.

Tehnici și strategii metaforice

Tehnici şi strategii metaforice sunt comune majorităţii şcolilor de psihoterapie, excepţie făcând,
poate, cele de orientare cognitiv-comportamentală; spunem poate, deoarece chiar şi aici întâlnim
procedee de imagerie dirijată, ca în cadrul tehnicii desensibilizării sistematice. Principalele strategii
metaforice întâlnite în literatura de specialitate sunt, în linii mari, aceleaşi; diferă numai sensul de acces
- pe axa comunicării pacient/terapeut - direcţia de circulaţie a metaforei. Astfel, indiferent de tipul
tehnicii propriu-zise: a) tehnica imageriei dirijate; b) tehnica metaforelor terapeutice; c) tehnica
seeding-ului; d) tehnica analizei metaforelor pacientului; e) tehnica ritualurilor metaforice etc.,
metafora poate circula, simetric, doar în două direcţii distincte: 1. Dinspre pacient spre terapeut (în cazul
psihanalizei); 2. Dinspre terapeut către pacient (în cazul hipnoterapiei de orientare ericksoniană).
Prezumţia de decodare corectă a mesajului metaforic este acordată, ab initio, şi unuia şi celuilalt dintre
participanţii la actul de comunicare psihoterapeutică; ea este inclusă implicit în contractul
psihoterapeutic “stabilit” mutual.
Descriind complexitatea personalităţii şi a aparatului psihic uman, S. Freud utilizează, încă de la
început, limbajul metaforic, majoritatea conceptelor psihanalitice nefiind decât expresia condensată a
unor metafore: complexul Oedip sau echivalentul său feminin, complexul Electra, narcisismul,
complexul castrării, transferul, atenţia flotantă etc. Tehnicile terapeutice psihanalitice propriu-zise
abordează inconştientul (şi producţiile sale diurne ori nocturne, normale sau patologice) ca pe un autor
autonom de scenarii metaforice. Psihanalistul nu face decât să tălmăcească, să interpreteze, să traducă
simbolistica discursului pacientului său; aşa cum criticul literar decodează mesajul ascuns în versurile
pe care le are în faţă, psihanalistul receptează, decodează şi reformulează mesajul centrifug al
inconştientului pacientului său sau, de multe ori, simpla tăcere a acestuia. ”Inconștientul... prezintă
trăsături generale și se reduce la anumite tipuri de simbolism, așa cum le regăsim în mituri și basme”
(Freud, S., 1980, p.394).
Inconştientului individual freudian, C. G. Jung îi face să corespundă conceptul de inconştient
colectiv, prin prisma căruia, de altfel, disidentul lui Freud analizează fantasmele personale ale pacienţilor

34 34
săi, proiectându-le pe un fond arhetipal comun, ancestral, moştenit.
În cadrul hipnoanalizei, deplasările, condensările, metafora şi metonimia amplifică şi mai mult
dificultatea cuplului pacient / terapeut de a decodifica mesajul comunicat de inconştient, ”semnalul de
alarmă” tras de acesta; metafora onirică se apropie cel mai mult, prin structura ei, de metafora poetică,
numai că este aproape exclusiv o metaforă vizuală, amestecând “resturile diurne” cu dorinţele deghizate
ale analizatului: “Artistul, ca şi nevroticul, se trage deoparte de viaţa nesatisfăcătoare, dar, opus
nevroticului, el încearcă să găsească drumul de întoarcere şi să reintre în realitate. Creaţiile sale,
operele sale sunt satisfacerile imaginare ale dorinţelor inconştiente” (Freud, S., 1993, p. 112). Într-o
oarecare măsură, analistul este un maieutician; analizatul beneficiază, pe parcursul unui travaliu
îndelungat şi dureros, de o a doua naştere, o naştere simbolică: în Cuvinte care eliberează. Romanul unei
psihanalize, Marie Cardinal alege drept dedicaţie aceste cuvinte: “Doctorului care m-a ajutat să mă
nasc.”
Şi în cazul psihanalizei copilului, metafora joacă un rol central; singura schimbare este una
formală; dacă în cura analitică a adultului, metafora este una lingvistică, verbală, în cadrul special al
analizei infantile accentul se deplasează pe non-verbal şi figurativ. Psihanaliza copilului presupune, în
special, desenul sau jocul de rol prin intermediul păpuşilor, în cursul cărora copilul şi terapeutul intră
în scenariul propus de copil: este modul lui de a-şi externaliza metafora. În tehnicile psihanalitice
iniţiale, nu îi sunt comunicate copilului analogiile evidente dintre dorinţele şi angoasele lui proprii şi
cele ale personajelor imaginate; practicile recente, însă, îndeosebi cele influenţate de scrierile Melaniei
Klein, includ, deseori, comunicarea analogiilor şi interpretărilor scenariilor micului pacient-autor
(Klein, M., 1974)
În cazul unui test proiectiv nestructurat, aplicabil adulţilor - de tipul Testului petelor de culoare
al lui Hermann Rorschach - interpretarea formelor fortuite de către pacient apare ca o percepţie (dacă
admitem că în percepţie intervin trei procese: senzaţia, amintirea şi asociaţia, şi că ea se poate defini ca
o “asimilare asociativă a engramelor disponibile - imagini-amintiri - la complexele de senzaţii
recente”); gradul de libertate în elaborarea metaforică a răspunsului este maxim pentru pacient (atât în
cazul subiecţilor sănătoşi cât şi în cazul celor bolnavi), iar frecvenţa acestor trei moduri de a percepe, şi,
mai ales, raportul lor reciproc, determină înregistrarea (şi, implicit, încadrarea de către analist) a
diferenţelor caracteristice şi a devierilor patologice tipice (Rorschach, H., 2000, p.14).
Literatura de specialitate actuală nu obosește să sublinieze importanța diferenţierii între nivelul
literal şi nivelul metaforic al mesajelor: ”harta nu este teritoriul”! Acest semnal tras de A. Korzybski,
ca şi mişcarea semanticii generale, au atras atenţia asupra pericolului confundării comunicării cu
reflecţiile asupra comunicării, cu meta-comunicarea. Uneori, recunoaşte C. Madanes, ”psihanaliza este
o teorie care confundă harta cu teritoriul, unde drama oedipiană nu este considerată o metaforă, o
hartă, ci un fapt literal (s.n.)” (Madanes, C., 1991, p.212).
Simetrică - din punctul de vedere al sensului metaforei - psihanalizei, psihoterapia ericksoniană
are o direcţie opusă, centripetă, de dirijare a mesajului simbolic din exterior către interior, dinspre
terapeut spre pacient, amândoi comunicând, de fapt, pe două niveluri: conştient / inconştient. Demersul
terapeutic ericksonian abundă de metafore, unele bazându-se pe propria experienţă, altele inspirate din
traumele pacienţilor săi. Deşi a folosit-o din abundenţă, Milton Erickson însuşi nu a scris nimic despre
metafora terapeutică, nici nu a teoretizat folosirea ei, sau rolul acesteia în vindecarea pacientului.
Colaborarea ulterioară cu G. Bateson, E. Rossi şi J. A. Malarewicz a dus la elaborarea unor teoretizări
în acest domeniu, pregătind apariţia celebrului “Colegiu Invizibil” de la Palo Alto. Valorificarea
pragmaticii ericksoniene în domeniul metaforei şi sugestiei indirecte, precum şi cercetările simultane
privind funcţiile specializate ale celor două emisfere cerebrale au condus la concluzia - extrem de
preţioasă pentru psihoterapiile de orice orientare - că simptomul nu este decât expresia limbajului
emisferei drepte, analogice, şi că utilizarea limbajului metaforico - poetic, simbolic, indirect, constituie
un mod de comunicare directă cu emisfera dreaptă, în propriul ei limbaj.
Cu cât rezistenţele pacientului sunt mai puternice, cu atât recursul la metaforă este mai necesar;
Erickson îşi începea deseori şedinţele de hipnoterapie printr-un mesaj metaforic, sugestiv (de multe ori
şocant, destabilizator), care punea în relief capacitatea fiinţei umane, în general, şi a pacientului, în
special, de a învăţa, lucru care avea darul să faciliteze atât intrarea în transă, cât şi stabilirea unei bune
comunicări psihoterapeutice. Neputând respinge ideea banală, comună, că fiecare dintre noi a început
să înveţe încă de când s-a născut, pacientul acceptă, implicit, inconştient, ideea re-învăţării propriului
destin; pe acest teren, sădirea, seeding-ul ideilor pozitive, privind evoluţia terapiei şi schimbarea

35 35
terapeutică dezirabilă, devine posibilă.
-------Captând atenţia pacientului şi angajându-l afectiv în relaţia psihoterapeutică, metafora
restructurează modul de gândire şi, implicit, pe cel de acţiune al pacientului, tehnica afirmaţiilor
metaforice ilustrând, astfel, acest vechi proverb chinezesc: ”Ai grijă ce gândeşti, fiindcă s-ar putea ca
gândurile tale să devină cuvinte; ai grijă ce spui, fiindcă s-ar putea ca vorbele tale să devină fapte;
ai grijă ce faci, fiindcă s-ar putea ca faptele tale să devină destin.”
În viziunea psihoterapiei de orientare ericksoniană, simptomul ca metaforă a corpului, reprezintă
un mesaj exacerbat al acestuia, tradus, receptat şi trăit ca suferinţă. Această viziune nu este însă una
nouă. Abordând disfuncţia sexuală ca pe un simptom psihic, W. Stekel respinge etiologia somatică a
acestui tip de dezechilibru, dezvăluindu-i pentru prima dată adevăratele cauze, determinate în special de
conflicte inconştiente şi sprijinindu-şi pledoaria teoretică pe o imensă cazuistică de ordin clinic, în cadrul
căreia psihanaliza eroticii feminine joacă un rol central (Stekel, W., 1997).
Psihanaliza contemporană acordă aceeaşi atenţie privilegiată discursului metaforic al pacientului,
“picturii naive” a suferinţei acestuia, autoanalizei; concentrarea lexicală descriind degradarea corporală
masivă, percepută acut la nivel simbolic, este maximă. Nu numai limbajul pacienţilor sau postura lor
corporală se exprimă la nivel metaforic: ”nu văd nici o cale de ieşire”, “mă simt ca într-o capcană”,
“ceilalţi mă privesc de sus”, înseşi fobiile, obsesiile, lapsusurile, maniile lor le trădează, metaforic,
conflictele interioare, reprimate sau refulate. Simple ticuri verbale sfârşesc prin a trece în somatic, dacă
nerezolvarea problemelor trecutului persistă, în numele orgoliului sau al salvării imaginii sociale; acelaşi
autor remarcă, demontând ipocrizia cu care fiinţa umană îşi deturnează privirea la propriul suflet,
pericolele care îl pândesc pe cel care “se învinge pe sine”: “Cu cât vom cunoaşte mai adânc esenţa
nevrozelor, cu atât vom înţelege mai bine puterea de disimulare cu care majoritatea oamenilor se
ascund de ei înşişi (s.n.), obligându-se să o ia pe căi opuse sentimentului lor intim. (…) Nietzsche a
arătat că memoria noastră se şterge când orgoliul nu o suportă” (Caïn, J. et al., 1998, p.133).
Din metaforă a corpului, simptomul poate fi transformat, conform principiului utilizării din
terapia de orientare ericksoniană, într-o componentă a metaforei terapeutice. Iată cum descrie Erickson
principiul utilizării: ”Terapeuţii care doresc să-şi ajute pacienţii n-ar trebui să dispreţuiască, să
condamne sau să respingă niciodată nici un aspect al conduitei pacientului, considerându-l obstructiv,
absurd sau iraţional. Comportamentul pacientului reprezintă o parte a problemei cu care pacientul
vine la cabinet (s.n.). El reprezintă aspectul personal asupra căruia terapia trebuie să aibă efect şi
poate constitui forţa dominantă în cadrul relaţiei totale terapeut/pacient. Pacientul este specialist în
problema lui” (Holdevici, I., 2001, p. 121).
Terapeutul trebuie să folosească tot materialul verbal şi nonverbal adus de pacient, fără a fi
evaluat în termeni morali ca bun sau rău; uneori, tocmai amănuntele absurde, contradictorii şi iraţionale
pot conţine sâmburele de adevăr necesar pentru a întemeia o procedură terapeutică validă. Definită
metaforic ca ”transa terapeutului”, utilizarea reprezintă atitudinea flexibilă a terapeutului de a recepta,
respecta şi reutiliza toate aspectele comportamentului şi problemei pacientului: felul în care se sprijină
pe fotoliu, modul de a se îmbrăca, de a întârzia la şedinţe, de a (nu) privi în ochi terapeutul, aprecierea
umorului, evitarea atingerii fizice sau comportamentul simptomatic însuşi.
O altă formă de abordare metaforică a simptomului o constituie ritualurile metaforice. Prin
ritualizarea conflictelor, fiinţa umană a avut întotdeauna nevoie de metaforizarea conduitelor sale
agresive (competițiile sportive, de exemplu), de exprimare a acestora într-o formă economico-simbolică.
Și salutul este, de asemenea, un astfel de exemplu, formele acestuia în diferite culturi integrându-se
într-o istorie a regulilor şi normelor sociale de convieţuire (I. Eibl-Eibesfeldt, 1995).
În terapia ericksoniană și post-ericksoniană, terapeutul apelează frecvent la prescripţii metaforice
şi la ritualuri metaforice: arderea, distrugerea, îngroparea, doliul simbolic, plata simbolică - intră în
arsenalul metodelor şi tehnicilor de terapie a pierderii, indiferent că este vorba despre doliu, despărţire,
pierdere a unei situaţii sau obiect, importante pentru pacient. Ritualurile metaforice terapeutice prescriu
anumite acţiuni pacienţilor, cu scopul de a simboliza problemele acestora sau relaţiile dintre ei şi
persoanele semnificative (inclusiv terapeutul); aceste strategii terapeutice, cu un caracter predominant
simbolic şi pur instrumental, au ca scop schimbarea terapeutică. În psihoterapia de cuplu, se utilizează,
de exemplu, ritualul “îngropării căsătoriei”; cei doi soţi aflaţi în criză sunt solicitaţi să îngroape, în cadrul
unei mici ceremonii simbolice, anumite obiecte semnificând vechea lor căsătorie, apoi, printr-un ritual
de revenire (o masă de nuntă cu prietenii, de pildă) să metaforizeze o nouă căsătorie (Holdevici, I.,
1998).

36 36
 Literatura şi practica psihoterapeutică pledează amandouă pentru ideea că valoarea terapeutică
cea mai ridicată o au ritualurile metaforice şi metaforele terapeutice atunci când sunt indicate în
tratamentul tulburărilor psihice post-traumatice: în astfel de cazuri, a numi şi a ataca frontal problema
ar fi prea anxiogen pentru pacient, supraadăugând o nouă traumă. Metafora terapeutică are rolul de a
dezactiva mecanismele de apărare ale eului, fără a creşte anxietatea.
Vindecând “oroarea de vid a naturii” (Spinoza) şi confirmând, o dată în plus, că “frumuseţea va
salva lumea” (Dostoievski), metafora terapeutică implică un recurs la inocenţă prin resemnificare şi
atestă că inocența oricărei fiinţe umană rămâne singurul gaj şi suport al acestei posibile salvări
universale; este ceea ce afirmă şi metafora lui Hermann Hesse, convins că dacă extincția întregii omeniri
ar surveni, cu excepţia unui singur copil, acesta, fără absolut nici o educaţie, ar redescoperi întregul curs
al evenimentelor, ar recrea zeii, demonii, paradisul, poruncile şi interdicţiile, Vechiul şi Noul Testament,
pe scurt, întreaga civilizație omenească.
Utilizarea metaforei – ca tehnică alternativă terapeutică presupune şi exploatează într-un mod unic
permeabilitatea emisferei non-dominante la valenţele provocative ale scenariului metaforic, integrat,
eventual, în cadrul altor tehnici de relaxare sau meditaţie creativă. Metafora terapeutică oferă libertate
de mişcare, atât pacientului - care lasă, astfel, mai uşor bariera rezistenţelor să cadă -, cât şi terapeutului,
a cărui creativitate se poate desfăşura în “terenul” simbolurilor aduse de pacient în terapie.

Concluzii

Combinate sau nu cu exerciţii de relaxare cu suport kinestezic-postural şi / sau sonor, tehnicile

metaforice produc spontan deblocarea comunicării expresive verbale şi non verbale, conştientizarea
tensiunilor intra şi extra-corporale, developarea cvasi-fotografică a semnificaţiilor simbolice prin
analiză şi focalizarea pe reunificarea părţilor conflictuale prin sinteză; ele se dovedesc un auxiliar preţios
în terapie, economisind timpul şi suferinţa pacientului şi diminuând dependenţa terapeutică.
După J.-Cl. Abric, fenomenul comunicării interindividuale a captat însă insuficient atenţia
cercetătorilor psihologiei sociale şi a psiholingviştilor; chiar şi în lucrările recente, axate tocmai pe
analiza relaţiilor cu celălalt, rareori se rezervă un capitol abordării situaţiilor de schimb între doi indivizi
aflaţi în comunicare directă, în vreme ce sunt privilegiate temele comunicării persuasivă, bazele atracţiei
interindividuale, percepţia socială, sau relaţiile altruiste ori agresive, cărora le fuseseră consacrate
numeroase alte lucrări. Poate că Abric are dreptate atunci când afirmă (Abric, J.-C., 2002) că răspunsul
- fie și fragmentar - la dilema facilitării comunicării interpersonale ar trebui căutat, mai curând, în
studiile psihoterapeuţilor.

Bibliografie
Abric, J.-C. (2002). Psihologia comunicării, Iaşi, Polirom.
Caïn, J., Anselme, B. (1998). Ieri dimineaţă luna a dispărut – scurt tratat de dezvrăjire,
Bucureşti: Ed. Trei.
Dafinoiu, I., (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Iaşi, Polirom.
Eibl-Eibesfeldt, Irenäeus (1995). Agresivitatea umană, Bucureşti, Ed.Trei.
Freud, Sigmund, (2000). Totem si Tabu, in Opere, vol.4 , Bucureşti, Ed. Trei.
Freud, Sigmund, (1980). Psihanaliza vieții cotidiene, București, E.D.P.
Freud, Sigmund, (1993). Viața mea și psihanaliza, Iași, Ed. Moldova.
Holdevici, I., (1998). Elemente de psihterapie, Bucureşti, Ed.All.
Holdevici, Irina (2001). Noua hipnoză ericksoniană, Bucureşti, Ed.Dual Tech.
Klein, Melanie, (1974). Essais de psychanalyse, Paris, Payot.
Madanes, C., (1991). Stratégies en thérapie familiale, Paris, ESF.
Malarewicz, J.A., (1992). Quatorze leçons de thérapie stratégique, Paris, ESP
Rorschach, Hermann, (2000). Manual de psihodiagnostic, Bucureşti, Ed. Trei.
Stekel, Wilhelm (1997). Psihologia eroticii feminine, Bucureşti, Ed.Trei.
Watzlawick, Paul, (1980). Le langage du changement, Paris, Seuil.

37 37