FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

DOMENIUL PSIHOLOGIE

Lucrare de LICENTA
Ataşamentul şi influenţele acestuia asupra calităţii
relaţiilor de cuplu în adolescenţă

Coordonator ştiinţific:

Absolvent:

1
 CUPRINS

INTRODUCERE
CAP. I. ATAŞAMENTUL
I.1. Conceptul de ataşament
I.2. Teorii ale ataşamentului
I.2.1. Teoria etologică
I.2.2. Teoria psihanalitică
I.2.3. Teoria sistemică
I.3. Funcţiile ataşamentului
I.3.1. Asigurarea sentimentului de securitate, reglarea emoţiilor şi a
activării
I.3.2. Exprimarea emoţiilor şi a comunicării
I.3.3. Bază pentru integrările conceptuale
I.4. Modificări ale teoriei lui Bowlby după noile cercetări
I.5. Clasificarea stilurilor de ataşament
I.5.1. Clasificarea stilurilor de ataşament la copii
I.5.2. Clasificarea stilurilor de ataşament la adulţi
I.6. Probleme generale legate de ataşament
I.5.1. Universalitatea ataşamentului
I.5.2. Stabilitatea ataşamentului
I.7. Anomalii ale ataşamentului
I.8. Riscuri şi psihopatologie
I.9. Teoria ataşamentului şi psihoterapia

CAP. II. ADOLESCENŢA - TINEREŢEA

II.1. Caracteristici generale ale adolescenţei/ vârstei adulte tinere
II.2. Transformarea relaţiilor în cadrul familiei
II.3. Raportul părinte-copil şi relaţiile de cuplu
II.4. Influenţa raportului părinte-copil asupra relaţiilor de cuplu
II.5. Relaţiile de cuplu din perspectiva personalităţii

2
 II.6. Dezvoltarea sexuală în tinereţe
II.7. Relaţiile de cuplu şi dezvoltarea identităţii
II.8. Calitatea relaţiei de cuplu
II.9. Studii psihologice asupra relaţiilor de cuplu/romantice

CAP. III. PSIHOTERAPIA DE CUPLU

III.1. Istoricul Terapiei Sistemice Familiale
III.1.1. Mişcarea terapiilor familiale în Statele Unite
III.1.2. Evoluţia mişcării psihanalitice
III.1.3. Difuzarea în Europa
III.1.4. Dezvoltarea diferitelor şcoli
III.2. Concepte de bază în Terapia sistemică familială
III.3. Terapia strategică
III.4. Terapia structurală
III.5. Terapia de cuplu
III.6. Terapia comportamentală de cuplu

CAP.IV. METODOLOGIA CERCETĂRII

IV.1. Obiectivele
IV.2. Ipotezele
IV.3. Subiecţii investigaţi
IV.4. Metode şi instrumente utilizate

CAP. V. REZULTATELE CERCETĂRII:.

ANALIZA ŞI INTERPRETAREA LOR
V.1. Analiza rezultatelor
V.2. Interpretarea rezultatelor
V.3. Intervenţia în cadrul cuplurilor cu probleme
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE

3
 Rezumat

Lucrarea de faţă îşi propune să investigheze o serie de aspecte care îşi pun amprenta
asupra calităţii relaţiei de cuplu. Este studiată influenţa pe care o pot exercita în acest sens
modelele parentale precum şi tipul de ataşament existent între parteneri. Se încearcă de
asemenea stabilirea unei legături între stima de sine şi o serie de dimensiuni ale personalităţii
(neuroticism şi extraversiune), pe de o parte, şi calitatea relaţiei, pe de altă parte. În scopul
studierii acestor aspecte, s-au efectuat cercetări pe un lot de 70 de subiecţi, cu vârste
cuprinse între 17 şi 30 ani. Principala condiţie pe care participanţii au trebuit să o
îndeplinească, a fost aceea de a fi implicaţi într-o relaţie de cel puţin şase luni.
Interesul pentru această temă mi-a fost trezit în primul rând de faptul că, în cursul
adolescenţei şi a vârstei adulte tinere, numeroşi tineri trăiesc poveşti unice de iubire, care nu
doar că ocupă o poziţie centrală în viaţa lor la momentul respectiv, dar joacă şi un rol
important în ceea ce priveşte cursul general al dezvoltării ulterioare a acestora. Un al doilea
motiv care m-a determinat să efectuez acest studiu, se referă la existenţa unui număr relativ
mic de cercetări realizate pe tema amintită, în special în ţară, în ciuda faptului că subiectul
oferă un vast domeniu de perspective care pot fi explorate.
Considerată drept o perioadă tumultoasă a vieţii, adolescenţa a oferit şi continuă să
ofere un vast material de studiu pentru diverse domenii ale ştiinţei. Din perspectiva
psihologiei, unul dintre cele mai incitante capitole ale vieţii tânărului este constituit din
implicarea acestuia în relaţii sentimentale statornice şi profunde cu persoane de sex opus.
Relaţiile de cuplu pot fi caracterizate drept o categorie specială a relaţiilor de prietenie, ele
implicând intimitate, pasiune şi angajament. Hazan şi Shaver (1987), au conceptualizat
relaţiile de cuplu în termeni de ataşament. În acord cu această perspectivă, un partener
romantic este văzut ca o figură de ataşament, în timp ce iubirea romantică este definită ca
proces biologic de adaptare, care facilitează ataşamentul între doi parteneri sexuali. Aceste
relaţii exercită o influenţă remarcabilă asupra dezvoltării tânărului, însă numeroase aspecte
ale acestora sunt insuficient explorate.

4
 Vârsta tinereţii aduce cu sine o maturizare confortabilă a structurilor bio-psihice
aşa încât subidentităţile sociale, profesionale, maitale şi parentale se echilibrează armonios,
de îndată ce individul dobândeşte un statut şi un rol adecvat. Vârsta tinereţiii este animată de
o viaţă afectivă intensă, cu un libido impetuos.
Se observă că nu de puţine ori, individul traversează probleme de adaptare. S-a
constatat că tinerele sunt mai anxioase în raport cu procesul de integrare socio-profesională,
eventualele insuccese provocând maculări adânci asupra imaginii de sine.
Fără îndoială, multiplele evenimente existenţiale pe care le traversează individul la
vârsta tinereţii, au o intensă coloratură afectivă.
Aşa cum observă Thurber şi Chiriboga (1975), tinerii se confruntă cu mai multe
evenimente de viaţă decât adulţii de vârstă medie sau decât persoanele vârtsnice. Modul cum
rezonează un asemenea eveniment, în forul interior al individului, e cndiţionat mai mult de
optica acestuia faţă de faptul în sine, decât de configuraţia afectivă a evenimentului.
(lowenthal şi colab.; apud. A.Birch, 2000).
Fără îndoială, orice modificare majoră a modului de viaţă al individului, indiferent de
coloratura sa pozitivă sau negativă, generează o stare stresantă.
Printre evenimentele cu care tinerii se confruntă frecvent, căsătoria mai ocupă încă un
loc important, chiar dacă a înregistrat o depreciere ce nu poate fi contestată, inclusiv în
societatea românească a ultimului deceniu.
O opinie frecvent vehiculată în cultura occidentală este că iubirea romantică
constituie unul dintre criterile cele mai des invocate pentru a întemeia o căsătorie sau o relaţie
similară.
Referitor la calitatea şi amplitudinea capacităţilor umane de a iubi, mulţi autori,
printre care si R.Michael (2002), atenţionează că iubirea de sine e permisa funciară a iubirii
de celălalt, deoarece nu poţi oferi cuiva ceea ce tu însuţi nu cumulezi în tezaurul tău
sufletesc.
Steingerg (1988) propune o teorie triunghiulară a iubirii, care implică: angajare,
intimitate şi pasiune. Conform acestui autor, calitatea iubirii depinde de ponderea fiecărui
ingredient dintre cele trei menţionate. Evident, cea mai imbatabilă iubire este aceea care
sintetizează, la cote înalte, toate aceste componente. Cert este că iubirea poate supravieţui
numai între egali, ce nu manifestă tendinţa de a lua „ostatici şi care au învăţat şă se iubească

5
şi să se preţuiască lăuntric” (P.Ferrini, 2000, p.37). O dragoste conjugală durabilă seamănă cu
o floare delicată, care reclamă să fie alimentată şi protejată prin efortul concentrat al ambilor
parteneri sau, altfel spus, este creaţia lor comună.
Desigur, iubirea nu se confundă cu îndrăgostirea, de aceea Osho (2002) recomandă ca
decizia pentru căsătorie să fie lută într-o stare prozaică şi nu într-una poetică. S-a constatat că
prezenţa complementarităţii psihofizice între parteneri în contextul unei similarităţi
socioculturale (mediul de provenienţă, nivel de şcolarizare, statut profesional) conferă mai
multă longivitate unui cuplu (I. Mitrofan şi N. Mitrofan, 1994). În plus aşa cum menţionează
A. Burgess (2003), decalajul de instruiere dintre parteneri, în favoarea femeii, creşte riscul de
divorţ cu 43%. Dorind să circumscrie cât mai detaliat această homogamie multicriterială,
care alimentează întemeierea unei căsătorii, P. Iluţ (2000) adaugă şi alte criterii: similaritate
rasială, etnică, religioasă, de mentalitate (sistem valorico-vocaţional), de loisir, de vârstă.
Fără îndoială armonia unei perechi este condiţionată şi de modul în care partenerii
respectivi ştiu să se întâlnească, să vibreze şi în plan sexual. O atitudine sapienţială faţă de
sexualitate ne îndeamnă şă recuzăm extremele, adică atât subaprecierea, dar şi supra
aprecierea relaţilor sexuale în economia unui cuplu. Sexualitatea agresivă şi vulgară pe care o
propagă mass-media cu atâta generozitate şi lipsă flagrantă de limite, ca urmare a revoluţiei
sexuale, se însoţeşte de multiple consecinţe nocive, atât în plan social cât şi în plan
individual.
Ambientul unui cuplui cuplu conjugal nu este un spaţiu paradiziac, lipsit de tensiuni
şi animozităţi, iar legalizarea unei relaţii nu constituie o poliţă în alb, care să poată garanta un
viitor comun. Pe măsură ce anii trec, partenerii reuşesc să-şi cunoască întreaga geografie, iar
rutina, ca o carie nesătulă, distruge tot mai mult ţesutul viu al cuplului. Chiar şi sexul, ca
orice comportament repetitiv, se perimează, dacă nu se iau măsuri de revitalizare.
Pericolul cel mai grav, ce poate primejdui integritatea unui cuplu, este pierderea
libertăţii, indiferent dacă îl afectează doar pe unul dintre coechipieri sau pe amândoi
deopotrivă. “Cea mai frumoasă relaţie dintr-e doi oameni, observă A. Nuţă (2001, p.136),
este relaţia între două libertăţi, iar o întâlnire durează tot atât cât durează libertatea”. Altfel
spus, soţii nu sunt gemeni siamezi, ceea ce înseamnă că ei au dreptul elementar de a avea şi o
fantă de viaţă extraordinară mariajului, adică propriile lor preocupări, interese, prietenii etc.
desigur, permisivitatea unor asemenea momente de respiro este condiţionată de respectarea

6
unor bariere morale, fără de care s-ar derapa într-un lamentabil libertinaj. Glosând pe tema
libertăţii în cuplu Kahlil Gibran (2000, p.19) recomandă: “ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa
de aproape, căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă, iar stejarul şi chiparosul nu
cresc unul în umbra celuilalt”.
Ori, în realitate, majoriatatea partenerilor dintr-un cuplu promovează psihologia
controlului extern, ceea ce înseamnă că fiecare are tendinţe de al pilota riguros pe celălalt şi a
arunca integral asupra acestuia cupla tutuor disfuncţionalităţilor. Dezvoltând această temă W.
Glasser (2000), întemeietorul Institutului de Terapie a Realităţii (1967), pledează fără
echivoc pentru înlocuierea controlului extern cu teoria alegerii, ca un imperativ pentru
conservarea vitalităţii unui cuplu. În consonanţă cu această teorie dintre cele 10 axiome care
o poluează, cea care se detaşează ca un veritabil cap de pot este certitudinea că nu-ţi poţi
controla cu adevărat decât propria ta viaţă.
Fără îndoială, până şi proastele dispoziţii sunt contaminate în interiorul familiei. De
aceea, ele trebuie ţinute sub control, adică să nu le aruncăm asupra celuilalt cu aceeaşi
dezinvoltură cu care sunt deversate în mare deşeurile radioactive.
Rezultă că orice tentativă de corecţie şi reamenajare a unui cuplu reclamă
aclimatizarea teoriei alegerii, ceea ce permite înlocuierea teoriei constrângerii cu negocierea,
empatia şi încurajarea.
Acelaşi autor lansează şi conceptul de lume specială (proprie fiecărui om), lume ce
coexistă cu cea reală şi graţie căreia percepem diferit lumea, adică suntem atât de subiectivi.
Ei bine, animozităţile şi conflictele dintre oameni, în general şi între partenerii maritali, în
particular, se nutresc mai ales din diferenţele ce separă lumile lor speciale. De aceea,
construirea unei relaţii armonioase cu cineva reclamă cunoaşterea lumii lui speciale, adică a
oamenilor şi a lucrurilor sale preferate precum şi a ideilor şi convingerilor lui majore. Astfel
spus un cuplu este coeziv şi eficient dacă fiecare partener a reuşit să-i descifreze şi şă-i
respecte lumea specială a celuilalt.
De asemenea constituie mărturia unei certe înţelepciuni de viaţă, ca membrii unei
căsnicii să intervină activ şi în timp util pentru dezamorsarea oricărui conflict, ca să prevină
cronicizarea lui. Aşa cum menţionează J. Dopson (1994) reuşita unei asemenea intervenţii
este condiţionată de alegerea inspirată, atât a momentului când se intervine cât şi a cadrului şi
respectiv a metodei la care se apelează. Concret, timpul optim presupune ca partenerul să fie

7
într-o stare destinsă şi receptivă, categoric nu imediat după venirea de la serviciu. Cât
priveşte spaţiul cel mai propice pentru o asemenea intervenţie se referă la un loc agreabil, pe
cât posibil în afara căminului conjugal şi ferit de prezenţe indiscrete (mai ales de proprii lor
copii). În fine, metoda cea mai fecundă o constituie dialogul, un dialog impregnat cu
afecţiune şi căldură, când iniţiatorul trebuie să evite, cu maximă precauţie, orice rechizitoriu
la adresa defectelor partenerului, concentrându-se exclusiv în a evoca doar propriile lui
dorinţe şi probleme.
Din păcate, adeseori, când toate tentativele mai mult sau mai puţin inspirate de
salvare a unui cuplu eşuează, se ajunge la divorţ. Partenerii realizează atunci că, aşa cum
afirma psihologul american P. Hauk (1995, p.27), verigheta nu este şi „inelul de care este
prinsă cheia penitenciarului celuilalt”.
Pentru a cunoaşte un cuplu, trebuie să ţinem cont de familia de provenienţă, de
prieteni sau de profesie. O personalitate stabilă este capabilă să stabilească o coerenţă internă
între diferitele staturi care alcătuiesc istoria. De asemenea, poate să modifice anumite aspecte
în structurarea istoriei fără a-şi pierde echilibrul. În cazul absenţei acestei adaptabilităţi
cognitive, persoana va reacţiona cu rigiditate şi este posibil să apară diferite tulburări psihice.
Este vorba, de exemplu, de persoane care sunt atât de dependente de istoria de apartenenţă
familială, încât nu pot să stabilească o istorie adecvată individuală şi cu atât mai puţin să
imagineze un cuplu, putând să apară tulburări, precum psihoze, anorexie, dependenţe de
alcool etc.
Cererea de terapie emerge din dorinţa de a ieşi dintr-un haos cognitiv, rezultat dintr-o
insuficientă funcţionare a istoriei structurante. Terapeutul va putea, după caz, să adopte o
abordare individuală, de cuplu, de familie, în funcţie de realitatea practică a situaţiei. În
aceste abordări terapeutice, utilizarea metodelor analogice sunt de o importanţă capitală,
aceasta deoarece aspectele istoriei funcţionează la un nivel „supraconştient”, fiind greu de
enunţat sau partajat cu alţii. Două asemenea tehnici sunt în mod particular utilizate pentru a
explora în mod sistemic absolutul cognitiv: „sculpturile sistemice” (Caille, 1995) şi ”jocul
sistemic al gâştei” (Caille şi Rey, 1995). Aceste sunt utilizabile la toate nivelurile de
apartenenţă descrise, însă vor fi descrise ca raportare la absolutul cognitiv al cuplului.

8
 În majoritatea cazurilor aplicarea acestor tehnici duce la rezultate corespunzătoare,
excepţie fiind situaţiile în care unul dintre parteneri doreşte să nu divulge caracterul specific
al relaţiei de cuplu.
Satisfacţia într-o relaţie de cuplu este un aspect complex care se bazează pe mai multe
trăsături principale, dar care este influenţată şi de starea de satisfacţie/insatisfacţie generală a
subiectului. Nemulţumirea faţă de condiţiile de viaţă economico-sociale, absenţa unui loc de
muncă sau alte evenimente pot influenţa starea de nemulţumire generală, insatisfacţia faţă de
viaţă, în general şi faţă de partener, în special. De multe ori partenerii de cuplu sunt făcuţi
răspunzători pentru toate inconvenientele care apar în viaţa subiecţilor şi care contribuie la
gradul general de nemulţumire.
Prin consilierea individuală şi de cuplu, se doreşte creşterea stimei de sine a
subiecţilor, ca urmare a perceperii corecte a imaginii pe care partenerii o au despre ei şi ca
urmare a modificării propriei imagini de sine. Participarea la discuţii, analiza problemelor de
cuplu, discutarea eventualelor comportamente eronate sau a celor greşit înţelese pot conduce
la modificarea imaginii de sine a subiecţilor şi, implicit la modificarea stimei faţă de propria
persoană în sensul creşterii acesteia.
Structura tezei cuprinde 5 capitole: Capitolul I - Ataşamentul, Capitolul II –
Adolescenţei - Tinereţea, Capitolul III – Psihoterapia de cuplu, Capitolul IV – Metodologia
cercetării, Capitolul V – Rezultatele cercetării: Analiza şi interpretarea lor, Concluzii, urmate
de bibliografie şi anexele de specialitate.
Prezentăm în continuare conţinutul sintetic al acestora:
Capitolul I al lucrării prezintă conceptul de ataşament, teorii ale ataşamentului,
funcţiile acestuia, clasificarea stilurilor de ataşament, probleme generale legate de ataşament,
anomalii ale ataşamentului, riscuri şi psihopatologie, iar în ultima parte este prezentată teoria
ataşamentului şi psihoterapia.
Conceptul de ataşament reprezintă un sistem emoţional de bază, a cărui dezvoltare
condiţionează şi este fundamentul sănătăţii mentale. Diferitele definiţii existente ne spun că
ataşamentul este o legătură afectivă stabilă pe care o persoană o poate stabili cu o altă
persoană. Comportamentul ataşamentului se manifestă prin căutarea proximităţii şi a
contactului cu persoana numită figura de ataşament.

9
 Privind ataşamentul dintr-o perspectivă evoluţionistă Bowlby subliniază bazele
biologice ale ataşamentului în scopul supravieţuirii noii fiinţe. Dată fiind perioada lungă a
copilăriei la specia umană, pentru a proteja vulnerabilitatea copilului, mama şi copilul au
tendinţa înnăscută de a se apropia unul de celălat. Ataşamentul este un sistem dual de
dragoste reciprocă dintre cei doi.
Bowlby spune că fiinţa umană este dotată cu anumite tipare de comportament care
sunt activate de anumiţi stimuli specifici. Este vorba în special de contactul fizic cu copilul,
legănatul, mângâiatul, luarea în braţe care servesc la liniştirea copilului. Plânsul copilului
mobilizează pe adult, iar zâmbetul copilului îl face fericit. Astfel ataşamentul pune bazele
socializării copilului.
Ataşamentul permite copilului să-şi formeze un model al lumii, al lui însăşi şi al
respectului de sine. Dacă e un ataşament sănătos copilul va achiziţiona autonomia şi
competenţa dată de încrederea în sine. Ataşamentul slab va fi o neşansă pentru copil şi va
duce la dezvoltarea unei personalităţi necontrolate, impulsive. Ataşamentul constituie baza
pentru toate relaţiile ulterioare şi un puternic predictor pentru dezvoltarea copilului şi
adultului. Ataşamentul depinde atât de adult cât şi de copil. Un copil dificil va avea şanse mai
mici de a-şi construi un ataşament sigur deoarece el nu-şi va putea recompensa mama în
interacţiunile cu ea.
Capitolul II al lucrării prezintă caracteristici generale ale adolescenţei şi vârstei adulte
tinere, vârstă amprentată de opoziţia dintre intimitate şi izolare. Individul este preocupat
acum de realizarea unor relaţii statornice şi profunde, cu un partener de sex opus. Dacă
această încleştare de forţe se soldează cu un succes, individul dobândeşte o evidentă abilitate
de a iubi şi a se dărui. Dimpotrivă, în caz de eşec, individul se însingurează, angajând relaţii
superficiale cu semenii săi.
Conform opiniei vehiculate de Levinson (apud. A.Birch, 2000), tinereţea se
subordonează etapei adulte timpurii, ce se extinde, pe o durată destul de mare, între 17-45
ani.
Capitolul III din lucrare prezintă „Psihoterapia de cuplu”, istoricul Terapiei sistemice
familiale, Terapia strategică, Terapia strucutrală, Terapia de cuplu şi Terapia
comportamentală de cuplu - face referire la procesele şi dinamica întâlnite în grup şi descrie

10
principale elemente de constituire fiind punctate etapele şi continuum-ul oferite de
modalitatea abordată.
Capitolul IV – “Metodologia cercetării” şi Capitolul V “Rezultatele cercetării: analiza
şi interpretarea lor” reprezintă partea aplicativă a lucrării în care sunt regăsite obiective,
ipoteze de cercetare cât şi instrumentarul de specialitate utilizat în cadrul loturilor a câte 70
de participanţi fiecare, fiind surprinse în mod detaliat aspectele analizei statistico-
psihologice. Tot aici este prezentat pe larg modelul programului de inervenţie în cadrul
cuplurilor cu probleme, fiind exemplificate o serie de exerciţii şi alte elemente care au fost
utilizate pe parcursul procedurii.
Ultima parte a lucrării este rezervată concluziilor care validează în principal
cercetarea de faţă şi este urmată de o bibliografie cu numeroase titluri şi cu anexele necesare.
Lucrarea de faţă îşi propune să investigheze o serie de aspecte care îşi pun amprenta
asupra calităţii relaţiei de cuplu. Este studiată influenţa pe care o pot exercita în acest sens
modelele parentale precum şi tipul de ataşament existent între parteneri. Se încearcă de
asemenea stabilirea unei legături între stima de sine şi o serie de dimensiuni ale personalităţii
(neuroticism şi extraversiune), pe de o parte, şi calitatea relaţiei, pe de altă parte. În scopul
studierii acestor aspecte s-au stabilit următoarele obiective şi ipoteze:
Obiectivele acestei lucrări pot fi împărţite în două categorii: obiective generale
şi obiective specifice sau operaţionale.
A. Obiective generale:
- Obiectivul nr.1: Stabilirea modului în care modelul parental exercitat în copilărie
îşi pune amprenta asupra calităţii relaţiei de cuplu a tânărului.
- Obiectivul nr.2: Studierea relaţiei existente între diverse dimensiuni ale
personalităţii şi calitatea relaţiei de cuplu a tânărului.
- Obiectivul nr.3: Realizarea unor comparaţii între subiecţii cu diferite stiluri de
ataşament în ceea ce priveşte calitatea relaţiei romantice.
- Obiectivul nr. 4: Stabilirea existenţei unei legături între nivelul stimei de sine a
tânărului şi calitatea relaţiei de cuplu.

11
 B. Obiective specifice:
- Obiectivul nr. 1: Evidenţierea unor diferenţe care apar între subiecţii cu diverse
tipuri de modele parentale în ceea ce priveşte calitatea relaţiei de cuplu.
- Obiectivul nr. 2: Acest obiectiv vizează obţinerea unui răspuns la întrebarea ”Cine
este mulţumit în cadrul relaţiei?”. Se urmăreşte legătura existentă între neuroticism şi
calitatea relaţiei, precum şi legătura între extraversiune şi calitatea relaţiei de cuplu.
- Obiectivul nr. 3: Identificarea stilului de ataşament care influenţează într-o
manieră pozitivă calitatea relaţiei de cuplu şi totodată a stilului de ataşament care exercită o
influenţă negativă asupra acestui tip de relaţie.
- Obiectivul nr. 4: Realizarea unor comparaţii între subiecţii cu diferite valori
obţinute la scala de evaluare a stimei de sine în ceea ce priveşte calitatea relaţiei de cuplu.

IPOTEZE
În vederea atingerii obiectivelor mai sus menţionate, au fost avansate următoarele
ipoteze de lucru:
- Prima ipoteză: Subiecţii care au beneficiat de un model parental democratic în copilărie,
vor obţine scoruri mai bune la scala de evaluare a satisfacţiei în relaţie, comparativ cu
subiecţii care au beneficiat de un model parental permisiv sau autoritar.

- A doua ipoteză: Scorurile înalte obţinute la dimensiunea neuroticism vor influenţa într-o
manieră negativă calitatea relaţiei de cuplu. Se aşteaptă să existe o legătură pozitivă între
extraversiune şi calitatea relaţiei.

- A treia ipoteză: Subiecţii cu un stil de ataşament sigur vor beneficia de mai multă
satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu, comaparativ cu subiecţii care prezintă un tip de
ataşament evitant .

- A patra ipoteză: Există o corelaţie între stima de sine şi satisfacţia în relaţia de cuplu.

12
 SUBIECŢII INVESTIGAŢI
În cadrul acestui studiu au participat un număr de 70 de subiecţi, cu vârste cuprinse
între 17 şi 30 ani, dintre care 35 de bărbaţi şi 35 de femei.
Cei mai mulţi dintre subiecţii noştri s-au încadrat în categoria de vârstă 26-28 ani,
unde avem un număr de 28 de subiecţi. Urmează ca număr de subiecţi categoria de vârstă 23-
25 de ani cu un număr de 18 subiecţi; categoria 17-22 de ani cu un număr de 15 subiecţi şi
categoria 29-39 ani cu un număr de 9 subiecţi.
Această distribuţie se explică prin faptul că majoritatea subiecţilor noştri au fost
studenţi, iar printre aceştia se întâlnesc mai frecvent categoriile de vârstă care la noi au
pondere maximă. Aşa cum am precizat şi mai sus, singura condiţie pusă subiecţilor pentru a
participa la cercetare, a fost să fie implicaţi într-o relaţie de cel puţin 6 luni.
Am ales un număr egal de bărbaţi şi femei pentru ca rezultatele noastre să fie mai
semnificative şi pentru a surprinde pentru ambele sexe influenţa ataşamentului asupra
calităţii relaţiei de cuplu.
Am apreciat că cei care şi-au început activitatea sexuală la o vârstă prea fragedă ar fi
putut avea relaţii de cuplu care să fie considerate eşecuri, iar acestea să influenţeze
comportamentul subiectului în viitoarele relaţii de cuplu. Lipsa de experienţă, de maturitate
afectivă şi absenţa unui sistem de valori bine structurat, în momentul începerii vieţii sexuale
poate constitui un handicap în finalizarea fericită a primei relaţii de cuplu, iar acest fapt să îşi
pună amprenta şi asupăra relaţiilor viitoare
Principala condiţie pe care participanţii au trebuit să o îndeplinească, a fost aceea de a
fi implicaţi într-o relaţie de cel puţin şase luni. Testarea s-a defăşurat în condiţii similare
pentru toţi subiecţii. Aceştia au avut posibilitatea de a opta dacă doresc sau nu să participe la
această cercetare, garantându-li-se păstrarea anonimatului.

METODE ŞI INSTRUMENTE UTILIZATE

În vederea realizării acestui studiu au fost utilizate cinci probe psihologice: o scală
pentru evaluarea satisfacţiei în cuplu (Index of Marital Satisfaction), testul Big Five pentru
evaluarea unor dimensiuni ale personalităţii (neuroticism şi extraversiune) şi un chestionar
pentru stabilirea tipului de ataşament între parteneri (Experiences in Close Relationships
Questionnaire). S-a utilizat, de asemenea, chestionarul pentru evaluarea autorităţii parentale

13
(Parental Authority Questionaire) şi o scală pentru stima de sine (Seelf Esteem Scale). În
continuare, vom prezenta fiecare probă în parte, caracteristicile ei, modul de aplicare şi
instructajul prezentat subiecţilor.

A. Index of Marital Satisfaction (IMS):

IMS este un instrument de 25 de itemi, construit pentru a măsura gradul şi
severitatea unei probleme pe care o are un partener în relaţia de cuplu. Nu caracterizează
relaţia ca o entitate unitară, dar măsoară limitele între care unul dintre parteneri percepe
problemele în relaţie. Scorurile mai mici de 30 (+/- 5) indică absenţa unei probleme clinic
semnificative în această arie. Scorurile peste 30 sugerează existenţa unei probleme, pe când
scorurile care depăşesc valoarea 70 indică existenţa unui stres sever cu posibilitatea clară ca
persoana care obţine acest scor să utilizeze violenţa pentru a face faţă situaţiei.
Această scală poate fi utilizată atât în cazul cuplurilor maritale, cât şi în cazul
cuplurilor non-maritale. Cei care au răspuns la IMS în etapa de dezvoltare a acestei scale,
erau indivizi necăsătoriţi sau căsătoriţi, populaţii clinice sau neclinice, liceeni, studenţi, etc.
Scorarea se realizează prin inversarea scorurilor la itemii 1, 3, 5, 8, 9, 11, 13, 16, 17,
19, 20, 21 şi 23. Rezultatul obţinut se adună cu scorurile la itemii rămaşi, apoi se scade
numărul itemilor completaţi şi se înmulţeşte cu 100. Ceea ce se obţine se divide la numărul
de itemi completaţi înmulţit cu şase. Se va obţine o scală de la 0 la 100, în care scorurile
înalte indică o mai mare severitate a problemei.
IMS are un coeficient alpha de 0, 96, ceea ce indică o consistenţă internă excelentă.
Instructajul: ”Acest chestionar este destinat a măsura gradul de satisfacţie pe care îl
simţiţi în cadrul relaţiei dumneavoastră. Nu este un test, deci nu există răspunsuri bune sau
proaste. Răspundeţi la fiecare item pe cât de corect puteţi, prin plasarea unui număr în stânga
fiecărei afirmaţii: 1= niciodată, 2= foarte rar, 3= rar, 4= câteodată, 5= o bună parte a
timpului, 6= de cele mai multe ori, 7= întotdeauna .”

B. Modelul Big-Five al personalităţii

Instrumentul Big Five cuprinde un număr de 300 de itemi şi poate fi utilizat cu
succes în diverse arii aplicative, răspunzând unor scopuri diagnotice şi prognostice. Fiecare
răspuns este evaluat pe o scală de la dezacord total (1 punct) până la acord total (5 puncte).

14
Cinci dimensiuni majore ale personalităţii pot fi evaluate prin intermediul acestei probe.
Aceste dimensiuni au fost denumite astfel: extraversiune, agreabilitate, conştiinciozitate,
neuroticism şi cultură sau deschidere către experienţă. În lucrarea de faţă, doar două dintre
dimensiunile prezentate au fost utilizate. Este vorba despre extraversine şi neuroticism.
Dimensiunea extraversiune / introversiune acoperă 10 % din varianţa totală a
comportamentului, iar principalele caracteristici ale acestui factor sunt sociabilitate, spirit
gregar, asertivitate, activism, căutarea excitaţiei şi bunădispoziţie.
Dimensiunea stabilitate / instabilitate emoţională sau neuroticism, are ca tăsături
principale anxietatea, iritabilitatea, depresia, sugestibilitatea, impulsivitatea şi
vulnerabilitatea. Acoperă 6 % din varianţa totală a comportamentului.
Subiecţii vor primi următorul instructaj: ”Exprimaţi-vă acordul sau dezacordul pentru
fiecare dintre următoarele afirmaţii, pe o scală de la dezacord total până la acord total. Nu
există răspunsuri bune sau rele, această probă nu reflectă inteligenţa sau cunoştinţele voastre.
Nu există limită de timp dar încercaţi să lucraţi repede, fără a cugeta foarte mult. Dacă nu
înţelegeţi sensul unei afirmaţii, sau ceea ce aveţi de făcut, vă rog să mă întrebaţi şi vă voi
explica imediat. Nu sunt accepate răspunsurile la care aţi ales mai multe variante de acord.
Răspunsurile sunt confidenţiale, este foarte important să fiţi sinceri în răspunsurile date.”
În funcţie de tipul de acord exprimat, se va acorda un punctaj de la 1- 5 pentru fiecare
item, după cum urmează: dezacord total- 1 punct, dezacord moderat- 2 puncte, neutru- 3
puncte, acord moderat- 4 puncte şi acord total- 5 puncte. Se vor însuma punctele obţinute
pentru fiecare dimensiune. Există o serie de itemi inversaţi atât pentru extraversiune (72, 152,
157, 162, 167, 182, 187, 192, 197, 212, 217, 222, 227, 242, 247, 252, 257, 262, 267, 272,
277, 282, 287, 292, 287), cât şi pentru neuroticism (156, 176, 181, 186, 196, 201, 206, 211,
216, 221, 226, 231, 236, 241, 246, 251, 256, 261, 266, 271, 276, 281, 286, 291, 296).

C. Experiences in Close Relationships Questionnaire (ECR)

Proba, elaborată de Brennan, Clark şi Shaver (1998), conţine un număr de 36 de
itemi. Surprinde o clasificare în patru categorii a stilurilor de ataşament, definind două
dimensiuni: anxietate şi evitare în cadrul relaţiei de cuplu. Aceste două dimensiuni pot fi
utilizate ca axe pe care scorurile subiecţilor să fie înregistrate. Vor rezulta astfel patru
cadrane, fiecare cadran fiind specific unui anumit stil de ataşament

15
 Stilului de ataşament preocupat îi corespunde un scor ridicat pe axa anxietate şi un
scor redus pe axa evitare. Subiecţii ce obţin scoruri ridicate pe axa evitare şi scoruri reduse pe
axa anxietate, vor aparţine stilului de ataşament evitant. Scorurile ridicate la ambele
dimensiuni, indică faptul că subiecţii sunt temători în ceea ce priveşte relaţia de cuplu. Un stil
de ataşament sigur presupune obţinerea unor scoruri mici, atât pe axa anxietate, cât şi pe axa
evitare
Subiecţii vor primi următorul instructaj: “ Exprimaţi-vă acordul sau dezacordul pentru
fiecare din următoarele afirmaţii, pe o scală de la 1 (dezacord puternic) la 7 (acord puternic).”
În funcţie de tipul de acord exprimat, se va acorda un punctaj de la 1 la 7 pentru
fiecare item după cum urmează: dezacord puternic- 1 punct, dezacord moderat - 2 puncte,
dezacord- 3 puncte, neutru - 4 puncte, acord - 5 puncte, acord moderat- 6 puncte şi acord
puternic – 7 puncte. Se vor însuma punctele obţinute pe fiecare din cele două dimensiuni,
anxietate şi evitare, ţinând cont de itemii inversaţi (3, 15, 19, 22, 25, 27, 29, 31, 33, 35).
Itemii corespunzători dimensiunii anxietate sunt: 2, 4, 6, 8, 10, 12, 14, 16, 18, 20, 22, 24, 26,
28, 20, 32, 34, 36. Itemii corespunzători dimensiunii evitare sunt: 1, 3, 5, 7, 9, 11, 13, 15, 17,
19, 21, 23, 25, 27, 29, 31, 33, 35.
Calcularea coeficientului de consistenţă internă a probei Alpha Cronbach precizează o
valoare semnificativă de 0,737.

D. Parental Authority Questionnaire (PAQ)

Chestionarul conţine un număr de 30 de itemi şi evaluează trei tipuri de modele
parentale: autoritar, democrat şi permisiv. Răspunsurile se dau pe o scală Likert, de la
dezacord puternic (1), până la acord puternic (5). Subiecţii trebuie să completeze chestionarul
de două ori, o dată pentru mamă şi o a doua oară pentru tată. Fiecărui model parental îi revin
câte 10 itemi, după cum urmează: modelul parental autoritar: 2, 3, 7, 9, 12, 16, 18, 25, 26, 29;
modelul parental democrat: 4, 5, 8, 11, 15, 20, 22, 23, 27, 30 şi modelul parental permisiv: 1,
6, 10, 13, 14, 17, 19, 21, 24, 28.
Instructajul dat subiecţilor: „ Exprimaţi-vă acordul sau dezacordul pentru fiecare din
următoarele afirmaţii, pe o scală de la dezacord puternic (1), la acord puternic (5).”
În funcţie de tipul de acord exprimat, se va acorda un punctaj de la 1 la 5 pentru
fiecare item, după cum urmează: dezacord puternic - 1 punct, dezacord - 2 puncte, indiferent

16
- 3 puncte, acord - 4 puncte şi acord puternic - 5 puncte. Se vor însuma punctele obţinute pe
fiecare din cele trei dimensiuni. Scorurile pot varia între 10 şi 50 pentru fiecare dimensiune.
Cel mai înalt scor obţinut indică tipul de model parental caracteristic.

E. Seelf Esteem Scale

Scala pentru evaluarea stimei de sine a fost construită în anul 1965, de către M.
Rosemberg şi cuprinde un număr de 10 itemi. Fiecare item este evaluat de subiect pe o scală
de la 1 (acord absolut) la 4 (dezacord total). Scorurile pot varia între 10 şi 40, punctajele mari
indicând un nivel ridicat al stimei de sine.
Instructajul dat subiecţilor: „Pentru fiecare din enunţurile următoare, exprimaţi-vă
acordul sau dezacordul, pe o scală cu patru valori. Nu există răspunsuri bune sau rele.”
Punctajul se va acorda în funcţie de tipul de acord exprimat, după cum urmează:
acord absolut – 4 puncte, acord – 3 puncte, dezacord – 2 puncte, dezacord total – 1 punct. Se
va ţine cont de itemii inversaţi (3, 5, 8, 9, 10).
Am calculat pentru toate probele aplicate coeficientul alpha-Cronbach (vezi tabelul
4.5.). În contextul măsurării psihologice coeficientul alpha Cronbach este un indice care arată
dacă măsurarea este demnă de încredere şi dacă reflectă mai mult scoruri adevărate sau este
legată de anumite erori. O trăsătură de bază a definirii coeficientului de consistenţă este că,
reprezentând o proporţie a varianţei, ar trebui, în teorie, să se situeze între 0 şi 1. Dar, în
practică pot să apară scoruri adevărate sau eronate neobservabile şi deci, încercarea noastră
de a estima consistenţa internă, să producă rezultate neaşteptate. „În practică, valorile
posibile ale estimării consistenţei pot fi situate între minus infinit şi 1 mai degrabă decât între
0 şi 1” (Nichols, 1999, p.1).
ANALIZA REZULTATELOR
În cercetarea de faţă s-a pornit de la premisa conform căreia, o serie de legături şi
diferenţe se vor stabili între diverse variabile psihologice, care au fost investigate prin
intermediul instrumentelor anterior prezentate. Prelucrarea statistică a datelor s-a realizat
prin intermediul programului statistic SPSS 17.0.

17
 Verificarea primei ipoteze:
„Subiecţii care au beneficiat de un model parental democratic în copilărie, vor obţine
scoruri mai bune la scala de evaluare a satisfacţiei în relaţie, comparativ cu subiecţii care
au beneficiat de un model parental permisiv sau autoritar.”
S-a pus problema, din punct de vedere statistic, dacă există diferenţe semnificative în
ceea ce priveşte calitatea relaţiilor de cuplu la subiecţilor investigaţi, şi dacă aceste diferenţe
sunt datorate hazardului sau faptului că subiecţii au beneficiat de modele parentale diferite în
cursul copilăriei lor.
Marea majoritate a subiecţilor noştri afirmă că tatăl a utilizat un tip de model
parental democrat (36 de subiecţi, reprezentând 51,42%). Urmează în ordine descrescândă
subiecţii care au beneficiat de un stil parental autoritar din partea tatălui (23 subiecţi,
respectiv 32, 85%) şi cei care au beneficiat de un stil patrental permisiv din partea tatălui (11
subiecţi, respectiv 15,71%).
Rezultatul testului Levene este nesemnificativ statistic, ceea ce indică faptul că
ipoteza nulă este confirmată. Diferenţele care apar între diferiţi subiecţi în ceea ce priveşte
calitatea relaţiei lor de cuplu, se datorează hazardului şi nu modelului parental de care au avut
parte în copilărie.
Astfel, prima ipoteză a acestei cercetări este infirmată: nu există o corelaţie
semnificativă între stilul parental de care au beneficiat subiecţii şi satisfacţia lor în relaţia de
cuplu.
Mai mult decât atât, chiar dacă nu semnificativă din punct de vedere statistic, o
diferenţă se înregistrează între subiecţii cu un model parental democrat şi cei cu un model
parental autoritar sau permisiv. Astfel, subiecţii cu un model parental democrat par a fi mai
satisfăcuţi în cadrul relaţiei lor de cuplu. Este un aspect explicabil dacă ţinem cont de faptul
că stilul parental democratic promovează respectul pentru om, ceea ce îl va învăţa pe copil să
îi respecte pe alţii, să ia în considerare opinia celorlalţi, să accepte observaţii, având totodată
curajul să îşi exprime punctul de vedere. Pe măsură ce va creşte, independenţa care i s-a
acordat îl va ajuta să-şi identifice propriile atitudini şi să aleagă meseria care i se potriveşte
cel mai bine, să îşi îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale părinţilor.

18
 Verificarea celei de-a doua ipoteze:
“Scorurile înalte obţinute la dimensiunea neuroticism vor influenţa într-o manieră
negativă calitatea relaţiei de cuplu. Se aşteaptă să existe o legătură pozitivă între
extraversiune şi calitatea relaţiei.”
Pentru testarea acestei ipoteze s-au calculat corelaţii între factorii analizaţi, şi anume
între: scorurile obţinute la scala de testare a calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe
dimensiunea neuroticism, iar pe de altă parte, între scorurile obţinute la scala de testare a
calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea extraversiune.
Pentru a realiza calculul corelaţiei am utilizat coeficientul de corelaţie Bravais –
Pearson (r), unul dintre cei mai folosiţi indicatori de asociere în statistica psihologică. După
obţinerea acestui coeficient, am urmărit să aflăm pragul de semnificaţie a coeficienţilor
obţinuţi.
Am presupus că neuroticismul va influenţa calitatea relaţiei de cuplu, deoarece dacă
acest aspect este înţeles în termeni de stabilitate-instabilitate psihoafectivă (aşa cum
considera Eysenck în1975), atunci o persoană cu un coeficient mai mare de neurocticism,
adică o instabilitate psihoafectivă mai mare, va avea relaţii mai distorsionate decât o persoană
care are un coeficient de neuroticism mai mic.
Pentru a stabili mai exact care este tipul relaţiei dintre dimensiunile extraversiune şi
neurocism pe de o parte şi calitatea relaţiei de cuplu, pe de altă parte, am considerat necesar
să calculăm coeficienţii de corelaţie dintre dimensiunile respective.
Corelaţia, în sens larg, reprezintă legătura reciprocă dintre două sau mai multe
fenomene, relaţie în care unul dintre termeni nu poate exista fără celălalt; sau este privită ca
ca o dependenţă reciprocă, ca o relaţie între două fenomene sau procese între variaţiile cărora
există o anumită legătură.
Din punct de vedere statistic, corelaţia este legătura (pozitivă sau negativă) între două
variabile, una independentă şi una dependentă (Dincă, 2003).
S-a observat că nu există corelaţie între scorurile obţinute la scala de testare a
calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea neuroticism, fiind vorba de un
un prag, p > .05.
Un coeficient de corelaţie semnificativ, la un p < .05, se înregistrează între scorurile
obţinute la scala de testare a calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea

19
extraversiune. Având în vedere faptul că, la scala de evaluare a calităţii relaţiei de cuplu,
scorurile mici indică satisfacţia în relaţie, putem afirma (luând în considerare semnul „–” al
corelaţiei) că, cu cât gradul de extraversiune creşte cu atât subiectul este mai satisfăcut în
relaţia de cuplu.
Persoanele extravertite au tendinţa de a discuta problemele care apar în cuplu, de a le
analiza împreună cu partenerul şi de a căuta soluţii comune pentru rezolvarea lor. Datorită
acestui fapt şi relaţiile dintre parteneri vor fi mai afectuoase, mai deschise şi bazate pe ideea
că pot discuta şi rezolva împreună orice obstacol cu care se confruntă.
Subiecţii introvertiţi sunt mai puţin predispuşi la discuţii deschise, preferând să
păstreze pentru ei problemele, nemulţumirile şi îndoielile. În timp, acumularea acestora va
duce la scăderea satisfacţiei în relaţia de cuplu, aceasta ajungând să fie considerată ca
nesatisfăcătoare sau ca lipsită de înţelegere.
În concluzie, ipoteza numărul doi este doar parţial confirmată.
Prelucrarea satistică indică un r = - .42, la un prag de semnificaţie, p<.01. Între cele
două variabile se stabileşte, aşadar, o legătură foarte puternică. Semnul „-” ne indică faptul
că, atunci când scorurile pe dimensiunea extraversiune cresc, scorurile pe dimensiunea
neuroticism scad. Se poate astfel afirma că, persoanele extravertite sunt stabile din punct de
vedere emoţional.
Stabilitatea emoţională a celor doi parteneri contribuie, în mod esenţial, la natura
ataşamentului dintre ei şi la stabilitatea relaţiei în sine. Este important, pentru oricare dintre
cei doi membri ai relaţiei de cuplu, să ştie că are un partener stabil emoţional, cu care poate
discuta şi pe care se poate baza în orice situaţie.
Verificarea celei de-a treia ipoteze:
„Subiecţii cu un stil de ataşament sigur vor beneficia de mai multă satisfacţie în
cadrul relaţiei de cuplu, comaparativ cu subiecţii care prezintă un tip de ataşament evitant .”
S-a pus problema, din punct de vedere statistic, dacă există diferenţe semnificative în
ceea ce priveşte calitatea relaţiilor de cuplu ale subiecţilor investigaţi, şi dacă aceste diferenţe
sunt datorate hazardului sau faptului că subiecţii manifestă stiluri de ataşament diferit faţă de
partenerul lor de cuplu.
Testul Levene (F(3, 66) = 43,47, p<.01), este semnificativ statistic, ceea ce indică
faptul că ipoteza nulă este infirmată. Putem afirma deci, că diferenţele care apar nu se

20
datorează hazardului. Probabil, manifestarea într-o manieră diferită a ataşamentului are efect
asupra calităţii relaţiei de cuplu a subiecţilor incluşi în studiu. Se confirmă aşadar cea de-a
treia ipoteză a acestei cercetări.
Urmărind valorile testului Games-Howell putem decela următoarele aspecte:
 Nu există o diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte calitatea relaţiei de cuplu, între
persoanele care manifestă un stil de ataşament sigur şi persoanele care manifestă un
stil de ataşament anxios.
 Există diferenţe semnificative între subiecţii cu stil de ataşament sigur şi cei cu un stil
de ataşament evitant sau preocupat. Având în vedere că scorurile mari obţinute la
scala de satisfacţie în cuplu indică prezenţa conflictului şi privind mediile prezentate
în tabelul 5.6, putem preciza că subiecţii cu un stil de ataşament sigur obţin mai multă
satisfacţie în cuplu.
 Diferenţe semnificative apar şi între subiecţii cu stil de ataşament anxios şi cei cu un
stil de ataşament preocupat sau evitant. Mediile ne indică faptul că, relaţiile de cuplu
ale subiecţilor cu un stil de ataşament preocupat sau evitant sunt mai slabe calitativ
decât cele ale subiecţilor cu un stil de ataşament anxios.
 Nu există o diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte calitatea relaţiei de cuplu, între
persoanele care manifestă un stil de ataşament evitant şi persoanele care manifestă un
stil de ataşament preocupat.

Verificarea celei de-a patra ipoteze:

„Există o corelaţie între stima de sine şi satisfacţia în cadrul relaţiei de cuplu.”
Pentru testarea acestei ipoteze s-a calculat coeficientul de corelaţie, între scorurile
obţinute la scala de testare a satisfacţiei în cuplu şi scala de măsurare a stimei de sine. Pentru
a realiza calculul corelaţiei am utilizat coeficientul de corelaţie Bravais – Pearson (r). După
obţinerea acestui coeficient, am urmărit să aflu dacă este semnificativ la un prag, p < .05.
S-a obţinut un coeficient de corelaţie, r = -.27, p <.05, care conduce la confirmarea
ipotezei mai sus menţionate. Semnul minus din faţa coeficientului de corelaţie indică
existenţa unei relaţii invers proporţionale între cele două variabile, astfel că, atunci când una
din valori creşte cealaltă scade.

21
 Trebuie amintit faptul că la scala de măsurare a satisfacţiei în cuplu, scorurile mici
indică lipsa conflictului.
Cea de a patra ipoteză formulată de noi la începutul cercetării se confirmă. Stima de
sine crescută corelează semnificativ cu valorile mici ale scalei de satisfacţie în cuplu, adică
cu absenţa conflictelor. Persoanele cu încredere în forţele proprii şi în propriile capacităţi de
rezolvare a conflictelor vor avea o stimă de sine crescută. În acelaşi timp, ele vor fi capabile
să exprime mai uşor ataşamentul faţă de partener şi vor avea satisfacţii mai mari în relaţia de
cuplu. Acest lucru se exprimă., în mod evident prin absenţa conflictelor. Reciproca este şi ea
valabilă: cu cât ataşamentul este mai puternic, cu atât şi imaginea de sine şi deci, stima de
sine, vor fi mai mari în cazurile acestea.
INTERPRETAREA REZULTATELOR
Prima ipoteză a acestei cercetări se referea la faptul că, subiecţii care au beneficiat de
un model parental democrat în copilărie, vor obţine mai multă satisfacţie în relaţia de cuplu,
comparativ cu subiecţii care au beneficiat de un model parental permisiv sau autoritar.
Rezultatele statistice au infirmat însă această ipoteză.
Ttinerii au trecut de perioada zbuciumată a pubertăţii, şi au ajuns în etapa în care îşi
construiesc propriul drum şi model de viaţă, după propriile valori. Dar acest sistem de valori,
ca şi întregul lor comportament este influenţat de modul în care au fost crescuţi în copilărie,
adică de stilurile educative adoptate de părinţii lor. Este normal, că tinerii care nu au văzut în
familia de provenienţă forme de manifestare a ataşamentului între părinţi în relaţia de cuplu,
vor avea mai mari dificultăţi în a-şi manifesta, la rândul lor ataşamentul.
Uneori, chiar mediul familial din care tânărul provine, l-a putut determina să
acţioneze într-un mod diferit faţă de cel cu care era obişnuit. De exemplu, un tânăr care de
mic a învăţat că iubirea este condiţionată şi trebuie dobândită prin supunere şi chiar renunţare
la sine, în momentul în care se implică într-o relaţie de cuplu şi simte că partenerul său îl
apreciază şi îl iubeşte necondiţionat, va tinde să facă acelaşi lucru. Are loc în această situaţie
o modelare a comportamentului în funcţie de partener, fiind lăsate la o parte influenţele din
partea părinţilor şi dezvoltându-şi acea capacitate de “a da şi a lua” într-un cuplu.
În plus să nu uităm că şi regulile şi normele sociale, pe lângă cele familiale, pot
influenţa modul de manifestare al ataşamentului. În societatea europeană, primează ideea de a-
ţi stăpâni sentimentele şi de a nu manifesta deschis ataşamentul faţă de partener sau faţă de

22
copii. În societatea americană, ideea de manifestare liberă a ataşamentului a devenit
încetăţenită şi, de aceea, în acel tip de societate exprimarea ataşamentului se face mult mai
uşor.
O altă explicaţie ar putea fi dată de faptul că, investigând subiecţi tineri care trebuie
să răspundă la întrebări privind relaţiile existente între ei şi părinţi, din perioada copilăriei şi
până în prezent, ar putea exista posibilitatea ca răspunsurile pe care ei le oferă, să exprime
mai degrabă opinia curentă despre conduita parentală şi mai puţin o imagine obiectivă a
relaţiilor din perioada copilăriei. Ei fac acum o apreciere a modului de manifestare a
părinţilor faţă de ei, în urmă de 10-15 ani. Această apreciere poate fi eronată şi stilul parental
să fi fost diferit de ceea ce îşi amintesc subiecţii, sau de categoria la care ei înţeleg să
încadreze acest mod de comportare.
Tinereţea sau vârsta adultă timpurie (20-30 de ani) este, după Erikson (apud
Moldovan, Bălaş-Timar, 2010), stadiul în care cei mai mulţi adulţi se angajează într-o relaţie
bazată pe dragoste şi intimitate. Tinerii deja şi-au început viaţa sexuală de mai multă vreme şi
până în momentul includerii în cercetare au avut una sau mai multe relaţii de cuplu. Acest
fapt a dus la îmbogăţirea experienţei de viaţă în acest domeniu şi la încercări de corectare a
eventualelor erori din cauza cărora s-au destrămat relaţiile anterioare.
Un rol important pentru realizarea unei relaţii de cuplu stabile îl au comunicarea şi
ataşamentul. Comunicarea între parteneri reprezintă un sistem de vehiculare a informaţiilor,
atât în plan verbal, cât şi nonverbal, atât conştient, cât şi inconştient, sub forma unui dialog
complex, ale cărui tipare, stil, profunzime, cantitate şi calitate, funcţionalitate şi producere de
satisfacţii mutuale variază de la o etapă la alta, de la o situaţie la alta şi de la cuplu la cuplu.
Ataşamentul este considerat în literatura de specialitate ca o legătură afectivă stabilă
pe care o persoană o poate realiza cu o altă persoană. Comportamentul ataşamentului se
manifestă prin căutarea proximităţii şi a contactului cu persoana numită figura de ataşament.
În cazul nostru figura de ataşament este partenerul din relaţia de cuplu, cu ajutorul căeruia se
dezvoltă şi sentimentul de apartenenţă la cuplu şi identitatea de cuplu. De fapt, ataşamentul
manifestat de parteneri constituie temelia de bază a oricărei relaţii de cuplu stabile.
Deşi unii dintre tinerii incluşi în lot nu au beneficiat de un model parental adecvat, ei
au dobândit totuşi abilităţile sociale necesare pentru a putea să dezvolte o relaţie de cuplu
satisfăcătoare.

23
 În plus, tinerii au tendinţa de a-şi alege drept parteneri persoane care împărtăşesc
acelaşi tip de interese, atitudini şi valori ca şi ei. Astfel, satisfacţia în cadrul unei relaţii nu
este obţinută în acelaşi mod în toate cuplurile. Nu putem vorbi de un şablon general valabil,
care să asigure garantat calitatea unei relaţii.
Mai mult decât atât, relaţiile de cuplu prezintă o serie de trăsături comune cu
prietenia, fiind chiar considerate o categorie specială a acesteia. În multe situaţii tinerii vor fi
mult mai tentaţi să adopte în relaţia de cuplu, un model de raportare preluat dintr-o relaţie de
prietenie decât modelul preluat din familie.
Considerăm că ar fi interesantă o continuare a acestiu studiu, care să vizeze
influenţele reţelei de prieteni asupra relaţiei romantice a tânărului.
Cea de-a doua ipoteză a acestei cercetări a încercat să surprindă influenţele pe care
două dimensiuni ale personalităţii (neuroticismul şi extraversiunea), le pot exercita asupra
calităţii relaţiei de cuplu. Cu alte cuvinte, s-a căutat să se demonstreze că neuroticismul
influenţează într-o manieră negativă calitatea relaţiei de cuplu, în timp ce o legătură pozitivă
se stabileşte între extraversiune şi satisfacţia în cadrul cuplului. Rezultatele obţinute, indică
că această ipoteză este doar parţial confirmată. După prelucrarea statistică a datelor, s-a
constatat că nu există nici o legătură între neuroticism şi calitatea relaţiei, dar un scor ridicat
la dimensiunea extraversiune poate fi asociat cu obţinerea satisfacţiei în cuplu. În continuare
voi face o analiză a acestor rezultate.
Mai multe explicaţii ar putea sta la baza faptului că nici o legătură nu a putut fi
identificată între neuroticism şi calitatea relaţiei de cuplu. Analiza datelor ne indică faptul că,
subiecţii participanţi la această cercetare au obţinut scoruri medii la dimensiunea neuroticism
şi scoruri foarte bune în ceea ce priveşte calitatea relaţiei lor de cuplu. Aşadar, nu se poate
discuta despre nivele ridicate ale instabilităţii emoţionale. Pe de altă parte, ar putea fi pusă în
discuţie şi durata relaţiei de cuplu. Este demonstrat faptul că efectele neuroticismului asupra
relaţiei de cuplu variază foarte mult în funcţie de perioada pe care această relaţie se întinde.
Şi mai mult, aceste efecte sunt dovedite îndeosebi pe cupluri maritale. În cazul de faţă este
vorba despre cupluri necăsătorite, care nu partajează aceeaşi locuinţă. Astfel, tinerii deşi
petrec o cantitate însemnată de timp în compania partenerilor, nu sunt puşi în situaţia de a
gestiona aceleaşi probleme ca în cazul unui cuplu marital.

24
 O altă explicaţie care ar putea fi dată se referă la faptul că neuroticismul nu ar avea
efecte directe asupra calităţii relaţiei de cuplu, ci indirecte. O mare parte a cercetătorilor care
au realizat studii longitudinale cu privire la neuroticism, susţin ideea conform căreia
persoanele care ating nivele înalte la această dimensiune, au tendinţa de a se căsători mai
repede, iar mariajele timpurii se destramă cu mai mare uşurinţă.
Trebuie de asemenea menţionat că, în cadrul acestei cercetări, informaţiile au fost
obţinute din partea unui singur partener. O astfel de abordare examinează asocierea care se
stabileşte între calitatea relaţiei intime, percepută de persoana în cauză şi propriile trăsături de
personalitate. Nu ştim însă în ce manieră un anumit nivel al neuroticismului persoanei
examinate, poate afecta calitatea relaţiei pentru celălalt.
O serie de argumente pot fi prezentate pentru a susţine legătura pozitivă ce se
stabileşte între extraversiune şi calitatea relaţiei de cuplu. Persoanele extravertite se pot
descrie ca fiind energice, calde, sociabile şi asertive. Preferă să se afle în compania altor
persoane, lipsa timidităţii ajutându-le să iniţieze cu uşurinţă contacte noi şi astfel să
beneficieze de suport din partea apropiaţilor. Aceste persoane au abilităţi sociale foarte bine
dezvoltate, fiind capabile să relaţioneze adecvat în cadrul unei relaţii. Cu alte cuvinte, ştiu să
rezolve conflictele, să comunice ceea ce simt şi să facă faţă într-un mod adecvat situaţiilor
stresante.
O corelaţie foarte puternică se stabileşte şi între extraversiune şi stabilitatea
emoţională. Există deci toate premisele pentru ca persoanele extravertite să obţină satisfacţie
în relaţia de cuplu.
Cea de-a treia ipoteză a acestui studiu, a urmărit să evidenţieze legăturile care se
stabilesc între subiecţii cu diferite stiluri de ataşament, pe dimensiunea calitatea relaţiei.
Astfel, se estima că subiecţii cu un stil de ataşament sigur vor beneficia de mai multă
satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu, comparativ cu subiecţii care prezintă un stil de
ataşament evitant. Rezultatele statistice, obţinute în urma prelucrării statistice a datelor, a
confirmat această ipoteză.
Stilul de ataşament se referă la modele specifice de experimentare a relaţiilor de
cuplu. O persoană care dezvoltă un stil de ataşament sigur în cadrul relaţiei de cuplu, se simte
confortabil în intimitate, are siguranţa faptului că este iubită şi valorizată de către partener, pe
care îl percepe ca fiind cald şi receptiv, dezvoltând în acest mod expectanţe pozitive cu

25
privire la relaţia de cuplu. Se explică aşadar motivul pentru care acest tip de persoane obţin
satisfacţie în relaţia de cuplu.
La polul opus, se află stilul de ataşament evitant, care presupune repliere pe sine şi
disconfort resimţit în intimitate. Ei îşi percep partenerul ca fiind neprotector şi preferă să nu
depindă de nimeni pentru a primi sprijin. Încearcă să păstreze distanţa faţă de celălalt pentru
a se apăra de o posibilă respingere, refuzând în acelaşi timp să-şi exprime sentimentele.
Suntem puşi în faţa a două tipologii total diferite. Persoanele cu un tip de ataşament
sigur, sunt caracterizate de un nivel ridicat al încrederii, satisfacţiei şi angajamentului şi un
nivel scăzut de conflict. La persoanele cu un tip de ataşament evitant, proporţiile sunt
inversate, conflictul făcîndu-şi loc mult mai adesea în relaţia de cuplu, nivelul încrederii,
satisfacţiei şi angajamentului fiind redus. Putem afirma că, în timp ce un stil de ataşament
sigur constituie un factor cert de protecţie a relaţiei, un stil de ataşament evitant constituie un
factor de vulnerabilitate pentru dezvoltarea şi menţinerea relaţiei intime.
Cea de-a patra ipoteză a acestui studiu, a urmărit să evidenţieze modul în care
nivelul stimei de sine influenţează obţinerea satisfacţiei în cadrul relaţiei de cuplu la adultul
tânăr. Astfel, s-a presupus faptul că tinerii care înregistrează scoruri înalte la scala de
măsurare a stimei de sine vor obţine satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu. Rezultatele
statistice, obţinute în urma prelucrării datelor, au confirmat această ipoteză.
Imaginea de sine este definită de modul în care ne percepem propriile noastre
caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale şi spirituale care conturează şi întăresc
dimensiunile eului nostru. În funcţie de percepţia noastră la un moment dat al dezvoltării
noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai multe
ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal şi eul viitor. Imaginea de sine ne influenţează
comportamentele, de aceea este important să ne percem cât mai corect, să dezvoltăm
convingeri realiste despre noi înşine.
Există persoane care, deşi au o înfăţişare fizică plăcută, se percep ca fiind fie prea
slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde, insuficient de inteligente etc. Percepţia de
sine nu reprezintă adevărul despre noi, ci este doar o „hartă” pentru propriul „teritoriu”, un
barometru al stării noastre de bine. Relaţiile armonioase cu membrii familiei şi cei din jur,
performanţele profesionale, asumarea unor responsabilităţi în acord cu resursele proprii
indică o imagine de sine pozitivă, în timp ce absenţa motivaţiei sau o motivaţie scăzută,

26
agresivitatea defensivă, comportamentele de evitare, rezistenţele la schimbare sunt principalii
indici pentru o imagine de sine negativă.
Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înşine în raport cu propriile
aşteptări şi cu ceilalţi şi este direct proporţională cu conştientizarea valorii noastre. Fiecare
fiinţă umană este unică şi are o valoare care merită să fie respectată. Valoarea unei fiinţe
umane este dată de suma comportamentelor, acţiunilor şi potenţialităţilor sale trecute,
prezente şi viitoare. Capacitatea fiinţei umane de a se proiecta în viitor, de a-şi conştientiza,
dori şi anticipa devenirea prin raportarea la experienţele şi succesele anterioare şi credinţa
despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine.
Increderea în sine depinde mai mult de capacitatea noastră de a face anumite lucruri,
în timp ce stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluări şi are un rol foarte important
în stabilirea identităţii noastre. O stimă de sine pozitivă se bazează pe percepţia pozitivă
despre propriile noastre comportamente. De aceea este important să ne respectăm nevoile şi
limitele pentru ca acţiunile noastre să ne pună în valoare, să fie viabile în ochii noştri.
Încrederea în sine nu este înnăscută şi nu depinde doar de educaţia pe care am primit-
o în copilărie când părinţii noştri ne-au învăţat să facem împreună cu ei şi ne-au stimulat să
ne asumăm responsabilităţi pentru a deveni autonomi în viaţă. Încrederea în sine este realistă
şi predictibilă, deoarece se sprijină pe rezultate concrete obţinute în trecut, pe experienţele
reale pe care o persoană le-a trăit şi care-i permit să prezică rezultatele la care se aşteaptă în
viitor. Deci încredera în sine nu este oarbă şi prezintă o anumită doză de incertitudine. Ea se
bazează pe conştientizarea propriilor cunoştinţe şi competenţe într-un anumit domeniu, pe
rezultatele pozitive obţinute anterior şi este întreţinută prin abordarea treptată a altor
experienţe în scopul de a fixa şi transfera competenţele, precum şi pentru a descoperi alte
competenţe de care nu eram conştienţi. Este important ca experienţele noi să fie abordate
treptat, deoarece eşecurile repetate la experienţe noi pentru care nu reuşim să găsim o
explicaţie pot avea efecte negative asupra încrederii în sine şi a stimei de sine. Dacă suntem
flexibili şi putem recadra acţiunile şi experienţele noastre astfel încât să vedem partea bună,
pozitivă a lucrurilor şi să învăţăm ceva din ceea ce ni se întâmplă, reuşim să ne construim
încrederea în sine şi să ne întărim stima de sine. Convingerile noastre ne dirijează
comportamentele, de aceea este important să păstrăm acele convingeri care sunt bune pentru
noi şi ne ajută să ne schimbăm cadrele de referinţă. Abordarea unei situaţii dintr-o altă

27
perspectivă ne permite să ne schimbăm reacţiile, să dezvoltăm comportamente noi, mai
adecvate situaţiei prezente şi să obţinem astfel rezultate mai bune în viaţă.
Nivelul ridicat al stimei de sine contribuie la oţinerea satisfacţiei în cadrul relaţiei de
cuplu oferind celor implicaţi sentimentul utilităţii, încredere în partenerul romantic, încredere
în forţele proprii, cooperare cu partenerul, sentiment de independenţă. În schimb ce un nivel
redus al stimei de sine contribuie la plasarea controlului în mâinile celuilat, apariţia
sentimentului de inutilitate, teamă de eşec, dependenţă faţă de partener, gelozie.
Aplicabilitatea practică a cercetării noastre constă tocmai în partea de intervenţie, prin
consiliere, în cazul cuplurilor care au relaţii disfuncţionale. Din lotul nostru de subiecţi, un
număr de 42 de subiecţi i-am încadrat în categoria relaţiilor disfuncţionale, fie datorită unei
satisfacţii scăzute în relaţia de cuplu, fie datorită unor stiluri de ataşament deficitare.
Orientarea cercetării noastre stă sub semnul paradigmelor prezente de abordare a
factorilor care contribuie la calitatea relaţiei de cuplu la vârsta adultă tânără.
A fost studiată influenţa pe care o pot exercita în acest sens modelele parentale
precum şi tipul de ataşament existent între parteneri. S-a încercat de asemenea stabilirea unei
legături între stima de sine şi o serie de dimensiuni ale personalităţii (neuroticism şi
extraversiune), pe de o parte, şi calitatea relaţiei, pe de altă parte.S-a pornit de la următoarele
ipoteze: subiecţii care au beneficiat de un model parental democratic în copilărie, vor obţine
scoruri mai bune la scala de evaluare a satisfacţiei în relaţie, comparativ cu subiecţii care au
beneficiat de un model parental permisiv sau autoritar; scorurile înalte obţinute la
dimensiunea neuroticism vor influenţa într-o manieră negativă calitatea relaţiei de cuplu. Se
aşteaptă să existe o legătură pozitivă între extraversiune şi calitatea relaţiei; subiecţii cu un
stil de ataşament sigur vor beneficia de mai multă satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu,
comaparativ cu subiecţii care prezintă un tip de ataşament evitant; există o corelaţie între
stima de sine şi satisfacţia în relaţia de cuplu.
Subiecţii incluşi în studiu au fost alcătuiţi dintr-un număr de 70 de subiecţi, cu vârste
cuprinse între 17 şi 30 ani, 35 de bărbaţi şi 35 de femei. Principala condiţie pe care
participanţii au trebuit să o îndeplinească, a fost aceea de a fi implicaţi într-o relaţie de cel
puţin şase luni. Testarea s-a defăşurat în codiţii similare pentru toţi subiecţii. Aceştia au avut
posibilitatea de a opta dacă doresc sau nu să participe la această cercetare, garantându-li-se
păstrarea anonimatului.

28
 În vederea realizării cercetării au fost utilizate cinci probe psihologice: o scală pentru
evaluarea satisfacţiei în cuplu (Index of Marital Satisfaction), testul Big Five pentru
evaluarea unor dimensiuni ale personalităţii (neuroticism şi extraversiune) şi un chestionar
pentru stabilirea tipului de ataşament între parteneri (Experiences in Close Relationships
Questionnaire). S-a utilizat, de asemenea, chestionarul pentru evaluarea autorităţii parentale
(Parental Authority Questionaire) şi o scală pentru stima de sine (Seelf Esteem Scale).
În cercetarea de faţă s-a pornit de la premisa conform căreia, o serie de legături şi
diferenţe se vor stabili între diverse variabile psihologice, care au fost investigate prin
intermediul instrumentelor anterior prezentate. Prelucrarea statistică a datelor s-a realizat
prin intermediul programului statistic SPSS 17.0.
Chestionarele referitoare la modelul parental au fost completate atât pentru tată, cât şi
pentru mamă. Rezultatul testului Levene este nesemnificativ statistic, ceea ce indică faptul că
ipoteza nulă este confirmată. Diferenţele care apar între diferiţi subiecţi în ceea ce priveşte
calitatea relaţiei lor de cuplu, se datorează hazardului şi nu modelului parental de care au avut
parte în copilărie. Prima ipoteză a acestei cercetări este infirmată: nu există o corelaţie
semnificativă între stilul parental de care au beneficiat subiecţii şi satisfacţia lor în relaţia de
cuplu.
Pentru testarea celei de a doua ipoteze s-au calculat corelaţii între factorii analizaţi, şi
anume între: scorurile obţinute la scala de testare a calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile
obţinute pe dimensiunea neuroticism, iar pe de altă parte, între scorurile obţinute la scala de
testare a calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea extraversiune. Pentru
a realiza calculul corelaţiei am utilizat coeficientul de corelaţie Bravais – Pearson (r), unul
dintre cei mai folosiţi indicatori de asociere în statistica psihologică.
Nu există corelaţie între scorurile obţinute la scala de testare a calitatăţii relaţiei de
cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea neuroticism. Un coeficient de corelaţie
semnificativ, la un p < .05, se înregistrează între scorurile obţinute la scala de testare a
calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea extraversiune: cu cât gradul
de extraversiune creşte cu atât subiectul este mai satisfăcut în relaţia de cuplu. Ipoteza
numărul doi este doar parţial confirmată
La cea de a treia ipoteză s-a pus problema, din punct de vedere statistic, dacă există
diferenţe semnificative în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor de cuplu ale subiecţilor

29
investigaţi, şi dacă aceste diferenţe sunt datorate hazardului sau faptului că subiecţii
manifestă stiluri de ataşament diferit faţă de partenerul lor de cuplu
Testul Levene (F(3, 66) = 43,47, p<.01), este semnificativ statistic, ceea ce indică
faptul că ipoteza nulă este infirmată. Putem afirma deci, că diferenţele care apar nu se
datorează hazardului. În concluzie putem afirma că subiecţii care experimentează un stil de
ataşament sigur în copilărie obţin mai multă satisfacţie în relaţia de cuplu decât subiecţii care
experimentează un stil de ataşament evitant. Între aceste două stiluri se situează stilul de
ataşament temător şi cel preocupat. Subiecţii care experimentează unul dintre aceste ultime
două stiluri obţin o satisfacţie medie în relaţia de cuplu. Calitatea relaţiei de cuplu este
influenţată şi de nivelul stimei de sine, putând observa că subiecţii cu un nivel ridicat al
stimei de sine obţin satisfacţie în cadrul relaţiei du cuplu., la fel cum există o corelaţie
semnificativă între scorurile înalte pe dimensiunea extraversiune şi satisfacţia obţinută în
cadrul relaţiei de cuplu.
Relaţiile de cuplu pot fi caracterizate drept o categorie specială a relaţiilor de
prietenie, ele implicând intimitate, pasiune şi angajament Probabil, manifestarea într-o
manieră diferită a ataşamentului are efect asupra calităţii relaţiei de cuplu a subiecţilor incluşi
în studiu. Se confirmă aşadar cea de-a treia ipoteză a acestei cercetări.
Cea de-a patra ipoteză a acestui studiu, a urmărit să evidenţieze modul în care nivelul
stimei de sine influenţează obţinerea satisfacţiei în cadrul relaţiei de cuplu la adultul tânăr.
Astfel, s-a presupus faptul că tinerii care înregistrează scoruri înalte la scala de măsurare a
stimei de sine vor obţine satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu. Rezultatele statistice, obţinute
în urma prelucrării datelor, au confirmat această ipoteză
Aplicabilitatea practică a cercetării noastre constă tocmai în partea de intervenţie, prin
consiliere, în cazul cuplurilor care au relaţii disfuncţionale. Din lotul nostru de subiecţi, un
număr de 42 de subiecţi i-am încadrat în categoria relaţiilor disfuncţionale, fie datorită unei
satisfacţii scăzute în relaţia de cuplu, fie datorită unor stiluri de ataşament deficitare.
Subiecţii noştri au intrat într-un program de consiliere individuală şi de cuplu care a
durat o perioadă de 3 luni de zile cu o frecvenţă de două şedinţe pe săptămână, fiecare
şedinţă ţinând 2 ore.
După cele trei luni cât a durat intervenmţia, subiecţilor li s-a cerut să răspundă din
nou la cele trei probe referitoare la stilul de ataşament, stima de sine şi satisfacţia în relaţia

30
de cuplu. Rezultatele obţinute la sfârşitul intervenţiei au fost de asemenea sintetizate în tabele
şi grafice.
Dacă la începerea programului de consiliere nu aveam nici un subiect din cei 42 cu
probleme în cuplu, care să se situeze în primele trei grupe valorice din punct de vedere al
satisfacţiei relaţiei de cuplu, după încheierea programului avem 2 subiecţi cu satisfacţie foarte
bună, 5 cu satisfacţie bună, 17 cu satisfacţie peste medie, numai 8 cu satisfacţie sub medie şi
nici un subiect în ultimele două grupe valorice (satisfacţie slabă şi foarte slabă).
Toţi cei 42 de subiecţi incluşi în programul de consiliere au beneficiat de pe urma
acestuia, fapt evidenţiat de clasarea subiecţilor în grupele valorice superioare după
încheierea consilierii.
Satisfacţia într-o relaţie de cuplu este un aspect complex care se bazează pe mai multe
trăsături principale, dar care este influenţată şi de starea de satisfacţie/insatisfacţie generală a
subiectului. Nemulţumirea faţă de condiţiile de viaţă economico-sociale, absenţa unui loc de
muncă sau alte evenimente pot influenţa starea de nemulţumire generală, insatisfacţia faţă de
viaţă, în general şi faţă de partener, în special. De multe ori partenerii de cuplu sunt făcuţi
răspunzători pentru toate inconvenientele care apar în viaţa subiecţilor şi care contribuie la
gradul general de nemulţumire.
Consilierea, individuală şi de cuplu, a dus la creşterea stimei de sine a subiecţilor, ca
urmare a perceperii corecte a imaginii pe care partenerii o au despre ei şi ca urmare a
modificării propriei imagini de sine. Participarea la discuţii, analiza problemelor de cuplu,
discutarea eventualelor comportamente eronate sau a celor greşit înţelese au dus la
modificarea imaginii de sine a subiecţilor şi, implicit la modificarea stimei faţă de propria
persoană în sensul creşterii acesteia.
În momentul în care subiecţii s-au văzut şi au înţeles că sunt apreciaţi de parteneri, că
sunt valorizaţi de aceştia şi-au îmbunătăţit modul de a se privi pe ei înşişi şi au scăzut
considerabil evalupările negative sau depreciative
Considerăm ataşamentul ca cel mai important factor al relaţiei de cuplu. De aceea un
ataşament sigur bazat pe încredere reciprocă pe acceptare şi toleranţă, pe înţelegerea şi
discuţiile dintre parteneri pare să fie cel mai adecvat stil pentru a relaţie de cuplu de durată şi
solidă.

31
 Subiecţii noştri şi-au modificat stilul de ataşament, lucru care este posibil şi la vârsta
adultă. Cel mai mult se pare că au beneficiat cei care prezentaseră iniţial un stil anxios. Prin
modificarea stimei de sine şi a satisfacţiei în cuplu, care s-au deplasat spre polul pozitiv, s-a
putut realiza şiu modificarea stilului de ataşament manifestat: anxietatea scade atât referitor
la teama de a pierde partenerul, cât şi referitor la teama de a nu fi răniţi în relaţie. Consilierea
a contribuit la creşterea siguranţei în relaţie a persoanelor anxioase, care au realizat în urma
discuţiilor cu terapeutul şi cu partenerul că acesta le este devotat şi ataşat şi că temerile cu
care s-au confruntat nu îşi aveau rostul.
La finalul programului de intervenţie un număr de 37 din cei 42 de subiecţi cu
probleme de ataşament prezentau un ataşament sigur, fiind conştienţi că de atitudinea lor
depinde şi pe mai departe evoluţia relaţiei de cuplu. Au mai rămas însă 2 subiecţi care
prezintă în continuare un ataşament anxios, doi cu ataşament evitant şi în fine, unul cu
ataşament preocupat. Ca şi pentru problema satisfacţiei în relaţia de cuplu, considerăm că şi
aici intervin factori externi care determină incapacitatea acestor subiecţi de a manifesta un stil
de ataşament care să fie mai adecvat unei relaţii de cuplu.
Succesele obţinute de programul nostru de intervenţie evidenţiază faptul că subiecţii
în cauză aveau realmente nevoie de ajutorul unui consilier pentru consolidarea relaţiei lor de
cuplu.depistarea precoce a unor ataşamente disfuncţionale şi includerea subiecţilor în
programe de consiliere ar contribui la evitarea creşterii numărului de divorţuri sau a
numărului de subiecţi marcaţi de psihotraume în urma separării de partener.

32
 Bibliografie selectivă

 Adler, H.J., Mellenbergh, G.J. (eds.) (1999), Research Methodology in the Social
Behavioural & Life Science, Sage Publ., London
 Albu, M. (2000), Metode şi instrumente de evaluare în psihologie, Editura Argonaut,
Cluj- Napoca
 Bowlby, J. (1980), Attachment and looss: Vol. III Loss, 2nd., New York: Basic Books
 Clocotici, V., Stan, A. (2000), Statistică aplicată în psihologie, Editura Polirom, Iaşi
 Cosnier, J. (2002), Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Editura
Polirom, Iaşi
 Dincă, M. (2003), Metode de cercetare în psihologie, Editura Universităţii
Independente „Titu Maiorescu”, Bucureşti
 Freud, S. (2000), Opere: vol. III. Psihologia inconştientului, Editura Trei, Bucureşti
 Hayes, N., Orrell, S. (2007), Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti
 Hăvârneanu, C. (2000), Metodologia cercetării în ştiinţele sociale, Editura Erota, Iaşi
 Iluţ, P. (2000), Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Editura Polirom, Iaşi
 Jurcău, N., (coord.), (2006), Psihologia educaţiei, Editura UTPRES, Cluj-Napoca
 Liiceanu, G. (2001), Declaraţie de iubire, Editura Humanitas, Bucureşti
 Michael, R. (2002), Sufletul pereche te cheamă, Editura For You, Bucureşti
 Mikulincer, M., Birnbaum, G., Woddis, D., & Nachmias, O. (2000), Stress and
accesibility of proximity-related thoughtts: Exploring the normative and
intraindividual components of attachment theory, Journal of Personality and Social
Psychology
 Mitrofan, I. (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane – psihologie,
psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil şi familie, Editura
Polirom, Iaşi
 Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia vieţii de cuplu-între iluzie şi realitate,
Editura SPER, Bucureşti
 Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia şi terapia cuplului, Editura Sper,
Bucureşti

33
 Moldovan, O. D., Ignat, S., Bălaş-Timar, D. (2009), Fundamentele psihologiei I,
Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad
 Moldovan, O. D., Ignat, S., Bălaş-Timar, D. (2010), Fundamentele psihologiei II,
Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad
 Munteanu, A. (2004), Psihologia vârstelor adulte şi ale senectuţii, Editura Eurobit,
Timişoara
 Nuţă, A. (2001), Inocenţă şi închipuire. Psihologia relaţiei de cuplu, Editura Sper,
Bucureşti
 Nuţă, A. (2002 a), Psihologia comunicării în cuplu, Editura Sper, Bucureşti
 Partenie, A. (2000), Metode de cercetare psihologică a personalităţii, Editura
Augusta, Timişoara
 Pease, A., Pease, B. (2001), De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în
oglindă?, Editura Curtea Veche, Bucureşti
 Popa, M. (2008), Statistică pentru psihologi. Teorie şi aplicaţii SPSS, Editura
Polirom, Iaşi
 Radu, I. (coord.) (1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor, Editura Sincron,
Cluj-Napoca
 Răşcanu, R. (coord.), (2010), Psihologie clinică: de la tradiţie la modernitate, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti
 Răşcanu, R. (2003), Psihologie şi comunicare, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti
 Răşcanu, R. (2004), Introducere în psihodiagnoza clinică, partea I, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti
 Răşcanu, R. (2004), Introducere în psihodiagnoza clinică, partea II, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti
 Rosenstein, D.S., & Horowitz, H.A. (1996), Adolescent attachment and
psychopathology, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 64, 244-253.
 Schaffer, H. R. (2005), Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj-
Napoca

34