Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

Cuprins:

Postmodernism……………………………………………….........................................3

Scurtă incursiune în istoria postmodernismului………………………………………....3

Domenii de manifestare………………………………………………………………….4

Postmodernismul în lingvistică………………………………………………………….5

Postmodernismul în artă…………………………………………………………………5

Postmodernismul în arhitectură………………………………………………………….6

Postmodernismul în literature……………………………………………………………6

În literature română………………………………………………………………………7

Generalități……………………………………………………………………………….7

Bibliografie……………………………………………………………………………….8

1
Postmodernism
Postmodernismul este termenul de referinţă aplicat unei vaste game de evoluţii în
domeniile de teorie critică, filozofie, arhitectură, artă, literatură şi cultură. Diversele expresii ale
postmodernismului provin, depăşesc sau sânt o reacţie a modernismului. Dacă modernismul se
consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se
ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin
procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie. Jean-François Lyotard a descris acest
curent drept o „mefienţă în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). În viziunea lui Jean-François Lyotard,
postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi în schimb încurajează perspectivele
fracturate, fluide şi pe cele multiple.
Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au
succedat modernităţii. Postmodernitatea include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică
sau celelalte condiţii care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe
de altă parte reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau
filosofic la condiţia postmodernităţii.
Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma
„postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiţia sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu,
se poate face referinţă la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă,
filosofie postmodernă.

Scurta incursiune în istoria postmodernismului


Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea
definiţii ale curentului câţi teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită
de un ethos al anti etichetei. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiţie, un filosof postmodern ar
dori să o deconstruiască şi pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odată cu
emergenţa mişcării dadaismului, care propunea colajului şi accentua rama obiectelor sau a
discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăşi. Un alt curent ce a
avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existenţialismul, care plasa centralitatea
naraţiunilor individuale drept sursă a moralei şi a înţelegerii. Cu toate acestea abia la sfârşitul Celui
de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.
Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoaşterii se bazează pe tot ce este
exterior individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat şi polimorfic, începe invariabil
din chestiunea cunoaşterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în
interpretare. Postmodernismul care şi-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă,
a argumentat că raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susţineau raţionaliştii şi că
2
însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un
individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.
Pentru a te salva din acest construct al cunoaşterii a devenit necesară critica ei, şi astfel să-
i deconstruieşti cunoaşterea afirmată. Jacques Derrida argumenta că singura apărare în faţa
inevitabilei deconstrucţii a cunoaşterii, sistemelor de putere, ce se numeşte hegemonie ar trebui să
se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se
numeşte "logocentrism". În loc să-ţi bazezi cunoaşterea pe cazuri sau texte particulare, baza
cunoaşterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria
jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Această subliniere a permisivităţii jocului liber în contextul
mai larg al conversaţiei şi discursului duce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului,
a manipulării textuale, referinţelor sau tropilor.
Postmodernismul este reticent în faţa pretenţiilor unora că sunt deţinătorii secretelor
adevărului, eticii, sau frumosului care au rădăcini în orice altceva decât percepţia individuală sau
construcţia de grup. Idealurile utopice ale adevărurilor universal aplicabile sau estetice lasă loc
unor petit recits locale, descentrate sau provisionale, care în loc să se refere la adevăruri universale
sau la alte idei sau artifacte culturale, ele însele fiind subiecte ale interpretării sau reinterpretării.
Adevărul poate fi înţeles dacă toate conexiunile sunt perpetuu amânate niciodată neputând să
atingă un punct al cunoaşterii care ar putea fi numite adevăr. Această subliniere asupra construcţiei
şi a consensului este adesea folosită pentru a ataca ştiinţa, vezi spre exemplu celebra afacere Sokal.
Postmodernismul este folosit şi în sens foarte larg desemnând cam toate curentele de
gândire de la sfârşitul secolului XX, dar şi realităţile sociale şi filosofice ale perioadei. Criticii
marxişti consideră în mod polemic faptul că postmodernismul este un simptom al “capitalismului
târziu” şi al declinului instituţiilor şi apoi a statului naţiune. Alţi gânditori afirmă că
postmodernitatea e reacţia naturală la transmisii mediatice şi societate. Abilitatea cunoaşterii de a
fi copiată la nesfârşit opreşte încercările de a constrînge interpretarea sau de a-i institui
originalitatea prin mijloace simple, cum ar fi producţia unei opere. Din această perspectivă şcolile
de gândire etichetate drept “postmoderne” nu se împacă deloc cu timpul lor din moment ce
polemici sau certuri apar trimiţând spre schimbarea bazelor cunoaşterii ştiinţifice către un consens
al oamenilor de ştiinţă cum a fost demonstrat de Thomas Kuhn. Post-modernismul e privit tocmai
ca o conştientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioada modernă şi cea post-
modernă.

Domenii de manifestare
Postmodernismul are manifestări în multe discipline academice sau ne-academice cum ar
fi câmpul filosofiei, teologiei, dar şi în artă, arhitectură, film, televiziune, muzică, teatru,
sociologie, modă, tehnologie, literatură, şi comunicaţii sunt puternic influenţate de ideile şi
tendinţele postmoderne. Crucial pentru negarea acestor speranţe a fost folosirea unchiurilor non-
ortogonale la clădiri în operele lui Frank Gehry, iar schimbarea în domeniul artistic ar putea fi
exemplificată prin tendinţa introducerii minimalismului în artă şi muzică. Postmodernismul în
filosofie se autodenumeşte critical theory; el domină şi controlează procesul de construire al
identităţii în mass media.
De remarcat că termenul „post-modern” tinde să fie folosit de critici, iar „postmodern” de
către susţinători. Cauza ar putea fi faptul că adjectivul postmodern este considerat un simbol şi
înţelesul său( aşa cum ar fi acesta obţinut prin simpla analiză lingvistică) ar putea fi ignorat.
Postmodernismul a fost identificat drept o disciplină teoretică la începutul anilor 80, dar ca o

3
mişcare culturală a apărut cu ani buni înainte. Momentul de cotitură dintre modernism şi
postmodernism este dificil de stabilit, dacă nu chiar imposibil.
Unii teoreticieni resping de la bun început faptul că o asemenea distincţie ar exista,
afirmând că postmodernismul, pentru toate afirmaţiile sale de fragmentare şi de pluralitate, ar fi
doar o parte componentă a cadrului mai larg, supra integrator al modernităţii. Filosoful german
Jürgen Habermas este un puternic apărător al acestei teze. Ceea ce ridică o nouă problemă: este
secolul XX o perioadă compactă, sau trebuie divizat în alte două epoci distincte?

Postmodernismul în lingvistică
Filosofii postmoderni sunt adesea catalogaţi drept fiind o lectură dificilă, iar teoria critică
a fost adesea ridiculizată pentru sintaxa ei înţepenită şi încercările de a combina tonul polemic cu
un vast arsenal de termeni nou inventaţi. Totuşi, acuzaţii similare fuseseră formulate şi la adresa
operelor din epocile precedente, de la idealismul lui Immanuel Kant, la tomurile voluminoase ale
epocii Victoriene, cum ar fi Naşterea tragediei a lui Friedrich Nietzsche. Mai important decât rolul
postmodernismului în limbaj este accentul pus asupra sensurilor implicite ale cuvintelor şi
formelor, structurile care exprimă puterea sunt parte ale felului în care cuvintele sunt folosite, de
la utilizarea cuvântului „om” cu literă capitalizată pentru a te referi la întreaga umanitate, până la
pronumele personal standard „el” ce devine pronume pentru o persoană de gen incert, sau ca o
înlocuire a clasicei diateze reflexive. Acesta este exemplu cel mai evident al schimbărilor dintre
dicţiune şi discurs pe care postmodernismul le patronează.
Un concept important în perspectiva postmodernă asupra limbii este ideea de „joc”. În
contextul postmodernismului, joc înseamnă schimbarea cadrului de conexiune al ideilor, şi astfel
permite sensurile figurate sau trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul, sau de la
un cadru de referinţă la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne textul e alcătuit dintr-o
serie de „marcaje” ale căror sens este atribuit cititorului, iar nu autorului, acest joc se bazează pe
mijloacele cu care cititorul construieşte sau interpretează textul, şi cu ajutorul cărora autorul devine
o prezenţă în mintea citittorului. Jocul implică mai apoi şi invocarea unor opere scrise în aceeaşi
manieră pentru a le slăbi autoritatea, fie prin parodierea presupoziţiilor acestora sau a stilului, fie
prin straturi succesive de indicaţii greşite în ceea ce priveşte intenţia autorului.
Acest punct de vedere are detractori înflăcăraţi care îl consideră dificil şi abscons, şi o
violare a contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor, dacă un autor are ceva de
comunicat el trebuie să-şi aleagă cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparenţă
cititorului.

Postmodernismul în artă
Acolo unde moderniştii au sperat să scoată la lumină universaliile sau fundamentele artei,
postmodernismul încearcă să le detroneze, să îmbrăţişeze diversitatea şi contradicţia. O abordare
postmodernă a artei respinge distincţia dintre arta joasă sau înaltă. Respinge de asemenea graniţele
rigide şi favorizează eclectismul, amestecul de idei şi forme. Parţial datorită acestei respingeri el
promovează parodia, ironia, scrisul jucăuş pe care unii teoreticieni o denumesc jouissance. Spre
deosebire de arta modernă, cea postmodernă nu priveşte această fragmentare ca pe un soi lipsă
deloc dezirabilă ci o celebrează. Pe măsură ce tonul grav ce însoţea actul de căutare a adevărului
este înlăturat el este înlocuit prin “joc”.

4
Postmodernitatea, atacând elitele Modernismului, a căutat o conexiunea mai puternică cu
un public mai amplu. Aşa numita accesibilitate a devenit un punct central al disputei în chestiunea
valorii artei postmoderne. A îmbrăţişat de asemenea amestecul cuvintelor cu arta, colajul şi alte
mişcări din modernism într-o încercare de a multiplica mediile şi mesajele. Foarte multe elemente
se centrează pe o schimbare în alegerea temelor, artiştii postmoderni privesc mass media ca o temă
fundamentală pentru artă, şi folosesc forme, tropi, materiale- cum ar fi monitoare video, artă ready
made sau descrieri ale unor obiecte mediatice- ca puncte focale ale operelor lor.
Andy Warhol este un exemplu timpuriu al artei postmoderne în acţiune, prin modul în care
îşi aproprie simboluri populare comune şi artefacte culturale gata făcute, aducînd ceea ce altă dată
era considerat mundan sau trivial pe terenul artei înalte.
Atitudinea critică a postmodernismului este împletită cu aprecierea unor opere precedente.
Astfel operele mişcării dadaiste primesc o recunoaştere ca şi ale autorului de colaje, Robert
Rauschenberg, a cărui operă a fost iniţial considerată lipsită de importanţă în anii 50, dar care a
devenit unul dintre precursorii mişcării prin anii 80. Postmodernismul a ridicat în rang
cinematograful şi discuţiile despre acesta, plasându-l în rândul celorlalte arte frumoase. Şi aceasta
din dublul motiv al ştergerii graniţei dintre artele joase şi cele înalte, şi a recunoaşterii faptului că
cinema-ul poate crea simulacre pe care mai târziu le-au preluat şi celelalte arte.

Postmodernismul în arhitectură
După cum se întâmplă adesea şi în cazul altor mişcări artistice, cele mai vizibile idei şi
trăsături ale postmodernismului se observă în arhitectură. Spaţiile funcţionale şi formalizate ale
mişcării moderniste sunt înlocuite de diverse abordări estetice; stilurile se ciocnesc şi se
întrepătrund, formele sunt adoptate pentru ele însele, şi apar noi modalităţi de vizualizare a
stilurilor familiare şi a spaţiului arhi-suficient.
Exemplele aşa numite "clasice" de arhitectură modernă pot fi considerate clădirile Empire
State Building sau Chrysler Building, realizate în stilul Art Deco, în cazul spaţiilor comerciale, ori
arhitectura lui Frank Lloyd Wright, asociată de cele mai multe ori cu arhitectura organică, sau
structurile realizate de mişcarea artistică Bauhaus în materie de spaţii private sau comunale. În
contrast, un exemplu de arhitectură postmodernă este sediul companiei AT&T (astăzi Sony) din
New York, care, ca şi orice zgârie-nori, este construit pe o structură metalică, având foarte multe
ferestre, dar care, spre deosebire de constructiile de birouri moderniste, împrumută şi elemente din
diverse stiluri clasice (coloane, fronton, etc.). Un prim exemplu de artă postmodernă exprimată cu
ajutorul arhitecturii se întinde de-a lungul porţiuni celebre pentru jocurile de noroc din Las Vegas,
Nevada, aşa numita Las Vegas Strip. Clădirile de-a lungul acestui bulevard reflectă numeroase
perioade ale artei sau referinţe culturale într-un colaj interesant, generat deopotrivă de timpul
construcţiei, clădirile înconjurătoare şi interesele comerciale (momentane sau cu bătaie lungă) ale
proprietarilor.
Arhitectura postmodernă a fost descrisă ca fiind "neo-eclectică", astfel încât referinţa şi
ornamentul s-au întors pe faţade, înlocuind stilurile fără ornamente şi agresive ale modernismului,
cum este spre exemplu într-o clădire din Boston, Massachusetts. Acest eclectism este combinat cu
utilizarea unghiurilor non-ortogonale şi a suprafeţelor de forme cele mai variate şi ciudate; aici
putându-se menţiona ca printre cele mai faimoase, Stuttgart State Gallery şi Guggenheim Museum
Bilbao.
"Profetul postmodernităţii" a fost arhitectul şi criticul american Charles Jencks, în al cărui
studiu au fost definite trăsăturile esenţiale ale curentului. Arhitecţii postmoderni au căutat un punct
5
de conjuncţie între tehnologia secolului XX şi stilurile tradiţionale din trecut, în special
clasicismul. Ca reacţie la austeritatea mişcării moderniste, arhitecţii s-au întors la surse regionale
şi tradiţionale, introducînd ornamente, culori, şi sculpturi, adesea într-o manieră neaşteptată,
hibridă, sau chiar jucăuşă. Exemplul arhetipal de arhitectură postmodernă este Portland Public
Services Building în Portland, Oregon (construită între 1980 - 1982) având ca autor pe Michael
Graves; o clădire uriaşă ale cărei suprafeţe sînt însufleţite de contrastul culorilor şi de prezenţa
motivelor ornamentale.

Postmodernismul în literatură
În anumite privinţe, se poate spune că literatura postmodernă nu se raportează la cea
modernă, pe măsură ce îşi dezvoltă sau rafinează stilul şi devine conştientă de sine şi ironică.
Împreună, literatura modernă şi postmodernă reprezintă o ruptură de realismul de secol XIX, unde
naraţiunea descrie un fir epic tratat dintr-un punct de vedere obiectiv sau omniscient. Sub raportul
personajului, cele două literaturi explorează subiectivismul, renunţă la realitatea exterioară, pentru
a examina stări interioare de conştiinţă (exemplu modernist fiind „fluxul conştiinţei” în maniera
Virginiei Woolf sau a lui James Joyce). În plus, şi literatura modernă şi cea postmodernă
explorează fragmentarismul în narare şi construcţia (exemplele moderniste, sunt Virginia Woolf,
operele dramaturgului suedez August Strindberg sau ale autorului italian Luigi Pirandello).
Spre deosebire de literatura postmodernă, creaţia modernă a considerat fragmentarea şi
extrema subiectivitate drept expresii ale unei crize existenţiale, ale unui conflict interior. În
schimb, literatura postmodernă evită această criză. Personajele torturate şi izolate, anti-eroii lui
Knut Hamsun sau Samuel Beckett, lumea de coşmar al lui T.S. Eliot din Ţara pierdută fac loc în
scrierile postmoderne unor naraţiuni deconstruite şi auto-reflexive din romanele scrise de John
Fowles, John Barth, sau Julian Barnes. Între timp, operele unor autori cum ar fi David Foster
Wallace, Don De Lillo, Paul Auster sau Thomas Pynchon în Gravity's Rainbow, satirizează
societatea paranoidă a modernismului, născută din iluminism.

În literatura română
Postmodernismul s-a declanşat în literatura română în a doua jumătate a anilor şaizeci
şi continuă să existe până în zilele noastre. Problematica delimitării acestui curent, recunoscut
pentru dificultatea de a primi o definiţie unică, implică nevoia de raportare la o direcţie literară
opusă desfăşurată sincron, anume modernismul. În cultura română, regimul politic a favorizat
opere care să continue direcţia modernistă manifestată în perioada interbelică, în schimb
muşamalizând creaţiile autorilor interesaţi de o estetică nouă, de avangardă. De aceea, literatura
postmodernă s-a desfăşurat până la sfârşitul anilor optzeci în mod subteran, materializându-se în
activitatea mai multor grupuri şi cenacluri literare. Din 1990, s-au publicat multe dintre operele
cenzurate în deceniile anterioare; noile creaţii reflectă direct schimbarea regimului politic în
România către unul permisiv.

Generalităţi
Este greu, dacă nu imposibil, de împăcat punctele de vedere ale teoreticienilor asupra
dimensiunii postmodernismului şi mai cu seamă de a o sintetiza în doar câteva principii. Căci
zonele în care liniile ce desenează hărţi atât de diferite, se intersectează, nu sunt prea numeroase.

6
Iată totuşi câteva puncte de vedere ale unora dintre cei mai autorizaţi comentatori români ai
fenomenului.
În proză, postmodernismul presupune textualism, un mod de a organiza povestirea sau
romanul; trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecţia pentru fragment şi o
nouă relaţie cu cititorul, afirmă Eugen Simion. Poezia postmodernă – consideră Nicolae
Manolescu – îşi împrumută criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebide că se arată mult
mai îngăduitoare în preferinţele şi în idiosincrasiile ei.
Epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie, aşa cum inventase epoca
modernă. Monica Spiridon îl consideră în schimb doar un mit cultural şi nimic altceva.
Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, accentuează latura autobiografică, realistă, orală şi
prozaizantă a curentului. Ion Bogdan Lefter evidenţiază legăturile dintre postmodernism şi
experimentul literar românesc din anii '60-'70. Pe lângă toate acestea postmodenismul mai
înseamnă joc, combinaţie, ironie, retorică, eliberarea fanteziei şi împrumutarea limbajului familiar,
dar şi ingenioase construcţii din „prefabricate”. Iar lista trăsăturilor ar putea fi amplificată.
Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic şi chiar social înclină spre formele
deschise, ludice, provizorii, este un discurs al ironiei şi al fragmentelor, implicând arta şi ştiinţele,
marea cultură şi cultura populară, partea şi întregul.

Bibliografie

Anghelescu, Mihaela Irimia, Dialoguri postmoderne, Editura Fundaţiei Culturale Române,


Bucureşti, 1999.
2. Caiete critice, nr. 1-2, 1986, număr tematic: Postmodernismul.
3. Călinescu, Matei, Despre postmodernism, în Cinci feţe ale modernităţii, Editura
Univers, Bucureşti, 1995.
4. Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
5. Codoban, Aurel, Postmodernismul. Deschideri filosofice, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1995.
6. Connor, Steven, Cultura postmodernă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999.
7. Constantinescu, Mihaela, Forme în mişcare. Postmodernismul, Editura Univers
Enciclopedic.
8. Derrida, Jacques, Diseminarea, Editura Univers Enciclopedic, 1997.
9. Vattimo, Gianni, Sfârşitul modernităţii, nihilism şi hermeneutică în cultura post-
modernă, Editura Pontica, Constanţa, 1993.