Sunteți pe pagina 1din 3

Răucești, ctitoria unui prim-ministru român atipic

Oana Nistor, 05 Mai 2019

Aşezare străveche, cu oameni dârzi şi iubitori de glie, satul Răuceşti din judeţul Neamţ s-a
strâns mereu în jurul bisericii atât în momentele de bucurie, cât şi la ceas de necaz şi
strâmtorare. În Duminica Tomii, biserica îmbracă haine de sărbătoare la cel de-al doilea hram
al sfântului locaş lăsat moştenire de Mihail Kogălniceanu. Preotul paroh Dumitru Cramba ne
mărturiseşte că după oficierea Sfintei Liturghii se cinsteşte în special memoria moşilor şi
strămoşilor, mergându-se la morminte şi oferind de pomană bucate specifice sărbătorii
pascale în numele răposaţilor: ouă roşii, cozonac şi pască.

Trecut prin foc şi prin sabie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a fost în mare
parte distrus, satul Răuceşti din județul Neamţ a renăscut apoi în jurul bisericii, iar acum se
întinde domol de-a lungul văii râului Sărata. Cât cuprinzi cu ochii, o mare de verde, livezi
întinse îmbrăţişează casele oamenilor de aici.

De-a lungul timpului, satul vechi s-a tot extins şi a necesitat construirea unei noi biserici,
astfel că acum în sat există două locaşuri de cult, fără a mai pune la socoteală biserica de rit
vechi. Una dintre ele, cea din Răuceştii de Jos, este moştenirea lăsată de marele om de stat
Mihail Kogălniceanu, fost ministru de interne şi proprietar al moşiei Răuceşti în zilele
domniei lui Cuza Vodă. Biserica cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” şi „Duminica
Tomii” a fost finalizată şi sfinţită în anul 1865, iar în anii de după al Doilea Război Mondial a
fost adăugat şi pridvorul.

„Când eram flăcău, de Duminica Tomii, venea lume din toate satele vecine...”

Părintele Dumitru Cramba, de curând ridicat la rangul de iconom stavrofor pentru râvna şi
implicarea cu care păstoreşte urmaşii răzeşilor lui Ştefan Voievod, începe a ne povesti despre
istoria acestei biserici cu un hram mai puţin întâlnit: „Eu slujesc în sat de aproape 15 ani, iar
părintele pensionar Constantin Iacob are 50 de ani de când este preot aici. Al doilea hram,
«Duminica Tomii», l-am moştenit, a fost stabilit pentru a cinsti memoria moşilor şi
strămoşilor, chiar dacă la noi în parohie, la morminte se iese în fiecare sâmbătă şi duminică,
oamenii de aici amintindu-şi de neamuri şi de înaintaşi nu doar de Paşti ori de Ziua Eroilor”.

Totuşi, de hram, bucuria e mai mare, fiind un moment de comuniune nu doar cu oamenii
satului, ci şi cu ceilalţi locuitori ai împrejurimilor. „Ne strângem laolaltă, slujim împreună,
oamenii sunt înrudiţi, au morminte şi aici, şi în Răuceştii de sus. Suntem practic acelaşi sat
sau, dacă vreţi, două sate surori. Vine lume şi din împrejurimi, după Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie se merge în cimitir, la fiecare mormânt în parte, se dă de pomană, fiecare pentru
sufletul adormiţilor, bucate alese specifice perioadei pascale, după care, bineînţeles, toţi se
adună în jurul mesei din casa de prăznuire, sfinţim bucatele şi mulţumim Domnului pentru
ajutorul oferit”, mai spune părintele Cramba. Serbarea hramului nu diferă cu mult de ce era
odinioară, afară doar de costumele populare fără de care nu se cuvenea să vii la sfânta biserică
şi pe care acum puţini le mai îmbracă. „Când eram eu flăcău, la hram, de Duminica Tomii,
venea lume multă din toate satele vecine, nu doar satul nostru, ci şi celelalte din împrejurimi.
Oamenii erau îmbrăcaţi în costume naţionale, se făcea pomenire la morminte, fiecare aducea
ce avea mai bun acasă şi întindea masă lângă mormânt. Era lume multă, îmbrăcată frumos,
acum s-a rărit lumea...”, ne spune, cu amar în glas, veteranul de război Nicolae Popa. De unde
această rărire? Păi, după cum singur ne spune, veşnici nu suntem pe aici, iar cine nu moare
pleacă să-şi facă un rost pe alte meleaguri, departe de pământul strămoşesc. În schimb, în
rândul credincioşilor din Răuceşti a rămas aceeaşi însufleţire şi aceeaşi dragoste faţă de
biserică, locaşul sfânt fiind duminică de duminică neîncăpător.

În al Doilea Război Mondial, rușii au făcut din biserică grajd pentru caii lor

Ridicată pe locul unde a străjuit cândva o biserică de lemn închinată Mănăstirii Secu, ctitoria
lui Mihail Kogălniceanu (prim-ministrul lui Cuza care a inițiat legea secularizării averilor
mănăstirești) şi a fiicei sale, Lucia Leon Bogdan, a fost grav avariată în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, armata rusă folosind sfântul locaş pe post de depozit şi grajd pentru
cai, după cum aveam să aflăm de la Dumitru Stan, un scriitor local pasionat, care a petrecut
luni bune în Arhivele Statului pentru a culege date şi mărturii cu privire la istoria acestui sat
cu tradiţie. „Chiar aici, la biserică, a fost înfiinţată şi prima şcoală a satului, de către călugării
de la Secu. Avem o întreagă istorie în spate, am fost şi încercaţi, dar credinţa şi dragostea faţă
de Biserică, faţă de pământul strămoşesc ne-a ajutat de fiecare dată să ne ridicăm”, ne spune
Dumitru Stan. Rămasă doar cu zidurile ciuruite de gloanţe, biserica a renăscut din mâinile
oamenilor care, reveniţi din pribegie, au găsit satul pustiit. „În ziua de Florii am plecat cu toţii
la Pipirig. Am fost nevoiţi pentru că aici a fost linia frontului şi am revenit pe 27 august, în
acelaşi an. Am găsit doar ziduri, casele distruse, un dezastru. Am venit într-un suflet la
biserică să văd dacă o mai găsesc în picioare. Nici o icoană, nimic, două clopote aruncate cât
acolo, în rest, doar ziduri. Şi urmele gloanţelor şi ale animalelor care au fost adăpostite aici.
Am adus noi, oamenii satului, meşteri şi am refăcut biserica, iar în anii de după război (n.r.,
1952) s-a adăugat pridvorul, pentru că nu era, tot cu cheltuiala oamenilor”, a mai povestit
bătrânul Nicolae Popa.

Un pământ sfințit cu sânge și sudoare

O mare încercare pentru locuitorii satului a reprezentat-o şi foametea din anul 1947, acea vară
fierbinte împuţinând atât bucatele, cât și oamenii pe care războiul sau boala îi ocolise.
Suflarea satului a primit atunci binecuvântare de la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva,
aflate în pelerinaj prin toată zona Moldovei grav afectată de secetă.

Deşi comuniştii le-au luat pământurile, oamenii s-au îndârjit şi nu s-au lăsat până nu au rămas
măcar cu terenurile din jurul caselor, unde au plantat pomi fructiferi. Oriunde îţi arunci ochii
vezi case înconjurate de livezi mari, înşiruite ca pe aţă. Dragostea aceasta faţă de pământ, faţă
de istoria locului, a determinat autorităţile locale să sprijine înfiinţarea de mici muzee care să
rămână mărturie copiilor, primarul Dumitru Bălăjel având în plan extinderea actualului muzeu
al satului Răuceşti, „pentru că bătrânii încă păstrează lucruri şi obiecte vechi şi este păcat să
nu le punem în valoare”. Totodată, până la sfârşitul anului ar putea fi finalizată şi monografia
comunei la care lucrează în acest moment profesorul Gheorghe Agafiţei.

Galerie foto: