Arhiepiscopul HRISOSTOM de Etna

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE
PASTORALA ORTODOXĂ

Ediţia a II-a revăzută

Traducere de Daniela Constantin

Carte tipărită cu binecuvîntarea

Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Biserica Ortodoxă

Editura Bunavestire
 Galaţi, 2003
Psihologia şi îndrumarea
duhovnicească

Prin aceste observaţii critice, intenţionez să abordez îndrumarea duhovnicească din punct de
vedere pur teoretic, oferind cîteva direcţii conceptuale care ne vor ajuta să disecăm factorii
convergenţi şi interactivi care alcătuiesc acest fenomen. Aş dori să fac acest lucru pornind de la un
principiu al psihoterapiei: transferul afectiv. Deşi acesta este un concept foarte complex, avînd în
vedere ceea ce ne-am propus în lurarea de faţă, îi voi simplifica definiţia şi voi vorbi despre el din punct
de vedere unidimensional. Pe parcursul psihoterapiei, pacientul „transferă ” adesea asupra terapeutului
său diferite tipuri de afecte sau de emoţii. Astfel, în ochii pacienţilor, psihologii şi psihiatrii devin
reprezentarea părinţilor sau a autorităţii. Afecţiunea pe care un pacient o simte pentru mama sau tatăl
său, sau pentru părinte sau autoritate, în general este „transferată” terapeutului. În acest proces, nu
terapeutul îşi asumă rolul de părinte, ci pacientul atribuie terapeutului acest rol şi afectul legat de
acesta.
Acest proces al transferului afectiv, pe care, amintim o dată în plus, l-am simplificat extrem de
mult aici, are laturile sale pozitive şi negative. Pacientul poate „transfera” sentimentele bune şi
afectele pozitive pe care le încearcă faţă de un părinte sau un reprezentant al autorităţii asupra
terapeutului, creînd astfel o atmosferă în care încrederea şi afecţiunea pot duce la schimburi deschise
şi spontane. La rîndul lor, aceste schimburi pot conduce pacientul mai departe, la introspecţii în
comportamente care pot părea supărătoare şi epuizante, oferind soluţii terapeutice pentru acestea.
Mai mult, pacientul îşi poate „transfera ” ura faţă de un părinte sau o autoritate asupra terapeutului,
creînd astfel o atmosferă de neîncredere şi ostilitate, în care afectul negativ va împiedica sau chiar va
face imposibil orice schimb care să ducă la o relaţie pacient-terapeut productivă şi, în cele din urmă,
curativă. Transferul afectiv poate, în fond, să intensifice sau să stînjenească metoda clinică şi să
faciliteze sau să compromită relaţia dintre terapeut şi pacientul său.
Transferul afectiv cere, de asemenea, respectarea unui legămînt etic din partea terapeutului.
Schimbul strîns de idei cu pacientul, în care rănile sufleteşti sînt deschise şi examinate în scopul
eliberării sentimentelor otrăvitoare şi a gîndurilor distructive, lasă pacientul sensibil la infecţii, iar
agentul contaminat poate fi chiar terapeutul. Încrederea şi speranţa, sau chiar ostilitatea şi
animozitatea, care se nasc în timpul procesului de transfer afectiv, în psihoterapie, pot fi manipulate de
terapeut în aşa fel încît să-l influenţeze negativ pe pacient. În cazul unui afect pozitiv, terapeutul
poate face ca, în ceea ce priveşte sentimentul pozitiv al demnităţii de sine – o nevoie naturală a
fiinţei umane -, pacientul să depindă practic de el, deci să fie un sclav al său. Astfel, dispare
scopul, care este obţinerea independenţei individuale şi autoevaluării obiective. Similar,
sentimentele negative ale pacientului pot fi manipulate de terapeut, astfel încît vor intra în joc
sentimente de vină, de răzbunare, de ostilitate intensă şi de autodistrugere, care vor spori
disperarea pacientului, în loc să vindece şi să-l ajute să aibă o perspectivă adaptivă. Un bun
terapeut face un legămînt etic ca pacientul să nu fie manipulat şi trebuie să rămînă complet
conştient de dimensiunea unui astfel de abuz.
Atunci cînd nu cad în capcana menţionată, terapeuţii talentaţi şi bine pregătiţi se confruntă cu o
altă problemă extrem de importantă, care rezultă direct din chiar procesul de transfer afectiv. Pe de o
parte, afectul pozitiv transferat de pacient de la un părinte sau un reprezentant al autorităţii la
terapeut se poate transforma în adoraţie şi veneraţie virtuală a personalităţii. Astfel, terapeutul
devine tot ceea ce este bun şi poate, în cele din urmă, să-şi asume chiar rolul de supraom, deci
al unui individ fără defecte, cu un caracter şi cu puteri divine. Pe de altă parte, transferul afectiv
negativ de la un părinte sever sau o autoritate abuzivă la terapeut poate determina ca pacientul să
atribuie terapeutului său cele mai îngrozitoare motivaţii, ceea ce poate duce la condamnarea totală a
terapeutului de către pacient. În plus, transferul afectiv nu este un fenomen bine cunoscut. Dacă
terapeutul nu veghează ca transferul afectiv natural, care are loc în orice realţie psihoterapeutică, să
nu degenereze în ceva mai mult decît un ataşament obişnuit, el poate deveni obiectul unei condamnări
vicioase. Aceasta se produce atunci cînd un pacient idolatru, căruia i s-a permis, în mod total

2
nechibzuit, să dezvolte o relaţie prea apropiată cu terapeutul său, încearcă un sentiment de
dezamăgire profundă sau de respingere cînd terapeutul fie dovedeşte că este căt se poate de
uman, deci supus greşelii, fie încearcă să pună brusc capăt acelei relaţii în momentul în care
sesizează caracterul nesănătos al acesteia.
Legătura psihoterapeutică dintre pacient şi terapeut nu este – aş îndrăzni să spun –radical
diferită de cea dintre aspirantul la duhovnicie şi îndrumătorul său spiritual: părintele duhovnic şi fiul
său duhovnicesc. Vom ajunge să înţelegem astfel mai bine natura îndrumării duhovniceşti, deoarece vom
pătrunde semnificaţia părintelui duhovnic (terapeutul) şi a fiului duhovnicesc (pacientul), precum şi a
rolului şi limitelor îndrumării spirituale. De asemenea, vom putea identifica punctul în care psihoterapia
interacţionează cu spiritualul şi acela în care îndrumarea duhovnicească încetează să aibă orice legătură
cu psihoterapia, cu metodele şi protocoalele acesteia.
Ca o paranteză, odată ajunşi în acest punct, aş dori să accentuez faptul că atunci cînd vorbesc
despre îndrumătorul duhovnicesc mă refer şi la preot, dar şi la maicile stareţe, care atît prin contextul
religios al mănăstirii, dar şi în calitatea lor de sfătuitor duhovnicesc al femeilor – sau chiar al
bărbaţilor – au rolul unui îndrumător duhovnicesc. În mod oficial, Maica duhovnicească nu participă la
taina spovedaniei (si, desigur, nici nu citeşte rugăciuni de iertare a păcatelor), dar sfaturile şi
recomandările sale presupun în mod inevitabil aceeaşi dinamică care se aplică relaţiilor dintre un Părinte
duhovnic – un preot – şi fiul său duhovnicesc. Toate acestea se aplică, desigur, şi acelor monahi,
îndrumători duhovniceşti cu har sau stareţi.
1) Similar relaţiei psihoterapeutice, înainte de a-l călăuzi îndrumătorul duhovnicesc trebuie
să stabilească o relaţie cu aspirntul la duhovnicie. E vorba de o relaţie strînsă, bazată pe
încredere, cu fiul său duhovnicesc, dacă doreşte să obţină vindecarea spirituală. Şi
această legătură, asemenea celei dintre terapeut şi pacientul său, trebuie să se
întemeieze pe respectarea unui legămînt etic. Părintele duhovnic trebuie să recunoască
şi să limiteze orice posibilitate de abuz prin însăşi natura rolului părintesc pe care îl
are. Responsabilitatea sa este chiar mai mare decît cea a unui terapeut în stabilirea unei
relaţii părinteşti deoarece el este capul familiei creştine, deci al parohiei, sau, în cazul
unei obşti mănăstireşti, al comunităţii. Este deci accentuată posibilitatea ca un Părinte
duhovnic să abuzeze de rolul său de părinte. Acesta are o responsabilitate deosebită
de a limita efectele transferului afectiv în cadrul relaţiei sale cu fiii săi duhovniceşti,
pentru a accentua dragostea sa părintească prin Hristos, şi nu doar ca un înlocuitor al
unui părinte. Autoritatea conferită lui Hristos, prin mijlocirea unui părinte duhovnic,
reduce la minim probabilitatea ca părintele şi fiul duhovnicesc, implicaţi într-o relaţie
spirituală, să o înţeleagă greşit, numai pentru că dragostea pură şi desăvîrşită pentru
Hristos dă viaţă şi susţine o astfel de relaţie. Prin această relaţie încărcată de
spiritualitate, Părintele duhovnic devine un mijlocitor al dragostei, iar fiul spiritual
răspunde acesteia, nu faţă de preot ca individ, ci faţă de preot ca icoană a lui
Hristos. Astfel, se pierde o mare parte din energia emoţională şi afectul personal al
relaţiei psihoterapeutice.
În consecinţă, paternitatea duhovnicului este una elevată, iar acesta trebuie să depună eforturi
asidue pentru a o menţine astfel. El nu trebuie să încurajeze o situaţie în care să fie doar o
reprezentare a autorităţii, parentală sau de altă natură, ci să se străduiască pentru a trasa o linie
precisă între caracterul său uman, cu slăbiciunile sale, şi inspiraţia dumnezeiască şi harul preoţesc
care fac din el un mijlocitor întru Hristos. În felul acesta, atenţia fiului duhovnicesc este
îndreptată spre Hristos, spre Biserică şi spre acea putere spirituală care curăţă şi, aşa cum am spus,
însufleţeşte şi transformă o relaţie duhovnicească adevărată într-una personală, cu siguranţă, dar care
uneşte pe părintele duhovnic şi pe fiul său în caracterul lor uman de contemplare a lui Hristos şi a
acestei legături duhovniceşti ca virtuală taină a Bisericii. Pornind de la această înţelegere a relaţiei cu
fiul său duhovnicesc, îndrumătorul duhovnicesc face un legămint, supunîndu-se rolului său de simplu
mijlocitor prin care Hristos îi transformă atît pe tată cît şi pe fiul său duhovnicesc.
2) Rolul patern al îndrumătorului duhovnicesc înglobează, o dată în plus, persoana şi
personalitatea celui implicat într-o relaţie spirituală. Indivizii nu sînt feriţi de slăbiciunile
omeneşti care îl ispitesc pe omul păcătos. Astfel, deşi părintele duhovnic va avea grijă,

3
 poate, ca educaţia pe care o face fiului său duhovnicesc să reprezinte o reflectare a
dragostei lui Hristos şi a autorităţii Bisericii, este posibil ca el să nu vadă cealaltă
dimensiune a transferului afectiv: atracţia sexuală. Aceasta se poate observa şi în
context psihoterapeutic, dar fără a avea dimensiunea dată de forţele demonice care
lucrează prin pornirile umane cele mai josnice cu scopul de a împiedica şi abate
atenţia de la o relaţie spirituală sănătoasă. Într-o relaţie spirituală, fiul duhovnicesc
poate de asemenea să-şi „transfere”sentimentele sexuale asupra părintelui său
duhovnicesc, iar acesta, la rîndul său, dacă nu este atent şi conştient de această
forţă umană puternică, poate să cadă în această relaţie anormală cu fiul său
duhovnicesc. Şi nu este nevoie ca aceasta să fie una fizică. Ea poate exista sub o
formă reprimată sau idealizată, hrănindu-se în linişte şi în taină cu puritatea unei
relaţii duhovniceşti.
Pericolul acesta există, întradevăr, atunci cînd fiul duhovnicesc al unui părinte este o femeie.
Preotul trebuie să fie atent ca femeile să nu manifeste un anume ataşament faţă de el, care să se
dezvolte în paralel cu legătura afectivă dintre ele şi soţii lor. În acest caz, transferul de sentimente
sexuale este inevitabil. Iar energia acestuia, trebuie să accentuez, este una puternică. Ea poate, cu
uşurinţă, să atragă sub influenţa sa un părinte duhovnic nevinovat. Chiar dacă pare o lipsă de tact din
partea mea, aş dori să mai spun că puterea sexuală este, în multe privinţe, una neutră. Într-o relaţie
duhovnicească apropiată, în special atunci cînd forţele demonice caută să folosească pornirile carnale
josnice pentru a distruge o astfel de relaţie, orice fiinţă umană perfect normală poate fi încercată de
porniri perverse, deci nu numai femeile pot reprezenta o problemă pentru un părinte duhovnicesc.
Acest lucru este cît se poate de adevărat în vremurile noastre, cînd creştinii sînt expuşi unor
comportamente şi stiluri de viaţă vicioase, despre care credincioşii din trecut aflau numai din zvonuri.
Dacă nu ne vom păzi de astfel de lucruri, nu numai relaţiile duhovniceşti ci şi învăţăturile Bisericii vor
avea de suferit (Se cunoaşte cazul unei obşti monahale care, după ce conducătorii săi au fost acuzaţi de
perversiuni sexuale, a încercat să le justifice prin presupuse învăţături patristice ascunse. Incapabili să
vadă capcana în care au căzut şi să se căiască, aceşti bieţi călugări au cedat ispitei de a profana şi
interpreta greşit învăţăturile Bisericii pentru a-şi acoperi păcatul).
3) În sfîrşit, aş dori să prezint cîteva lucruri generale despre îndrumătorul duhovnicesc. Aşa
cum a spus odată mitropolitul Ciprian de Oropos şi Fili, blestemul erei noastre constă în
aceea că Biserica suferă de pe urma „flagelului clevetirilor”. Nici nu te aşezi bine la o
discuţie cu creştinii ortodocşi pe teme duhovniceşti, că imediat apare o clevetire
nesemnificativă şi răuvoitoare. Nu vorbesc aici despre criticile obiective şi evaluările
uneori neplăcute şi stînjenitoare pe care preoţii şi păstorii Bisericii le fac cu scopul
călăuzirii corespunzătoare a celor pe care îi păstoresc. Acest proces de evaluare porneşte
totdeauna de la dragoste, neuitînd că şi păcatele cele mai murdare şi mai îngrozitoare pot
fi analizate şi discutate. Întradevăr, părintele duhovnicesc cel mai critic, care este nevoit
să caute motivaţii ascunse, tertipuri spirituale, marirea de sine şi altele asemănătoare – o
face cu discreţie, cu dovezi şi în scopul de a demasca şi eradica răul, şi nu persoana care
suferă de pe urma acestuia sau care îl perpetuează.
Prin clevetire, eu înţeleg aici acea înclinaţie a celor însetaţi de putere – iar ambiţia
ecleziastică este un viciu încurajat de toţi, începînd cu cel care poartă o cruce pe piept şi pînă la cel
care poartă o mitră – de a-şi elimina presupuşii duşmani sau rivali sau pe cei care reprezintă o
ameninţare pentru scopurile lor, folosind în acest scop defăimarea, minciunile şi ponegrirea. Aceste
lucruri sînt atăt de omniprezente în Biserica de astăzi, încît există o reticenţă în a face evaluări
critice, de teamă de a nu fi asociat cu astfel de practici, dar atît credincioşii cît şi clerul au acceptat
ideea că aceste lucruri urîte fac parte din viaţa Bisericii.
Din nefericire, această manifestare malignă este deservită de fenomenul de transfer afectiv.
În primul rînd este vorba de părinţii duhovniceşti care au abuzat de relaţia cu fiii lor duhovniceşti,
încurajînd cinstirea şi venerarea personalităţii într-un mod total nepotrivit, şi care pot profita cu
uşurinţă de orbirea acestora. Pentru a-şi urma ambiţiile ecleziale, ei pot, pe de o parte, să
invoce sprijinul acestor fii duhovniceşti. Ei pot alege un contingent de „adepţi” dintre aceştia
pentru a-şi spori reputaţia. Această formă de abuz nu este total necunoscută Bisericii, ea fiind

4
deosebit de periculoasă astăzi, cînd credincioşii, insuficient ancoraţi în tradiţiile Bisericii, fie se
înstrăinează de viaţa spirituală, fie sînt cuprinşi de un fel de romantism spiritual care le sporeşte
devoţiunea oarbă faţă de un părinte duhovnic nevrednic.
Pe de altă parte, se poate întîmpla ca îndrumătorul duhovnicesc să fie blamat de fiul
duhovnicesc atunci cînd, suspectînd dezvoltarea unei relaţii nepotrivite între el şi fiul său, în contextul
transferului afectiv, intervine pentru a pune capăt acesteia. Acest lucru poate fi adevărat atunci cînd
este vorba despre o femeie, iar părintele întrerupe relaţia de teamă că aceasta ar putea fi nepotrivită.
Desigur că astfel de efecte negative îşi pot trage rădăcina şi dintr-un transfer afectiv iniţial către
părintele duhovnic, atunci cînd acesta este asociat cu reprezentarea unui părinte sau a unei autorităţi
detestate şi ameninţătoare. Calomnia spirituală împreună cu setea de putere eclezială pot de asemenea
să exploateze astfel de situaţii în folosul lor, încurajînd fiii duhovniceşti să spună poveştile lor triste
oricînd şi oriunde, cu scopul de a-i discredita pe părinţii duhovniceşti, care devin mai mult victime ale
explicaţiilor rău-voitoare ale altora decît al vreunui defect personal. De aceea astăzi ne confruntăm cu
atît de multe acuzaţii neplăcute la adresa clerului, lansate şi răspîndite de ecleziaşti însetaţi de putere
sau de indivizi care au probleme psihologice, de persoane care provin din familii dezoaganizate sau care
pot fi folosiţi de omniprezenta „moară de fabricat calomnii” a Bisericii. Fiţi siguri că multe din zvonurile
pe care le auzim astăzi provin de aici şi din manipulările cu ajutorul cărora unii şarlatani ajung în
fruntea ierarhiei Bisericii. Şi nu puţine sînt minciunile, defăimările, denigrările care se trag tot de aici –
o adevărată reţea complexă – şi care aduc deservicii Ortodoxiei.
Pentru a concluziona, permiteţi-mi să spun că un bun psiholog foloseşte aceleaşi tehnici şi
abordează problemele în acelaşi mod în care o face un părinte duhovnic. Studiind psihologia, vom
afla cîte ceva despre dinamica îndrumării duhovniceşti. Înţelegînd pericolele cu care se confruntă cea
dintîi, le vom evita în cazul celei din urmă. Dar psihologia nu este acelaşi lucru cu îndrumarea
duhovnicească. Sfinţii Părinţi, psihologi desăvîrşiţi şi cercetători ai comportamentului uman, au adus cu
ei harul vieţii creştine în psihologie. Iar aceasta transformă simpla psihologie, conferindu-i acele
dimensiuni expansive ale îndrumării duhovniceşti – de exemplu, demonismul, menţionat anterior – care
fac ca îndrumarea duhovnicească să fie diferită de psihoterapie şi consiliere. Cu toate acestea, nu
trebuie ignorată similitudinea dintre metodele şi modul de abordare utilizate în psihologie şi cele
folosite în îndrumarea duhovnicească.
Şi nici lecţiile învăţate la psihologie despre interacţiunile şi forţele care se nasc o dată cu
spovedania şi consilierea pastorală nu trebuie lăsate deoparte, din pricina unui antiintelectualism
nefondat sau a unei definiţii greşite conform căreia harul dumnezeiesc şi darurile lui Dumnezeu de
pătrundere psihologică nu au nici o legătură cu intelectul uman.