SOCRATE, VRĂJITORUL SUFLETELOR

de EDUARDO ROVNER (Argentina)

Traducerea din limba spaniolă: Luminiţa Voina-Răuţ

Scena te duce cu gândul la o sală de clasă şi la un spaţiu în care se desfăşoară judecata lui

Socrate.

INTRĂ PROFESORUL. E ÎNDURERAT ŞI INDIGNAT. FACE CÂŢIVA PAŞI, SE

OPREŞTE, VREA SĂ PLECE, DAR DUPĂ CE PRIVEŞTE PUBLICUL, SE ÎNTOARCE ŞI

VREA SĂ ÎNCEAPĂ ORA. IA LOC. ÎŞI SCOATE HÎRTIILE DINTR-O SERVIETĂ ŞI

VORBEŞTE, CA ŞI CUM S-AR ADRESA ELEVILOR LUI.

PROFESORUL: Vin de la o şedinţă a Consiliului... M-au chemat, fiindcă nu sunt de acord ca

la orele mele să-i înfăţişez pe marii filozofi şi să mă bucur, închipuindu-mi emoţiile, îndoielile

şi obsesiile lor, dincolo de scrierile sau vorbele lor... Şi mi-au recomandat să mă limitez la

conceptele principale, să nu bat câmpii... Păcat, nu-i aşa? Căci uneori câmpiile sunt mai

interesante decât pădurile, crengile sunt mai interesante decât trunchiul... De fapt nu mi-au

recomandat lucrul ăsta, mi-au zis: colegiul are nevoie de profesori, nu de actori şi nici de

măscărici.... iar dacă insist cu modul meu de a preda, va trebui să plec...(ÎŞI STRÂNGE

LUCRURILE ŞI SE ÎNDREAPTĂ SPRE UŞĂ, LA MIJLOCUL DRUMULUI SE OPREŞTE

ŞI GÂNDEŞTE CU VOCE TARE). A trăi sau a nu trăi. (REVINE ŞI SE AŞAZĂ DIN NOU.)

O să vorbim în această oră despre... Socrate.

Anul 399 înainte de Hristos. Atena.

1
O MUZICĂ GRECEASCĂ VECHE ÎNSOŢEŞTE POVESTEA.

Un oraş mare, cu aproximativ o sută de mii de locuitori.

(SE RIDICĂ ÎN PICIOARE ŞI SE ÎNDREAPTĂ SPRE AVANSCENĂ, ARĂTÂND

ORAŞUL). Mişcarea e importantă. Portul plin de negustori, căruţe cu mărfuri şi sclavi ducând

poveri. Sus... (ARATĂ) e Parthenonul, terminat cu câţiva ani mai înainte, pictat în culori vii.

În pofida războaielor, a molimelor şi a unei tiranii care a ucis şi a trimis în exil mii de cetăţeni,

atenienii se bucură, în ultimii ani, de o democraţie... rezonabilă.

Într-un colţ, un grup de bărbaţi, majoritatea tineri, înconjoară un personaj care le vorbeşte cu

entuziasm.

(MIMÂND TRĂSĂTURILE FIZICE PE CARE LE DESCRIE). E scund, are o burtă

considerabilă şi un nas cârn între ochii lui destul de distanţaţi. E desculţ, are picioarele

murdare şi tunica într-o stare deplorabilă. (ÎŞI PRIVEŞTE PROPRIILE HAINE).

În timp ce tinerii îl ascultă, uneori uimiţi, alteori chicotind, dar mereu cu interes, el vorbeşte,

dar şi gesticulează, îşi mişcă braţele, arată energic cu degetul.... Socrate.

MUZICA SE OPREŞTE.

A doua zi, Socrate trebuie să compară în faţa Adunării, pentru a se apăra de o acuzaţie gravă,

care zice... (SE DUCE LA BIROU, IA O FOAIE ŞI CITEŞTE) „Socrate se face vinovat de

faptul că nu recunoaşte zeii în care crede oraşul, introducând în schimb divinităţi noi.

Totodată e vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa propusă este moartea.” Delict de

impietate.

2
Delictul de impietate, aplicabil celor ce puneau la îndoială existenţa zeilor sau celor ce căutau

explicaţii naturale unor fenomene considerate divine, a fost folosit mai ales împotriva

intelectualilor, ca multe alte legi represive din istorie.

(MERGE SPRE AVANSCENĂ ŞI EXPLICĂ) Primul acuzat, cu mulţi ani înainte de Socrate,

a fost Anaxagoras, un filozof care susţinea că soarele şi cometele erau pietre incandescente;

luna o piatră rece cu relief muntos, iar tunetele rezultatul ciocnirii dintre nori. A fost

condamnat la moarte şi a fugit din oraş. Un alt condamnat a fost sculptorul Fidias, autorul

frizelor Parhenonului. Se pare că acesta din urmă şi-ar fi sculptat propriul portret undeva, pe

Parthenon... L-au acuzat că s-a autodivinizat. A murit în închisoare.

(SE DUCE LA BIROU, SCOATE O CUPĂ DIN SERVIETĂ, IA SCAUNUL ŞI TUNICA).

Iar astăzi, după filozoful Anaxagoras şi sculptorul Fidias, i-a venit rândul lui Socrate.

MUZICA: UN SUNET DEZACORDAT.

(AŞAZĂ SCAUNUL ÎN MIJLOCUL SCENEI ŞI ÎŞI PUNE TUNICA PE UMĂR.)

(AŞEZÂNDU-SE, ÎNTRUCHIPÂNDU-L PE SOCRATE.) Înainte de a-mi începe apărarea,

vreau să vă spun, domnilor juraţi... că sunt obosit. Astăzi m-am trezit prea de dimineaţă; nu

mi-am putut face exerciţiile matinale, nici servi micul dejun cu pâine înmuiată în vin, cu două

smochine... (SE RIDICĂ ÎN PICIOARE ŞI SE PLIMBĂ PRIN CAMERĂ, RECREÂND

TOT CE DESCRIE). Când am venit încoace, am trecut prin agora, prin acelaşi loc în care mă

întâlnesc cu cei ce se consideră discipolii mei şi brusc am simţit soarele strălucitor de

primăvară... şi atunci mi-am văzut umbra întinsă pe jos... Am privit-o şi trebuie să vă

mărturisesc că m-am emoţionat... (ÎNGENUNCHEAZĂ) şi i-am zis:

3
MUZICA: EFECT PENTRU UMBRĂ

„Poate că ne-a mai rămas puţin timp de petrecut împreună”... şi am simţit curgându-mi lacrimi

pe obraji. Probabil că, privindu-mi lacrimile, ea s-a emoţionat, căci după o clipă mi-a zis: „Ai

grijă, Socrate: a trăi sau a nu trăi”...

MUZICA DISPARE

(SE RIDICĂ ÎN PICIOARE ŞI SE ÎNDREAPTĂ SPRE FUNDUL SCENEI, APOI AJUNGE

ÎN AVANSCENĂ).

Pe urmă, în timp ce urcam scările, mă gândeam: De ce trebuie să compar înaintea

tribunalului? Ce am făcut eu ca să fiu condamnat? Mi-am dedicat viaţa căutării cunoaşterii şi

adevărului - prin intermediul întrebărilor – şi de aceea va trebui să mă confrunt cu o (ARATĂ

SPRE PUBLIC, CA ŞI CUM AR FI O CURTE CU JURI) curte cu juri alcătuită din cinci sute

unu atenieni, dintre care cu siguranţă că cei mai mulţi nici nu ştiu ce fac eu, de ce şi pentru

cine. Până la urmă a trebuit să ascult acuzaţiile zdrobitoare care mi se aduc, acuzaţii care...

Ciudat, nu-i aşa? Îmi amintesc de cele ale mamei mele când, copil fiind, mă certa zicându-mi:

„Fiule, nu te mai gândi la prostii şi du-te să te joci, ca toţi copiii!”

SE AUDE UN SUNET DIN EXTERIOR, CA NIŞTE PAŞI CARE SE APROPIE.

(ÎNGRIJORAT, SE RIDICĂ ŞI SE DUCE REPEDE LA BIROU)

(CA PROFESOR) Sub masca unui om, afişând un aer înţelegător şi chiar o anumită

slăbiciune, se afla un bărbat de şaptezeci de ani cu nişte idei foarte clare.

4
(ÎŞI PUNE TUNICA)

(CA SOCRATE. MERGE ŞI SE ÎNDREAPTĂ SPRE JURAŢI) Şi apropo de vârsta mea, nu s-

au gândit niciodată că odată cu trecerea timpului totul se va sfârşi în mod firesc?... Dacă aş fi

eu acuzatorul, în primul rând i-aş învinovăţi pentru nerăbdarea lor. Câţi ani ar fi trebuit să mai

aştepte ca să scape de întrebările mele incomode? Doi?... Cinci?... Cel mult zece? Şi am fi

evitat acest proces neplăcut, care mai degrabă pune în discuţie vieţile lor, nu pe a mea! Istoria

îi va judeca pe cei care mă judecă acum. Teribil paradox! În loc să fiu pomenit ca un iscoditor

neobosit, o să devin unul dintre cei mai mari gânditori; iar dumneavoastră, nişte corupţi

imorali. Şi totul din pricina nerăbdării domniilor voastre!

(SE AŞAZĂ. CĂTRE PUBLIC)

Mi-l amintesc în clipa asta pe tata. Ori de câte ori mă pedepsea, după două zile venea să-şi

ceară iertare. Mi-a fost întotdeauna greu să-l înţeleg. De ce nevoia asta de a pedepsi şi apoi a

se căi? Să fie din cauză că simţim uneori nevoia de a ne dezlănţui, iar apoi odată calmaţi, ne

simţim vinovaţi c-am dat frâu liber demonilor din noi?

(SE RIDICĂ ÎN PICIOARE ŞI ARATĂ SPRE PRESUPUŞII JURAŢI) M-au acuzat că am

corupt tinerii cu învăţăturile mele, şi pentru asta cer pedeapsa cu moartea.... Interesant, nu-i

aşa? Trăim într-un oraş care este, în momentul de faţă, un model de democraţie... şi acest

regim mă judecă fiindcă am iscodit... Nu ştiu, domnilor, prin ce v-au impresionat acuzatorii

mei; au vorbit atât de convingător încât aproape că am uitat chiar şi eu cine sunt... M-au

zăpăcit într-atât, încât la un moment dat am început să-l urăsc pe cel despre care vorbeau şi -

n-aş spune că i-am dorit moartea - însă da, m-am gândit că persoana respectivă merita să fie

îndepărtată din societatea noastră. Fireşte că atunci când mi-am dat seama că personajul

5
respectiv eram eu, am simţit cu totul altceva şi - minune a firii omeneşti! – mi-am dorit cea

mai bună soartă cu putinţă.

Dar nimic din ceea ce au spus nu-i adevărat... E ciudat cum omul poate fi convins de ceva

care n-are nici o legătură cu realitatea, nu-i aşa? Căci nu îndrăznesc să cred că aţi ocolit

adevărul cu bună ştiinţă...

MUZICĂ PENTRU UMBRA LUI SOCRATE*

(SE ÎNDREAPTĂ SPRE COLŢUL ÎN CARE SE AFLĂ UMBRA ŞI ÎNGENUNCHEAZĂ)

Mi-am întrebat umbra: „Oare cum pot condamna un om la moarte... minţind?... (CĂTRE

PUBLIC) Şi ştiţi ce mi-a răspuns ea? „Răutatea nu are limite!”

DISPARE MUZICA PENTRU UMBRATE.

(SE RIDICĂ ÎN PICIOARE)

Dintre numeroasele minciuni care s-au spus, una m-a surprins în mod deosebit: au zis că eu,

având vorba meşteşugită, îi puteam deruta, deci trebuiau să fie atenţi...De ce? Doar nu sunt

copii, ci bărbaţi. De ce atâta teamă de a fi înşelaţi de vorbele mele?... Doar dacă nu sunt prea

siguri de acuzaţiile lor... Staţi liniştiţi, eu nu sunt aşa meşteşugit la vorbă. Nu veţi auzi

discursuri, ca ale oratorilor care cred că emfaza şi seducţia sunt mai importante decât lucrurile

rostite. Din păcate, cei care îi ascultă sunt atât de impresionaţi, încât le dau dreptate. Iar cei

care vorbesc în felul acesta găunos şi arogant, produc un asemenea efect, încât mulţi sunt aleşi

ca să guverneze. M-au mai acuzat şi alţii, înainte. Chiar şi Aristofan, în comedia lui, Norii,

vorbeşte despre un anume Socrate, care bate câmpii, şi multe alte prostii... (IRONIC). Nu

vreau să treacă momentul ăsta, fără a-i mulţumi pentru nefasta-i influenţă în acest proces. Iată

cum, pornind de la nişte comentarii neînsemnate şi false, care se dezvoltă treptat, se ajunge la

*
Umbra lui Socrate, numită în text şi Umbrate (n.tr)

6
o avalanşă de acuzaţii, socotite valabile. Oare de ce? Poate din cauză că, nemulţumiţi de noi

înşine, simţim nevoia să-i înfundăm pe alţii ca să ne fie nouă bine?

ZGOMOT DIN EXTERIOR, PAŞI CARE SE APROPIE.

(LASĂ TUNICA PE SPĂTARUL SCAUNULUI, SE DUCE LA UŞĂ ŞI SE ÎNTOARCE).

(CA PROFESOR) Mulţi se întrebau de ce se ocupa cu treaba asta. Nu lua nici o drahmă

pentru ceea ce făcea... Ce urmărea de fapt?

(CA SOCRATE) E drept, nu se poate spune c-am vrut să educ oamenii, , ca să fac avere. La

fel ca şi maică-mea, care era moaşă, ajut şi eu la naşterea ideilor şi cunoştinţelor. Şi ca şi

taică-meu, care era sculptor – chiar dacă unii zic că era cioplitor în piatră - modelez din tineri

neliniştiţi, bărbaţi care să fie utili oraşului nostru. Dar cred că faima proastă mi se trage de la o

anumită înţelepciune...

(CA PROFESOR) La un moment dat, Querefonte s-a dus la templul lui Apollo din Delfi,

acolo unde scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi a întrebat oracolul dacă exista cineva mai

înţelept decât Socrate. Pythia i-a răspuns: „Nu-i nimeni.”

(CA SOCRATE. IA TUNICA ŞI SE AŞAZĂ.) Am râs când am aflat lucrul ăsta, amintindu-mi

ce simţeam când ascultam acuzaţiile. Parcă o vedeam pe maică-mea dojenindu-mă: „De ce nu

faci ceva, în loc să te gândeşti la prostii toată ziua?”

Iar acum oracolul zice că nu-i nimeni mai înţelept decât mine?... Nu-i maică-mea, cu

siguranţă. Trebuie să mărturisesc că afirmaţia oracolului m-a măgulit. Să acceptăm unele

slăbiciuni... Pe urmă m-am întrebat: „Oare ce o fi vrut să spună preoteasa?” M-am hotărât să-

mi întreb umbra şi am ieşit la plimbare. (ÎNFĂŢIŞEAZĂ CEEA CE DESCRIE) Soarele

strălucea la răsărit, aşa încât la un moment dat m-am oprit şi m-am întors spre apus, ca să

vorbesc cu ea. M-am mirat că n-am găsit-o. Am privit iar soarele, ca să văd dacă nu cumva se

7
înnorase; dar nu, era senin. Derutat, mi-am pipăit trupul. Din fericire era acolo. Atunci am

început s-o strig în gura mare: „Umbrate! Umbrate!”... Nu apărea nicicum şi am observat că

trecătorii mă priveau surprinşi, astfel încât am tăcut şi am început s-o caut în linişte. Oare ce

s-o fi întâmplat? (SE ARUNCĂ PE JOS, PRIVINDU-SE). E ridicol. Cum o s-o găsesc în felul

ăsta? (SE RIDICĂ ÎN PICIOARE) În cele din urmă a apărut, doar ca să nu zică cei care mă

priveau c-am înnebunit de-a binelea. Ei bine, da, a apărut brusc şi mi-a zis:

MUZICA ÎNSOŢIND PE UMBRA LUI SOCRATE.

„Umbra e unică”... Se supărase când şi-a dat seama că eu credeam în oracol.

DISPARE SUNETUL UMBREI LUI SOCRATE.

Era geloasă pe Pythia... M-am gândit mult la ce-mi spusese preoteasa. Până mi-am dat seama

că adoram să spun tot felul de lucruri, iar ceilalţi să mă asculte, ca şi cum vorbele mele ar fi

fost sacre. M-am hotărât atunci să verific afirmaţia preotesei, întâlnindu-mă cu cei socotiţi a fi

înţelepţi. Primului om cu care am dialogat – un politician – i-am cerut să-mi definească

politica: ce e ea, la ce foloseşte şi dacă e sigur că asta era cea mai mare calitate a lui, aceea de

a fi politician? La început a şovăit, pe urmă a zis că el trebuia doar s-o practice şi că nu

trebuia să ştie toate lucrurile alea. Şi atunci i-am zis: „Dacă ai vrea să fii un cizmar bun, n-ar

trebui oare să ştii ce înseamnă un pantof bun şi la ce foloseşte el?” Urmarea a fost duşmănia

lui. Avem cu toţii câte o calitate, câte un talent, nu-i aşa?... Mă rog, aproape toţi... Şi atunci n-

ar trebui oare să punem acea calitate în slujba societăţii? „El îşi închipuie că ştie, în vreme ce

eu... eu ştiu doar că nu ştiu nimic...” Oare din pricina asta sunt eu ceva mai înţelept decât el?

Conştientizarea propriei ignoranţe nu reprezintă oare primul pas spre cunoaştere?... Recunosc

8
că activitatea mea nu prea e pe gustul celorlalţi şi că nimeni n-o să spună niciodată: Socrate?

Ce om simpatic!... Dar recunoaşteţi, rogu-vă, că pentru a ajunge la adevărata cunoaştere,

trebuie să scăpăm mai întâi de ideile greşite din mintea noastră. Cum putem vorbi despre o

conduită dreaptă, dacă habar n-avem ce înseamnă înţelepciune, dreptate şi bunătate? Dacă

virtutea înseamnă cunoaştere, oare viciul nu-i rodul ignoraţei? Uneori mă gândesc că ar trebui

să înlocuim închisorile cu şcoli... E drept că alteori urăsc unele persoane, socotindu-le jalnice,

şi că le doresc moartea. În aceste cazuri poate c-ar trebui să înlocuim şcolile cu cimitire...

Auziţi vuietul mării?.... Ce minunăţie!... Oare de ce doar pe o asemenea vreme vânturile ne

aduc această melodie?... E calmul primăverii...

VUIETUL MĂRII

Haideţi să ascultăm o clipă, vă rog. Îngăduiţi-mi această mică plăcere. Dumneavoastră mai

puteţi asculta şi altădată marea...

VUIETUL MĂRII DISPARE

(CA PROFESOR) Socrate a continuat să vorbească cu toţi cei ce se socoteau înţelepţi.

(CA SOCRATE) Şi ştiţi ce am descoperit? Că oamenii, cu cât au o reputaţie mai bună, cu atât

sunt mai slabi de înger şi cu cât sunt socotiţi a fi nişte fiinţe inferioare, sunt de fapt mai

inteligenţi. După politicieni, a venit rândul poeţilor... M-am înfăţişat lor cu poemele pe care le

scriseseră, şi i-am întrebat ce doreau să spună în ele. Mi-e jenă să vă dezvălui adevărul,

domnii mei: poeţii când scriu, nu înţelepciunea îi ajută, ci un talent înnăscut ori poate

inspiraţia; ei scriu precum profeţii sau ghicitorii. Spun multe lucruri frumoase, dar nu înţeleg

nimic din ceea ce scriu. Am cunoscut câţiva poeţi pe care nu-i interesează să fie înţelepţi; ei

9
zic că prin frumuseţea cuvintelor vor doar să se apropie de misterul pasiunilor omeneşti...

Mărturisesc că îi invidiez şi îi admir. În sfârşit, am ajuns şi la artizani. Şi domnilor, prietenii

noştri, artizanii, au acelaşi defect ca poeţii: fiindcă îşi fac bine meseria, şi ei se cred a fi cei

mai înţelepţi. Iată de ce mi-am propus - ca misiune în viaţă - să-i conving pe oameni că sunt

ignoranţi. Permiteţi-mi să mă aşez... (SE AŞAZĂ). Nu din aroganţă vă vorbesc, căci anii îmi

îngrădesc patima. Vă fac o mărturisire: uneori, în agora, când nu-s deloc pătimaş, respir iute,

ca să mă însufleţesc puţin şi mă prefac preocupat. Ştiţi de ce? Ca să par, dar şi ca să mă simt

înflăcărat. Credeţi-mă! Aşa stau lucrurile! La vârsta mea, când entuziasmul dispare, ne

mulţumim cu agitaţia... Scuzaţi-mă, vreau să profit de această pauză: sunteţi atât de amabili,

rogu-vă, să-mi aduceţi un kylix* ori un urcior cu vin?... Nu?... Nu vă cer nici pâine proaspătă

cu brânză de capră, nici o strachină cu măsline. Doar vin... Domnilor, fiindcă nu cerşesc

dreptatea... (SE RIDICĂ ÎN PICIOARE) Pentru Dionisos...

MUZICA: TUNET ŞI ZGOMOT EXTERIOR

(CA PROFESOR. LASĂ TUNICA PE SPĂTARUL SCAUNULUI ŞI SE DUCE LA BIROU). Şi

dacă n-a fost aşa cum zicea el?... Să presupunem că nu-i iscodea pe cetăţeni ca să găsească pe

cineva mai înţelept decât el, ci că voia de fapt să-i discrediteze pe cei ce se grozăveau cu

calităţile lor. Ce părere aveţi? Oare noi nu simţim plăcere când un politician idiot se

enervează? Sau când un gânditor trufaş e derutat?... (IA TUNICA ŞI VREA S-O ARUNCE

LA UŞĂ). Sau când un Consiliu arogant debitează tâmpenii?

(CA SOCRATE. ÎŞI PUNE DIN NOU TUNICA) Liniştiţi-vă!... E drept: uneori mă bucură

suferinţa celor pe care-i dispreţuiesc. Dar ce pot să fac? Adevăratul motiv nu-i faptul că mă

bucur de necazurile altora, ci plăcerea de a descoperi lumina izvorâtă din cunoaştere... Cred

unii că motivul pentru care trăiesc departe de casă, punându-le întrebări atenienilor, este acela
*
Klyx – Un vas în care se bea vinul în Grecia antică (n.tr.)

10
că soţia mea, Xantipa, este, să zicem, o femeie dificilă. Dar gândiţi-vă că dacă acesta ar fi

adevăratul scop al activităţilor mele, n-ar fi cumplit de nedrept ca, în plus, să mai fiu şi

condamnat la moarte?

Tinerii care mă ascultă, se bucură că studiez oamenii, mă imită şi încearcă şi ei să-i iscodească

pe alţii. Iar aceştia din urmă, în loc să se supere pe ei, se enervează pe mine şi zic că un anume

Socrate îi corupe pe tineri. Sunt mulţi cei care nu se mulţumesc să fie doar ignoranţi. Mai sunt

şi idioţi. Asta cred eu, domnilor. Şi ştiu foarte bine că-mi fac duşmani, afirmând lucrul

acesta... Dar poate că tocmai asta e o dovadă că spun adevărul. Tinerii.... Acuzatorii mei spun

că ei îşi doresc ca tinerii să devină mai buni... Dar oare cine îi face face mai buni?..

Răspundeţi-mi, fiindcă ar fi ruşinos să nu ştiţi... (ASCULTĂ) Legile?... Nu asta vă întreb, ci

ce om... (ASCULTĂ) Judecătorii? Sunt ei în stare să-i educe pe tineri?... (ASCULTĂ) Voi

toţi?... Ce abundenţă de binefăcători!... Voi toţi îi faceţi oameni onorabili, numai eu nu... Ia să

vedem? Cum anume procedaţi? Povestiţi-mi, nu mă pedepsiţi! Căci legea zice să mă învăţaţi.

Doar dacă nu cumva, domnilor, legea nu vă interesază şi căutaţi orice argument ca să mă

condamnaţi, cum ar fi acela că nu cred în zeii oraşului şi că introduc noi divinităţi... Nu-i

aşa?... Unii zic chiar că eu cred în demoni. Presupun că aceste absurde aprecieri se bazează pe

credinţa mea în daimonul care mă însoţeşte, căci oare cine n-are unul? Dacă i-aţi condamna la

moarte pe toţi cei ce afirmă că au un daimon al lor, oare cine ar mai rămâne în Atena? Nici

măcar voi, domnii mei! În plus, dacă aş crede în demoni, înseamnă să cred şi în zei... Scuzaţi-

mă, dar trebuie să mă aşez din nou... (SE AŞAZĂ). Mă dor puţin picioarele... Chiar când

veneam încoace, am trecut pe lângă nişte vitrine în care se aflau tot felul de sandale. Uimit

peste măsură, am exclamat: „Câte lucruri, de care eu mă pot lipsi bucuros, îi trebuie astăzi

Umanităţii!”

MUZICĂ DE FOND.

11
Oare de ce pielea, odată cu trecerea timpului, seamănă tot mai mult cu un pergament?

Ridurile, culoarea bătrâneţii au ele vreun farmec? Ştiţi de ce îmi pun întrebările astea? Nu

demult un tânăr, neasemuit de frumos, dintre cei ce-ţi tulbură sufletul, şi-a închipuit c-a

descoperit în mine o frumuseţe mai deosebită decât a lui, o altfel de frumuseţe, se înţelege;

una tainică, spirituală. Şi a vrut să facem schimb: să-mi ofere frumuseţea lui, în schimbul

frumuseţii mele. Grozavă învoială ar fi, i-am zis, dacă aş avea într-adevăr frumuseţea pe care

crezi tu c-o am... dar dacă n-ar fi aşa? Mister!... Cum descoperă dorinţa, pe întuneric, ceea ce

visează, ceea ce năzuieşte!

DISPARE SUNETUL DE FOND.

N-am de gând să vă povestesc urmarea acestei mici întâmplări...

SUNET EXTERIOR.

(CA PROFESOR. SE ÎNDREAPTĂ SPRE UŞĂ, APOI SE ÎNTOARCE). Mă întreb adesea: De

ce să te îndoieşti de toate şi să-ţi pui viaţa în pericol? Căci eu risc să fiu dat afară, dar el îşi

risca viaţa.

(CA SOCRATE. IA TUNICA ŞI SE AŞAZĂ.) Să nu vă închipuiţi că nu iubesc viaţa. Mă bucur

deopotrivă de un gând frumos, de o mângâiere ori de o frunză de măslin strălucind în soare...

(SE RIDICĂ ÎN PICIOARE) Nefericiţi cei ce-au murit în Troia, printre ei fiind şi Ahile, care

a zis: „Prefer să mor făcând dreptate, decât să rămân aici, pe pământ, ca o povară.” Iată eroii

noştri. Iar dumneavoastră susţineţi că admiraţi asemenea atitudini, nu-i aşa?... Sau le admiraţi

doar la alţii?... Toţi se tem de moarte, de parcă ar şti că ea e cel mai mare rău. Oare nu asta e

cea mai teribilă ignoranţă: să crezi că ştii ceea ce de fapt nu se cunoaşte?... Moartea.

12
Cuvântul vă aparţine, spre a confirma sau nu, pedeapsa propusă...

(CA PROFESOR) Adunarea a votat şi l-a declarat vinovat... Dar, aşa cum se obişnuia pe

vremea aceea, i-au spus că-l absolvă de pedeapsă dacă n-o să-şi mai petreacă niciodată timpul

cercetând şi filozofând...

MUZICA UMBREI LUI SOCRATE.

(CA SOCRATE, PRIVIND ZIDUL) Ce părere ai, Umbrate?... (CĂTRE PUBLIC) Domnii mei,

umbra mea are iarăşi dreptate... Trebuie să-i interpretez vorbele: „a trăi sau a nu trăi”, în clipa

aceasta...

SUNETUL DISPARE.

(CĂTRE UMBRATE) Prefer să fiu fidel vocaţiei mele; n-o să-mi abandonez misiunea de a

filozofa... A trăi sau a nu trăi.

(CA PROFESOR) Dar dacă umbra lui, când îi zicea: „a trăi sau a nu trăi”, îi spunea de fapt că

cel mai important lucru era să trăiască şi să accepte propunerea făcută?

(CA SOCRATES) Se prea poate... dar ce rost ar avea să mai trăiesc, ca să sufăr?... Căci asta mi

s-ar întâmpla: aş suferi. Oare nu v-aţi gândit niciodată ce plăcere simt, schimbându-vă ideile,

până când văd izvorând cunoaşterea?... Domnii mei, a descoperi ceva înseamnă a genera

viaţă! Iar naşterea aceasta, pe care am deprins-o de la mama, îmi produce aceeaşi plăcere ca şi

amintirea lui taică-meu cioplind o piatră, până obţinea personajul dorit... Căci a sculpta

înseamnă a îndepărta tot ce prisoseşte. Oare a cunoaşte nu înseamnă a ne lepăda de tot ceea ce

deformează ştiinţa noastră? A înceta să fac ceea ce fac ar însemna o prea mare suferinţă.

Domnii mei, mă veţi ierta sau nu, tot asta o să fac, de-ar fi să fiu în pragul morţii de o mie de

ori! Mult prea trufaş mă socotiţi, aşa-i? E adevărat. Când lucrez spre binele oraşului meu mă

simt orgolios şi vanitos... Oare Pericle, în timpul unei campanii, nu-şi dorea ca toţi atenienii să

zică: „Eşti cel mai mare?”... Nu-i uşor să fii măreţ, fără a fi trufaş... Aş zice că orice om

important ascunde un mic ipocrit vanitos... da, vanitos. Dacă mă condamnaţi la moarte, vă

13
faceţi mai mult rău vouă decât mie. N-o să mai găsiţi un om care să îndeplinească atât de bine

rolul unui tăun. Dumnezeu m-a hărăzit oraşului în chip de obraznic tăun, care vă urmăreşte

pretutindeni, spre a vă trezi conştiinţa. Poate că dumneavoastră, deşteptaţi fiind de acest

bărzăune, mă loviţi şi condamnaţi la moarte, spre a vă putea petrece restul zilelor dormind...

Dar atenţie, domnilor, nu-i deloc uşor să deosebiţi somnul îndelungat de moarte...

Iar dacă după ce-o să beau cucuta, nu se va mai deştepta nimeni, acuzând cetăţenii Atenei de

impietate şi intoleranţă, urmarea va fi decadenţa, apoi autoritarismul abominabil şi corupţia

uriaşă, până veţi ajunge sclavi în propria voastră ţară!

Ce paradox! Nu-i aşa, Umbrate?... Noi, condamnaţi de ei, vom muri liberi, iar ei (ARATĂ

SPRE PUBLIC)...vor sfârşi ca sclavi. Tristă soartă!... Aşa se întâmplă: o moarte violentă e

urmată, inevitabil, de una şi mai cumplită. Aceasta e tragedia noastră, nu-i aşa, Umbrate?

(PRIVEŞTE UMBRA LUI SOCRATE, CĂUTÂND APROBAREA EI)

Lăsaţi-mă să vă povestesc cum mi-a apărut pentru întâia oară umbra. Mă pregăteam să urinez

pe o statuie cioplită de tatăl meu, care nu-mi plăcea deloc. Reprezenta un înger zâmbitor. M-

am gândit: dacă toate animalele îşi fac necesităţile unde li se năzare, de ce n-aş face şi eu la

fel? Deja îmi îndreptam baghet spre victimă, când deodată aud o voce gravă zicând:

SUNET PENTRU UMBRA LUI SOCRATE.

„Socrate”. M-am întors, tremurând de spaimă, dar mi-am zărit doar umbra. „Cine e?”... Şi

atunci mi-am văzut umbra privindu-mă fix, de jos, iar după o clipă mi s-a adresat: „Ai grijă,

Socrate”. „Ce e?”... Şi am auzit aceste cuvinte, care mi-au marcat existenţa: „Nu te pişa contra

vântului.” „Dar cine eşti?” „Tu cine crezi că sunt?” Primul cuvânt pe care l-am rostit a fost:

14
„Umbrate, umbra lui Socrate”... Mi s-a părut un nume destul de evident; de câte ori voiam să-l

rostesc, pronunţam simplu „Umbrate”... Şi aşa a rămas.

DISPARE EFECTUL PENTRU UMBRA LUI SOCRATE.

Ea m-a împiedicat să mă mai amestec politică. A fost un sfat bun. Căci dacă aş fi făcut

politică, aş fi murit demult. Nu poate supravieţui nimeni, tot încercând să împiedice atâta

nedreptate.

(CA PROFESOR) Socrate a avut, în tiranie şi în democraţie, atitudini ce se opuneau şi uneia şi

celeilalte: tiranii Critias şi Alcibiade făcuseră parte din grupul de tineri care îl însoţea în agora.

Şi totuşi, Critias l-a insultat şi i-a interzis să-i mai înveţe pe oameni să gândească, iar

Alcibiade, îmbătat de putere, i s-a opus şi el violent.

(CA SOCRATE, ÎNFRUNTÂNDU-L, CHIPURILE, PE PROFESOR) N-am fost maestrul lor,

n-am fost maestrul nimănui! Oricine poate răspunde întrebărilor mele şi ţine seama de

motivele mele! Dacă zice cineva că eu le-am fost învăţător, nu-i adevărat. Probabil c-au

învăţat ceva de la mine, dar nu eu i-am învăţat, deci pentru asta nu pot fi învinuit, fie că vreţi

să fiţi cinstiţi sau nu.

(CA PROFESOR) În timpul guvernării celor treizeci de Tirani, i-au cerut lui şi altor patru

atenieni, să-l aducă pe Leon din Salamina, ca să fie omorât.

(CA SOCRATE, ÎNFRUNTÂNDU-L DIN NOU PE PROFESOR) Permanent dădeau asemenea

ordine, făcând complici cât mai mulţi oameni.

(CA PROFESOR) După cum vedeţi, acest procedeu nu e nou... Şi atunci a declarat din nou că

el n-o să facă nimic nedrept. Fireşte că refuzul ăsta l-ar fi costat viaţa, dacă Tiranii n-ar fi fost

răsturnaţi de la putere la puţin timp după aceea. Toată viaţa s-a comportat în felul acesta,

15
neîngăduind nimănui să acţioneze nedrept şi cu atât mai puţin celor care se considerau

discipolii lui.

(CA SOCRATE) Rămânem fără vin?.... Or să vină vremuri mai bune! Să nu disperăm!... Ce

grozavă e puterea vinului, nu-i aşa? E de-ajuns să-i rostesc numele, că imediat am o senzaţie

de bucurie... Pesemne că undeva, în trupul nostru, mai există ceva care vibrează la auzul

numelui său? Cine a zis că adevărul e în vin?

Asta e, domnilor. Cred că am spus deja destule lucruri în apărarea mea... dar se apropie

momentul ultimei votări şi vreau să mai lămuresc un aspect. Vorbind ca Homer: „Nu-s

plămădit nici din trunchi, nici din piatră.” Şi eu am copii, trei băieţi; unul dintre ei e deja

flăcău, ceilalţi doi sunt încă prunci. Şi totuşi, nu i-am adus cu mine, spre a vă stârni

compasiunea şi a vă cere să votaţi împotriva condamnării mele.... Atena îşi are onoarea ei, iar

la vârsta mea am şi eu un nume. Şi apoi juraţii n-au venit aici ca să facă favoruri, ci ca să dea

o sentinţă, conform legii. Să nu credeţi că nu mi-e teamă de moarte. De fapt, n-am doar o

singură teamă, ci câteva temeri: de pildă c-o să mă reîntâlnesc în moarte cu aceşti acuzatori.

Oare n-ar fi o ironie a sorţii?... Şi mai mi-e teamă că Dumnezeu va zice: „Socrate, ai vorbit

destul în viaţă. De-acum te vei reîncarna într-un animal mut.” Vi-l închipuiţi, de pildă, pe

Socrate devenit peşte? Ar fi insuportabil... pentru mine, se înţelege. Dar cel mai teamă mi-e...

c-o să mor... şi voi fi uitat.

SUNET EXTERIOR

(CA PROFESOR) La acest vot, diferenţa de voturi – pentru condamnare - a fost de doar

şaizeci de voturi; deci dacă măcar treizeci din cei cinci sute unu juraţi s-ar fi răzgândit,

Socrate ar fi fost iertat.

16
(CA SOCRATE) Remarcabil, nu-i aşa? Votul a treizeci de persoane decide în cazul meu

pedeapsa cu moartea! Cât de subţiri sunt firele de care atârnă o viaţă! Mă încearcă un

sentiment de neputinţă, când văd cum stau lucrurile... Şi nu mă gândesc doar la mine, ci mă

minunez cât de fragilă e existenţa omului... Până când ne vom putea oare împotrivi propriei

noastre capacităţi destructive?

MUZICA UMBREI LUI SOCRATE

Şi asta, dragă Umbrate... (CĂTRE PERETE) Din păcate, e valabil şi pentru tine... Căci va

veni şi clipa când nu va mai fi lumină, şi atunci să te văd... Da. Ştiu că dacă continui să mă

apăr în felul acesta, n-o să te mai văd nici măcar pe lumină... Dar roata s-a învârtit deja mult...

şi cred că orice aş face, tot o să se oprească... Lacrimi... Oare tu chiar lăcrimezi?... Umbrate,

nu există nori... Lacrimi...

SUNETUL DISPARE.

Care să fie adevăratele motive pentru care mă aflu aici? Lacrimi. Ştiu că mi-am atras ura

tuturor celor care au ajuns la putere. Lacrimi. Dar cum nu mă pot acuza de nimic legat de

politică, nu-i mai bine oare să mă acuze de toate prostiile astea pe care le auzim?... Cum se

mai confundă democraţia cu tirania! Am vorbit despre asta cu Platon. În democraţie, poporul

alege pe cineva ca să guverneze. Şi atunci de ce trece omul acela printr-un fermecător proces,

devenind un tiran? Plăcerea puterii. Dispune într-o bună zi un anumit lucru, care pur şi simplu

i se năzare. Şi ce face pleiada sa de supuşi? Îi aprobă şi îndeplinesc toate dorinţele, fără să

comenteze. Şi uite aşa tiranul, înconjurat de complici, se obişnuieşte cu faptul că o idee sau o

dorinţă de-a lui, prin simplul fapt c-a fost exprimată, poate deveni realitate... Ştiţi cu toţii

17
legenda lui Liceo: odată ce te-ai înfruptat din măruntaiele omeneşti, devii lup. Şi astfel alesul,

ajuns deja tiran, devine însetat de sângele celor ce pun întrebări – aidoma mie – şi îi acuză şi

ucide. Oricum, presupun că cei ce mă condamnă sunt reprezentanţii poporului, iar poporul are

întotdeauna dreptate, nu-i aşa? Prefer să nu fac nici un comentariu în acest sens, căci aş putea

fi din nou acuzat şi condamnat la încă o moarte.

(CA PROFESOR) Socrate avea dreptul să propună o altă pedeapsă.

(CA SOCRATE) Ce să propun?... Câţiva ani de închisoare? Logic... Dacă aş aplica şi eu logica

voastră. Dar eu am o altă logică, mai apropiată de etică. Iar din acest punct de vedere ar trebui

să iau în calcul... ceea ce merit, nu-i aşa?... Ce anume? Ce compensaţie să cer fiindcă n-am

acceptat tot felul de avantaje: afaceri, demnităţi sau funcţii politice? Oare ce mi s-ar cuveni

de-aş fi recompensat conform eticii mele? Nimic mai potrivit decât să fiu găzduit într-o

clădire publică şi să fiu hrănit de oraş. O merit din plin, mai mult decât oricare dintre

învingătorii la cursele de cai, la Olimpiade! Prin urmare, în locul pedepsei cu moartea, propun

să fiu întreţinut pe cheltuiala oraşului, fiind socotit un binefăcător public.

(CA PROFESOR) Ne putem imagina reacţia Adunării: surprindere, uimire, ba chiar indignare.

(CA SOCRATE) E firesc ca această propunere să vi se pară aceea a unui ins vanitos. Cine n-ar

fi aşa, n-ar ajunge demn la sfârşitul acestui proces ruşinos. Înţelegeţi? Orice altă compensaţie

acceptabilă pentru dumneavoastră ar fi, pentru mine, insuportabilă... Mă vedeţi pe mine stând

în închisoare? De ce să trăiesc închis, ca sclav al magistraţilor?

(CA PROFESOR) Socrate putea plăti şi o amendă...

(CA SOCRATE) Ofer, nu o sumă mare, fiindcă n-o am, ci treizeci de mine - Platon, Criton şi

alţi prieteni fiindu-mi chezaşi - dar fără a promite c-o să renunţ la activităţile mele

„corupătoare”.

(CA PROFESOR) Această propunere n-a fost acceptată. Mai putea fi şi exilat.

18
(CA SOCRATE) N-aş îndura niciodată să fiu expluzat din oraşul meu. Dacă dumneavoastră,

care îmi sunteţi concetăţeni, nu sunteţi în stare să mă suportaţi, cum or să mă îndure alţii?...

Ce să fac? Plecarea din Atena ar fi o capcană fără ieşire. Domnilor, pentru mine e mai bine să

mor aici. Toată viaţa m-am bucurat de avantajele pe care legile noastre le oferă cetăţenilor ei.

Dacă aceleaşi legi consideră acum oportună moartea mea, ar fi nedrept şi ingrat din parte-mi

să nu le accept.

MUZICA: UMBRA LUI SOCRATE.

(ÎNGENUNCHEAZĂ. CĂTRE UMBRATE) Am venit... ca să mă apăr. Pentru ce altceva?...

Zici că par unul dintre acuzatori?... Că decât să mă apăr în felul acesta, mai bine m-aş fi

omorât acasă! Umbrate, nu pot accepta orice ticăloşie, lipsită de demnitate!... Lacrimi...

SUNETUL DISPARE.

(SE RIDICĂ ÎN PICIOARE.) Sunt momente în care îmi vine să vă accept propunerile voastre

şi să-mi continui viaţa, dar îmi spun: să mă schimb acum, la şaptezeci de ani, pentru o clipă de

slăbiciune? N-ar fi deloc simplu pentru mine să mă plimb prin oraş şi să-i aud pe concetăţenii

mei zicând, fie şi-n şoaptă:: „Acela a fost Socrate.”

(CA PROFESOR) Aşa e, domnilor. L-ar socoti bătrân, bunic, dar n-ar mai fi niciodată

Socrate; ar fi un mort în viaţă.

(CA SOCRATE) Ca să mori în viaţă... prefer să mor murind... (PRIVEŞTE ÎN DEPĂRTARE

ORIZONTUL)

(CA PROFESOR) Ce o fi fost oare în capul lui? O fi pus la îndoială adevărata cunoaştere? Sau

motivele pentru care alegea acel destin? Noi, oamenii, credem că tot ce facem are un rost...

Dar dacă nu-i aşa? Dacă avem nevoie de acest rost ca să putem trece prin viaţă fără a ne simţi

19
mizerabili?... Nietzsche a spus că adevărul e iluzia de care avem nevoie cu toţii pentru a putea

trăi... La ce s-o fi gândit?

(CA SOCRATE) Mă gândesc la viaţa de dincolo... cu teamă... Căci chiar dacă mă consider

pregătit pentru moarte, sunt lucruri pe care n-aş vrea să le pierd.... Or să-mi lipsească

tandreţea şi cicăleala Xantipei, dragostea fiilor mei, vorbele lui Platon, laudele lui Fedon,

opiniile lui Umbrate... Şi chiar dacă zic întruna că rostul meu în Atena e să fiu un tăun care să

vă ţină în alertă, ştiţi ce-mi doresc cel mai mult câteodată?... Să mă joc cu viitorii mei nepoţi.

Să-i plimb prin agora şi să joc arşice cu ei... Şi apoi să mă aplec (SE APLEACĂ), să-mi

deschid braţele şi să-i văd alergând spre mine, să-i îmbrăţişez... Lacrimi... Şi încremenesc,

rămân fără grai, neştiind dacă nu cumva asta e calea spre adevărata fericire a omului...

Ce părere are umbra mea despre toate astea?... Nu zice nimic. Din păcate, n-are nici o părere.

Şi cred că de-aş întreba-o de o mie de ori dacă tot ce-am făcut are vreun rost... de o mie de ori

m-ar privi, poate i-ar curge câteva lacrimi... dar n-ar răspunde nimic... (SE RIDICĂ ÎN

PICIOARE). Tu şi cu mine ştiam, aşa cum ai zis mai înainte, că am făcut tot posibilul ca să

fiu condamnat la moarte. Oare e ultimul exemplu pe care vreau să-l dau? Se prea poate, nu-i

aşa? Ai zis că mă admiri? Înseamnă că e bine ceea ce fac.

Nu vreau să mă mai apăr. Acum vom pleca de aici, eu judecat de domniile voastre ca fiind

demn de moarte, iar dumneavoastră judecaţi de adevăr, ca fiind vinovaţi de impostură şi

nedreptate.

Dacă vă închipuiţi că omorând oamenii, îi puteţi cenzura, vă înşelaţi amarnic. Modul acesta de

a scăpa de iscoditori, nu-i nici eficient, nici onest. Există o singură cale, cinstită şi uşoară:

dumneavoastră înşivă să fiţi mai buni, mai drepţi, respectuoşi şi solidari. În sfârşit, domnilor,

cred că tot acest proces a fost o mare parodie. Căci mulţi dintre dumneavoastră luaserăţi deja

decizia de a mă omorî. Şi aţi procedat astfel, doar pentru a simula legalitatea. De atâtea ori se

confundă realitatea cu ficţiunea...

20
(CA PROFESOR) După condamnare, a fost închis o lună. (IA CUPA ÎN MÂNĂ), fiindcă în

fiecare an atenienii trimiteau o corabie la Delos, ca să sărbătorească (PUNE TUNICA ŞI

CUPA PE JOS) triumful lui Teseu asupra Minotaurului şi până ce nu se întorcea corabia, nici

o condamnare la moarte nu putea fi executată. (PUNE SCAUNUL PE JOS). Odată revenit

vasul la Atena, Socrate a cerut să-şi petreacă ultimele clipe împreună cu prietenii săi.

(CA SOCRATE. SE AŞAZĂ PE SPĂTARUL SCAUNULUI, PE JOS) Faimoasa cucută!... Pe tot

parcursul procesului am cerut vin, iar ei îmi dau cucută. În locul nectarului dionisiac, o să am

plăcerea să savurez gustul otrăvii... Nu oricine poate face asta! Oare mă va invidia careva?...

Ştiu că unii dintre voi au pus la cale fuga mea. N-o să fug niciodată. Atena se înşală în privinţa

mea. Dar din propriile greşeli se învaţă. Dacă aş fugi, nimeni nu şi-ar da seama de greşeala

făcută, iar sacrificiul meu ar fi zadarnic... Cred, domnilor, că ceea ce s-a întâmplat a fost...

extraordinar... Să nu credeţi că sunt nebun. Ştiţi că am obiceiul de a despica firul în patru şi de

a elimina aparenţele, până ajung la esenţă... Aşa o să fac şi cu moartea. Dacă moartea ar fi un

vis fără iluzii şi n-ar exista nici o senzaţie, pentru cineva ca mine, aflat într-o situaţie

neplăcută şi demnă de dispreţ, n-ar fi rău deloc, nu-i aşa?... În schimb, dacă în moarte sufletul

se transformă şi e ca şi cum ai pleca în altă parte, fiind sigur că acolo sunt toţi cei care au

murit – aşa cum zic unii – ce experienţă deosebită ar fi! Dacă ajung pe lumea cealaltă şi

întâlnesc semizeii care au fost drepţi în viaţa lor, ar fi aceasta o călătorie nedorită?... Ca să-i

văd pe Orfeu, Hesiod şi Homer sunt gata să mor de mai multe ori. Aş putea împărţi suferinţa

cu alţi oameni, care şi-au aflat moartea după o condamnare nedreaptă, înţelegând cine e

înţelept şi cine nu... Socrate nu cedează! Cine n-ar vrea să-i vadă pe cei ce-au condus armata

la Troia, pe Ulise sau pe Sisif?... Să-i întâlneşti şi să stai de vorbă cu ei ar fi o fericire

nemaivăzută!... În plus, ei n-ar putea ucide nicicând un om care le-ar crea probleme... fiindcă

am fi deja cu toţii morţi... Oare întrec măsura cu obsesia mea de a filozofa, chiar şi pe lumea

cealaltă?... Dacă e aşa, să mă trăsnească fulgerul!... Ca pe Esculap, zeul Medicinei, doborât de

21
Zeus cu un fulger, fiindcă exagerase cu harul lui, înviind un mort... Oare care va fi limita

harului fiecăruia?... (PRIVEŞTE CUPA) A venit momentul să plec... fiecare îşi va urma calea,

eu să mor, iar voi să trăiţi. Ce cale e mai bună? Doar Dumnezeu ştie! Oricum, să nu disperăm;

din ziua în care ne naştem, natura ne condamnă la moarte. Şi e mai bine s-o facem la timp,

evitând suferinţe insuportabile... Ce seară frumoasă!... Până la urmă, prieteni, mi se va împlini

o dorinţă: să mor primăvara... Stranie dorinţă, nu-i aşa? Să fie oare din pricina nestăpânitului

meu spirit iscoditor, a dorinţei mele de a veşteji într-un moment când natura înfloreşte?...

(APROPIE CUPA DE GURĂ) Vă rog, aveţi grijă de soţia şi de copiii mei... (BEA).

E puţin amară... dar nu e rea... Vă rog, nu vreau să aud nici plânsete, nici vaiete... De aceea n-

am vrut ca familia mea să fie aici... Rugaţi-vă doar ca în seara asta liniştită zeii să-mi

însoţească călătoria. (LASĂ CUPA ŞI SE RIDICĂ ÎN PICIOARE). Ştiu că trebuie să merg,

până n-o să mă mai pot ţine pe picioare... (SE PLIMBĂ). Înainte de a pleca, o ultimă

mărturisire... Dacă mă căiesc de ceva, e că n-am stat prea mult cu familia mea. Fiind convins

că preocuparea gânditorilor trebuie să fie omul, logica, etica şi justiţia am trăit, încercând să

dezvolt o concepţie mai spirituală şi mai demnă a vieţii... Dar sunt momente în care simt că în

numele acestor lucruri măreţe, le-am neglijat pe cele aparent mărunte, cum ar fi nevoile celor

apropiaţi. Oare a fost aceasta calea corectă?... La ce serveşte faptul că stăm ore în şir în agora,

discutând despre ce înseamnă dragostea, în timp ce mezinul meu plânge neconsolat, fiindcă se

simte singur, înspăimântat şi neajutorat... iar tatăl lui nu e cu el? Sau nevastă-mea toarce şi

doreşte să apar, s-o iau prin surprindere pe la spate şi s-o sărut pe gât?... Teamă mi-e că în

numele lucrurilor transcendente, creăm o lume insensibilă... Aproape că nu-mi mai simt

picioarele... (SE ÎNTINDE DIN NOU PE JOS). Iată-mi îndoielile. Şi sunt atât de mari, încât

nu ştiu dacă n-am trăit cumva inutil. Poate că acesta e şi unul dintre motivele pentru care nu-

mi pasă că mor. Poate că merit să fiu pedepsit, fiindcă în numele unor mari idei, am fost...

insensibil. Mă simt... aşa cum trebuie să se fi simţit Tales din Milet când, privind stelele, a

22
căzut într-un puţ... Mi-ar fi plăcut să-l cunosc... Sper să am ocazia să-l văd... şi să discut cu el

posibilitatea de a privi stelele fără a cădea nicicând într-un puţ. (CĂTRE FEDON). Fedon,

păcat de cârlionţii tăi. Mâine, din pricina doliului, va trebui să ţi-i tai... un cocoş, un cocoş

pentru... Adio, Umbrate... (MÂNGÂIE PĂMÂNTUL).

MUZICA.

(CA PROFESOR, SE RIDICĂ ÎN PICIOARE) A trăi sau a nu trăi!

MUZICA SE AUDE MAI TARE.

Sfârşit.

23