1.

TEORII ASUPRA STĂRILOR LIMITĂ.

ELEMENTE DE MECANICA RUPERILOR

Proiectarea structurilor mecanice se face pe baza unor modele de

calcul care, în general, reprezintă relaţia dintre încărcare şi
deformaţie. În plus, este necesar să se stabilească dacă structura
respectivă nu cedează sub încărcarea dată, sau invers: care este
încărcarea maximă dincolo de care structura cedează.
Relaţia dintre încărcare şi deformaţie se numeşte lege
constitutivă şi poate fi definită atât la nivelul întregii structuri, cât şi
la nivelul materialului. Criteriul suplimentar menţionat aici este o
condiţie de stare limită. Pentru a înţelege de ce aceste criterii sunt
importante, se prezintă un exemplu.
Dacă încărcările sunt mici, materialul şi deci şi structura, de
regulă, se comportă linear elastic. (Sunt şi situaţii speciale, în care, deşi
materialul se comportă linear elastic, structura are o comportare nelineară, de un
anumit tip: poate fi cazul structurilor complexe, de mari dimensiuni) . În acest
regim, între forţe şi deplasări (la nivelul structurii) sau între tensiuni
şi deformaţii specifice (la nivelul materialului) este o relaţie lineară.
În elasticitate, se pot obţine (teoretic) tensiuni corespunzând unei
deformaţii specifice oricât de mari. Legea constitutivă nu conţine o
limită de tensiune până la care ea însăşi este valabilă. Realitatea însă
este alta: atunci când tensiunea ajunge la punctul de curgere,
materialul intră în faza de deformaţie plastică şi legea constitutivă a
elasticităţii nu mai este valabilă.
La fel se întâmplă şi cu legile constitutive care descriu
deformaţia plastică. Ele nu conţin un criteriu pe baza căruia să se
poată prezice ruperea, în acest caz ruperea fiind limita superioară a
deformării plastice.
Această limitare a legilor constitutive este importantă şi trebuie
avută în vedere la construirea oricărui model de calcul pentru o

35
structură mecanică. Modelul trebuie să conţină pe lângă legea
constitutivă adecvată modului respectiv de deformaţie (elastică sau
plastică) şi o condiţie de stare limită. Aceste condiţii sunt cunoscute
sub numele de “teorii de rezistenţă” sau “teorii de stări limită.”
Natura condiţiilor de limită folosite pentru un model dat depinde
de cerinţele de proiectare. De exemplu, dacă se doreşte ca structura
să rămână în domeniul deformaţiilor elastice, starea limită de
încărcare este cea care produce curgerea materialului. Dacă în
aplicaţia respectivă deformaţia plastică este tolerabilă, starea limită
este ruperea materialului sau pierderea stabilităţii structurii. Desigur,
atât ruperea cât şi pierderea stabilităţii sunt limitele superioare
dincolo de care structura nu mai poate fi folosită. În consecinţă, un
număr mare de teorii asupra stărilor limită au fost dezvoltate,
corespunzând diferitelor tipuri de astfel de criterii.
În cele ce urmează, teoriile de rezistenţă sunt împărţite în trei
categorii: cele care prezic atingerea limitei de curgere, cele care
prezic ruperea materialului şi cele care prezic pierderea stabilităţii
deformaţiei.
Trebuie menţionat că pierderea stabilităţii la nivelul structurii
poate avea loc şi în domeniul elastic, acesta fiind un subiect tratat în
capitolul 12. În discuţia de faţă, se fac referiri la un caz particular de
pierdere a stabilităţii la nivelul materialului şi anume, pierderea
stabilităţii deformaţiei plastice care se mai numeşte şi localizarea
deformaţiei plastice. Prin localizare, materialul îşi pierde capacitatea
de a susţine cea mai mare parte din sarcinile aplicate, situaţie
întrucâtva similară ruperii. De altfel, localizarea poate fi urmată de
rupere, însă fenomenul critic este cel al pierderii stabilităţii
deformaţiei, care este de natură diferită faţă de rupere.
1.1. Iniţierea deformaţiei plastice ca stare limită de rezistenţă
De cele mai multe ori, în practica inginerească se urmăreşte ca
structurile să rămână în domeniul de deformaţie elastică. Pentru
aceasta, tensiunile în fiecare punct al structurii trebuie să fie mai mici
decât o anumită valoare critică. Care este acea valoare critică? (Este
posibil ca în cazul în care curgerea plastică are loc localizat, în zone restrânse ale
componentelor structurii respective, structura să rămână totuşi, global, în domeniul
elastic. Pentru simplitatea discuţiei însă, se consideră, aici, condiţia globală ca fiind

36
strict impusă punctual: curgerea trebuie evitată în orice punct al structurii
respective.)
Dacă structura în cauză este o bară dreaptă supusă la întindere,
tensiunile sunt aceleaşi în fiecare punct al barei şi sunt egale cu
tensiunea aplicată din exterior, . Curgerea are loc atunci când
 = c, unde c (notaţia engleză este y) este tensiunea de curgere
măsurată într-un test obişnuit de întindere.
Într-o structură cu o geometrie mai complicată, însă, starea de
tensiuni este complexă şi variază de la un punct la altul. Se pune deci
problema: ştiind că materialul “curge”, când este solicitat la întindere
uniaxială, la valoarea c a tensiunii, la ce valoare a tensiunii va curge
când este solicitat cu o stare complexă de tensiune? Prin stare
complexă de tensiune se înţelege o încărcare în care toţi termenii
tensorului  sunt nenuli (cele trei tensiuni principale 1, 2,3 sunt
nenule). Ceea ce se caută poate fi exprimat matematic sub forma unei
funcţii de tensiunile principale:
f(1, 2,3) = fc . (1.1.a)
Deci, curgerea are loc atunci când această funcţie atinge o
valoare critica, fc. Se postulează că o astfel de funcţie există, adică,
indiferent de modul de încărcare (de valorile tensiunilor principale),
curgerea are loc totdeauna la aceeaşi valoare fc. Ecuaţia (1.1) poate fi
scrisa şi ca
  c , (1.1.b)
unde   f (1 ,  2 ,  3 ) se numeşte tensiune echivalentă (pentru  se
mai foloseşte şi notaţia ech).
Există numeroase teorii care duc la o formă funcţională pentru f.
Toate aceste teorii sunt fenomenologice şi au fost dezvoltate, în cea
mai mare parte, acum mai bine de un secol, pe baza unui număr mare
de teste. Dintre acestea, două dintre cele mai folosite se prezintă în
cele ce urmează.
Criteriul tensiunii tangenţiale maxime (criteriul Tresca)
Conform acestui criteriu, curgerea are loc atunci când tensiunea
tangenţială maximă, indiferent de planul în care acţionează, atinge o
valoare limită:
 max   c . (1.2)

37
 Pentru o stare dată de tensiune ( 1 ,  2 ,  3 ), tensiunea max este
(v. cap. 5):
 1   2  1   3  2   3 
 max  max  , , .
 (1.3)
 2 2 2 
Tensiunea critică c poate fi dedusă cu ajutorul ecuaţiei (1.3) şi
pentru solicitarea de întindere uniaxială. În acest caz, curgerea începe
când tensiunea normală  = c sau când max = c/2. Deci, c = c/2 şi
criteriul poate fi scris sub forma:
c  max  1  2 , 1  3 , 2  3 . (1.4)
Comparând cu ecuaţia (1.1.a),
f (1 , 2 , 3 )  max  1  2 , 1  3 , 2  3  şi fc = c.
Trebuie observat că ecuaţia (1.4) implică independenţa curgerii
de componenta hidrostatică (presiune p uniformă, pe toate direcţiile)
a câmpului de tensiune. Presiunea se calculează ca
p   (1  2  3 ) 3 . Dacă corpul este supus la o stare de presiune,
atunci 1  2  3  p , iar tensiunile de forfecare sunt nule în
toate planele. Deci curgerea plastică nu poate fi provocată, indiferent
cât de mare este p. Aceasta este în concordanţă cu observaţiile
experimentale pe materiale metalice: presiunea nu afectează curgerea
plastică. În realitate, tensiunea de curgere este totuşi influenţată de
presiune, însă efectul este slab şi în cele mai multe cazuri este
neglijat.
Criteriul energiei maxime de schimbare a formei (criteriul von
Mises)
Atunci când se aplică o tensiune asupra unui material şi acesta se
deformează, maşina de încercare efectuează lucru mecanic, care este
asociat cu deformaţia elastică şi este stocat în corp sub formă de
energie potenţială de deformaţie. Această energie poate fi împărţită
în două componente: o componentă asociată cu schimbarea
volumului şi una asociată cu schimbarea formei corpului deformabil.
Presiunea produce o schimbare numai de volum şi aşa cum s-a văzut,
nu produce deformaţie plastică (în metale). De aceea, un criteriu de

38
curgere (o teorie de stare limită), enunţat energetic, trebuie să fie
asociat numai cu energia de schimbare a formei.
Conform criteriului von Mises, deformaţia intră în regim plastic
atunci când energia potenţială de deformaţie pentru schimbare a
formei atinge o valoare critică.
Energia totală de deformare pe unitatea de volum se calculează
ca produsul tensiunii şi deformaţiei specifice corespunzătoare:
U  1 2 (11  22  33 ) . Energia asociată deformaţiei
hidrostatice (produsă de presiunea uniformă), care provoacă numai
variaţie a volumului, este
U p  U v  1 2 p  1 6 (1  2  3 )(1   2  3 ) ,
unde este deformaţia specifică (liniară) definită ca   1   2  3 .
Energia de deformaţie asociată schimbării formei este
diferenţa celor două energii menţionate mai sus, adică U f = U – Uv şi
are expresia:
Uf 
1
12G
 
1  2 2  2  3 2  1  3 2 , (1.5)
în care G este modulul de elasticitate la forfecare.
Conform criteriului von Mises, curgerea începe datorită unei
solicitări complexe atunci când această energie atinge o valoare
critică:
Uf = Uc. (1.6)
Energia critică Uc poate fi evaluată particularizând încărcarea la
cea de tensiune uniaxială. În acest caz, singura tensiune aplicată
corpului este 1 = , iar în momentul în care materialul începe să
c2
curgă, 1 = c. Deci U f  U c  .
6G
În consecinţă, criteriul von Mises se scrie:
1
2

1  2 2  1  3 2  2  3 2  c .
1/ 2
(1.7)

Comparând cu ecuaţia (1.1.a),

f (1 , 2 , 3 )  1
2

1  2 2  1  3 2  2  3 2 şi fc = c.
1/ 2

39
 Ca şi în cazul criteriului Tresca, criteriul von Mises nu include
efectul presiunii în producerea deformaţiei plastice, adică o stare de
presiune pură (uniformă) nu duce la deformaţie plastică.
În cazul în care corpul curge diferit pe direcţii diferite, adică
materialul este anizotrop, criteriul von Mises are nevoie de câteva
schimbări pentru a putea fi folosit corect. Aceste modificări au fost
făcute de Hill, care au dus la criteriul care-i poarta numele, dar care
fundamental nu este diferit de criteriul von Mises. Pentru materiale
cu simetrie ortotropică, criteriul Hill se scrie:
F(2  3 )2  G(1  3 )2  H(1  2 )2  1 , (1.8)
unde F, G şi H sunt constante care trebuie determinate prin teste
speciale, făcute de-a lungul direcţiilor principale (de ortotropie). În
aceste condiţii, se obţine o altă expresie pentru U c. Stări de
anizotropie în deformaţia plastică se întâlnesc frecvent în practică, de
exemplu, ca urmare a operaţiilor de laminare a tablelor.
Suprafeţe de curgere
Criteriile Tresca şi von Mises (ecuaţiile (1.4) şi (1.7)) pot fi
reprezentate grafic în spaţiul tensiunilor principale. Acesta este un
spaţiu tridimensional cu axele rectangulare 1 ,  2 ,  3 . În acest spaţiu
ecuaţia (1.7) reprezintă un cilindru drept, a cărui axă este bisectoarea
unghiului diedru format de cele trei axe, adică linia corespunzând
încărcărilor prin presiune: 1 = 2 = 3 (fig. 1.1). Raza cilindrului
depinde de tensiunea de curgere, c.
Un punct în acest spaţiu reprezintă o stare de solicitare a
materialului. Semnificaţia construcţiei geometrice din figura 1.1 este
aceea că cilindrul împarte spaţiul în stări care produc şi stări care nu
produc curgerea. Stările corespunzătoare punctelor din interiorul
cilindrului nu produc curgerea materialului. De aceea, suprafaţa
respectivă se numeşte suprafaţă de curgere. Orice încărcare elastică
este o traiectorie care începe în origine şi se termină undeva pe
suprafaţa de curgere.
Faptul că cilindrul are ca axă linia presiunilor, derivă din aceea
că o stare pură de presiune nu produce niciodată curgerea (axa nu
intersectează suprafaţa de curgere).

40
 Criteriul Tesca (ecuaţia (1.4)) se poate reprezenta într-un mod
asemănător. El corespunde unei prisme hexagonale, care are aceeaşi
axă ca şi cilindrul von Mises şi se înscrie perfect în interiorul lui.
Această suprafaţă de curgere este şi ea reprezentată schematic în
figura 1.1.

Figura 1.1 Figura 1.2

Dacă starea de tensiuni este plană (când una dintre tensiunile

principale este nulă), suprafeţele de curgere pot fi trasate în plan (fig.
1.2), devenind curbe de curgere. Această reprezentare rezultă, pur şi
simplu, prin secţionarea cilindrului şi prismei din figura 1.1 cu planul
3 = 0. Semnificaţia lor fizică este aceeaşi: punctele din interiorul
curbelor corespund stărilor plane de tensiune care nu produc
curgerea, în timp ce cele din exterior corespund condiţiilor de
curgere.
Comparaţie între criteriile de curgere Tresca şi von Mises
Aceste două criterii sunt larg folosite pentru a “prezice”
începutul curgerii plastice în metale. Ele sunt oarecum asemănătoare,
diferenţele dintre ele fiind mai mici de 15%. Această diferenţă poate
fi uşor acoperită prin folosirea unui coeficient de siguranţă cu o
valoare mai mare de 15%, în inginerie.
Ambele criterii concordă bine cu datele experimentale. În
general, acestea se situează între cele două curbe din figura 1.2, fiind
relativ mai aproape de elipsa von Mises.
Folosirea criteriilor de curgere
În practica inginerească, un calcul de verificare presupune
determinarea câmpului de tensiuni corespunzător încărcării şi
geometriei date ale structurii (valorile tensiunilor în fiecare punct).

41
Apoi, unul dintre cele două criterii prezentate (sau altul, dacă este
cazul), este folosit pentru a determina dacă încărcarea produce
curgerea în vreun punct al structurii. În cazul în care se foloseşte un
coeficient de siguranţă (supra-unitar), valorile tensiunilor obţinute se
împart la acest coeficient şi rezultatul este folosit pentru verificarea la
criteriile de curgere.
1.2. Ruperea ca stare limită de rezistenţă
În situaţiile în care curgerea plastică este acceptabilă, starea
limită poate deveni ruperea materialului. Acceptarea în inginerie a
stării limită de rupere poate fi legată de structură sau de material.
În ceea ce priveşte structura, sunt situaţii, de exemplu, pentru
construcţii din beton armat, pentru care se admite că armătura din
oţel (care, de regulă, este un oţel ductil) poate căpăta, în anumite
circumstanţe, ca, de exemplu, la cutremure puternice, deformaţii
limitate de curgere plastică. Starea limită este definită de condiţia ca
structura “să rămână în picioare”. Această formulare include
posibilitatea ca betonul să se rupă, dar armătura de oţel nu.
Ruperea poate deveni condiţie de stare limită şi pentru o clasă
largă de materiale şi anume pentru cele care nu se deformează plastic
înainte de a se rupe. Este cazul materialelor fragile, cum ar fi
ceramicele, sticla, betonul etc. Aşa cum s-a menţionat în capitolul 1,
toate materialele care se comportă ductil (prezintă deformare
plastică) la temperatura ambiantă, devin fragile la temperaturi
coborâte. În consecinţă, trebuie avut în vedere că definirea unei stări
limită depinde şi de temperatura (şi viteza de deformare) la care se
face testul, sau la care structura funcţionează. În discuţia de faţă se va
considera că ruperea este o stare limită numai pentru materiale care
au un domeniu de temperaturi de ductilitate numai foarte aproape de
temperatura de topire (de exemplu, ceramicele). Acestea vor fi
numite generic materiale fragile.
În majoritatea cazurilor, materialele fragile conţin fisuri care
provin, fie din procesul de fabricaţie, fie din încărcări preliminare
folosirii efective a materialului. De exemplu, multe dintre
componentele ceramice folosite industrial sunt făcute din pulberi,
prin sinterizare. În acest proces, compactarea materialului este
parţială, rămânând un număr mare de goluri (sau fisuri)
42
microscopice. În alte materiale fragile, cum ar fi gheaţa (care este tot
o ceramică!), care sunt compacte iniţial, fisuri microscopice apar din
cauza tensiunilor termice în zonele concentratorilor de tensiuni
interni (de exemplu, în vecinătatea unor incluziuni cu modul de
elasticitate şi coeficient de dilatare diferiţi de cele ale materialului de
bază).
În astfel de cazuri, problema ruperii este, de fapt, cea a
propagării uneia sau mai multor fisuri microscopice. Acesta este
domeniul de studiu al unei discipline de sine stătătoare, numită
mecanica ruperilor. În cele ce urmează se vor prezenta succint
conceptele de bază ale acestei discipline, atât cât este necesar pentru
a da substanţă discuţiei de faţă.
1.3. Elemente de mecanica ruperilor
Fisurile - concentratori de tensiuni
Să considerăm o placă, de grosime t, dintr-un material cu
comportare elastică, supusă la o tensiune  pe una din direcţii.
Câmpul de tensiuni în oricare punct este uniform şi are o valoare
egală cu . În cazul în care placa conţine “neomogenităţi”, câmpul
nu mai este uniform.

a b c
Figura 1.3
Un exemplu clasic este cel din figura 1.3.a. În acest caz, efectul
găurii circulare este concentrarea tensiunilor. După cum se ştie,
tensiunea yy în punctele A şi A’ este de întindere şi are valoarea 3,

43
unde  este tensiunea aplicată pe direcţia y, la infinit (pe frontiera
plăcii). Tensiunea xx în punctele B şi B’ este de compresiune şi în
valoare absolută, este egală cu yy în A şi A’. Tensiunea yy în B şi
B’ este nulă, deoarece aceste puncte se află pe suprafaţa liberă
(nesolicitată la tracţiune) a găurii.
Se consideră cazul din figura 1.3.b, în care gaura este eliptică, cu
axa mare a elipsei orientată pe direcţia x, perpendiculară pe cea a
tensiunii . Se presupune că elipsa devine tot mai alungită (sau mai
turtită), adică raza de curbură în punctele A şi A’ scade, iar cea din
punctele B şi B’ creşte. Efectul este că tensiunile în punctele
respective urmează o tendinţă contrară: tensiunea yy în A şi A’
creşte invers proporţional cu  , unde  este raza de curbură a
elipsei în punctul A, iar tensiunea xx în B şi B’ scade în acelaşi mod.
Extrapolând această observaţie, se presupune că la limită, când
raza de curbură în A şi A’ devine nulă şi elipsa devine “o fisură”,
tensiunea yy în aceste puncte tinde la infinit. De asemenea, tensiunea
xx în punctele B şi B’ din figura 1.3.c ar trebui să devină zero.
Această observaţie este foarte importantă. Rezultă că indiferent
cât de mică este tensiunea normală  aplicată pe frontiera plăcii,
tensiunea yy la vârful fisurii din figura 1.1.c este foarte mare.
Aceasta conduce la propagarea fisurii în direcţia x.
Mai exact, starea de tensiuni în fiecare dintre cele două vârfuri A
şi A’ este descrisă de ecuaţiile
K   3 
 xx  cos 1  sin sin  ;
2r 2 2 2
K   3 
 yy  cos 1  sin sin  ; (1.9)
2r 2 2 2
K    3 
 xy   sin cos cos  ,
2r  2 2 2
care sunt scrise în coordonate polare (r,q), cu originea în punctul A’,
aşa cum se vede în figura 1.3.c. Distanţa r este măsurată de la vârful
fisurii. Ecuaţiile (1.9) arată că tensiunile sunt singulare, cu o
singularitate cu puterea de –0.5 la vârful fisurii (   r 0.5 ). De
asemenea, se observă că tensiunea normală yy este maximă în faţa

44
fisurii şi zero pe cele două feţe ale ei ( = 180o). Tensiunea normală
xx trece prin zero în faţa fisurii, iar tensiunea tangenţială xy este
nulă atât la = 0, cât şi la  = 180o, însă este nenulă pentru alte valori
ale unghiului . Ea este maximă pentru  = 70.2o, direcţie în care,
conform criteriului tensiunii tangenţiale maxime Tresca, ar trebui să
se observe prima dată curgerea plastică. Aceasta este în concordanţă
cu observaţiile experimentale.
Coeficientul K din relaţiile (1.9) se numeşte factor de intensitate
a tensiunii (stress intensity factor, SIF) şi depinde de încărcarea
exterioară şi de forma geometrică a corpului în care se află fisura.
Este important să se observe că legea de distribuţie a tensiunilor în
jurul vârfului fisurii este independentă de geometria corpului care o
conţine. Efectul geometriei corpului este “captat” în exclusivitate de
către K. Aceasta permite tratarea tuturor fisurilor în mod similar,
indiferent în ce corp se află plasate şi care este configuraţia încărcării
pe frontiera corpului.
De asemenea, trebuie precizat că ecuaţiile (1.9) reprezintă numai
componenta asimptotică a câmpului de tensiuni, pentru r  0. În
realitate, câmpul conţine termeni suplimentari în (1.9). Termenii de
ordin superior însă sunt proporţionali cu r la puteri pozitive şi deci
tind la zero când r  0. În consecinţă, ei joacă un rol minor în
propagarea fisurilor.
În figura 1.4 se vede variaţia tensiunilor pe direcţia  = 0o, în faţa
fisurii. La vârful fisurii, curbele urmează forma asimptotică (1.9). La
distanţă mai mare, se regăseşte câmpul aplicat pe frontieră. La vârful
fisurii ambele tensiuni, xx şi yy tind la infinit. De asemenea,
presiunea, calculată ca medie a tensiunilor principale, tinde la infinit.
Aceste două observaţii au o însemnată importanţă fizică.
Un corp real nu poate avea tensiuni infinite. De asemenea,
corpurile reale nu sunt medii continue, ci sunt formate din atomi sau
molecule. În consecinţă, noţiunea că r  0, care este validă în corpul
continuu (teoretic, infinit “divizabil”), nu se aplică în cazul corpurilor
reale, care sunt discontinue.
În realitate, tensiunile cresc foarte mult în vecinătatea vârfului
fisurilor, însă nu tind la infinit. Această concentrare duce la formarea
unei zone de plasticitate, reprezentată schematic în figura 1.5.a. Dacă

45
materialul nu curge plastic (este fragil), în zona de la vârful unei
fisuri macroscopice vor apare

Figura 1.4 Figura 1.5

un număr mare de micro-fisuri (“un nor de fisuri”), care formează o

zonă cu modul de elasticitate mai scăzut decât cel al materialului
nedeformat. Atât zona plastică cât şi “norul” de micro-fisuri duc la
limitarea tensiunilor de la vârful fisurii de referinţă. Luarea în
considerare a acestor efecte este, însă, dificilă şi depăşeşte cadrul
acestei lucrări. În continuare, prezentarea se va limita la analiza
fisurilor în medii linear elastice, care nu conţin şi alte defecte.
Evaluarea factorului K
Aşa cum s-a menţionat mai sus, factorul K de intensitate a
tensiunii, conţine întreaga informaţie cu privire la încărcarea
exterioară şi la geometria corpului în care este fisura (ca şi la
existenţa altor fisuri sau defecte, în vecinătatea fisurii reprezentative).
Deci factorul K trebuie determinat prin rezolvarea problemei
elasticităţii întregului corp.
Astfel de soluţii există pentru, practic, toate configuraţiile
frecvent întâlnite. De exemplu, pentru cazul fisurii într-o placă plană
infinită ( b   în fig. 1.3.c) încărcată cu o tensiune normală pe
frontieră, ,
K   a , (1.10)
unde a este jumătate din lungimea fisurii. Dacă placa este finită, K
este mai mare decât această valoare. Atâta timp cât a/b < 0.4, formula
(1.10) pentru placa infinită, este direct utilizabilă. Pentru alte valori
ale raportului a/b, ecuaţia (1.10) se modifică cu un factor S care are
forma:

46
 1  0.5a / b  0.36(a / b) 2
K  S a ; S  . (1.11)
1 a / b
Alte câteva configuraţii sunt reprezentate în figura 1.6. O fisură
pornind de la o suprafaţă liberă şi încărcată cu o tensiune normală σ
la infinit, orientată perpendicular pe planul ei, se prezintă în
figura1.6.a. Pentru această configuraţie,

0.857  0.265a / b
K  S a ; S  0.265(1  a / b) 4  . (1.12)
(1  a / b)3 / 2
Când fisura este scurtă, faţă de lăţimea epruvetei (b), ecuaţia
(1.12) duce la K  1.12 a . Acest exemplu este important din
punct de vedere tehnologic: el reprezintă cazul fisurii introduse prin
contactul unui corp rigid cu o suprafaţă (uzura), sau fisuri care
pornesc din găuri de nit.
Un alt exemplu important este cel din figura 1.6.b, care
reprezintă epruveta standard ASTM (American Standard for Testing
of Materials). Acesta este unul dintre testele pentru măsurarea valorii
critice a lui K, la care începe propagarea fisurii (v. ce urmează).
Pentru această configuraţie, valoarea lui K se poate aproxima prin
relaţiile:
P
K S ;
t b
, (1.13)
2  a / b  0.886  4.64 a / b  13 .32 (a / b)  
2

S  
(1  a / b)   14 .72 (a / b)  5.6(a / b)
3/ 2 3 4

care sunt valabile pentru a/b > 0.2.

a b c
Figura 1.6
47
 Cazul din figura 1.6.c este cel al unei fisuri circulare, aflată în
mijlocul unui corp infinit (a « b). Fisura este încărcată cu o tensiune
 acţionând perpendicular pe planul său. K este constant de-a lungul
întregului front al fisurii şi are valoarea
2
K   a , (1.14)

K fiind ceva mai mic decât în cazul similar bi-dimensional (ecuaţia
1.10).
Un număr mare de astfel de soluţii au fost strânse de către Tada
într-o foarte utilă culegere [7].
Folosirea principiului superpoziţiei
De multe ori evaluarea lui K se poate face pe baza unor soluţii de
referinţă, folosind principiul superpoziţiei. Acest lucru este posibil
deoarece analiza se efectuează în domeniul linear elastic, domeniu în
care prin superpoziţia unor soluţii simple se pot determina soluţii la
probleme complicate. Un astfel de exemplu se prezintă în cele ce
urmează.
Se consideră o fisură de lungime 2a într-o placă plană (fig.
1.7.a). Fisura este încărcată cu două forţe de mărime P (pe unitatea
de grosime a plăcii), care acţionează pe cele două feţe, la distanţa x =
b de centrul fisurii (care este şi originea sistemului de coordonate). În
acest caz, datorită lipsei de simetrie a încărcării, K este diferit la cele
doua vârfuri ale fisurii. Se notează cu “+” vârful situat la x = +a
şi cu “-“ vârful situat la x = -a. Soluţia este
P ab
K  . (1.15)
a a  b
Cu ajutorul acestei soluţii se poate determina soluţia pentru orice
distribuţie de tracţiuni pe cele două suprafeţe ale fisurii (fig. 1.7.b),
prin superpoziţie:
a
1 a


K  p ( ) d . (1.16)
a a a
În particular, pentru o distribuţie uniformă de tracţiuni
normale pe feţele fisurii, p(x) = , se regăseşte soluţia (1.10), aşa
cum era de aşteptat. Pentru a vedea echivalenţa între cazul din figura

48
1.3.c şi cel din figura 1.7.b, cu p(x) = , se face referire la figura 1.8.
În această figură se demonstrează descompunerea problemei din
figura 1.3.c în aceea a unei plăci plane încărcate cu  şi fără nici
o fisură, pe de o parte şi cea din figura 1.7.b, pe de alta. Evident că
placa fără fisură are K = 0, dat fiind că în acest caz nu există
concentrator de tensiune. Aceasta stabileşte echivalenţa între cele
două probleme.

a b
Figura 1.7

Figura 1.8
Condiţia de propagare a fisurilor
Propagarea fisurilor are loc prin ruperea legăturilor atomice în
zona din faţa vârfului fisurii. După cum s-a văzut, această zonă este
supusă la tensiuni foarte mari, datorită efectului de concentrare a
tensiunilor în această regiune. În mod natural, condiţia de stare critică
trebuie să fie legată de mărimea efectului de concentrare, deci de K.

49
 Se postulează că fisurile încep să se propage în momentul în care
parametrul K devine mai mare sau egal cu o valoare critică notată cu
Kc. Această valoare critică este considerată o constantă de material şi
este determinată prin experimente standardizate (de exemplu,
folosind epruveta standard din fig. 1.6.b). Condiţia se scrie:
K(, geometrie )  K c (material ) . (1.17)
Valorile constantei Kc sunt tabelate pentru toate materialele
inginereşti.
Încărcări complexe
În prezentarea de mai sus s-a considerat un singur tip de
încărcare: cu o tensiune normală, orientată perpendicular pe planul
fisurii. Desigur, în realitate sunt posibile multe alte tipuri de
încărcare. Acestea au fost împărţite în trei categorii, denumite modul
I, II şi III de încărcare.
Tipurile de încărcare în cele 3 moduri sunt reprezentate în figura
1.9. Primul este încărcarea, considerată în prealabil, cu o tensiune
normală perpendiculară pe planul fisurii, iar al doilea şi al treilea
mod sunt forfecări cu tensiune tangenţială, acţionând în planul fisurii,
în cele doua direcţii – în lungul şi perpendicular pe direcţia ei.

Figura 1.9
În fiecare dintre aceste cazuri, câmpul de tensiuni este concentrat
la vârful fisurii şi se poate defini un factor K pentru fiecare mod,
respectiv KI, KII şi KIII. Soluţiile pentru câmpul de tensiuni (de tipul
ecuaţiei (1.9)) pentru aceste încărcări, sunt date în literatura de
specialitate [6].
Condiţiile de propagare a fisurii pentru modurile II şi III sunt
similare cu cele din ecuaţia (1.17):
K I  K Ic ; K II  K IIc ; K III  K IIIc . (1.18)

50
 Aceasta presupune însă să se poată determina constantele de
material KIIc şi KIIIc. De asemenea, trebuie să se determine care dintre
cele 3 condiţii (1.18) este îndeplinită mai întâi şi deci care mod
determină iniţierea propagării fisurii.
În practică, în cazul solicitărilor compuse, se foloseşte un alt
concept, care unifică cele trei moduri de încărcare. Acesta este
conceptul de rată de eliberare a energiei (energy release rate), G
(atenţie! a nu se confunda cu modulul de elasticitate transversal). Pentru a
înţelege sensul fizic al acestei mărimi, se consideră următorul
experiment: se încarcă placa din figura 1.3.c cu o maşină care
controlează deplasările, mai degrabă decât forţa. Pentru aceasta, se
poate fixa partea de jos a plăcii şi se aplică o deplasare cunoscută
parţii de sus (uniformă pe lăţimea plăcii). Va rezulta o tensiune . În
continuare, maşina va păstra aceeaşi poziţie relativă a celor două
capete ale plăcii, deci nu mai efectuează lucru mecanic. Se presupune
că fisura este staţionară în timpul încărcării. Lucrul mecanic făcut de
maşină în această perioadă este stocat sub formă de energie de
deformare în material. Se presupune, mai departe, că în momentul în
care încărcarea s-a terminat şi începe faza staţionară, fisura începe să
se propage. Ea consumă energie, din cea stocată în material. Rata de
propagare a fisurii este controlată de rata cu care îi poate fi dată
energie. Practic, energia stocată în câmpul de tensiuni şi deformaţii,
“curge” spre vârful fisurii. În acest experiment, nu există flux de
energie din exterior. Propagarea fisurii se va opri în momentul în care
fluxul de energie de deformaţie către vârful ei, devine insuficient.
Acest exemplu ilustrează ce se înţelege prin rata de eliberare a
energiei. Aceasta este rata la care corpul “oferă” energie vârfului
fisurii, punându-l, pe acesta, în mişcare. Condiţia de propagare a
fisurii este, deci, ca această rată să fie mai mare decât o constantă de
material: fluxul critic de care are nevoie fisura pentru a se propaga.
Condiţia se scrie similar cu (1.17):
G(σ, geometrie )  G c (material ) . (1.19)
În mecanica ruperilor s-a stabilit o relaţie între K şi G, relaţie
care oferă o analogie între cele două mărimi fundamentale (una
mecanică, iar cealaltă energetică). Această relaţie este

51
 1  2 2 1  2
G
E

K I  K 2II  E
K III , (1.20)
unde E şi  sunt modulul de elasticitate al lui Young, respectiv
coeficientul lui Poisson.
Astfel, în cazul unei solicitări compuse, se calculează cei trei
factori de intensitate pentru modurile de încărcare I, II şi III, după
care se determină valoarea lui G, cu relaţia (1.20). În continuare,
această valoare se compară cu valoarea critică Gc, stabilită pentru
materialul respectiv (ecuaţia (1.19)). Ca şi KIc, valorile critice G c sunt
tabelate, pentru toate materialele inginereşti.
Abordarea deterministă a problemei stării limită
Cele mai multe materiale conţin un număr mare de fisuri
microscopice, chiar în starea iniţială, înainte de a fi solicitate
mecanic. Dimensiunile acestora variază de la valori foarte mici (zeci
de nanometri), până la dimensiunile grăunţilor cristalini.
Cele mai periculoase dintre acestea sunt, desigur, fisurile cele
mai mari. Conform ecuaţiilor de tip (1.10), ele au cel mai mare factor
de concentrare a tensiunii K, pentru o solicitare dată, deci şi
probabilitatea cea mai mare să se propage “catastrofal”.
Cum starea limită, aici, este considerată a fi ruperea materialului
şi deci, cedarea structurii (în cazul cel mai general, cele două noţiuni sunt
diferite, deoarece ruperea unui element al unei structuri nu înseamnă întotdeauna şi
cedarea întregii structuri), ea trebuie legată de propagarea instabilă a
celei mai lungi fisuri, care poate exista în materialul respectiv.
Pentru a exemplifica acest mod de abordare a problemei, se
consideră o placă plană de tipul celei din figura 1.3.c, care este
încărcată cu o stare plană de tensiune, definită de tensiunile normale
xx, yy şi de tensiunea tangenţială xy. Placa poate conţine fisuri
microscopice, a căror dimensiune maximă se notează 2a max
(considerată cunoscută) şi care se consideră că sunt orientate aleator.
De asemenea, se cunoaşte şi valoarea critică a ratei de eliberare a
energiei, Gc, la care o fisură se poate propaga în materialul dat. Cu
aceste date, se poate uşor stabili la ce solicitare se va rupe corpul
fragil considerat.

52
 Ca exemplu, se consideră configuraţia din figura 1.10, în care o
fisură de dimensiuni 2a max se află la un unghi  faţă de axa x.
Se poate determina modul de
încărcare al acestei fisuri generice
rotind tensorul tensiunilor, iar apoi
calculând, cu ajutorul relaţiilor (1.10)
şi (1.20) rata de eliberare a energiei.
Aceasta va fi funcţie de unghiul  şi
de tensiunile aplicate. Cum se caută
geometria cea mai nefavorabilă, va
trebui să se modifice unghiul  până
Figura 1.10 se obţine maximul lui G, ceea ce se
rezultă pentru orientarea în care fisura
este perpendiculară pe direcţia tensiunii principale maxime şi
1  2 xy 
pozitive. Deci c  arctg   . Pentru această orientare, G
2    
 xx yy 
1  22
= 1 a max , unde 1 este tensiunea principală maximă,
E
corespunzătoare stării de tensiune aplicată.
Starea critică există când G = Gc şi deci, când
EG c
1  . (1.21)
(1   2 )a max
Aceasta este tensiunea maximă care poate fi aplicată corpului
conţinând fisuri de dimensiune maximă a max înainte de rupere. 1
este tensiunea principală maximă pozitivă. Dacă toate tensiunile
principale sunt negative, conform acestui model, nici o fisură nu se
va propaga. În realitate, fisurile se pot propaga şi când sunt solicitate
la compresiune, dar această discuţie depăşeşte cadrul acestei lucrări.
Mai trebuie menţionat, în încheiere, că în această prezentare s-a
neglijat efectul perturbator al interacţiunii fisurilor vecine. S-a
considerat că fiecare fisură este încărcată cu tensiunile de pe frontiera
plăcii, ceea ce este adevărat numai în cazul în care distanţa între
fisuri este suficient de mare, adică peste 4 - 6 amax.

53
 Abordarea probabilistă a problemei stării limită
Problema stării limită, asociată cu ruperea materialelor, poate fi
tratată şi probabilistic. Prin aceasta se acceptă că, de fapt, starea
internă de tensiune nu este exact aceeaşi cu cea extern aplicată,
fluctuaţiile fiind induse de interacţiunea dintre defecte. În plus, în
realitate, există o întreagă distribuţie de dimensiuni de fisuri,
distribuţie care nu se cunoaşte. Toate aceste variabile duc la o
distribuţie a valorilor rezistenţelor la rupere, pentru materialul dat.
Aplicarea noţiunilor de statistică matematică rezistenţei la rupere
a cablurilor l-a preocupat chiar şi pe Leonardo da Vinci, care a
conceput o serie de experimente sistematice, pentru studiul acestui
efect, precum şi pentru analiza dependenţei acestei statistici de
volumul de material testat (de lungimea cablului). El a concluzionat,
în mod corect, că rezistenţa scade pe măsură ce lungimea cablului
creşte, dar nu a putut stabili o formă funcţională pentru această
dependenţă.
Mai târziu, s-a stabilit că statistica rezistenţei la rupere este
diferită pentru materialele ductile şi pentru cele fragile. Aceasta nu
este surprinzător, deoarece mecanismele care domină ruperea în cele
două tipuri de materiale sunt diferite. Materialele ductile au
distribuţii normale (Gaussiene) ale proprietăţilor lor de rupere (de
exemplu, tensiunea de rupere). Materialele fragile urmează o altă
distribuţie, numită distribuţia Weibull. Cum accentul acestei expuneri
este pus pe comportarea materialelor fragile, se va prezenta, în
continuare, numai distribuţia Weibull.
Se consideră că o bară de lungime L, supusă la o tensiune  are
o probabilitate de supravieţuire P(L). Se acceptă că o schimbare a
lungimii barei în L1, în condiţiile în care tensiunea rămâne
neschimbată, duce la o altă probabilitate, P(L1). Se consideră că
lungimea L este de x ori mai mare decât L1. Atunci,
P(L)  P(L1 ) x . (1.22)
Rearanjând această formulă şi generalizând la trei dimensiuni
(înlocuind L cu un volum V) rezultă
P(V)  e x ln P( V1 ) . (1.23)
Contribuţia lui Weibull a fost aceea că a definit exponentul din
ecuaţia (1.23) ca fiind riscul de rupere
54
 R  x ln P(V1 ) , (1.24)
şi apoi a propus, pe baze experimentale, că acest risc de rupere
depinde de tensiune, astfel:
m
   1 
R    . (1.25)
 0 
Aceasta duce la probabilitatea de rupere, funcţie de mărimea
tensiunii aplicate, sub forma
     m 
P(V)  exp    1
 . (1.26)
   0  
 
În această expresie, 1 este o tensiune minimă, sub care
probabilitatea de rupere este zero, iar 0 are semnificaţia unei
tensiuni medii la rupere. Atât 0 cât şi m sunt parametri care se
determină experimental, pe baza unui număr mare de teste, pe
materiale similare, încărcate identic. Exponentul m controlează
variabilitatea rezistenţei materialului, rolul lui fiind identic cu cel al
varianţei în distribuţia normală. Când m  0, distribuţia este “largă”
şi ruperea poate apare cu aceeaşi probabilitate la orice nivel de
tensiune. La cealaltă extremă, când m   , ruperea este imposibilă
pentru tensiuni sub 0.
Revenind la problema stării limită, dacă problema este abordată
probabilistic, pe baza distribuţiei (1.26), trebuie să se stabilească
iniţial ce probabilitate de rupere este tolerabilă în situaţia dată de
condiţiile de proiectare sau analiză. Odată aceasta cunoscută şi pe
baza testelor de material, care conduc la parametrii 0, 1 şi m, se
poate uşor stabili nivelul tolerabil de tensiune.
Efecte de scară
Aşa cum s-a menţionat deja, epruvete din acelaşi material,
supuse la aceeaşi stare de tensiune, au rezistenţe la rupere care
depind de dimensiunile lor. Acesta se numeşte efect de scară. Pentru
o înţelegere cuprinzătoare a acestui subiect se recomandă lucrarea
[3], scopul expunerii care urmează fiind limitat la a aduce la
cunoştinţă cititorului această problemă, fără a se intra în detalii.

55
 Se confecţionează o serie de epruvete de dimensiuni diferite, D 0,
D1 şi D, care se rup la sarcinile critice F0, F1 şi F. Apoi se consideră
că există o funcţie de scalare, care stabileşte o legătură între
comportare şi dimensiunea epruvetei, de tipul F = f(D). Este
preferabil să se lucreze cu mărimi adimensionale, adică F/F0 =
f(D/D0). Atunci, raportul între sarcinile la rupere, pentru epruvetele
de dimensiuni D şi D1 se poate scrie
F f (D / D 0 )
 . (1.27)
F1 f (D1 / D0 )
Dacă materialul nu are nici o scară internă (cum este cazul în
mecanica solidelor, teoria clasică), atunci nu este neapărat necesar ca
referinţa să fie D0, ci aceasta poate fi aleasă şi D1. De aceea, raportul
F/F1 devine f(D/D1). Ecuaţia (1.27) se poate rescrie [2]
f (D / D 0 )
f (D / D1 )  , (1.28)
f (D1 / D0 )
ceea ce devine o ecuaţie pentru legea de scalare necunoscută f.
Aşa cum a arătat Bazant, această ecuaţie se poate rezolva luând
derivata funcţie de D şi apoi reducând D1 la D. Rezultatul se poate
pune sub forma
df () f ( )
m , (1.29)
d 
unde m  df d  1 este o constantă necunoscută. Ecuaţia (1.29) se
poate integra, iar prin aceasta se obţine funcţia de scalare f, care
rezultă a fi o funcţie putere, adică
f ()  m . (1.30)
Aceasta demonstrează rolul central pe care îl are funcţia putere în
stabilirea scalării parametrilor de material, cu dimensiunea structurii.
Se demonstrează că în elasticitatea şi plasticitatea clasică (fără o
scară internă) exponentul m este nul. În aceste teorii, care stau la
baza mecanicii corpului solid, nu există nici o dependenţă a
tensiunilor critice (curgere, rupere) de dimensiunea epruvetei.
În mecanica ruperilor se demonstrează că exponentul m este –
1/2. Această reducere a rezistenţei structurilor de dimensiuni mari,
faţă de cele mici, poate fi înţeleasă calitativ având în vedere că pe
măsură ce dimensiunea epruvetei (piesei) creşte, probabilitatea ca ea

56
să conţină o fisură mare, este şi ea mai ridicată. Cu alte cuvinte, este
uşor de imaginat că atunci când, stabilind dimensiunile externe ale
unui corp se estimează şi dimensiunile fisurilor pe care el le conţine,
prin aceasta se reduce tensiunea critică, la care cea mai lungă fisură
va începe să se propage instabil.
Teoria stărilor limită de tip Weibull, descrisă mai sus, conduce şi
ea la o scalare cu dimensiunea epruvetei, care urmează o lege putere.
Exponentul m este însă diferit de cel prezis de mecanica ruperilor.

Figura 1.11

O curbă de scalare de acest tip este reprezentată calitativ în

figura 1.11. Epruvetele cu dimensiuni mici au o rezistenţă care este
controlată de teoriile de corp continuu (de criteriile bazate pe limita
de curgere), care nu duc la efecte de scară. Rezistenţa lor este
independentă de dimensiunea caracteristică D, a epruvetei. Cele cu
dimensiuni mari, au o probabilitate mai mare să conţină fisuri mari şi
de aceea comportarea lor este dată de scalarea din mecanica
ruperilor, în care exponentul m din ecuaţia (1.30) este –1/2.
Tranziţia între cele două tipuri de scalare nu este abruptă, ci
relativ gradată şi deci greu de definit ca atare. Ea are loc la
dimensiuni care depind de natura materialului.

57
 1.4. Localizarea sau bifurcaţia deformaţiei plastice, ca stare
limită de rezistenţă
În cazurile în care structura considerată este formată numai din
materiale ductile şi deformaţia plastică este permisă, starea critică
este asociată fie cu ruperea ductilă, fie cu pierderea stabilităţii
deformaţiei. Criteriul de apariţie a stării critice, bazat pe ruperea
ductilă, este similar celui discutat mai sus, pentru materiale fragile. În
continuare, se prezentă câteva noţiuni legate de starea critică,
asociată cu pierderea stabilităţii deformaţiei.
Prin pierderea stabilităţii deformaţiei se înţelege situaţia în care
deformaţia îşi pierde caracterul continuu şi omogen. În mod normal,
în timpul unei deformaţii stabile, incremente mici de deplasări /
deformaţii specifice corespund la incremente mici de forţe / tensiuni.
Există însă posibilitatea, ca în condiţii speciale, deformaţia să treacă
printr-o discontinuitate.
Fenomenologic vorbind, există mai multe tipuri de pierdere a
stabilităţii deformaţiei. Dacă materialul structurii se comportă linear
elastic, poate apărea o instabilitate la nivelul întregii structuri prin
care un mod de deformaţie continuu şi stabil, este înlocuit de un alt
mod de deformaţie stabil. În limbaj matematic, aceasta se numeşte o
bifurcaţie, în timp ce în mecanica solidelor şi a structurilor, se
numeşte flambaj. Fenomenul asociat şi metodele de calcul ale
încărcărilor critice, care produc flambajul diferitelor structuri, vor fi
discutate în capitolul dedicat acestui subiect. Aceste încărcări critice
definesc condiţiile de stare limită.
Dacă materialul intră în zona plastică este posibil un alt tip de
bifurcaţie şi anume “gâtuirea.” Pentru exemplificare, se face referire
la un test de întindere a unei bare drepte cilindrice. La începutul
deformaţiei plastice, bara se întinde uniform, deformaţiile specifice
fiind identice în fiecare punct al ei. Aceasta se datorează faptului că,
în acest tip de test, tensiunile sunt uniforme, în tot volumul epruvetei.
Când curba tensiune - deformaţie specifică (mărimile inginereşti)
ajunge la maxim, deformaţia se localizează într-o gâtuire, care devine
din ce în ce mai pronunţată, pe măsură ce testul continuă (figura
1.12.a). În momentul în care are loc gâtuirea, materialul din afara
zonei respective încetează să se mai deformeze plastic. De aici,

58
denumirea de “localizare” a deformaţiei. Prin aceasta, un mod de
deformaţie continuu, este înlocuit de un alt mod de deformaţie
continuu, dar de altă natură.
Tipul de localizare descris
mai sus, gâtuirea, este o
localizare difuză, în sensul că
volumul în care apare, este
destul de mare şi în zona
localizării nu există gradienţi
de deformaţie pronunţaţi. Un
alt tip de localizare este cel
care are loc în benzi. Aceasta
apare, mai ales, în plăci supuse
la întindere sau compresiune.
Deformaţia se localizează în
Figura 1.12 regiuni înguste, adică benzi, cu
lăţimea aproximativ egală cu grosimea plăcii, care traversează placa
la un unghi de aproximativ 40 o faţă de direcţia tensiunii principale
maxime. În interiorul unei astfel de benzi de localizare, gradienţii de
deformaţie sunt foarte mari. Cum în regimul de postlocalizare,
practic toată deformaţia este determinată de deformaţiile specifice
din această zonă îngustă, temperatura locală creşte, ceea ce duce fie
la topire, fie la propagarea instabilă a unei fisuri, de-a lungul benzii
de localizare.
Începutul localizării poate fi considerat o stare critică, pentru că
în toate cazurile (exceptând operaţiile de deformare la cald) este
nedorită. Apariţia sa face structura sau piesa inutilizabile. De aceea,
este esenţial să se cunoască condiţiile în care localizarea este iniţiată.
Din punct de vedere matematic, atât localizarea deformaţiei cât şi
bifurcaţia sunt asociate cu pierderea caracterului eliptic al ecuaţiilor
care descriu deformaţia. Acestea sunt ecuaţiile de echilibru, de
compatibilitate şi ecuaţiile constitutive. Atâta timp cât ecuaţiile
rămân eliptice, deformaţia nu-şi poate pierde caracterul stabil. În
consecinţă, determinarea încărcării critice se face prin căutarea
condiţiilor în care ecuaţiile fundamentale, împreună cu condiţiile pe
frontieră (care aduc în discuţie geometria piesei) devin hiperbolice.
Această analiză a fost făcută pentru o gamă largă de tipuri de

59
materiale (elastice, elasto-plastice, cu sau fără dependenţă de viteza
de deformare, materiale cu frecare internă de tip Mohr-Coulomb etc.)
şi pentru câteva geometrii de bază, cum ar fi epruvetele cilindrice şi
plăcile plane. Cititorul este trimis la literatura de specialitate, pentru
detalii [1, 4, 5, 6, 7, 10].
Se poate da o interpretare inginerească a problemei. Această
soluţie este un caz particular al celei mai generale, menţionate mai
sus. Ea constă în a defini starea critică asociată cu localizarea prin
condiţiile în care matricea de rigiditate instantanee a structurii sau
materialului, capătă o valoare proprie nulă. Pentru a face lucrurile
mai concrete, se face o referire, din nou, la testul de întindere
uniaxială. În aceste condiţii, matricea de rigiditate se reduce la un
singur termen: rigiditatea instantanee. Această mărime are o
interpretare grafică simplă: este panta curbei tensiune - deformaţie
specifică. Reformulând în aceşti termeni, deformaţia îşi pierde
stabilitatea (începutul gâtuirii difuze) în momentul în care creşterea
tensiunii, datorată reducerii ariei secţiunii transversale, depăşeşte
creşterea capacităţii portante a epruvetei.
Formal, acesta se scrie dP = 0, sau, dP =  dA + A d = 0.
Considerând că în timpul deformaţiei plastice volumul rămâne
constant, deci dL/L = - dA/A = d, condiţia de instabilitate se scrie
d d   . (1.31)
Este interesant de observat că dacă aproximăm curba tensiune -
deformaţie specifică reală printr-o funcţie putere, de forma  = k n,
unde k este o constantă şi n este exponentul de ecruisare, ecuaţia
(1.31) duce la concluzia că deformaţia se localizează, în momentul în
care deformaţia specifică reală  devine egală numeric cu exponentul
n: c = n. Aceasta defineşte condiţiile limită asociate cu localizarea
deformaţiei, pentru testul de întindere uniaxială.
Bibliografie
1. Bardet, J.P., Analytical solutions for the plane-strain
bifurcation of compressible solids, J. Appl. Mech. 58, 651-657, 1991.
2. Bazant, Z.P., Scaling laws in mechanics of failure, J. Eng.
Mech. ASCE, 119, 1828-1844.

60
 3. Bazant, Z.P., Scaling of structural strength, Taylor and
Francis, New York, 2002.
4. Constantinescu, I.N., Picu, C., Hadăr, A., Gheorghiu, H.,
Rezistenţa materialelor pentru ingineria mecanică, Editura BREN,
Bucureşti, 2006.
5. Hadăr, A., Structuri din compozite stratificate, Editura
Academiei şi Editura AGIR, Bucureşti, 2002.
6. Hill, R., Hutchinson, J.W., Bifurcation phenomena in the
plane tension test, J. Mech. Phys. Sol. 23, 239-264, 1975.
7. Hutchinson, J.W., Miles, J.P., Bifurcation analysis of the onset
of necking in an elastic-plastic cylinder under uniaxial tension, J.
Mech. Phys. Sol., 22, 61-71, 1974.
8. Kanninen, M.F., Popelar, C.H., Advanced fracture mechanics,
Oxford Univ. Press, Oxford, 1985.
9. Tada, H., Paris, P.C., Irwin, G.R., The stress analysis of cracks
handbook, Paris Productions Inc., 226 Woodbourne Dr., St. Louis,
MO 63105, 1985.
10. Vardoulakis, I., Bifurcation analysis of the plane rectilinear
deformation on dry sand samples, Int. J. Sol. Struct. 17, 1085-1101,
1981.

61