Constituţiile României

Constituția este legea fundamentală care cuprinde toate regulile de functionare a unui stat si toate drepturile
fundamentale ale cetateanului.
Inca de la inceputurile secolului al XIX-lea, necesitatea modernizarii societatii romanesti a impus ideea redactarii si
aplicarii ulterioare a unor documente cu caracter constitutional.

Alături de alte acte cu caracter constituțional se pot invoca proiectul de constituţie din 1822 (aşa-numita
„Constituţie a cărvunarilor”), „Regulamentele Organice” sau „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” (1864).

Documente cu rol constitutional

Constitutia Carvunarilor – 1822- elaborata de Ionica Tautu, reprezentant al micii boierimi, afirma necesitatea
introducerii unui sistem modern de guvernare, bazat pe separarea puterilor in stat. Inspirat din ideologia
Revolutiei Franceze documentul prevedea respectul pentru proprietate, egalitatea in fata legilor, libertatea
persoanei.Documentul a fost innaintat domnului Moldovei- Ionita Sandu Sturdza, dar nu s-a aplicat din cauza
opozotiei marii boierimi dar si a puterii suzerane- Imperiul Otoman si protectoare- Rusia.

Regulamentele Organice sunt acte constituționale ce au fost introduse în Principatele Dunărene în timpul protectoratului
Rusiei- instaurat oficial in 1829. Au fost redactate de două comisii boierești, sub președinția consulului general rus
Minciaki, după indicațiile Curții imperiale de la Petersburg. Au fost aprobate de Adunările Obștești de la București și
Iași și ratificate de Poartă. Au intrat în vigoare în Țara Românească (1 iulie 1831) și în Moldova (1 ianuarie 1832) având
un conținut aproape identic.
- este introdus principiul separării puterilor în stat(puterea executivă aparține domnitorului (ales pe viață) și
unui sfat administrativ extraordinar (constituit din 6 miniștri numiți și revocați de domn); puterea legislativă este
exercitată de un parlament unicameral numit Adunarea Obștească (compus din boieri aleși pe 5 ani) Adunarea era
prezidata de Mitropolit; puterea judecătorească este deținută de instanțele de judecată (instanța supremă era Înaltul Divan
Domnesc).
- sistemul fiscal este reformat prin introducerea unui impozit unic (capitație), desființarea vămilor interne,
definitivarea și adoptarea bugetului statului

- învățământul este modernizat, armata națională este reînființată, sunt create arhivele statului

Regulamentele Organice au rămas în vigoare până când au fost înlocuite de Convenția de la Paris (1858).
Convenția de la Paris din 1858 a fost redactată la sfârșitul dezbaterilor Conferinței de la Paris de către cele șapte Puteri
Garante (Franţa, Turcia, Rusia, Anglia, Prusia, Austria și Sardinia). Conventia a avut rol de constitutie si a stabilit un nou
statut politico-juridic pentru acestea. Se constituiau Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei sub suzeranitate otomana
si garantia colectiva a Marilor Puteri.
Principiile de organizare internă erau:

 Statul se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei . Acestea urmau să aibă domni, guverne şi
Adunări elective separate;
 Comisia centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (puterea judecatoreasca) cu sediul la Focşani – erau institutii
comune
 Asadar era prevazută separarea puterilor in stat
 Erau abolite privilegiile şi a monopolurile
 Erau statornicirea raporturile dintre proprietari şi ţărani pe baze moderne.
Separarea puterilor în stat prevedea că:
■ puterea executivă să fie deținută de domn care guverna ajutat de un Consiliu de Miniștri
■ puterea legislativă să aparțină de domn, Adunare și Comisia Centrală de la Focșani( care pregatea legi de
interes comun)
 ■ puterea judecătorească să fie încredințată instanțelor judecătorești;

Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris este o lege fundamentală prin care i s-au adus modificări Convenției de
la Paris din 1858. În urma loviturii de stat din 1864, Al. I. Cuza impune un nou act constitutional care mentine principiul
separarii puterilor in stat, dar instituie domnia personala, autoritara, deoarece cele mai importante prerogative reveneau
domnitorului, care era ales pe viata prin vot cenzitar si putea sa numeasca ministri, sa sanctioneze legile si sa dizolve
Adunarea. Principiul separării puterilor în stat este menținut, însă domnitorului este singurul care putea să aibă
inițiativa legislativă (legile fiind elaborate de Consiliul de Stat). Puterea legislativă aparține de domnitor și de parlamentul
bicameral compus din Adunarea electivă și Corpul Ponderator (Senatul).
Statutul este supus aprobarii prin plebiscit1 si este acceptat de Puterile Garante2 și recunoscut de sultan.

 Prima Constituție românească a fost realizată, în anul 1866, după sosirea în țară a principelui Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen și acceptarea acestuia de către populația cu drept de vot prin plebiscit. Având model
Constituţia belgiană din 1831, proclamă principii impuse de Revoluţia franceză: „libertăţi şi drepturi
fundamentale ale cetăţeanului”, „suveranitatea naţională”, „separarea puterilor în stat”, „responsabilitatea
miniştrilor”, făcând un pas mai departe pe drumul modernizării principalelor instituţii, în continuarea
Regulamentelor Organice, a Convenţiei de la Paris şi a Statutului Dezvoltător. Constituţia a creat cadrul juridic
necesar dezvoltării statului român modern.

În urma dezbaterilor Adunării Constituante , a sancționării şi promulgării de către principele Carol,

Constitutia a fost publicată în Monitorul Oficial al României la 1/13 iulie 1866.

Constituţia a fost structurată pe 8 titluri si 133 articole.

Conţinutul ei se referea la : teritoriul statului, drepturile cetăţeneşti, organizarea puterilor în stat, reprezentanţa naţională,
prerogativele domnitorului şi ale miniştrilor, puterea judecătorească, finanţe, armată.

Constituția nu făcea nicio referire la existenţa unei relaţii vasale cu Turcia, cu toate că România se afla sub suzeranitatea
Imperiului Otoman ( ceea ce reprezinta o afirmare a dorintei de independenta). Principatele Unite este declarat „stat
indivizibil sub numele de România”, iar teritoriul său inalienabil (nu putea fi înstrăinat).

Forma de guvernământ a statului român este monarhia constituțională ereditară pe linie masculină şi prin ordinul
de primogenitură (primul nascut ocupa tronul).
Principiile care stau la baza Constituției sunt liberale : suveranitatea naţională (toate puterile emană de la naţiune), separarea
puterilor în stat, guvernarea reprezentativă( poporul isi alege reprezentanti care sa conduca statul si sa le reprezinte interesele).

Principiul separării puterilor în stat distribuie cele trei puteri publice care „emană de la naţiune” astfel :
■ puterea executivă este împărțită de domn și guvern;
■ puterea legislativă este exercitată de către Parlament și domn;
■ puterea judecătorească era exercitată de instanțele de judecată, de la cele obișnuite până la instanța supremă (Înalta Curte
de Justiție și Casație).
Domnul avea largi prerogative executive și legislative :

numeşte şi revocă miniştrii şi toate funcţiile publice; este comandantul suprem al armatei, are drept de
veto;convoacă, amână şi dizolvă Adunarea Deputaţilor şi Senatul; iniţiază, sancţionează şi promulgă orice proiect
de lege; îi mai aparţin: amnistierea, graţierea, dreptul de a declara război şi a încheia tratate şi convenţii, de a bate
moneda, de a conferi decoraţii.
Actele domnului trebuiau contrasemnate de miniştrii (de resort), care sunt singurii răspunzători.

Parlamentul (numit Reprezentanța Națională) este bicameral, fiind compus din Camera Deputaților și Senat.

1
Consultare prealabilă a cetățenilor, care urmează să se pronunțe prin „da” sau „nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de
stat de o importanță deosebită.
2
Din 1856, dupa Razboiul Crimeii, statutul juridic international, adica situatia Principatelor pe plan international, se schimba:
protectoratul rusesc este inlocuit cu garantia colectiva a celor sapte puteri europene {Franta, Marea Britanie, Austria,
Prusia(viitoarea Germanie), Sardinia (viitoarea Italie) , Rusia si Imperiul Otoman}, ; este mentinuta suzeranitatea otomana
  Puterea sa a crescut în raport cu situaţia din timpul domniei lui Al.I. Cuza având dreptul de legiferare, de
autoconducere, de interpelare3 şi constituire a unor comisii parlamentare de control asupra activității
executivului.
 De asemenea, era garantată imunitatea și lipsa responsabilității parlamentarilor. Atribuţia specială a
Camerei Deputaților era de a dezbate şi aproba bugetul.
 Pentru a deveni lege un proiect trebuia votat în Parlament şi apoi sancţionat de domn; acesta în virtutea
dreptului de veto putea refuza promulgarea și retrimite proiectul spre discutare. Domnul putea dizolva
Parlamentul cu condiția să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună.

Judecătorii erau inamovibili (nu puteau fi destituiți). Deşi puterea judecătorească era încredinţată judecătorilor,
iar instanţa cea mai înaltă era Curtea de Casaţie, toate hotărârile tribunalelor se execută în numele domnului, singurul
în măsură să pronunțe grațierile, mai puțin în cazul miniștrilor condamnați.
Constituția confirma explicit drepturile şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale: libertatea de asociere,
egalitatea în faţa legii; libertatea persoanei și inviolabilitatea domiciliului; libertatea conştiinţei, a adunărilor politice, a
cuvântului, a presei în general; proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă, singurul motiv de expropriere fiind
utilitatea publică; dreptul la educație, învățământul primar fiind obligatoriu și gratuit. Deoarece drepturile si liberatile
cetăţeneşti sunt clar prevăzute şi exprimate, constituţia are un caracter liberal.
Articolul 7 condiţiona acordarea cetăţeniei de apartenenţa la o confesiune creştină( ceea ce reprezinta o limită,
un neajuns al Constituţiei).
Alături de Constituţia propriu-zisă a fost elaborată şi aprobată o lege electorală care prevedea votul cenzitar în funcţie
de avere dar şi de gradul de instrucţie. Au fost instituite colegiile electorale (2 pentru Senat și 4 pentru Camera
Deputaților), organizarea alegerilor permițând accesul în cele două Adunări într-un mod restrictiv fie după avere, fie
după competențela dovedite.

Importanta

Constituţia din 1866 a fost documentul fundamental cu cea mai îndelungată viaţă din istoria României
moderne si contemporane, rămânând în vigoare până la votarea celei din 1923. Ea a reprezentat un act viguros de
independenţă fiind promulgată4 de domn fără a ţine seama de suzeranitatea otomană sau de garanţia colectivă a
celor 7 puteri şi utiliza atunci când numea statul termenul de „România”. Constitutia avea un inaintat caracter liberal
deoarece drepturile si libertatile cetatenesti erau clar exprimate.

Statul s-a consolidat prin adoptarea acestei constitutii. Au luat nastere partidele politice – 1875- Partidul National Liberal
iar in anul 1880 Partidul Conservator. S-au conturat doctrinele liberala “prin noi înşine” si conservatoare sustinatoare a “
paşilor mărunţi”- exprimand cai diferite prin care cele doua partide vedeau realizat progresul tarii. Din anul 1895 este
legiferata practica politica a rotativei guvernamentale bazata pe succedarea la guvernare a Partidului National Liberal si a
Partidului Conservator. Aceasta practica a functionat pana în anul 1914.

Limite – votul censitar; drepturi politice doar pentru crestini.

Constituția din 1866 a fost a fost revizuită de mai multe ori:

 1879 – sub presiunea condiționării recunoașterii independenței României, în urma Congresului de pace de la
Berlin (1878), este anulată interdicția obținerii cetățeniei romane de către cei de alta religie sau confesiune
decât cea ortodoxă (art. 7).
 1884 – România devine regat; sistemul electoral se schimbă prin reducerea numărului colegiilor electorale din
Adunarea Deputaților (de la 4 la 3), scăderea censului și înlăturarea lui pentru cei care au absolvit clasele
primare.

3
Întrebari prin care guvernul trebuia sa justifice anumite acte ale sale.
4
A promulga= a dispune aplicarea unei legi; a da character executoriu acesteia
  1917 – realitățile primului război mondial impun apariția unui proiect de revizuire a Constituției privind
lărgirea dreptului de vot și înfăptuirea reformei agrare.

Realizarea unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) a impus adoptarea unei noi constituții
care să reflecte noile realități economico-sociale, politice, etnice și instituționale. În general, consolidarea unităţii
naţionale reclama elaborarea unei noi Constituţii.

Constituţia este adoptată de Parlament, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I la 28 martie 1923.

Constituția avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri, 76 fiind preluate din vechea Constituție fără nici o modificare.

Articolul 1 formula precis principiul suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional, unitar şi
indivizibil”, al cărei teritoriu este „inalienabil” şi care nu poate fi colonizat cu populaţii ori grupuri etnice străine.

Dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ca în 1866 era admisă exproprierea pentru cauză de
utilitate publică.

Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independența cele trei puteri una de alta, existând posibilitatea să
se limiteze reciproc în atribuţii :
■ puterea legislativă urma să fie exercitată de rege şi Reprezentanţa naţională (Parlament bicameral);
■ puterea executivă de rege şi guvern;
■ puterea judecătorească de către instanţele judecătoreşti (Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie).

Adunarea Deputaţilor era constituită prin alegerea deputaţilor prin votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret
al bărbaților de peste 21 de ani, renunțându-se la sistemul cenzitar şi capacitar.
Membrii Senatului erau de două categorii:

 aleşi – (din 4 categorii electorale) în baza aceluiaşi vot dintre cetăţenii români bărbaţi care au împlinit vârsta de
40 de ani
 de drept – moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, reprezentanţi ai înaltului cler, preşedintele
Academiei Române, foşti preşedinţi de Consiliu de miniştrii, fost miniştrii, generali în rezervă, etc.

Nu au fost admişi să-şi exprime opţiunea politică militarii și femeile

Legile discutate şi aprobate de către majoritatea membrilor ambelor adunări trebuiau sancţionate de către rege.
Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele
camere, de a numi un nou guvern, de a numi şi revoca miniştri.
Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori confirma în funcţii publice, crea noi funcţii în stat,
era şeful urmatei, avea dreptul de a bate monedă, acorda decoraţii, grațieri etc.

Drepturilor românilor sunt cuprinse într-o serie de principii specifice funcţionarii democraţiei:
● garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie;
● egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor;
● libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului ş.a.

Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe internaționale și în funcție de angajamentele
României făcute la tratatele de pace de la Paris („fără deosebire de origine etnică, de limba și de religie”).

Importanţa adoptării Constituţiei:

– contribuie la consolidarea Marii Uniri;

– crează cadrul democratic al vieţii politice în România până în anul 1938.

Constituţia din 1938

În anii ’30, o serie de ţări din Europa (Italia fascistă, Germania hitleristă etc.) aveau regimuri autoritare sau
dictatoriale la conducere. Regele Carol al II-lea (1930 – 1940) a urmărit să instaureze un regim monarhic autoritar
şi şi-a atins scopul în anul 1938. El şi-a bazat noul regim pe Constituţia din februarie 1938, care a fost acceptată de
populaţie prin plebiscit. Redactată de politicieni şi jurişti apropiaţi regelui, precum Istrate Micescu sau Armand Călinescu,
aceasta cuprindea idei noi cu privire la ordinea economică şi socială.

Conjunctura existentă în ţară: la debutul anului 1938 (la alegerile parlamentare din 1937 niciun partid politic nu a
obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală5”) a permis regelui să ceară naţiunii române printr-un plebiscit
„învoirea” pentru o nouă Constituţie.

Promulgată la 27 februarie 1938, aceasta se deosebeşte fundamental de precedenta în privința conţinutului,

concepţiei şi ideologiei pe care s-a bazat. Spre exemplificare TITLUL II al Constitutiei din 1923 se intitula „Despre
drepturile Romanilor „ iar TITLUL II al celei din 1938 „Despre datoriile si drepturile Romanilor”.

Drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti au fost restrânse.

Instaurată constituţional, dictatura regelui Carol al II-lea a condus la „decesul” regimului parlamentar interbelic
românesc.

Regele primea puteri sporite în stat, devenind capul statului. El deținea puterea executivă pe care o exercita prin
guvern şi miniştrii, aceştia fiind responsabili politic doar în faţa capului statului. Miniștrii sunt numiți de rege, fără
acordul parlamentului, guvernul exercitând puterea în numele regelui.
Se înfiinţează Consiliul de Coroană, organ permanent şi personal al regelui, ce avea un rol consultativ asupra
problemelor de stat de însemnătate deosebită.
Puterea legislativă aparținea tot regelui, ea fiind exercitată prin Parlament (în Constituţia din 1923 puterea legislativă
era exercitată în mod colectiv de rege şi parlament). Parlamentul (alcătuit din două camere: Senatul şi Adunarea
Deputaţilor) a avut o activitate intermitentă fiind controlat de către rege prin numirea unui mare număr de senatori.
Singurele prerogative legislative ale sale sau restrâns la alegerea ori desemnarea regelui, declararea vacantei tronului,
alegerea Regenţei şi aprobarea revizuirii Constituţiei. Ca urmare,prin prerogativele legislative și executive dobândite
de rege, România a devenit o monarhie autoritară.
Constituția din 1938 a acordat, pentru prima dată în România, dreptul de vot pentru femei, fără însă să poată fi alese.

Constituţia din 1938 a urmărit să consolideze puterea instituţiei regale şi autoritatea personală a monarhului, să
reconcilieze naţiunea, să salveze ţara de revizionism, de pierderi teritoriale. Evoluția ulterioară a evenimentelor nu a
justificat înlăturarea unui regim democratic cu unul autoritar, regimul personal al lui Carol al II-lea deschizând drumul
guvernărilor autoritare din istoria României, prefigurând dispariția drepturilor şi libertăţilor democratice.

Constitutia din 1948

Sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial a prins România sub ocupația Uniunii Sovietice, ceea ce a permis
comuniștilor să cucerească puterea politică și să-l înlăture forțat pe regele Mihai (30 decembrie 1947).

Instaurarea regimului totalitar comunist a fost urmată de adoptarea unei noi constituții, la data de 13 aprilie 1948,
inspirată din Constituţia sovietică (stalinistă) din anul 1936. Noua Constituție consfințea numele statului român
titulatura de Republică Populară Română (R.P.R.). Art. 1 definea R.P.R. ca „stat popular, unitar independent și
suveran”, în contrast cu realitatea dată de ocupația țării de către armata sovietică.

5
gruparea politică ce obţinea cel mai mare număr de voturi, dar cel puţin un procent de 40% faţă de celelalte grupări, era declarată
grupare majoritară; gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între toate
grupările, inclusiv cea majoritară, proporţional cu procentele de voturi obţinute de fiecare dintre ele
 Constituția proclama principii și libertăți democratice, precum cele de conștiință și religioase, libertatea presei, a
cuvântului, a întrunirilor, mitingurilor și manifestațiilor, libertatea individuală a cetățeanului etc. Minorităților naționale le
erau asigurate drepturi egale, se asigura protecția familiei de către stat, iar sănătatea publică era organizată de stat.
Constituția garanta egalitatea tuturor cetățenilor români în fața legii, fără a se face deosebire de sex, naționalitate,
rasă, religie sau grad de cultură.
Alegerea în organele statului le era permisă tuturor cetățenilor români care au împlinit vârsta de 23 de ani și
exercitarea dreptului de vot de la 18 ani. Femeile primesc drepturi egale cu cel ale bărbaților.

Constituția impunea și restricții în exercitarea dreptului de vot cetățenilor ce erau declarați de organele statului ca
„persoanele interzise, lipsite de drepturi civile și politice și nedemne” (art18).

Ca toate celelalte regimuri comuniste din Europa de est intrate sub influenta sovietice, regimul comunist de la
Bucuresti se autointitula un regim de „democratie populara” in care „puterea apartine poporului” . Ca urmare Principiul
suveranității poporului înlocuiește principiile suveranității naționale și principiul reprezentativității. Desi Constitutia
incredinta puterea „reprezentantilor poporului alesi in mod democratic” in realitate, membrii MAN erau „selectionati”
dintre mambrii Partidului Comunist Român, iar pe listele electorale aparea un singur candidat care putea fi votat- ceea ce
era practic o formalitate.

Principiul separării puterilor în stat este eliminat prin incredinţarea atribuțiilor executive și legislative organului
suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române – Marea Adunare Națională (M.A.N.). Președintele Prezidiului
M.A.N. era oficial șeful statului român.
Prerogativele Prezidiului erau :
■ convoacă M.A.N. în sesiuni ordinare și extraordinare;
■ interpretează legile votate de M.A.N.;
■ exercită dreptul de grațiere și comută pedepsele, acordă decorații și medalii;
■ reprezenta Republica Populară Română în relațiile internaționale etc..

Consiliul de Miniștri (guvernul) este organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N. şi a
Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni. Acesta era format exclusiv din membri partidului unic6. Organele locale
ale puterii de stat erau Consiliile populare locale.

M.A.N., un parlament unicameral, avea dreptul de a modifica Constituția, forma guvernul și fixa atribuțiile
ministerelor, vota bugetul și fixa impozitele etc.

Exercitarea puterii judecătorești era realizată de instanțele de judecată (tribunalele şi judecătoriile populare) și
de Curtea Supremă. Intervenția politicului asupra justiției duce la pierderea independenței acesteia, inamovibilitatea
judecătorilor fiind suprimată.

Constituţia din 1948 a avut un caracter tranzitoriu, rolul său fiind pregătirea trecerii întregii economii sub controlul
statului, pe calea naționalizării. Deși multe dintre articolele ei proclamau garantarea unor drepturi și libertăți democratice,
acestea au fost în general încălcate sistematic în timpul regimului comunist.

O consecinta a Constitutiei este nationalizare, în 1948, a principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de
asigurări şi de transport ; incepând cu anul 1949 proprietatea privata este desfiintataîn agricultura ca urmare a
colectivizării .

Spre deosebire de constitutiile democratice, la cele totalitare nu putem identifica principii clare de organizare ale
statului, intrucât acestea fie nu sunt limpede mentionate, fie nu sunt respectate. Putem vorbi mai degraba de o serie de
„principii” pe baza carora Partidul Comunist isi asigura controlul asupra întregii societăţi.

6
Partidul Muncitoresc Român din 1948 până în 1965, Partidul Comunist Român din 1965.
Constitutia din 1952

Modificări aduse prin Constitutia din 1952 accentuează aservirea statului român faţă de Uniunea Sovietică.

În capitolul introductiv se preciza „Faurirea si intarirea statului de democratie populara, prietenia si alianta cu marea
Uniune Sovietica, sprijinul si ajutorul ei dezinteresat si fratesc asigura independenta, suveranitatea de stat, dezvoltarea si
inflorirea Republicii Populare Romane”.

Constituția definea regimul politic al democrației populare, bazată pe dictatura proletariatului. Puterea reprezintă
interesele celor care muncesc, respectiv alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, în care rolul conducător
îl are clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist.
Art. 1 – „Republica Populară Română este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate”.
Art. 2 – „Baza puterii în Republica Populară Română este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare în care
rolul conducător aparține clasei muncitoare”.
„Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi
instituţiilor în stat”.

Principiile de bază sunt : suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat și exercitarea acesteia prin organe
reprezentative, centralismul democratic, planificarea națională, activismul social și politic al cetățenilor.

Statul român este definit ca un „stat democrat-popular”, unitar, suveran și independent, dar fără a se menționa caracterul
său indivizibil sau inalienabil.

Art. 22. Prevedea că:

Organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Romane este Marea Adunare Nationala a Republicii Populare
Romane.
Prezidiul Marii Adunări Naționale îndeplinea atribuțiile M.A.N. în perioada dintre convocările acesteia.

Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor, care se păstrează din Constituția precedentă, subliniază preponderenţa
statului asupra cetăţeanului :
■ dreptul la muncă şi învăţătură;
■ dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie);
■ libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor;
■ libertatea demonstraţiilor de masă etc.

Organizarea social-economică a statului se bazează pe „proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, care are
fie forma proprietății de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietății cooperatist-colectiviste (proprietatea
gospodăriilor colective).”

Constitutia din 1965

O nouă constituție, adoptată odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu (1965), schimbă denumirea țării în
Republica Socialistă România, iar teritoriul său devine „inalienabil şi indivizibil”. O nouă reorganizarea administrativă
înlocuiește regiunile (raioanele) cu judeţele.

Partidul Muncitoresc Român ce devine Partidul Comunist Român primește rolul de conducător al întregii societăți.
Marea Adunare Națională rămâne în continuare organul suprem al puterii de stat și singurul legiuitor. Din 1967,
Prezidiului Marii Adunări Naționale este înlocuit cu un nou organism Consiliul de Stat. Consiliu de Miniștri (guvernul)
este organul suprem al administrației de stat.

Proprietatea și economia au un caracter socialist, statul român devenind proprietarul tuturor bogățiilor subsolului,
terenurilor din fondul funciar de stat, pădurilor, apelor, fabricilor, uzinelor, mijloacelor de transport, fondului de clădiri și
locuințe etc.
În anul 1974, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., ales de către Marea Adunare Națională, care preia
prerogativele deţinute până atunci de Consiliul de Stat.

Președintele avea următoarele atribuții :

■ prezida Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri şi Consiliul Apărării;
■ reprezenta puterea de stat în relațiile interne și internaționale, încheia tratate internaționale;
■ era comandantul suprem al forțelor armate și președintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România;
■ numea și revoca, la propunerea prim-ministrului, funcţionarii superiori ai statului şi justiţiei;
■ numea și revoca președintele și membrii Tribunalului Suprem;
■ conferea decorații;
■ putea da decrete prezidențiale și decizii şi impune starea de necesitate etc.

Libertățile și drepturile cetățenești stipulate în Constituție (libertatea cuvântului, presei, întrunirilor și

demonstrațiilor ș.a.) nu puteau fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și interesului celor ce muncesc.
Sistemul de vot prevedea vot universal, direct, egal și secret, de la 18 ani.

Constitutia din 1991

Constituția a fost elaborată în urma evenimentelor din 1989, după căderea regimului comunist. Noua constituție,
aprobată prin referendum, restabilea o serie de principii fundamental democratice și introduce noi principii constituţionale
europene. Adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată prin referendum de populaţie la 8 decembrie 1991, Constituţia a
reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a separării puterilor în stat şi a revenirii la pluripartidism .

România este un stat național suveran și independent, unitar și indivizibil (art.1) iar forma de guvernământ este
republica (art.2).

Drepturile și libertățile democratice ale cetățenilor români prevăzute acordă :

■ libertatea individuală, de exprimare, de asociere şi de întrunire;
■ dreptul la învăţătură, de vot (de la 18 ani), de a fi ales;
■ dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate;
■ proprietatea este ocrotită (din 2003 proprietatea devine garantată);
■ interzicerea pedepsei cu moartea şi a torturii etc.

Puterea executivă este exercitată de preşedintele României (reprezintă România, este garantul independenței
naționale, al unității și al integrității teritoriale, veghează la respectarea Constituţiei) şi de guvern (are conducerea
generală a administrației publice și asigură realizarea politicii interne şi externe).
Puterea legislativă aparține unui Parlament bicameral, organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare.
Legile adoptate de Parlament sunt trimise spre promulgare preşedintelui României.
Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti, instituția cea mai mare fiind Curtea Supremă de
Justiţie.
Sunt înființate noi instituții precum Curtea Constituțională și Avocatul Poporului.

Aderarea României la Uniunea Europeană a impus modificarea Constituției în 2003 (prin referendum), fiind revizuite
articole prin se care îmbină tradiţia democratică din spaţiul românesc cu principiile constituţionale europene. De
asemenea, modificări au fost făcute și la alegerea președintelui (durata mandatului crește de la 4 ani la 5 ani), iar guvernul
(Consiliul de Miniștri) este definit ca organul suprem al administrației de stat.

Importanta adoptarii constitutiilor in România a fost data de faptul ca prin definitie aceste documente
instituie un regim politic, precizeaza modalitatea in care se guverneaza. Adoptarea unei constitutii este necesara
pentru a da legitimitate regimului politic, oricum ar fi el democratic, autoritar sau totalitar. Astfel se intampla în
anii comunismului din Romania, cand desi se stia cine si cum guverneaza, tot a fost necesar sa se enunte principiile
politice în textele constitutiiilor. Astazi majoritatea statelor lumii actioneaza în limitele precizate de legile
fundamentale pe care le-au adoptat.