Proiectul instaurării unei societăți multiculturale, în care culturile sau religiile să intre în dialog,

să se îmbogățească reciproc prin diversitatea lor, a părut o metodă fericită de a înlocui vechea
tendință de asimilare a celor care vin din altă parte.

Olanda, Marea Britanie și câteva alte state au reprezentat avangarda în acest domeniu. Însă iată
că vremurile se schimbă. Cum să înțelegem recrudescența populismului xenofob într-o bună
parte a Europei? Ca pe o reacție a populațiilor destabilizate de criza economică mondială și care
caută un țap ispășitor? Sau ca pe limitele unei utopii?

Exemplele istorice ale unor societăți multiculturale cu o anumită perenitate nu lipsesc:

fostul imperiu turc, epoca de aur a Spaniei musulmane; în perioada actuală, Libanul, India
sau Statele Unite. Ce au ele în comun? O mare segregare între diferitele comunități care le
compun, precum și mari inegalități.

De cealaltă parte, societățile lăudate pentru aspectul lor egalitar, precum cele din Europa de Nord
sau Japonia, sunt în mod tradițional marcate de o mare omogenitate culturală. Iar acolo unde
această omogenitate dispare, așa cum se întâmplă acum în Europa de Nord, populismul xenofob
este în plină expansiune.

Cel puțin două motive fac dificilă realizarea visului unei societăți multiculturale care să fie
egalitară și puțin segregată. Nu există instituții sau legi (sistemul politic, funcționarea justiției,
dreptul muncii etc) care să fie neutre în ceea ce privește diversitatea culturilor. În societăților
complet multiculturale, cadrul legal și instituțional (în special legislația privind familia) se pliază
pe apartenența comunitară a fiecăruia.

În acest context, unii propun ca, în statele europene, șaria să fie considerată reperul pentru
existența populațiilor de origine musulmană. Pe această logică, ajungem repede la coexistența
unor comunitați care furnizează un cadru de existență pentru membrii săi și exercită un control

strict asupra acestei existențe.

Ghetoizarea comunitară care rezultă pare puțin compatibilă cu idealul unei societăți de cetățeni
ce trăiesc într-un spațiu public și în care fiecare este liber în alegerile sale culturale, cu o viață
privată lipsită de orice presiune.
În plus, într-o societate multiculturală puțin segregată, în care comunitățile nu trăiesc în teritorii
strict definite, culturile se întâlnesc zi de zi prin intermediul unei largi sfere sociale, în principal
la școală și la locul de muncă.

Cum a arătat Pierre Bourdieu în cartea sa « Mizeria lumii », coexistența în același spațiu a unor
populații ale căror moduri de existență sunt incompatibile (de exemplu pentru că au concepții
foarte diferite în privința granițelor între sunelele ce fac parte dintr-o existență normală și
zgomotele ce deranjează) reprezintă o sursă de mari tensiuni.

Oricare ar fi politicile de mixitate socială și etnică într-un anumit mediu, libertatea pe care o are
fiecare de a-și alege domiciliul, în măsura posibilităților sale, conduce în realitate orice societate
multiculturală spre o segregare puternică.

Deschiderea către celălalt trebuie să ne împingă să-i însoțim cu omenie pe cei nevoiți să
parcurgă calea dificilă a adaptării la o nouă lume, și nu să-i mințim. *

ulticulturalismul în Europa Centrală şi de Est

Semnificaţia conceptelor legate de fenomenul multiculturalităţii fiind definită în mod
preponderent de gînditori occidentali, mulţi autori se întreabă dacă se poate vorbi de relevanţa
acestora în contexte precum Asia, Africa sau chiar Europa Centrală şi de Est. Deşi poate părea
forţată la prima vedere, evident fiind faptul că multiculturalitatea este un fenomen larg răspîndit
în regiunile amintite, dilema nu este fără temei.
Motivele nu sînt greu de descifrat. Conceptualizările privind semnificaţia multiculturalismului
sînt produsul modernităţii tîrzii şi, ca atare, ele rămîn cantonate în excepţionalismul modernităţii
de tip occidental. Deşi tematizează eşecurile reziduale ale modernităţii – în măsura în care
modernizarea a urmărit omogenizarea culturală a societăţilor, conform lui Ernest Gellner Liah
Greenfeld, Yael Tamir şi altora, discursul multiculturalist presupune ca premise tocmai acele
realizări ale modernizării care lipsesc sau sînt precare în afara zonelor de influenţă ale
universalismului de tip occidental. Problema relevanţei celor recomandate de multiculturalişti în
regiuni precum Europa Centrală şi de Est rămîne deci de actualitate, iar rezolvarea dilemei nu
este lipsită de impedimente.

Provocările diversităţii

O primă problemă o reprezintă însăşi semnificaţia conceptului de multiculturalism. În pofida

popularităţii fără precedent a termenului – „în momentul de faţă, am ajuns să fim toţi
multiculturalişti“, spunea Nathan Glazer în 1997 –, nu există un larg consens privind o definiţie
cît de cît cuprinzătoare a acestuia. Mai mult, se poate vorbi despre o adevărată inflaţie a
semnificaţiei, conceptul fiind utilizat în mod frecvent nu numai în contexte incomparabile,
dar şi cu referire la idealuri şi obiective contradictorii. Categoria de „multiculturalişti“,
propusă cu generozitate de Glazer, include deci persoane care înţeleg prin multiculturalism
lucruri cu greu reconciliabile.
Din punct de vedere formal, o cale de ieşire din acest impas terminologic a fost sugerată de
Bhikhu Parekh, care a evidenţiat importanţa distincţiei între conceptul de „multicultural“ şi acela
de „multiculturalism“: în timp ce primul se referă la faptul sociologic al diversităţii etnoculturale
în sens larg – care include diversitatea etnică, lingvistică şi religioasă, în primul rînd, dar şi pe
cea reprezentată de existenţa unor subculturi sau de diferenţele de perspective –, termenul
de „multiculturalism“ precizează răspunsul normativ la consecinţele care decurg din diversitate.
În mod evident, separarea aspectelor empirico-descriptive de dimensiunile normative este un
important pas înainte, dar fondul problemei rămîne neatins: dacă, în ceea ce priveşte
dimensiunile empirice ale fenomenului, cei interesaţi au la dispoziţie o imagine de ansamblu din
ce în ce mai exactă şi mai nuanţată, consecinţele care rezultă şi modalităţile de gestionare ale
acestora rămîn deocamdată obiectul unor controverse.

Răspunsuri şi recomandări

Lumea care a rezultat este marcată însă de serioase imperfecţiuni. Numărul de state, aşa cum
am văzut, este mult sub numărul culturilor, iar şansele de supravieţuire a culturilor care
sînt dominante în interiorul acestor state sînt incomparabil mai mari decît în cazul acelora
care nu beneficiază de suportul unui întreg aparat instituţional. În pofida acestor
dezechilibre, comunităţile culturale urmăresc aceleaşi deziderate şi ele rămîn interesate în mod
egal de păstrarea şi reproducerea omogenităţii interne, indiferent dacă sînt sau nu culturi
dominante în interiorul vreunui stat. Principala miză a răspunsului normativ la provocarea
diversităţii rezultă deci din acest conflict între obiectivele urmărite de culturile dominante şi
nondominante în interiorul majorităţii statelor existente azi. Dacă multiculturalismul este înţeles
în sensul recomandat de Parekh, atunci sarcina acestuia este oferirea de răspunsuri pertinente la
întrebarea: cum pot fi depăşite aceste imperfecţiuni ale lumii în care trăim?
Un prim răspuns, teoretic posibil, ar fi recomandarea normativă privind crearea de noi state. Deşi
această perspectivă normativă lipseşte cu desăvîrşire din orizontul comunităţii internaţionale,
numărul statelor a crescut, într-adevăr, încontinuu după cel de-al Doilea Război Mondial. În
comparaţie cu 1971, de exemplu, cînd numărul statelor era de 132, creşterea înregistrată pînă azi
este de aproape 50%. În majoritatea cazurilor, consecinţele emancipatoare ale acestor evoluţii nu
pot fi contestate cu siguranţă. Totuşi, numărul statelor omogene nu a crescut semnificativ (de la
12, în 1971, a ajuns la 19, în 2008), iar marea majoritate a statelor noi sînt şi ele caracterizate
printr-un grad pronunţat de diversitate. Provocările diversităţii rămîn deci, în pofida sporirii
numărului de state.

Un alt gen de răspuns este oferit de teoreticienii multiculturalismului care acceptă atît
diversitatea, cît şi status quo-ul ca premise şi formulează recomandări privind gestionarea
consecinţelor diversităţii în interiorul statelor existente. Ideile lui Charles Taylor, Jürgen
Habermas, Joseph Raz, Will Kymlicka şi ale multor altora converg în a accentua nevoia de
conceptualizare a comunităţii politice în mod diferit (prin reflectarea adecvată a tuturor
componentelor), împreună cu nevoia de nuanţare a unor teze fundamentale ale liberalismului
(precum cea referitoare la principiul priorităţii individului faţă de comunitate) sau cu necesitatea
redefinirii unor instituţii politice fundamentale (precum cetăţenia sau democraţia reprezentativă).
Viziunea cea mai revoluţionară îi aparţine lui Parekh, care consideră că provocarea diversităţii
contemporane este fără precedent în istorie, iar gestionarea eficientă a consecinţelor sale
presupune „structurarea vieţii politice“, în aşa fel încît aceasta să reflecte în mod adecvat
diversitatea. Însăşi viziunea de ansamblu a societăţii trebuie revizuită, spune Parekh, astfel încît
aceasta să reflecte „principii, instituţii şi politici“ acceptate şi susţinute în mod egal de toate
componentele culturale ale societăţii. Miza unei astfel de societăţi este să asigure unitatea
politică fără uniformitate culturală, să fie incluzivă fără să asimileze, să fundamenteze
sentimentul comun de apartenenţă în paralel cu recunoaşterea dreptului legitim la
diferenţiere, să încurajeze cultivarea unor identităţi colective distincte fără subminarea
identităţii ce decurge din apartenenţa la aceeaşi comunitate politică.
Numitorul comun al acestor recomandări normative este, deci, renunţarea la ipoteza omogenităţii
culturale a comunităţilor politice şi adaptarea instituţiilor politice fundamentale la condiţiile
diversităţii.
Trecînd peste întrebarea, nu lipsită de importanţă, de altfel, dacă societăţile occidentale sînt sau
nu conforme cu spiritul acestor recomandări, ne putem întoarce acum la problema relevanţei
celor recomandate de multiculturalişti în context central- şi est-european.

Una dintre caracteristicele definitorii ale regiunii este dată de faptul că proiectele de modernizare
ale popoarelor din această parte a Europei au fost mult întîrziate, apariţia unui număr relativ
mare de state noi, după prăbuşirea sistemului comunist, fiind un indicator elocvent al
decalajului cu care mişcările de emancipare naţională din regiune şi-au atins obiectivele. În
majoritatea acestor state noi, dilemele cu care elitele politice s-au confruntat erau aceleaşi: în ce
măsură pot fi reconciliate obiectivele consolidării politice cu acomodarea diversităţii? În ţările
baltice, Slovacia sau Macedonia proiectele de construcţie naţională aveau de ales între opţiunea
consolidării prin accentul pus pe aparenţele omogenităţii sau negocierea relaţiilor
intercomunitare, în aşa fel încît acestea să fie reflectate în instituţiile statului.

Dileme similare i-au preocupat şi pe reprezentanţii statelor est-europene mai vechi, angajate în
procesul tranziţiei spre democraţie. În cazul lor, o întrebare frecventă era dacă acomodarea
diversităţii trebuie să fie amînată pînă după consolidarea democraţiei sau poate fi urmărită
simultan cu crearea instituţiilor fundamentale ale statului de drept.
Rezultă din cele de mai sus că recomandările multiculturaliştilor occidentali au o relevanţă
incontestabilă pentru Europa Centrală şi de Est. Întrebarea care se pune în continuare vizează
măsura în care rezultatele la care s-a ajuns sînt sau nu compatibile cu performanţa ţărilor din
Occident.

Răspunsul la această întrebare ar necesita o analiză nuanţată. Este incontestabil, pe de o parte, că

în Occident există azi modele de acomodare a diversităţii pe care reprezentanţii minorităţilor
naţionale din Europa Centrală şi de Est le invocă cu invidie. Nu este însă mai puţin adevărat că
statele regiunii au dat dovadă, în ultimele două decenii, de o inventivitate politică apreciabilă în
gestionarea şi instituţionalizarea relaţiilor intercomunitare. Iar în ceea ce priveşte viitorul, ne
putem aştepta ca decalajul dintre statele occidentale şi cele ale Europei Centrale şi de Est să
dispară şi mai pregnant, dilemele privind avantajele omogenităţii şi costurile acomodării
diversităţii punîndu-se în ambele regiuni în termeni identici.

––––––––––––––––

� Stereotipuri
r (inter)culturale i imagologie litera r
� lcl
Moral, etici comunicare intercultural
� toriile �i interculturalitatea
� nExperiene interculturale migratorii.
uColocviul este structurat pe dou axe : FRANCOFO
N N �i HISPANOFO
N N
Limbi de comunicare: franceza, spaniola, romana, engleza, rusa.

O astfel de pluratitate
principiala, nu o multiplicitate superficiala, cauta Derrida atunci cind
pretinde o noua scriitura care sa vorbeasca in acelasi timp mai multe limbi si
sa articuleze concomitent mai multe texte. In plus el este de recunoscut ca
atare si pentru ca face ca totul sa fie, daca nu text, atunci cu siguranta
„scriitura”.. Cresterea nelimitata a
multiplicitatii produce in acelasi timp, prin posibilitatile pe care le deschide,
o validare prin comparare a acestor diferente, care se neutralizeaza reciproc
si intra in consonanta ajungind la indiferenta. Cultura noastra a devenit o
astfel de uriasa masinarie a validarii prin comparare a diferentelor pe care
tot ea le-a produs, iar dialectica diferentierii se rastoarna in indiferenta.

Mai toate interven.iile insista asupra faptului ca specific

postmodernismului este pluralismul Pluralismul implica, fatalmente (.i
spre lauda lui), contradic.ia, opozi.ia Postmodernismul se vrea .pluralist, tolerant .i
eclectic. (Monica Spiridon); incearca sa reci.tige publicul,
sa-l seduca, sa-l faca sa redescopere placerea lecturii De-atunci
incoace s-a intimplat ceva, ceva dramatic, de natura sa
inlocuiasca consensul prin dezbinare.. Va reu.i sa reg
aseasca postmodernismul acest consens (care nu trebuie
confundat cu uniformizarea)? Daca e o simpla moda (de.i
o moda nu e niciodata simpla), atunci va urma ciclul
despre care vorbea Eco intr-un articol de acum doua
decenii, intitulat .Modele modei culturale.: ignoran.a .
informare . consens . moda . renegare. Dar, chiar .i in
aceasta ipostaza, el exprima actualmente o stare de spirit
pe care ar fi o imensa eroare sa o ignoram sau sa o
ridiculizam. O cultura care nu da na.tere la mode, adauga
acela.i Eco, este o cultura statica. Problema nu e de a
reprima modele, ci de a le controla, adica de a produce un
discurs specializat care sa dubleze (.i sa .indiguiasca.)
discursul spontan .i difuz (.i, citeodata, confuz).
Care ar fi, in aceasta perspectiva, rolul criticii? Nivelurile
realita.ii in literatura.. Scriitorul reconstituie acolo
cadrajul narativ din Decameronul lui Boccaccio: o atmosfer
a idilica, fericita, o realitate stilizata, un loc unde
grupul de naratori i.i petrece timpul cit mai agreabil cu
putin.a .i se lasa in voia placerii povestirii. Dar acest
cadru, observa Calvino, nu e un simplu element decorativ:
spa.iul paradisiac este inconjurat de un alt cadru,
tragic .i funebru: ciuma care bintuia in Floren.a anului
1348. Or, tocmai aceasta .realitate lugubra [...] da sens
utopiei unei societa.i idilice, guvernata de frumuse.e,
amabilitate .i spirit., societate utopica a carei principala
32
finalitate este... povestirea. ~
nsa nu e oare tulburator ca
lumea acestui sfir.it de secol, lume deloc ocolita de convulsii
.i amenin.ari, produce un proiect cultural ce pune
pe primul plan delectarea, ironia, placerea narativita.ii,
dialogul, pluralismul? .Viitorul este previzibil... retrospectiv
., scrie . in ni.te masurate .i subtile .Presupuneri
despre postmodernism. . Livius Ciocirlie. Desigur. .i
totu.i, utopia postmodernista sa nu anticipe oare nimic?
Multiculturalismul reprezinta recunoa.terea .i promovarea pluralismului cultural intr-o
societate. Acesta subliniaza .i cauta sa protejeze varietatea culturala, concentrandu-se, in
acela.i timp, asupra rela.iilor adesea inegale ale minorita.ii cu culturile dominante.
Multiculturalismul este un discurs al postmodernita.ii .i semnifica experien.a sociala
a diversita.ii .i pluralismului. El exprima ideea opozi.iei fa.a de teoriile globalizarii .i
omogenizarii, accentuand aspectele diferen.ei .i diversita.ii culturale, politice, etnice sau
de gen.

Solicitarea recunoa.terii identita.ii culturale in societa.ile multiculturale a devenit deosebit de

importanta, avand in vedere ca o comunitate democratica de configura.ie liberala (bazata
pe drepturi .i liberta.i individuale, pe demnitatea umana) ar trebui sa garanteze aprecierea
egala a membrilor sai.
In sens pozitiv, diversitatea interculturala contribuie la boga.ia vie.ii
umane, la fel ca diversitatea intraculturala (Schwartz, 1986).
Dupa cum afirma Kymlicka, diversitatea
culturala este valoroasa [i in sens cvasiestetic, ea creand o lume mai interesanta,

Ne inscriem in aria culturilor de tip cumulativ- sintetic, in vreme ce culturile apusene –

depa.ind de mult stadiul cumulativ – au interiorul limbii franceze. Au
devenit „expansioniste”... Orice intra-cultura e in
l rela.ii multiple cu inter-cultura
Pronosticuri vizand devenirea fenomenului nostru
cultural dupa incadrarea in Uniunea Europeana sunt greu
de facut. Diferen.ierile in materie de cultura de la un
spa.iu la altul vor continua.
Practic, ideea de
omogenizare – aplicabila in economie – e un non sens in
. cultura. Dirijism cultural? Nu poate fi vorba de modele,
„ de paradigme .i sisteme obligatorii; in cauza fiind
ethnosul specific, raporturile cu istoria, cu mitologia .i
Un camp stilistic definitoriu, camp
constituit de-a lungul multor secole – cum este al nostru –
, nu se lasa alterat de conjunctural.
Multiculturalitatea, susţinută trufaş de postmodernişti, este înlocuită de interculturalitate,
o dată ce transmodernismul priveşte „întreaga sferă a fiinţei şi fiinţării”, nici spirit, nici materie,
cu depăşirea ambelor forme. Pe de altă parte, noua mişcare spirituală, aflată – ne încredinţează
autorul – în plină ascensiune, respinge atât naţionalismul îngust/şovin, cât şi
internaţionalismul agresiv ce ameninţă identităţile naţionale şi individuale cu pericolul
imediat al uniformizării şi secătu

irii spirituale, în favoarea „transnaţionalismului în ethosul transmodernităţii” (p. 93

deea federalizarii Europei este, nu mai incape indoiala, o forma de utopie. Ea presupune
centralizarea unor aspecte care, prin natura lor, fac diferenta intre popoare si interese diferite.
Este posibil un numitor comun, fara a da nastere unor conflicte care vor fi greu de aplanat? Sa
speram ca da.

despre o anumita "moarte a utopiei", ca si cum aceasta ar imprumuta numai formele opresiunii
strict politice Cine isi pastreaza insa nealterat simtul corectei perceptii a realitatii, poate ajunge la
o concluzie oricum numai linistitoare nu: anume ca mirajul pe care Occidentul il exerseaza
asupra mai napastuitei lumi estice tot pe o utopie a sistematizarii "geometrice" a binelui se
sprijina, ca mult doritul trai mai bun, confortul etc. sint promisiuni livrate in cadrul unui proiect
propagandistic a carui eficienta nu este departe de cea a comunismului.
Intr-un eseu care isi asuma, in stilul cunoscut al autorului, responsabilitatea avansarii unor
ipoteze nu tocmai comode, Al. Paleologu afirma transant ca, in ceea ce il priveste, nu mai exista
nici un dubiu: Uniunea Europeana reprezinta o forma de utopie care in viitor isi va
demonstra, conform regulii, totala ineficienta, de vreme ce ideea de Europa a luat nastere
datorita unitatii religioase a crestinismului inca nescindat la acea data. Stiu ca nu sint
acestea cele mai incurajatoare ipoteze pe care noi, romanii, atit de dornici de a intra in rindul
lumii bune, ne-am dori sa le auzim, dar este tonic faptul ca din cind in cind se mai ivesc voci
temperate, lucide, care sa ne zguduie din visatoria lipsita de discernamint.

Utopia se dovedeste a fi, de multe ori, o simpla strategie de persuasiune, de cistigare a

multimilor.

Procesul de reconstrucţie a identităţii naţionale in raport cu

valorile europene nu este unul lin sau uşor. In Romania el este marcat de două extreme
periculoase. Pe de o parte se află utopia Occidentului, care constă in accepţarea a tot ce vine

din Uniunea Europeană ca pe o iluminare absolută pe care trebuie să o preiei

Ar rămane termenul « pluri-cultural » ce semnalează diferenţa fără a o cuantifica.

Totuşi,
exceptand descrierile statistice ale populaţiilor, acest termen nu permite abordarea relaţiilor intre
comunităţi. Iată de ce i-am preferat termenul de « intercultural » ce lasă să se inţeleagă, nu
doar
prezenţa mai multor culturi sau « naţiuni » in cadrul unui stat, ci şi o anumită relaţie intre

entităţile culturale distincte

Daca il vom

considera in contextul sau mondial si in raport cu intalnirea culturilor sau a ceea ce unii
numesc

« metisaj cultural ». Intr-adevar, problematica interculturala din Romania este in acelasi timp

specifica dar participa si la contextul intercultural regional si european

Traim intr-o lume traversata de conflicte interetnice si de crize identitare.

Globalizarea modelului societatii deschise si libere a facilitat contactul intim al unor culturi

Diferite

Pastrarea identitatii nu trebuie sa insemne mortificarea culturala. Problema

este — aici gasim una dintre marile sfidari ale lumii de astazi — cum sa facem ca sa acceleram si

sa controlam evolutiile diverselor culturi pe directia convergentei si sa punem astfel convietuirea

interculturala in locul conflictelor interculturale, fara riscul siluirii diversitatii culturale pe

calea
asimilarii unei culturi de catre alta? Integrarea europeana (constructia unei Europe unite) nu este
un exercitiu de fantezie ci o

incercare vitala menita a oferi o securitate si stabilitate durabile pentru ambele jumatati ale

Europei.

Diversitatea culturala inseamna bogatie. Ar trebui pastrata intocmai. Dar aceasta diversitate nu

trebuie sa submineze sansele unei vieti civice in cadrul unei civilizatii coerente, consolidata de

solidaritatea membrilor sai. Multiculturalismul civic ar putea acorda Europei stabilitatea

dorita,

permitand tuturor si fiecarui individ sa atinga satisfactia deplina de a avea posibilitatea sa

traiasca, in acelasi timp, in cadrul unei civilizatii si a catorva mii de culturi.

De fapt astazi se utilizează din ce in ce mai puţin termenul de

cultură, in timp ce se utilizează mai mult noţiuni ca de exemplu multiculturalism, comunicare
interculturală şi raporturi transnaţionale (inţelese evident ca legături transculturale), in care
prefixurile multi-, inter- şi trans- posedă intre ele evidente afinităţi, dar şi subtile diferenţe de

conotaţie, nu intotdeauna perceptibile la prima vedere. tinde în realitate să reliefeze diferenţa şi

nu rareori separarea netă dintre culturi. Acesta poseda de aceea o directie mai relativista si
comunitarista, mai mult aditiv si mai putin relational decat

celelalte doua pe care le-am mentionat (Taylor, 1992; Akkari, 2002). Nu trebuie sa ne mire ca

multi este utilizat de studiosi, politicieni si intelectuali producatori de identitate in tari unde

diferenta culturala este considerata ca un dat, un fapt care trebuie luat in mod pragmatic ca atare

(Anglia) sau unde aceasta devine obiectul unui adevarat cult (Statele Unite, Canada, Australia).

Dar multi- este extrem de popular chiar si in societatea post-coloniala; este un derivat al

societatilor plurale voite si impuse de imperiul britanic si de cel olandez (Furnivall, 1939). In

acest context etnic si cultural, cu majoritate si minoritate uneori paralele, dar de cele mai multe

ori juxtapuse social in interiorul unei entitati statale, asa cum arata exemplele clasice din
Trinidad

Tobago, Malaysia, Singapore, Indonesia, Mauritius si Republica sudafricana, multi- reprezinta

un

element indispensabil in discursurile care isi propun sa legitimeze diferentele culturale in sfera

publica, punandu-le in scena in mod demonstrativ.

Prefixul inter presupune insa, atat in mediul descriptiv cat si in cel normativ, o viziune mai

universalista si o orientare mai voluntarista. Si din acest motiv in unele cazuri, din eroare sau
pe

buna dreptate, este utilizat in opozitie cu multi (Akkari, 2002). De fapt, prin intermediul

prefixului inter se exprima aproape fara exceptie o disensiune fata de ideea de cultura inteleasa
ca

o cusca de fier care pare sa fie insa inerenta prefixului multi. Intalnirea si interactiunea dintre

culturi este conceputa de aceea in termeni declarat dinamici si relationali si implica la

indivizi

capacitatea de a defini, a plasa si a negocia, intre anumite limite, propria apartenenta si

propria

identitate culturala. In termenii in care apare inter- este vorba in mod evident de un spirit mai

liberal si cateodata iacobin, apartinand republicanismului civic care in definitiv postuleaza

modele normative de integrare si nu de separare culturala intre majoritati si minoritati. Este de

aceea aproape banal, dar nu superfluu, sa observam ca prefixul inter- este mai caracteristic lumii

francofone, mai patrunsa de valorile Revolutiei de la 1789. Cu toate acestea trebuie adaugat ca,

modelele de integrare care opereaza cu prefixul inter- sunt deseori intelese de propunatorii
lor ca

alternative ale deja cunoscutelor strategii asimilationiste care au influentat timp de un secol

raportul dintre majoritate si grupurile minoritare in Franta (Schnapper 1991; Weber, 1976).

In fine, prefixul trans- este fara indoiala acela care subintelege continuturi mai utopice si
pentru

ca termenii in care acesta apare se fondeaza deseori pe un individualism mai marcat si pe

un

voluntarism care atinge everything goes. Adjectivele ca transcultural sau transnational sunt de

cele mai multe ori utilizate pentru a indica acea capacitate personala sau colectiva de a
transcende

granitele culturale si frontierele nationale si de a trece de la o apartenenta si de la o

identitate la

alta cu o extrema usurinta. Aceia care opereaza cu perspectiva transculturalitatii si/sau

transnationalitatii vad deci societatea ca pe un ecumene global in care indivizii cu identitati

devenite deja nomade traiesc si interactioneaza in ambient cosmopolit (asa-zisii ethnoscapes)

caracterizati de hibridare si de creolizare culturala (Appadurai, 1991; Appadurai, 1993).

A dori sa generalizam la societatea globala acest aspect specific al complexitatii culturale fie si
cu o orientare normativa, ar corespunde initierii unei noi si periculoase reificari a unei

viziuni utopice O naţiune cosmopolită este deci mereu o comunitate de destin

in care recunoaşterea diferenţei culturale este garantată dar la care se aparţine dincolo de afilierea
etnică. Coeziunea socială intr-o naţiune cosmopolită este deci dictată in primul rand de voinţa

cetăţenilor săi de a trăi impreună in ciuda evidentelor deosebiri.

focalizaţi pe ideea reconcilierii ca singură soluţie pentru stabilitatea socială durabilă.

Acestea sunt discursurile de tip multicultural şi intercultural6 care, plecand de la recunoaşterea

diversitatii culturale, propun modele de societate in care sunt valorizate in egala masura, atat

pastrarea si dezvoltarea identitatilor specifice, cat si comunicarea interculturala. Din perspectiva

tipurilor de discurs analizate mai sus o astfel de optiune poate fi insa receptionata de cele doua

grupuri in doua moduri distincte. Astfel, in prima varianta, optiunea

multiculturala/interculturala

va fi privita ca idealista si lipsita de corespondent in realitate, ramanand deci un discurs

steril ce

va continua sa fie interpretat selectiv de cele doua parti: minoritarii accentuand aspectele
legate

de identitate, iar majoritarii pe cele legate de comunicare. Nici cealalta varianta nu este insa

satisfacatoare, ea presupunand intelegerea multiculturalitatii/interculturalitatii ca un compromis,

un punct median in continuumul identitate – comunicare in care ar exista si putina identitate, si

putina comunicare, desigur spre frustrarea reprezentantilor ambelor grupuri.

ste evident faptul că, la sfârşitul anilor ’60 (dacă am avea în vedere chiar şi numai efectele
politice ale binecunoscutului an 1968), lumea europeană (şi nu numai ea!) s-a angajat în
traversarea unor transformări vizibile. Acestea au fost atât de puternice, încât în ciuda „cortinelor
trase”, ele şi-au făcut simţită prezenţa, de la lumea estică, închisă, comunistă, până la cea
islamică, de la regimurile politice autoritare până la societăţile deschise, conferind imaginea unui
univers, în care, simultan, se resimţeau fenomene interdependente.
ostmodernismul românesc devine, din punct de vedere politic, ambivalent, fiind dublu codificat:
atât complice, cât şi contestatar la adresa oricărui fenomen de închidere, invitându-ne
(în)spre participarea la o dezbatere asupra naturii şi a direcţiilor de deplasare ale societăţiilor
actuale, într-un context globalizant. Postmodernismul – prin comparaţie cu tradiţia ce îl precedă
– face vizibile mecanismele textuale şi apartenenţa personajelor şi situaţiilor la „realitatea”
imanentă discursului. „Aceasta atrage implicit atenţia asupra procesului de construcţie al unei
lumi, prin conș>tientizare. Textele postmoderne atrag atenţia asupra procesului de construire a
lumii fictive prin scris” (Waugh 102).

Metaficțiunea* este formula care dezvăluie aceste mecanisme

Pluralitatea lumilor şi a identităţilor poate fi consecinţa, in

plan literar, a atitudinii sfidătoare a postmodernilor faţă de
hegemonia conceptelor literare, in definitiv, faţă de orice sistem care
pretinde că deţine adevărul absolut