Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Utopia Multiculturalitatii
Utopia Multiculturalitatii
să se îmbogățească reciproc prin diversitatea lor, a părut o metodă fericită de a înlocui vechea
tendință de asimilare a celor care vin din altă parte.
Olanda, Marea Britanie și câteva alte state au reprezentat avangarda în acest domeniu. Însă iată
că vremurile se schimbă. Cum să înțelegem recrudescența populismului xenofob într-o bună
parte a Europei? Ca pe o reacție a populațiilor destabilizate de criza economică mondială și care
caută un țap ispășitor? Sau ca pe limitele unei utopii?
De cealaltă parte, societățile lăudate pentru aspectul lor egalitar, precum cele din Europa de Nord
sau Japonia, sunt în mod tradițional marcate de o mare omogenitate culturală. Iar acolo unde
această omogenitate dispare, așa cum se întâmplă acum în Europa de Nord, populismul xenofob
este în plină expansiune.
Cel puțin două motive fac dificilă realizarea visului unei societăți multiculturale care să fie
egalitară și puțin segregată. Nu există instituții sau legi (sistemul politic, funcționarea justiției,
dreptul muncii etc) care să fie neutre în ceea ce privește diversitatea culturilor. În societăților
complet multiculturale, cadrul legal și instituțional (în special legislația privind familia) se pliază
pe apartenența comunitară a fiecăruia.
În acest context, unii propun ca, în statele europene, șaria să fie considerată reperul pentru
existența populațiilor de origine musulmană. Pe această logică, ajungem repede la coexistența
unor comunitați care furnizează un cadru de existență pentru membrii săi și exercită un control
Ghetoizarea comunitară care rezultă pare puțin compatibilă cu idealul unei societăți de cetățeni
ce trăiesc într-un spațiu public și în care fiecare este liber în alegerile sale culturale, cu o viață
privată lipsită de orice presiune.
În plus, într-o societate multiculturală puțin segregată, în care comunitățile nu trăiesc în teritorii
strict definite, culturile se întâlnesc zi de zi prin intermediul unei largi sfere sociale, în principal
la școală și la locul de muncă.
Cum a arătat Pierre Bourdieu în cartea sa « Mizeria lumii », coexistența în același spațiu a unor
populații ale căror moduri de existență sunt incompatibile (de exemplu pentru că au concepții
foarte diferite în privința granițelor între sunelele ce fac parte dintr-o existență normală și
zgomotele ce deranjează) reprezintă o sursă de mari tensiuni.
Oricare ar fi politicile de mixitate socială și etnică într-un anumit mediu, libertatea pe care o are
fiecare de a-și alege domiciliul, în măsura posibilităților sale, conduce în realitate orice societate
multiculturală spre o segregare puternică.
Deschiderea către celălalt trebuie să ne împingă să-i însoțim cu omenie pe cei nevoiți să
parcurgă calea dificilă a adaptării la o nouă lume, și nu să-i mințim. *
Provocările diversităţii
Răspunsuri şi recomandări
Lumea care a rezultat este marcată însă de serioase imperfecţiuni. Numărul de state, aşa cum
am văzut, este mult sub numărul culturilor, iar şansele de supravieţuire a culturilor care
sînt dominante în interiorul acestor state sînt incomparabil mai mari decît în cazul acelora
care nu beneficiază de suportul unui întreg aparat instituţional. În pofida acestor
dezechilibre, comunităţile culturale urmăresc aceleaşi deziderate şi ele rămîn interesate în mod
egal de păstrarea şi reproducerea omogenităţii interne, indiferent dacă sînt sau nu culturi
dominante în interiorul vreunui stat. Principala miză a răspunsului normativ la provocarea
diversităţii rezultă deci din acest conflict între obiectivele urmărite de culturile dominante şi
nondominante în interiorul majorităţii statelor existente azi. Dacă multiculturalismul este înţeles
în sensul recomandat de Parekh, atunci sarcina acestuia este oferirea de răspunsuri pertinente la
întrebarea: cum pot fi depăşite aceste imperfecţiuni ale lumii în care trăim?
Un prim răspuns, teoretic posibil, ar fi recomandarea normativă privind crearea de noi state. Deşi
această perspectivă normativă lipseşte cu desăvîrşire din orizontul comunităţii internaţionale,
numărul statelor a crescut, într-adevăr, încontinuu după cel de-al Doilea Război Mondial. În
comparaţie cu 1971, de exemplu, cînd numărul statelor era de 132, creşterea înregistrată pînă azi
este de aproape 50%. În majoritatea cazurilor, consecinţele emancipatoare ale acestor evoluţii nu
pot fi contestate cu siguranţă. Totuşi, numărul statelor omogene nu a crescut semnificativ (de la
12, în 1971, a ajuns la 19, în 2008), iar marea majoritate a statelor noi sînt şi ele caracterizate
printr-un grad pronunţat de diversitate. Provocările diversităţii rămîn deci, în pofida sporirii
numărului de state.
Un alt gen de răspuns este oferit de teoreticienii multiculturalismului care acceptă atît
diversitatea, cît şi status quo-ul ca premise şi formulează recomandări privind gestionarea
consecinţelor diversităţii în interiorul statelor existente. Ideile lui Charles Taylor, Jürgen
Habermas, Joseph Raz, Will Kymlicka şi ale multor altora converg în a accentua nevoia de
conceptualizare a comunităţii politice în mod diferit (prin reflectarea adecvată a tuturor
componentelor), împreună cu nevoia de nuanţare a unor teze fundamentale ale liberalismului
(precum cea referitoare la principiul priorităţii individului faţă de comunitate) sau cu necesitatea
redefinirii unor instituţii politice fundamentale (precum cetăţenia sau democraţia reprezentativă).
Viziunea cea mai revoluţionară îi aparţine lui Parekh, care consideră că provocarea diversităţii
contemporane este fără precedent în istorie, iar gestionarea eficientă a consecinţelor sale
presupune „structurarea vieţii politice“, în aşa fel încît aceasta să reflecte în mod adecvat
diversitatea. Însăşi viziunea de ansamblu a societăţii trebuie revizuită, spune Parekh, astfel încît
aceasta să reflecte „principii, instituţii şi politici“ acceptate şi susţinute în mod egal de toate
componentele culturale ale societăţii. Miza unei astfel de societăţi este să asigure unitatea
politică fără uniformitate culturală, să fie incluzivă fără să asimileze, să fundamenteze
sentimentul comun de apartenenţă în paralel cu recunoaşterea dreptului legitim la
diferenţiere, să încurajeze cultivarea unor identităţi colective distincte fără subminarea
identităţii ce decurge din apartenenţa la aceeaşi comunitate politică.
Numitorul comun al acestor recomandări normative este, deci, renunţarea la ipoteza omogenităţii
culturale a comunităţilor politice şi adaptarea instituţiilor politice fundamentale la condiţiile
diversităţii.
Trecînd peste întrebarea, nu lipsită de importanţă, de altfel, dacă societăţile occidentale sînt sau
nu conforme cu spiritul acestor recomandări, ne putem întoarce acum la problema relevanţei
celor recomandate de multiculturalişti în context central- şi est-european.
Una dintre caracteristicele definitorii ale regiunii este dată de faptul că proiectele de modernizare
ale popoarelor din această parte a Europei au fost mult întîrziate, apariţia unui număr relativ
mare de state noi, după prăbuşirea sistemului comunist, fiind un indicator elocvent al
decalajului cu care mişcările de emancipare naţională din regiune şi-au atins obiectivele. În
majoritatea acestor state noi, dilemele cu care elitele politice s-au confruntat erau aceleaşi: în ce
măsură pot fi reconciliate obiectivele consolidării politice cu acomodarea diversităţii? În ţările
baltice, Slovacia sau Macedonia proiectele de construcţie naţională aveau de ales între opţiunea
consolidării prin accentul pus pe aparenţele omogenităţii sau negocierea relaţiilor
intercomunitare, în aşa fel încît acestea să fie reflectate în instituţiile statului.
Dileme similare i-au preocupat şi pe reprezentanţii statelor est-europene mai vechi, angajate în
procesul tranziţiei spre democraţie. În cazul lor, o întrebare frecventă era dacă acomodarea
diversităţii trebuie să fie amînată pînă după consolidarea democraţiei sau poate fi urmărită
simultan cu crearea instituţiilor fundamentale ale statului de drept.
Rezultă din cele de mai sus că recomandările multiculturaliştilor occidentali au o relevanţă
incontestabilă pentru Europa Centrală şi de Est. Întrebarea care se pune în continuare vizează
măsura în care rezultatele la care s-a ajuns sînt sau nu compatibile cu performanţa ţărilor din
Occident.
––––––––––––––––
� Stereotipuri
r (inter)culturale i imagologie litera r
� lcl
Moral, etici comunicare intercultural
� toriile �i interculturalitatea
� nExperiene interculturale migratorii.
uColocviul este structurat pe dou axe : FRANCOFO
N N �i HISPANOFO
N N
Limbi de comunicare: franceza, spaniola, romana, engleza, rusa.
O astfel de pluratitate
principiala, nu o multiplicitate superficiala, cauta Derrida atunci cind
pretinde o noua scriitura care sa vorbeasca in acelasi timp mai multe limbi si
sa articuleze concomitent mai multe texte. In plus el este de recunoscut ca
atare si pentru ca face ca totul sa fie, daca nu text, atunci cu siguranta
„scriitura”.. Cresterea nelimitata a
multiplicitatii produce in acelasi timp, prin posibilitatile pe care le deschide,
o validare prin comparare a acestor diferente, care se neutralizeaza reciproc
si intra in consonanta ajungind la indiferenta. Cultura noastra a devenit o
astfel de uriasa masinarie a validarii prin comparare a diferentelor pe care
tot ea le-a produs, iar dialectica diferentierii se rastoarna in indiferenta.
deea federalizarii Europei este, nu mai incape indoiala, o forma de utopie. Ea presupune
centralizarea unor aspecte care, prin natura lor, fac diferenta intre popoare si interese diferite.
Este posibil un numitor comun, fara a da nastere unor conflicte care vor fi greu de aplanat? Sa
speram ca da.
despre o anumita "moarte a utopiei", ca si cum aceasta ar imprumuta numai formele opresiunii
strict politice Cine isi pastreaza insa nealterat simtul corectei perceptii a realitatii, poate ajunge la
o concluzie oricum numai linistitoare nu: anume ca mirajul pe care Occidentul il exerseaza
asupra mai napastuitei lumi estice tot pe o utopie a sistematizarii "geometrice" a binelui se
sprijina, ca mult doritul trai mai bun, confortul etc. sint promisiuni livrate in cadrul unui proiect
propagandistic a carui eficienta nu este departe de cea a comunismului.
Intr-un eseu care isi asuma, in stilul cunoscut al autorului, responsabilitatea avansarii unor
ipoteze nu tocmai comode, Al. Paleologu afirma transant ca, in ceea ce il priveste, nu mai exista
nici un dubiu: Uniunea Europeana reprezinta o forma de utopie care in viitor isi va
demonstra, conform regulii, totala ineficienta, de vreme ce ideea de Europa a luat nastere
datorita unitatii religioase a crestinismului inca nescindat la acea data. Stiu ca nu sint
acestea cele mai incurajatoare ipoteze pe care noi, romanii, atit de dornici de a intra in rindul
lumii bune, ne-am dori sa le auzim, dar este tonic faptul ca din cind in cind se mai ivesc voci
temperate, lucide, care sa ne zguduie din visatoria lipsita de discernamint.
Daca il vom
considera in contextul sau mondial si in raport cu intalnirea culturilor sau a ceea ce unii
numesc
« metisaj cultural ». Intr-adevar, problematica interculturala din Romania este in acelasi timp
Globalizarea modelului societatii deschise si libere a facilitat contactul intim al unor culturi
Diferite
este — aici gasim una dintre marile sfidari ale lumii de astazi — cum sa facem ca sa acceleram si
incercare vitala menita a oferi o securitate si stabilitate durabile pentru ambele jumatati ale
Europei.
Diversitatea culturala inseamna bogatie. Ar trebui pastrata intocmai. Dar aceasta diversitate nu
trebuie sa submineze sansele unei vieti civice in cadrul unei civilizatii coerente, consolidata de
celelalte doua pe care le-am mentionat (Taylor, 1992; Akkari, 2002). Nu trebuie sa ne mire ca
multi este utilizat de studiosi, politicieni si intelectuali producatori de identitate in tari unde
diferenta culturala este considerata ca un dat, un fapt care trebuie luat in mod pragmatic ca atare
(Anglia) sau unde aceasta devine obiectul unui adevarat cult (Statele Unite, Canada, Australia).
Dar multi- este extrem de popular chiar si in societatea post-coloniala; este un derivat al
societatilor plurale voite si impuse de imperiul britanic si de cel olandez (Furnivall, 1939). In
acest context etnic si cultural, cu majoritate si minoritate uneori paralele, dar de cele mai multe
ori juxtapuse social in interiorul unei entitati statale, asa cum arata exemplele clasice din
Trinidad
element indispensabil in discursurile care isi propun sa legitimeze diferentele culturale in sfera
universalista si o orientare mai voluntarista. Si din acest motiv in unele cazuri, din eroare sau
pe
buna dreptate, este utilizat in opozitie cu multi (Akkari, 2002). De fapt, prin intermediul
prefixului inter se exprima aproape fara exceptie o disensiune fata de ideea de cultura inteleasa
ca
o cusca de fier care pare sa fie insa inerenta prefixului multi. Intalnirea si interactiunea dintre
identitate culturala. In termenii in care apare inter- este vorba in mod evident de un spirit mai
aceea aproape banal, dar nu superfluu, sa observam ca prefixul inter- este mai caracteristic lumii
francofone, mai patrunsa de valorile Revolutiei de la 1789. Cu toate acestea trebuie adaugat ca,
modelele de integrare care opereaza cu prefixul inter- sunt deseori intelese de propunatorii
lor ca
alternative ale deja cunoscutelor strategii asimilationiste care au influentat timp de un secol
raportul dintre majoritate si grupurile minoritare in Franta (Schnapper 1991; Weber, 1976).
In fine, prefixul trans- este fara indoiala acela care subintelege continuturi mai utopice si
pentru
voluntarism care atinge everything goes. Adjectivele ca transcultural sau transnational sunt de
cele mai multe ori utilizate pentru a indica acea capacitate personala sau colectiva de a
transcende
A dori sa generalizam la societatea globala acest aspect specific al complexitatii culturale fie si
cu o orientare normativa, ar corespunde initierii unei noi si periculoase reificari a unei
diversitatii culturale, propun modele de societate in care sunt valorizate in egala masura, atat
tipurilor de discurs analizate mai sus o astfel de optiune poate fi insa receptionata de cele doua
va continua sa fie interpretat selectiv de cele doua parti: minoritarii accentuand aspectele
legate
de identitate, iar majoritarii pe cele legate de comunicare. Nici cealalta varianta nu este insa
ste evident faptul că, la sfârşitul anilor ’60 (dacă am avea în vedere chiar şi numai efectele
politice ale binecunoscutului an 1968), lumea europeană (şi nu numai ea!) s-a angajat în
traversarea unor transformări vizibile. Acestea au fost atât de puternice, încât în ciuda „cortinelor
trase”, ele şi-au făcut simţită prezenţa, de la lumea estică, închisă, comunistă, până la cea
islamică, de la regimurile politice autoritare până la societăţile deschise, conferind imaginea unui
univers, în care, simultan, se resimţeau fenomene interdependente.
ostmodernismul românesc devine, din punct de vedere politic, ambivalent, fiind dublu codificat:
atât complice, cât şi contestatar la adresa oricărui fenomen de închidere, invitându-ne
(în)spre participarea la o dezbatere asupra naturii şi a direcţiilor de deplasare ale societăţiilor
actuale, într-un context globalizant. Postmodernismul – prin comparaţie cu tradiţia ce îl precedă
– face vizibile mecanismele textuale şi apartenenţa personajelor şi situaţiilor la „realitatea”
imanentă discursului. „Aceasta atrage implicit atenţia asupra procesului de construcţie al unei
lumi, prin conș>tientizare. Textele postmoderne atrag atenţia asupra procesului de construire a
lumii fictive prin scris” (Waugh 102).