 După cum se ştie, există trei etaje ale feţei – superior, mijlociu şi

inferior, a căror înălţime trebuie să fie în armonie cu tipul

constituţional (rar există o egalitate între cele trei etaje).
 Pentru utilizări clinice uzuale dimensiunea verticală a etajului
mijlociu al feţei se aproximează prin distanţa dintre fanta labială şi
linia bipupilară.
 Reperele tegumentare sunt uşor accesibile dar induc erori (uneori
semnificative) legate de grosimea tegumentelor. Oricare ar fi însă
reperele utilizate, este evident că în funcţie de poziţia mandibulei
faţa de maxilar vor putea fi descrise mai multe tipuri ale dimensiunii
verticale a etajului inferior al feţei.
 Astfel, în poziţia de intercuspidare maximă (sau relaţie centrică),
când dinţii celor două arcade sunt în contact, ("în ocluzie") se
vorbeşte despre dimensiunea verticală de ocluzie – DVO.
DVO și modificarea sa reprezintă una dintre cele mai complexe provocări
de restaurare pentru un medicul dentist.

În ceea ce privește alterarea DVO din cauza pierderii structurii dentare,

există două teorii:
Prima, după cum a declarat Niswonger, a concluzionat că natura conservă
o distanță constantă interocluzală de 3 mm pe tot parcursul vieții. Această
distanță este menținută prin compensare dentoalveolară, adică o extrudare
a complexului dentoalveolar pentru a compensa uzura dentară. Tallgren a
constatat că 80% dintre pacienții cu afecțiuni severe ale dinților aveau un
spațiu normal de odihnă interocluzal. Susținătorii acestei teorii consideră
că o schimbare a dimensiunii verticale poate provoca probleme serioase
la nivel dentar, muscular și articular.