În cazul lui Don Quijote nu părinţii i-au croit

destinul. Nu-mi amintesc ca tatăl lui să fi fost

cavaler! Chiar dacă poate vreun unchi a slujit
Inchiziţiei, nu ar avea nicio importanţă. Cervantes nu
se uită în această direcţie când îşi construieşte
personajul. Don Quijote a ajuns cavaler rătăcitor
datorită romanelor cavalereşti! Le-a citit cu nesaţ şi
a devenit ce şi-a imaginat că trebuie să fie. A
încălecat pe Rosinanta, l-a găsit scutier pe Sancho
Panza şi a plăsmuit-o pe Dulcinea del Toboso,
domniţa căreia avea să-i dedice isprăvile. Don
Quijote nu a trăit viaţa lui, ci o viaţă pe care i-au dat-
o poveştile şi eroii acestora. Să trăieşti o viaţă
împrumutată nu este aşa de neobişnuit! În fiecare zi
mulţi plonjează şi se rătăcesc în reality-show-
urile de la tv, în gâlceve politice şi vendete care nu
sunt ale lor, în virtual sau hiper-realitate.
Mai mult, spaţiul public pune în faţa noastră
crochiuri de destin care strârnesc pasiuni şi nelinişti.
Don Quijote este personajul transformat de
escapismul lecturii. Asta îi explică destinul. Poetic!
Pentru cei cu picioarele pe pământ, se pare că soarta
se explică mult mai simplu. De pildă, în lumea
noastră, mai ales când este vorba de o persoană
publică, variabilele sunt căutate cu îndârjire să
explice înspre alb sau negru… Iar atunci când ceva
nu este găsit pe bune, este inventat sau crâmpeiul de
adevăr denaturat pentru a face loc acelei verigi lipsă
care ar explica raţional totul. Din invenţie se merge
la insinuare, iar de aici începe complotul care
explică totul. Nu ştiaţi? Mai totdeauna staţia pare să
fie numai una: genealogia imediată. Poate că aşa
este! Dar dacă nu e numai asta?
E mult mai simplu să ne contrazicem în jurul unui
argument decât să ne bucurăm de voluptatea
intelectuală generată, de faptul că înţelegerea unui
lucru înseamnă mai mult decât răspunsul facil pe
care îl pricep toţi şi care, totodată, aruncă totul în
ceaţă.
La sfârşiul cărţii, Don Quijote iese din lumea lui
imaginară…şi pleacă. E sfârşitul! Ce a fost? Ce ar fi
putut să fie? Cavalerul rătăcitor avea o istorie în
spate şi fusese în atât de multe lumi că ar fi putut fi
altcineva în fiecare clipă… Dar a fost cel care, la un
moment dat, îi spune scutierului său următoarele
vorbe: “Libertatea, Sancho, este unul din darurile
cele mai de preţ pe care cerul l-a dăruit oamenilor:
cu ea nu pot fi asemuite nici bogăţiile pe care le
ascund pământul şi marea; pentru ea, ca şi pentru
cinste, poţi şi trebuie sa-ţi dai şi viaţa; iar pierderea
ei este cel mai mare rău ce ţi se poate întâmpla.”