ISTORIA COAFURII

În lumea timpurie şi primitivă, stilul cel mai simplu, purtat de oamenii de

rând, îl constituia părul lăsat lung sau tăiat, purtat uneori strâns într-un fileu sau o
bandă. Aristocraţia a dezvoltat stiluri distinctive, mai elaborate. Nobilimea din
Sumer, de exemplu, purta părul strâns într-un coc greu, împletit în jurul capului
sau lăsat pe umeri. Părul era apoi pudrat cu pulbere de aur şi fixat cu un apret
auriu, parfumat. Bărbaţii asirieni şi babilonieni îşi vopseau părul lung şi bărbile
pătrate în negru şi îşi făceau bucle cu drotul. Unii purtau chiar peruci. Nobilii din
Persia îşi buclau de asemenea părul şi barba şi le vopseau cu henna.
Nobilimea (bărbaţi şi femei, deopotrivă) din Egiptul Antic purta părul strâns
pe lângă cap. Mai târziu, din motive de igienă într-un climat cald, îşi rădeau capul
cu lame din bronz. La ocazii speciale şi ceremonii, pentru a se proteja de soarele
puternic, au adoptat peruci mari şi grele, de obicei negre. Ele puteau fi cu păr scurt
şi buclat, sau lungi, încărcate de bucle şi codiţe, ornate cu ace de păr împodobite cu
fildeş, ornamente de aur sau flori proaspete. Bărbaţii îşi rădeau bărbile, dar purtau
bărbi false împletite.
În Grecia antică, bărbaţii purtau părul tuns scurt, iar uneori purtau şi barbă.
Mai târziu, au început să se poarte capetele rase. Femeile îşi purtau părul lung pe
spate sau împletit într-un coc, care mai târziu avea forma unui pepene galben.
Ambele sexe purtau fileuri (plase), iar clasele avute foloseau drotul. Unele femei
îşi vopseau părul în roşu, iar la Atena, chiar şi în albastru, apoi îl pudrau cu praf
alb, auriu sau roşu şi îl împodobeau cu flori, panglici sau diademe preţioase.
În Roma antică, republicană şi austeră, bărbaţii şi femeile au adoptat
stilurile simple ale grecilor, dar în timpul imperiului, clasele superioare foloseau
drotul, iar bărbaţii îşi pudrau părul cu praf colorat sau de aur. Femeile îşi vopseau
părul blond sau purtau peruci în culoarea abanosului sau blonde, făcute din părul
femeilor barbare luate sclave. Părul era prins în creştet, în bucle şi cosiţe, uneori
fiind fixate în forme înalte pe nişte coşuleţe împletite din sârmă. Peste tot în lumea
antică, coafarea şi bărbieritul erau efectuate de sclavii personali sau la bărbierii
publici.
La musulmani, în mod tradiţional, părul era strâns modest şi ascuns sub
turban sau fes, iar la femei, sub văl. Şi femeile şi bărbaţii mergeau, de regulă, la
hammam-uri (băi publice), unde bărbaţii erau bărbieriţi (uneori raşi pe tot capul, cu
excepţia unei şuviţe din creştet), iar femeilor li se spăla părul şi li se clătea cu
henna.
 În China, după tradiţie, bărbaţii îşi rădeau părul de pe jumătatea frontală a
craniului, iar restul era împletit cu păr de cal sau mătase neagră. Purtată de
Manciurieni şi apoi impusă tuturor supuşilor acestei dinastii, coada împletită a
ajuns în secolul 17 semnul supunerii, iar mai târziu, semnul demnităţii şi al
bărbăţiei. A trage pe cineva de coadă era cea mai gravă insultă. Femeia chineză îşi
pieptăna părul pe spate şi îl purta legat într-un nod simplu, care putea fi decorat cu
piepteni preţioşi, ace de păr sau flori. Fetele tinere purtau plete lungi.
În Japonia, conform traditiei, barbatii isi radeau fruntea si crestetul capului,
lasand la spate o codita subtire. Femeile japoneze din perioada medievala purtau
parul revarsat pe spate. Dupa introducerea pomadei de par, in sec. 17, femeile au
adoptat parul strans si aranjat cu piepteni, ace lungi de par si panglici, lasand libera
ceafa, care era considerata foarte sexy. Coafurile lacuite ale gheishelor, care de
multe ori erau peruci, erau extrem de complicate si elaborate.
Africa. Africanii si-au dezvoltat stiluri complexe, care indicau pozitia
sociala. Unele presupuneau capul ras si pictarea scalpului cu argila si unsoare sau
decolorarea parului cu amoniac si fixarea cu balegar. La triburile Massai, barbatii
care nu erau razboinici si femeile se purtau cu capul ras, in timp ce barbatii
razboinici isi legau parul de pe frunte in trei codite, iar parul de la spate era prins
intr-o coada lunga pana la omoplati. Femeile tribului Mangbetu isi aranjau pletele
peste un cosulet cilindric, in varful caruia parul era legat intr-un smoc care flutura
liber. Aceste stiluri se realizau intr-un timp indelungat si, in consecinta, parul nu
era desfacut cu saptamanile. Mult mai simplu se aranjau fetele din tribul Miango,
care se pieptanau cu o coada lunga, legata cu ramurele si isi acopereau capul cu o
basma. Fetele din tribul Ibo se radeau pe cap, iar apoi lasau parul sa creasca numai
pe unele portiuni, conform unui model complicat desenat pe pielea capului.
America pre-columbiana. In epoca pre-columbiana, capetele indienilor
nord-americani de pe Coasta de Est erau rase in intregime cu lame facute din
scoica sau piatra, cu exceptia unei creste sau coame de par lung. Iar indienii de la
ses purtau parul in plete despartite printr-o carare pe mijloc, care era de altfel si
stilul obisnuit al tuturor femeilor indiene. Mai la sud, in zone mai civilizate, au
aparut stiluri mai complexe, cum ar fi de exemplu, stilul cu spirale foarte stranse
rotite in jurul urechilor fetelor de maritat din triburile Hopi. Femeile triburilor
Mixtece isi strangeau parul intr-un coc ca o chifla, sub un turban conic. Femeile
Aztece isi impleteau cosite cu snururi colorate, pe care le purtau cununa in jurul
capului, asa cum unele femei din Mexicul zilelor noastre mai poarta inca. La
razboinicii Azteci creasta de par indica faptul ca purtatorul ei a luat multi prizoniei.
Nobilii Mayasi, care purtau niste palarii inalte, se pare ca isi radeau craniile
alungite in mod artificial. Capeteniile Incase purtau parul tuns relativ scurt, strans
intr-o banda pe care o infasurau de 5 ori.
 Barbarii care au cutreierat Europa medievala purtau plete lungi si barba.
Incepand cu secolul IX, nobilii de pe continent au inceput sa poarte parul scurt
(pana la barbie) si isi radeau barbile. Dupa cucerirea normanda a britanicilor cu
parul lung, moda pe continent s-a schimbat, revenind la parul lung, buclat si barba.
In secolele XIII si XIV parul s-a purtat rotunjit, pana la umeri, in stilul numit paj.
Stilul castron de pudding, care lasa urechile descoperite, la moda in secolul XV, a
pierdut teren in favoarea aceluiasi paj, care se purta mai simplu in nordul Europei,
si aranjat cu meticulozitate in Italia. Clerul se distingea prin acea tonsura, care era
o portiune rasa din pielea capului, de obicei rotunda. Forma sa exacta a fost
subiectul unei dispute intre Biserica Celtica si Biserica Romana in secolul VII, cea
din urma avand castig de cauza.
Influenta Bisericii, preocupata intotdeauna de modestie, a incurajat femeile
nobile casatorite sa-si stranga parul cu panglici si sa-l acopere cu un val. In
secolele XIII si XIV, parul era strans deasupra urechilor in doi ciorchini de bucle
sau infasurat in crestet si acoperit cu o calota din fir de aur sau argint sau, la
femeile din patura saraca, era acoperit cu o basma de in. In secolul XV, doamnele
bogate din nordul Europei isi smulgeau firele de par de pe linia fruntii pentru ca
aceasta sa para mai inalta si mai lata, iar parul era strans si ridicat la spate intr-un
coc ascutit, cu un model foarte elaborat. In insorita Italie femeile isi lasau parul sa
cada liber in plete, sub un turban mic, impodobit cu bijuterii sau o boneta. Atat
femeile cat si barbatii se straduiau sa-si faca parul blond, fie prin decolorare, fie
prin vopsire cu sofran sau foi de ceapa, iar in cazul femeilor italiene, prin
expunerea timp indelungat la soare, acoperite cu o palarie cu calota decupata.
In secolul XVI, dupa ce regele Francisc I s-a ars din greseala parul cu
lumanarea, barbatii au trecut la parul scurt si mustata si barba tunse scurt. Parul
femeilor era ascuns sub un fel de gluga teapana (capison in Italia) care, cu timpul,
si-a redus dimensiunile si a lasat vederii tot mai mult par, in final ajungand o
simpla toca moale. Parul era frizat in jurul fetei si ondulat cu drotul sau rulouri de
metal. Parul de la spate era impletit intr-un coc care aparea imediat deasupra
marginii gulerului inalt. Foarte popular era parul blond sau, in Anglia, cel roscat
(ca al reginei Elisabeth I), iar cine avea parul inchis la culoare si-l ascundea sub
peruci in culorile la moda. Ca sa apara in nuante mai deschise, parul era pudrat cu
faina sau prafuri de diverse culori. Apoi parul era fixat cu rasina de la arborele de
cauciuc sau stejar. Bijuteriile, penele si acele de par ornamentale faceau decorul.
In prima jumatate a sec. XVII, domnii purtau plete lungi, buclate, care
cadeau peste gulerele mari si albe. Destul de des parul era prins la spate cu o
panglica, iar mustata era tunsa ingrijit si barba era tunsa in forma de cioc (celebra
Vandyke). Mai tarziu, barbatii se purtau cu barba si mustata rase complet, iar parul
si-l acopereau cu bonete (acasa) sau peruci cu bucle lungi (in societate).
Parul femeilor era, in prima parte a sec. XVII, purtat lins, coafat cu un breton frizat
pe frunte si manunchiuri de zulufi atarnand peste urechi si un coc mic la spate,
decorat cu rozete sau o boneta din dantela fina.
In sec. XVIII, barbatii au continuat sa poarte peruci, dar mai mici si mai
usoare, pudrate cu alb. Unele peruci se terminau cu o bucla lunga la spate, prinsa
cu o funda din catifea neagra sau impletita sau invelita intr-un saculet din matase.
Magistratii, militarii si marinarii aveau peruci diferite, specifice fiecarei meserii.
In prima parte a sec. XVIII, femeile isi aranjau niste capsoare mici si
zulufate, pudrate cu praf alb si decorate cu ghirlande de flori si funde. Vaduvele,
femeile din clasa mijlocie si toate femeile, cand erau acasa, purtau o boneta mica.
Pe la 1770, coafurile inaltate pe suporturi din par de cal sau cosulete impletite din
sarma, apoi fixate de cap cu o pomada si apretate, puteau ajunge pana la aproape 1
metru inaltime. Unele peruci erau chiar prevazute cu arcuri, pentru reglarea
inaltimii. Erau impodobite in modul cel mai extravagant cu putinta, cu pene, flori
si fructe, bijuterii, uneori chiar cu corabii, gradini si menajerii. Astfel de constructii
necesitau numeroase ore de munca, zile sau chiar o saptamana intreaga. Intre doua
ocazii in care se purta peruca, componentele acesteia se puteau altera si face
viermi. Astfel ca, pe la 1780, a aparut o reactie de respingere a acestor
extravagante, care a condus la stilul arici constand intr-o masa bogata de bucle.
Cam in aceasta epoca, coaforii au format o breasla distincta. Cei mai buni
erau barbati, multi dintre ei avand o bogata experienta in producerea perucilor.
Foarte vestit era Legros de Rumigny, fost brutar, care a ajuns coaforul curtii regale
a Frantei. In 1765 el a publicat Arta coafarii doamnelor si a deschis la Paris
Academia de Coafura, in 1769.
Revolutia Franceza si Imperiul napoleonian, care au adus gustul pentru
simplitate si antichitate, au avut un efect puternic asupra stilurilor. Atat barbatii, cat
si femeile isi taiau parul foarte scurt, in genul imparatilor romani, sau femeile isi
innodau parul in stilul femeilor din Grecia antica, cu bucle scurte incadrand fata.
Se mai purtau in continuare perucile colorate.
Treptat, pe masura ce barbatii deveneau tot mai ocupati cu comertul, ei
aveau la dispozitie tot mai putin timp pentru a se ingriji de par. Astfel ca il purtau
destul de scurt, doar uneori ondulat si aranjat cu ulei de macassar. Majoritatea
purtau mustata, favoriti si barba intr-o mare varietate de forme.
Prin 1830, femeile au inceput sa se coafeze cu un coc circular sau rulat
drept pe crestet, sustinut de panglici si piepteni, si cu doi ciorchini de buce scurte
deasupra urechilor. Incepand cu 1840, coafurile presupuneau parul lins, cu carare
pe mijloc si prins in parti in noduri din care atarna cate un ciorchine bogat de
carnaciori(bucle spirala), iar mai tarziu se purta un coc greu din bucle la spate. Pe
la 1880, parul din fata forma un fel de franjuri de zulufi frizati, iar dupa 1890,
pompadour-ul D-rei Gibson venea pieptanat peste un suport care forma o cununa
ampla in jurul fetei si prins la spate, rotit ca un melc. Buclele, zulufii si onduleurile
Marcel cu un aspect foarte natural se obtineau cu ajutorul drotului sau al fierului de
ondulat inventat de coaforul francez Marcel Grateau in 1870.
Urmare schimbarilor produse de Primul Razboi Mondial, femeile de
pretutindeni s-au tuns bob, ca o expresie a emanciparii politice si sociale. A urmat
un lung sir de stiluri pentru parul scurt, mulat pe cap, inspirate de stilul paj purtat
de Greta Garbo sau stilul Peek-a-Boo (cucu-bau, cu un ochi acoperit de un breton
mai lung) lansat de starul hollywoodian Veronica Lake. Parul scurt a facut ca
onduleurile permanente, inventate de germanul Karl Nessler in 1905, sa castige
repede popularitate. Dar la vremea aceea, permanentul se facea numai la cald si
dura cam 12 ore, iar rezultatul nu era totdeauna reusit, ci mai degraba zbarlit. Mai
tarziu, permanentul la rece, cu chimicale, a simplificat mult lucrurile.

Anii ’20, marcaţi de tunsoarea bob

După austera perioadă victoriană, anii ‘20 au adus o nouă eră şi prin urmare,
un nou stil de viaţă. În aceşti ani, schimbările adoptate de femei au fost nu doar la
nivelul vestimentaţiei (era timpul rochiilor scurte până genunchi şi al pălăriilor în
formă de clopot), ci şi la nivelul tunsorilor: a devenit la modă părul scurt, vopsit cu
henna sau decolorat cu peroxid. Femeia s-a emancipat, a început să muncească şi
să simtă necesitatea unor tunsori lejere, scurte, uşor de făcut şi de întreţinut, aşa că
atunci când dansatoarea Castle şi-a tuns părul, în 1915, în coafura numită Castle
Bob, aceasta a fost în scurt timp adoptată de numeroase tinere, devenind una dintre
cele mai revoluţionare tunsori din istoria coafurii.Tunsoarea bob, dreaptă, cu un
breton care se termină la doi centimetri mai sus de sprâncene şi care acoperea
urechile, va împlini în curând 100 de ani. Cu timpul, tunsoarea bob nu a pierdut din
popularitate şi a avut numeroase variaţii de stil. Tot în această perioadă au apărut şi
produsele de vopsire a părului.

Anii 30, simbolul onduleurilor

În anii ‘30, odată cu Marea Recesiune, au apărut noi schimbări, nu doar ale
stilului de viaţă, ci şi în ceea ce priveşte machiajul şi coafurile. Look-ul tineresc şi
rebel al decadei precedente a fost înlocuit de unul mai delicat, mai temperat şi mai
feminin.Chiar dacă pălăriile erau acum la modă, acestea nu acopereau complet
coafurile, ci le puneau în valoare. Erau foarte purtate onduleurile Marcel, după
numele celui care le-a inventat la sfârşitul epocii victoriene, iar părul era vopsit cu
henna sau decolorant.Aceasta este epoca filmului, care le-a inspirat pe doamne să
ţină pasul cu ultimele tendinţe în materie de modă şi hairstyling, urmând modele ca
Greta Garbo sau Joanne Crawford. Lungimea părului era până deasupra
umerilor, prins la spate, cu cărare pe mijloc sau într-o parte, iar toată suprafaţa
acestuia era ondulată, dând impresia de valuri. Acestea încadrau faţa şi evidenţiau
nu doar liniile ei, ci în special pe cele ale gâtului, care părea suplu şi graţios.
Tot mai multe femei au început să apeleze la produse de decolorare şi vopsire a
părului, tocmai pentru a urma modelul vedetelor de film de la Hollywood. Tot în
acea perioadă au apărut bigudiurile şi plasele pentru păr.

Anii ‘40, glamour absolut

În ciuda războiului, moda nu prea a avut de suferit. Stilul de a se îmbrăca al
femeilor acelor timpuri era foarte practic, însă şic şi elegant. Buclele erau foarte în
vogă, iar pentru a le obţine, doamnele, după ce îşi spălau părul cu un şampon
simplu şi aplicau un produs de coafare, îşi rulau părul cu ajutorul clipsurilor, sau al
“moaţelor. După ce aceste bigudiuri erau îndepărtate, părul era pieptănat în aşa fel
încât să urmeze linia capului. Aceasta este una dintre cele mai frecvente coafuri,
fiind mai uşor de făcut decât celelalte şi putând fi purtată cu orice pălărie.
Lungimea preferată era cea medie, până deasupra umerilor şi părul era întotdeauna
ondulat. A fost timpul tunsorilor bob gen Veronica Lake şi Ioana d’Arc.

Anii 50 înseamnă tapaj

În anii‚ 50, televiziunea şi revistele au început să publice tot mai multe
informaţii legate de îngrijirea şi coafarea părului, bucurându-se de un real succes
în rândul doamnelor. Coafurile acelor ani pot fi descrise destul de simplu: bufante.
Părul a reînceput să fie purtat înalt.Un exemplu foarte potrivit ar fi Jackie
Kennedy, considerată pe bună dreptate o lansatoare de noi tendinţe, nu doar în
ceea ce priveşte vestimentaţia, ci şi coafurile. Majoritatea adolescentelor încercau
să copieze acasă stilurile actriţelor preferate, Marilyn Monroe, Elizabeth Taylor
sau Ginger Rogers. Se purtau tunsorile de paj, bentiţele, părul ondulat, legat la
spate în coadă de cal, părul vopsit sau oxigenat. Tot în această perioadă, după
exemplul cântăreţilor, tot mai mulţi tineri au început să-şi decoloreze părul.

Anii '60, dedicaţi modei hippie

În anii '60, fixativul devenise cel mai folosit dintre produsele cosmetice, în
special pentru cocurile în vârful capului. A apărut moda hippie, cu părul lung,
lăsat liber sau aranjat cu ajutorul eşarfelor sau bandanelor, şi decolorat adesea, în
încercarea de a se obţine efectul de păr scăldat în soare, cu reflexe blonde.
Se foloseau din abundenţă accesorii, fie flori, eşarfe sau pălării, fie şnururi aplicate
prin răsucire sau împletite în şuviţe. Persoanele mai conservatoare adoptau alte
stiluri, în funcţie de vedetele lor preferate: Audrey Hepburn, Brigitte Bardot sau
Elizabeth Taylor. Se purta părul lung şi drept cu franjuri, tunsori geometrice
precum clasicul bob, tunsori scurte, ca de copil. Bretonul care acoperea întreaga
frunte, împreună cu volumul din creştetul capului, părul până la umeri şi vârfurile
întoarse în interior sau exterior constituiau coafura preferată de majoritatea
doamnelor.

Anii ‘70 coafuri extravagante

Coafurile din anii ‘70 semănau puţin cu cele purtate în anii ‘50, însă erau
mult mai naturale şi mai puţin rigide. Doamnele au început să poarte părul tot mai
lung, cele mai îndrăzneţe folosind fierul de călcat haine, pentru a-şi îndrepta părul,
ceea ce a dus, bineînţeles, la o degradare puternică a acestuia. Acum au început să
îşi taie părul în scări, obţinând un plus de volum. În această perioadă s-a dezvoltat
mişcarea punk, adepţii ei purtând părul vopsit în culori excentrice, de la verde la
roşu, tuns în modalităţi cât mai extravagante cu putinţă. A apărut şi aşa-zisa creastă
de cocoş, purtată de tot mai mulţi tineri.
Alte tunsori la modă erau cea a lui Farah Fawcett (părul ondulat sauvage,
cu vârfurile în afară) şi tunsorile afro.

Anii ‘80, rezervaţi experimentelor

În anii ‘80, muzica pop a început să câştige tot mai mult teren, iar cârlionţii
lui Michael Jackson erau purtaţi de tinerii din întreaga lume. Sunt consideraţi anii
experimentelor: culori în meşe, vopsirea doar a unei porţiuni de păr, tunsorile
geometrice, stilul gotic. Gelul de păr, spuma sau fixativul, permanentul erau
folosite din abundenţă, pentru a face coafura cât mai voluminoasă.
În România, unde produsele de calitate se găseau foarte greu, se foloseau în
locul acestora zeama de lămâie, gelul îndoit cu apă sau chiar berea. Se purtau
tunsorile şi culorile punk, părul cu foarte mult volum, tapat şi ondulat, tunsorile
Lady Di, cele băieţeşti, coada de cal purtată foarte sus şi într-o parte a capului,
părul decolorat blond sau vopsit roşcat, extensiile.
Anii ‘90 înseamnă diversitate
Perioada anilor ‘90 a reprezentat o explozie de stiluri, anii tunsorilor scurte
sau medii, care necesitau mai puţin timp pentru aranjare: pixie cuts, bob, tunsorile
marinăreşti, soldăţeşti, părul ras. Părul lung era fie drept, fie ondulat şi încadra faţa
ca o ramă, cu şuviţe separate spre faţă, în scări. Spre sfârşitul acestor ani au devenit
foarte în vogă buclele obţinute cu ajutorul ondulatorului, părul lung prins în coadă,
meşele false, extensiile texturate sau dezordonate, tunsorile şcolăreşti ce completau
stilul de îmbrăcăminte baby-doll.

Anii 2000 – totul e permis!

Un melanj de stiluri preluate din anii trecuţi şi îmbunătăţite de imaginaţia
fiecărui hairstylist: coafura anilor ‘60, cu vârfurile ridicate, cu breton sau cărare,
coafura sauvage a anilor ‘80, devenită o coafură naturală, cu bucle dezordonate, un
look foarte sexy, părul drept, cu rădăcina ridicată şi multe altele.Tunsorile scurte
sunt extrem de naturale, iar pentru cele mai nonconformiste dintre noi tundorile
asimetrice, puse în evidenţă de culori, sunt un must have.