APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi din glandele anexe.

TUBUL DIGESTIV

Tubul digestiv sau canalul alimentar este alcătuit din mai multe segmente: cavitatea
bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros. Aceste
segmente se înlănţuie sub forma unui tub continuu de calibru diferit, începand de la
orificiul bucal , pe unde pătrund alimentele, pană la orificiul anal, prin care s u n t
eliminate reziduurile .
In drumul său de la orificiul bucal pană la orificiul anal, tubul digestiv străbate
craniul visceral, gatul, toracele (mediastinul), cavitatea abdominală, marele şi micul
bazin. Cea mai mare parte a tubului digestiv se găseşte în cavitatea abdo minală, care
este delimitată în partea superioară de muşchiul diafragm, iar în cea inferioara
comunică cu cavitatea pelviana unde şi denumirea de cavitate abdomino-pelviană.
Pereţii diferitelor segmente ale tubului digestiv sunt alcătuiţi din patru straturi sau
tunici, care de la interior spre exterior sunt; tunica internă sau mucoasă, tunica
submucoasă, tunica musculară şi tunica externă. Structura acestor tunici diferă de la
un segment la altul, fiind adaptată funcţiilor de masticaţie, deglutitie,
digestie,absorbtie si expulsie.

Tunica internă sau mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion. Epiteliul,
de tip pavimentos stratificat la nivelul cavităţii bucale, a faringelui, esofagului şi
canalului anal, este de tip cilindric unistratificat în restul tubului digestiv. Corionul se
compune dintr-un ţesut conjunctiv lax în care se găsesc vase sanguine, fibre nervoase
şi glande. Aşadar, în segmentele care se găsesc deasupra diafragmului, epiteliul este
adaptat funcţiilor de masticaţie şi deglutiţie, iar în cele subdiafragmatice acesta este
adaptat funcţiilor de secreţie şi absorbţie.
Tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc
numeroase vase şi formaţiuni nervoase, iar în unele segmente şi glande, Structura
submucoasei înlesneşte alunecarea mucoasei pe tunica musculară în raport cu mişcările
care au loc în timpul contracţiei musculare. La nivelul esofagului, stomacului,
intestinului subţire şi intestinului gros, tunica submucoasă este despărţită de tunica
mucoasă printr-o pătură subţire de ţesut muscular format din fibre dispuse într-un strat
intern circular şi un strat extern longitudinal, care poartă numele de musculara
mucoasei. Contracţia acestui strat face ca mucoasa să prezinte nişte cute denumite
plici, diferite de la un segment la altul.
Tunica musculară este alcătuită din ţesut muscular striat la nivelul pereţilor
cavităţii bucale, faringelui şi părţii superioare a esofagului şi din tesut muscular
neted in restul tubului digestiv . Ţesutul muscular este dispus în două straturi: unul
intern circular şi altul extern longitudinal, între cele două straturi se află ţesut
conjunctiv lax, vase sanguine şi limfatice, precum şi formaţiuni nervoase. La nivelul
intestinului gros, fibrele longitudinale sunt dispuse în formă de benzi, numite tenii. De
asemenea, în anumite zone fibrele circulare se condensează, formînd sfinctere.

1
Tunica externă de la nivelul porţiunii supradiafragmatice a tubului digestiv şi al
canalului anal este constituită din ţesut conjunctiv lax şi poartă numele de adventice.
La nivelul stomacului, al intestinului subţire şi al intestinului gros, tunica externă este
alcătuită din seroasa peritoneală, de unde şi denumirea ei de tunică seroasă.

CAVITATEA BUCALA

Cavitatea bucală, primul segment al tubului digestiv, este situată în craniul facial, între
fosele nazale şi regiunile superioare ale gîtului. Ea este despărţită de fosele nazale
prin bolta palatină, iar de regiunile cervicale, prin muşchiul milohioidian, inserat pe
osul hioid şi pe mandibulă. Cavitatea bucală comunică cu exteriorul prin orificiul
bucal, iar cu faringele, prin istmul bucofaringian. Această cavitate este împărţită de
arcadele dentare în două compartimente, unul anterior, numit vestibulul bucal, şi altul
posterior, numit cavitatea bucală propriu-zisă, în care se găsesc limba şi dinţii.
Vestibulul bucal are formă de potcoavă cu concavitatea posterioară delimitată în
spate de arcadele alveolo-dentare, iar în faţă de buze şi obraji. Mucoasa vestibulară se
răsfrînge de pe buze şi obraji pe planul osos al arcadelor alveolodentare, formînd în
vestibul două funduri de sac: unul superior, situat între buza su perioară şi maxilar, şi
unul inferior, situat între buza inferioară şi mandibulă. Fiecare fund de sac are pe linia
mediană o plică a mucoasei orientată sagital, numită friul buzelor.
Cavitatea bucală propriu-zisă se află înapoia vestibulului bucal, de care se
desparte prin arcadele alveolo-dentare. Ea este delimitată în partea superioară
de bolta palatină, în cea inferioară de planşeul bucal, iar anterolateral de
arcadele alveolo-dentare; în partea posterioară comunică larg cu faringele.
PEREŢII CAVITĂŢII BUCALE SI STRUCTURA LOR

Cavitatea bucală este delimitată de şase pereţi: unul anterior, unul posterior, doi
laterali, unul superior şi altul inferior
Peretele anterior este format din cele două buze: superioară şi inferioară. Buzele
reprezintă două cute musculo-cutanate care prin marginile lor libere delimitează
orificiul bucal. Buza superioară este separată de narine şi obraji prin şanţul naso-labial.
Buza inferioară este despărţită de bărbie prin şanţul mento-labial. Marginile buzelor se
unesc de o parte şi de alta, constituind unghiurile buzelor. Porţiunea cărnoasă care ia
parte la formarea unghiului buzelor se numeşte comisură bucală.
Fiecare buză prezintă o zonă cutanată, una mucoasă, iar între ele o zonă de tranziţie.

2
Zona cutanată are un număr însemnat de glande sebacee şi sudoripare, precum şi de
foliculi piloşi.
Zona mucoasă este foarte puţin cheratinizată şi se continuă cu mucoasa gingiei; in
grosimea ei se află glande mucoase.
Zona de tranziţie formează rosul buzelor şi se află între învelişul tegumentar (zona
cutanată) şi mucoasă (zona mucoasă).
In structura buzelor intră un schelet conjunctivo-muscular acoperit pe faţa externă
sau cutanată de piele, iar pe faţa internă sau vestibulară de mucoasa labială. Pielea
buzelor se caracterizează prin grosimea ei mai mare, rezistenţa şi aderenţa intimă de
fasciculele musculare subiacente. Aşa cum s-a arătat, ea este bogată în foliculi piloşi,
glande sebacee, glande sudoripare, precum şi în corpusculi senzitivi Meissner şi
Krause.
Musculatura buzelor este formată din fibre musculare striate care alcătuiesc
muşchiul orbicular al gurii (cu rol constrictor al orificiului bucal), precum si din
fibre musculare care provin din alţi muşchi pieloşi ai feţei (cu rol dilatator al orificiului
bucal).
Mucoasa labială, de culoare roşie-cenuşie, este formată dintr-un epiteliu pavimentos
stratificat, puţin cheratinizat, şi un corion în care există numeroase glande
seromucoase, numite glande labiale, al căror canal excretor se deschide la suprafaţa
epiteliului. Ea mai conţine şi glande sebacee asemănătoare cu cele din pielea buzelor,
dar lipsite complet de peri. I n zona de tranziţie de la pielea buzelor la mucoasa labială,
epiteliul pavimentos stratificat este foarte subţire, lăsînd să se vadă prin transparenţă

3
vascularizaţia capilară bogată, care dă o culoare roşie caracteristică acestei zone. La
acest nivel, epiteliul aderă intim de muşchiul orbicular prin intermediul dermului.
Peretele posterior este incomplet şi corespunde istmului bucofaringian, un orificiu
neregulat prin care cavitatea bucală comunică cu faringele .
Pereţii laterali ai cavităţii bucale sunt alcătuiţi din cei doi obraji, care sunt
formaţiuni musculocutanate de formă patrulateră. Fiecare obraz este delimitat în partea
anterioară de şanţul nasolabial, în cea posterioară de muşchiul maseter, în cea
superioară de osul zigomatic şi de tuberozitatea maxilară, iar în cea inferioară de
linia oblică externă a mandibulei.
Obrazul este alcătuit din patru straturi care se succed de la exterior la interior după
cum urmează: pielea, corpul adipos al obrazului, muşchii şi mucoasa bucală. Pielea
obrajilor are aceeaşi structură ca şi pielea buzelor. Corpul adipos al obrazului se află
situat între pielea şi muşchiul buccinator . Mucoasa are aceeaşi structură histológica ca
şi mucoasa labială, fiind alcătuită dintr-un epiteliu pavimentos stratificat şi un corion.
Ea aderă de musculatura obrazului fără interpunerea unui strat submucos. In vestibulul
bucal, în dreptul celui de al doilea molar superior se află orificiul de deschidere a
canalului de excreţie al glandei parotide (canalul Stenon). In vecinătatea acestui
orificiu, în grosimea mucoasei obrajilor se găseşte un grup de glande salivare mici,
numite glande molare. Canalul excretor al acestor glande se deschide pe faţa liberă a
mucoasei obrajilor.
Peretele superior sau tavanul cavităţii bucale este reprezentat de bolta palatină.
Aceasta desparte cavitatea bucală de fosele nazale. Bolta palatină cuprinde două
porţiuni, una de consistenţă tare, numită palatul dur, şi alta de consistenţă moale,
numită palatul moale sau vălul palatin.
Palatul dur ocupă cele două treimi anterioare ale boltei palatine. E l este constituit
dintr-un schelet osos format din apofizele palatine ale maxilarului şi lamele orizontale
ale oaselor palatine şi acoperit de mucoasa palatină, care se continuă anterior şi lateral
cu mucoasa gingivală, iar posterior cu mucoasa vălului palatin. Mucoasa palatină este
groasă şi aderă strîns de periostul subiacent. In partea posterioară a boltei palatine ea
conţine numeroase glande.

4
Palatul moale sau vălul palatin este o formaţiune musculo-membranoasă mobilă
care prelungeşte posterior palatul dur, interpunîndu-se ca o perdea între cavitatea bucală
şi faringe. E l poate f i considerat ca un perete posterior incomplet al cavităţii bucale.

5
Vălul palatin prezintă două feţe şi patru margini. Pe faţa anterioară se observă un
rafeu median şi numeroase orificii glandulare. Faţa posterioară priveşte spre faringe.
Marginea superioară se f i xează pe palatul dur, iar cele două margini laterale, pe
pereţii laterali ai faringelui. Marginea inferioară este liberă şi prezintă o
prelungire mediană ovoidală contractilă, nu mită uvula sau lueta. De la baza
uvulei, marginea liberă a vălului palatin se desface, de o parte şi de alta, în cîte
două cute, una ante rioară, numit ă arcul palatin anterior, şi alta posterioară,
numită arcul palatin posterior. Intre cele două arcuri palatine se află un spaţiu,
numit loja amigolaliană, în care este aşezată amigdala sau tonsila palatină.
Peretele inferior sau planşeul cavităţii bucale este cuprins între arcul
mandibular si osul hioid. E l este alcătuit din cei doi muşchi milohioidieni care,
unindu-se pe linia mediană printr -un rafeu fibros, formează o placă musculară,
numită diafragma bucală, Muşchilor milohio idieni li se adaugă muşchii
geniohioidieni şi pîntecele anterior al digas tricului.
Pe peretele inferior al cavi tăţii bucale se găseşte limba şi glanda
sublinguală.

6
7
 VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA PE REŢILOR CAVITĂŢII BUCALE

Arterele care irigă pereţii cavităţii bucale provin din arterele carotide
externe. Buzele sunt irigate de arterele labiale supe rioare şi inf erioare, care,
la rîndul lor, sunt ramuri ale arterei faciale. Ele se anastomozează formînd în
jurul orificiului bucal un in el complet, situat aproape de marginea liberă a
buzei, din care pleacă ramuri destinate musculaturii glan delor şi mucoasei.
Obrajii primesc sînge de la artera bucală, o ramură a arterei maxilare, şi din
artera transversă a fetei, o ramură a arterei tempo rale superficiale. De asemenea,
bolta palatină este irigată de ramuri ale arterei palatine descendente, la rîndul
ei ramură a arterei maxilare.
Venele urmează traiectul arterelor, drenînd sîngele în sistemul cav su perior.
Limfaticele conduc limfa către ganglionii regionali : submandibulari, parotidieni,
preauriculari, cervicali profunzi etc.
Nervii senzitivi provin din trigemen, iar cei motori din nervul facial.
Muşchii vălului palatin mai primesc fibre nervoase motorii din nervii trigemen,
glosofaringian şi vag. Muşchiul milohioidian primeşte fibre nervoase motorii din
nervul mandibular, ramură a trigemenului.

LIMBA

Limba este un organ musculo-epitelial şi membranos situat în cavitatea bucală

propriu-zisă şi prins pe planşeul bucal. Ea participă la funcţia de masticaţie, în procesul
vorbirii, în formarea salivei si constituie suportul segmentului periferic al analizatorului
gustativ.
a) Configuraţia externă.
Limba este formată dintr-o porţiune verticală, numită rădăcina limbii, şi o porţiune
orizontală liberă, numită corpul limbii, care se termină cu vîrful limbii . Limita de
separare dintre aceste două porţiuni este marcată de un sant în forma literei „V", cu
deschiderea anterioară, denumit santul terminal, La vîrful santului terminal se observă
o depresiune, numită gaura oarbă.
Rădăcina limbii prezintă trei cute ale mucoasei limbii ce pornesc de la bază spre
epiglotă, numite plicile glosoepigloice Tot pe baza limbii se află nişte formaţiuni
limfoide care alcătuiesc împreună amigdala linguală.
Corpul limbii este turtit de sus în jos, prezentând două feţe, una superioară şi alta
inferioară, şi două margini laterale. El se continuă anterior cu vîrful limbii.
Pe faţa superioară,, numită şi faţa dorsală a limbii , se găseşte, pe linia mediană,
şanţul median longitudinaltot pe faţa dorsală se văd numeroase papile: filiforme,
fungiforme , caliciforme si foliate.
Papilele filiforme au aspectul unor ridicaturi conice, subţiri şi lungi. Ele se găsesc
aproape pe toată faţa dorsală a limbii, pînă la nivelul „V"-ului lingual, dar sînt mai
numeroase în partea mijlocie a acestei feţe. Papilele filiforme au rol în masticaţie, luînd
parte la frecarea şi mestecarea alimentelor pe palatul dur. Aceste papile dau aspec tul
catifelat al fetei dorsale a limbii.

8
Papilele fungiforme se prezintă ca nişte ridicaturi mai mici decît papilele filiforme,
avînd forma unor ciuperci, de unde şi denumirea de fungiforme.

Ele sunt în număr mult mai mic decît papilele filiforme şi se găsesc răspîndite print re
acestea din urmă, predominînd pe vîrful şi marginile limbii.
Papilele caliciforme, în număr de 6— 12, sunt aşezate înaintea sântului terminai în
formă de „V". Fiecare papilă este înconjurată de un şanţ circular numit vallum, de unde
şi denumirea de circumvalate.
Pe marginile limbii se găsesc papilele foliate, nişte ridicaturi de forma unor lamele
verticale care predomină în partea posterioară a marginilor limbii.
Pe faţa inferioară a limbii se observă frîul limbii. De o parte şi de alta a frîului
limbii se văd prin transparenţa mucoasei venele ranine.
Structura limbii.
Limba este alcătuită dintr-un schelet conjunctiv, din muşchii striaţi si mucoasa
linguală.

9
 Scheletul conjunctiv al limbii se compune din membrana glosohioidiană şi septul
lingual.
Musculatura limbii este formată din fascicule musculare striate, orientate vertical,
longitudinal şi transversal. Totalitatea acestor fibre alcătuieşte muşchii limbii. După
originea lor, aceştia se împart în două grupe: extrinseci şi intrinseci. Muşchii
extrinseci (genioglos, hioglos, stiloglos, palatoglos, faringoglos şi amigdaloglos) îşi au
originea pe oasele sau viscerele din vecinătatea lor şi leagă limba de aceste formaţi uni.
Muşchii intrinseci sau muşchii proprii ai limbii (transvers, vertical, longitudinal
superior, longitudinal inferior) îşi au originea şi inserţia la nivelul limbii .
Mucoasa lingualâ este formată, ca şi mucoasa pereţilor cavităţii bucale, dintr -un
epiteliu pavimentos stratificat şi un corion în care se găsesc vase, nervi, celule
adipoase, glande şi formaţiuni limfoide. La nivelul feţei inferioare a limbii , spre vîrful
limbii se găsesc mucoasa prezinta glande salivare mici. Pe faţa dorsală şi pe marginea
limbii, mucoasa prezintă numeroase papile linguale, fungiforme, caliciforme şi foliate
in care se găsesc muguri gustativi . Mucoasa de pe suprafaţa dorsală a limbii conţine
glande seroase, situate în jurul papilelor şi glande mucoase .

b) VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA LIMBII.

Arterele care irigă limba provin din artera linguală, ramură a arterei carotide
externe, din artera palatină inferioară, ramură a arterei faciale, şi din artera
faringiană ascendentă, ramură a carotidei externe.
Venele linguale profunde se unesc cu venele linguale superficiale (venele ranine) şi
drenează sîngele împreună cu alte vase către vena jugulară internă.
Limfacitele limbii drenează limfa spre ganglionii submandibulari.
Nervii sunt senzitivi şi motori. Inervaţia senzorială sau gustativă este dată de ramuri
ale nervilor: vag, glosofaringian şi facial. Inervaţia senzitivă pentru sensibilitatea
generală (tactilă, termică, dureroasă şi proprioceptivă) este dată de ramuri ale nervului
trigemen (lingual). In sfârşit, inervaţia motorie este asigurată de ramuri ale nervului
hipoglos.

DINTII

Dinţii sunt organe dure, de culoare albă, fixaţi în alveolele de pe osul maxilar şi de pe
mandibulă. Impreună cu muşchii masticatori şi cu articulaţia temporomandibulară, ei
participă la alcătuirea aparatului masticator al cavităţii bucale, avînd ca rol principal
sfărîmarea şi triturarea alimentelor. Dinţii mai intervin şi în fonaţie, participînd la
pronunţia consoanelor. După aspectul şi funcţia lor masticatoare, dinţii se subîmpart în
incisivi, canini, premolari şi molari.
a) Configuraţia externă.
Fiecare dinte este constituit din trei porţiuni, şi anume coroana, colul sau
gîtul şi rădăcina.
Coroana este partea vizibilă a dintelui care depăşeşte marginea alveolară. Ea are o
culoare sidefie şi o formă ce variază după grupul de dinţi din care face parte. Fiecare
coroană prezintă cinci feţe: una labială sau vestibulară, care vine în raport cu buzele şi
obrajii; alta linguală sau palatinală, care priveşte spr e limbă sau bolta palatină; o faţă
10
mezială, orientată medial la dinţii incisivi si anterior la molari; o faţă distală, opusă
celei meziale; o faţă masticatoare, reprezentată de suprafaţa triturantă.
Colul sau gîtul dintelui desemnează porţiunea cuprinsă între coroană şi rădăcină.
El este marcat prin inserţia mucoasei gingivale pe dinte, fiind acoperit de gingie.
Rădăcina dintelui este partea ascunsă în alveolă. Incisivii şi caninii au cîte o
singură rădăcină, iar premolarii şi molarii mai multe. Rădăcina are o formă conică,
terminindu-se cu un virf sau apex. La nivelul apexului se găseşte un orificiu prin care
pătrund şi ies din dinte vase şi nervi.

b) Structura dinţilor.
Pe o secţiune longitudinală a unui dinte se deosebesc următoarele
formaţiuni:cavitatea dentară, dentina, smalţul şi cimentul.
Cavitatea dentară sau camera pulpara este un spaţiu situat în interiorul coroanei
care se continuă spre rădăcină cu unul sau mai multe canale radiculare , după numărul
de rădăcini ale dintelui. Canalele radiculare străbat rădăcina şi se deschid la vîrful ei
prin orificiul dentar sau apical. Atît în camera dentară, cît şi în canalele radiculare se
găseşte un ţesut moale, numit pulpa dentară. Aceasta este constituită dintr-un ţesut
conjunctiv tînăr alcătuit din substanţă fundamentală, fibre şi celule conjunctive. Dintre
celulele conjunctive predomină fibroblastele. în pulpa dentară se găsesc vase sanguine,
limfatice şi nervi care pătrund în cavitatea dentară prin orificiul dentar.
Dentina reprezintă cea mai mare parte a dintelui. Ea este formată dintr-o substanţă
dură de culoare gălbuie, fiind considerată ca un tip special de ţesut osos lipsit de canale
Havers şi de lamele osoase, în constituţia dentinei intră o sub stanţă fundamentală
formată din oseină şi săruri minerale, care-i dă o densitate mai mare decît cea a
osului. Ea este străbătută de numeroase canalicule dispuse radiar, în care se află
prelungiri ale odontoblastelor.

11
 . Dentina este lipsită de vase sanguine, ea fiind hrănită de lichidul interstiţial care
circulă prin canalicuîele care o străbat.
Smalţul sau emailul, adică stratul care acoperă coroana pînă la col, este mai gros la
nivelul feţei masticatoare. El reprezintă cel mai dur ţesut din organism, avînd o
compoziţie chimică predominant minerală. Ca şi dentina, smalţul are o structură
asemănătoare apatitei,hidroxiapatita care-i conferă o duritate si o rezistentă deosebită
faţă de agenţii chimici şi mecanici.
Cimentul este stratul care acoperă rădăcina dintelui de la col pînă la vîrf. El se
compune dintr-o substanţă asemănătoare osului, dar care conţine numai 50—60%
substanţe minerale. Cimentul acoperă dentina la nivelul colului şi al rădăcinii, exer -
citînd o acţiune protectoare asupra acesteia si serveşte ca bază de inserţie ligamentelor
dentare şi participă împreună cu osul alveolar la fixarea dinţilor în alveole. Ca
structură, cimentul este format dintr-o materie organică alcătuită din substanţă
fundamentală si fibre colagene, în care sunt depuse săruri de calciu ce îi conferă
duritatea specifică.

12
 Parodontul şi structura lui.
Parodontul este reprezentat de patul dintelui. In alcătuirea lui intră: cimentul,
periodontul, osul alveolar şi gingia .
Cimentul a fost prezentat la structura dintelui.
Periodontul este reprezentat de ţesutul conjunctiv care se află în spaţiul
alveolodentar şi care leagă dintele de osul aveolar. Fibrele conjunctive ale acestui ţesut
alcătuiesc ligamentul alveolodentar, care realizează un fel de articulaţie (sindesmoză)
între dinte şi osul alveolar, ţesut conjunctiv lax, vase şi nervi care vin din peretele
alveolei
Osul alveolar constituie peretele alveolei dentare, în care este implan tată rădăcina
dintelui pînă în vecinătatea colului. La vîrstnici, ca urmare a resorbţiei osoase, peretele
alveolar se reduce progresiv, în aşa fel încît o parte din rădăcină rămîne în afara
alveolei. Osul alveolar este alcătuit din ţesut osos dens, care constituie
compacta sau corticala osoasă, şi din ţesut osos spongios , situat între cele două
compacte (internă sau alveolară şi externă sau gingivală).
Gingia este partea mucoasei bucale care acoperă osul alveolar. Ea aderă intim
de gîtul dintelui, unde for mează un inel cu rol în fixarea aces tuia de osul
alveolar. Gingia primeşte vase sanguine şi nervi de la alveola den tară.
d) Dentiţia, formula dentară şi ca racterele diferenţiale ale dinţilor. Prin dentiţie
sau dantură se înţelege totalitatea dinţilor celor două arcade dentare . Omul are
două feluri de dentiţii: dentiţia temporară, alcătuită din dinţii temporari sau de
lapte, şi dentiţia permanentă, alcătuită din dinţii permanenţi. Dentiţia temporară
este formată din 20 de dinţi, cîte 10 pe fiecare arcadă, iar cea permanentă din
32 de dinţi, cîte 16 pe fiecare arcadă. Dentiţia temporară se dezvo ltă începînd de
la şase luni pînă la doi ani , iar cea permanentă între 6 şi 13 ani , ultimul molar
apărînd între 13 şi 35 ani.Formula dentară reprezintă moda litatea de exprimare a
dentiţiei unei jumătăţi de maxilar şi a unei jumă tăţi de mandibulă.
Formula dentară pentru dentiţia temporară este urmă toarea:
I=2/2, C=1/1, M=2/2
Formula dentară pentru dentiţia permanentă este:
I=2/2, C=1/1, P=2/2, M= 3/3

13
 Caracterele diferenţiale ale dinţilor sunt determinate de rolul lor în masticaţie,
de forma, aşezarea şi structura acestora .

Incisivii, în număr de opt, sunt dinţi tăietori, dintre care patru se găsesc pe arcada
dentară superioară şi patru pe cea inferioară. Pe fiecare arcadă deose bim doi incisivi
centrali şi doi laterali. Coroana incisivilor este turtită, avînd forma de lopată. Faţa
labială este convexă, iar cea linguală uşor concavă. Pe faţa linguală a coroanei se
observă tuberculul lingual aşezat la bază, imediat deasupra colului dintelui. Incisivii
au o rădăcină subţire şi aproape dreaptă.

Caninii, în număr de patru, dintre care doi pe arcada dentară superio ară şi doi pe cea
inferioară, sunt dinţi care sfîşie. Ei se află de o parte şi de alta a incisivilor. Coroana
caninilor are o formă conică datorită existenţei unei proeminenţe (cúspide) pe suprafaţa
triturantă a acestora. Ca şi incisivii, caninii prezintă cîte un tubercul lingual. Rădăcina
lor este mai lungă, mai ascuţită şi uşor curbată în raport cu axul longitudinal al dintelui.

14
 Premolarii, în număr de opt, cîte patru pe fiecare arcada, sunt dinţi care zdrobesc
şi macină alimentele. Ei se află în partea laterală şi posterioară a caninilor. Coroana
prezintă pe faţa triturantă doi tuberculi, unul lateral şi altul lingual. Rădăc inile
premolarilor inferiori sunt simple, unice, iar cele ale premolarilor superiori sunt de cele
mai multe ori bifurcate.

Molarii, ca şi premolarii, joacă un rol important în zdrobirea şi măcinarea

alimentelor. Ei sunt în număr de 12, cîte şase pe fiecare arcadă, trei pe o parte şi trei pe
cealaltă parte a arcadei dentare. Pe faţa masticatoare, coroana molarilor pre zintă patru
tuberculi, cîte unul în fiecare unghi al ei. Aceştia sunt separaţi între ei prin nişte
şanţuri. La unii molari se observă şi un al cincilea tubercul, dar acesta nu ajunge pînă la
suprafaţa masticatoare. în general, molarii superiori au trei rădăcini, iar cei inferiori,
două. Ultimul molar (măseaua de minte), care uneori poate lipsi, are formă variată.

VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA DINŢILOR

Arterele care vascularizează dinţii provin din artera maxilară, o ramură terminală a
arterei carotide externe.
Venele urmează direcţia opusă arterelor.
Limfaticele conduc limfa către ganglionii regionali, iar nervii sunt ramuri ale
trigemenului.

FARINGELE

Faringele este un conduct musculofibros care se întinde de la baza craniului pînă la

orificiul superior al esofagului, cu care se continuă. El este aşezat înaintea coloanei
vertebrale şi înapoia foselor nazale, a cavităţii bucale şi a laringelui. Prin intermediul
faringelui, fosele nazale comunică cu laringele, alcătuind calea respiratorie, iar cavi-
tatea bucală comunică cu esofagul, formînd calea digestivă. Aşadar, prin faringe trec
cele două căi care asigură nutriţia organismului: respiratorie şi digestivă.

a) Pereţii faringelui şi raporturile lor.

Faringele se prezintă ca un jgheab deschis anterior, mai lărgit în porţiunea superioară
şi mai îngustat în cea inferioară. E l are cinci pereţi, şi anume unul superior, unul
posterior, doi laterali si unul anterior .
Peretele superior vine î n raport cu osul occipital, pe care s e insera, iar cel posterior
este aşezat înaintea coloanei cervicale. Intre peretele posterior al faringelui şi
aponevroza prevertebrală există un spaţiu în care se găseşte ţesut celular lax, care
permite mişcări ale faringelui pe coloana vertebrală. Acesta se numeşte spaţiul
prevertebral sau spaţiul retrofaringian.

15
 Pereţii laterali prezintă, fiecare, cate un segment superior şi unul inferior. Seg-
mentul superior vine în raport cu artera carotidă internă, vena jugu lară internă,
nervul vag care formează mănunchiul vasculo -nervos al gîtului, ultimii patru
nervi cranieni şi simpaticu l cervical . Segmentul inferior vine în raport cu
pachetul vasculo -nervos al gîtului, alcătuit aici din artera carotidă comună, vena
jugulară internă şi nervul vag.
Peretele anterior este incomplet, în porţiunea superioară a acestuia se află
cele două coane prin care faringele comunică cu cavitatea na zală, în porţiunea
mijlocie există un orificiu, numit istmul bucofaringian, prin care faringele
comunică cu cavitatea bucală iar in porţiunea inferioară se găseşte orificiul
numit istmul laringian prin care faringele comunică cu laringele.

b) Configuraţia interioară sau endofaringele

Faringele poate f i subîmpărţit în trei etaje: unul superior sau nazofaringian,
unul mijlociu sau bucofaringian şi altul infe rior sau laringofaringian .

Nazofaringele se află între peretele superior al faringelui inserat pe baza

craniului şi vălul palatin. Prin con tracţia lui în timpul vorbirii şi al degluţiţiei,
vălul palatin formează o despărţitură orizontală care se pară nazofaringele de
bucofaringe.
Cand vălul palatin este relaxat şi atîrnă ca o perdea, nazofaringele comunică
larg cu restul endofaringelui.
Nazofaringele are o formă nere gulată, aproximativ cubică, cu şase pereţi:
anterior, posterior, superior, inferior şi doi pereţi laterali. Pere tele inferior este
virtual şi face comunicarea cu bucofaringele (el devine real în timpul contracţiei
vălului palatin). In grosimea peretelui supe rior se găseşte un conglomerat de
noduli limfatici care alcătuiesc amigdala faringelui (Luschka). Pe pereţii laterali
ai nazofaringelui se observă orificiile de deschidere ale trompelor faringotimpanice,
iar în grosimea pereţilor laterali, în jurul orificiilor trompelor, se află foliculi limfatici
care alcătuiesc în ansamblul lor amigdala tubară a faringelui.

16
 Bucofaringele este delimitat de vălul palatin şi de un plan imagi nar care trece prin
osul hioid. El este situat înapoia istmului bucofaringian, orificiu prin care faringele
mijlociu comunică cu cavitatea bucală. Istmul bucofaringian este delimitat de marginea
inferioară liberă a vălului palatin, de arcurile palatine anterioare şi de baza limbii .
Porţiunea dintre cele două arcuri palatine care formează pereţii laterali ai
bucofaringelui poartă numele de vestibul faringian. In interiorul acestuia se află amig-
dala palatină. Fiecare amigdală are o formă ovoidă, mai mult sau mai puţin turtită şi
este aşezată în loja amigdaliană. Feţele vizibile ale amigdalelor palatine sunt prevăzute

17
cu 18-22 de orificii, care reprezintă deschiderile criptelor amigdaliene, adîncituri ce
pătrund mult în masa amigdaliană.
Cele două amigdale palatine alcătuiesc, împreună cu amigdalele faringiană, tubară şi
linguală, inelul sau cercul limfatic Waldeyer. Toate aceste formaţiuni limfoide sunt
legate prin vase limfatice.
Laringofaringele este delimitat de un plan care trece prin osul hioid şi de un altul
care trece prin partea inferioară a vertebrei a şasea cervicale; el se continuă cu
bucofaringele în sus şi cu esofagul în jos
c) Structura pereţilor faringelui.
Pereţii faringelui sînt alcătuiţi din patru straturi sau tunici, şi anume tunica mucoasă,
tunica fibroasă, tunica musculară şi adventicea.
Tunica mucoasă sau mucoasa faringiană are o culoare roză sau roşiatică şi este
reprezentată de prelungirea mucoasei nazale şi a celei bucale la nivelul endofaringelui.
în etajul superior (nazofaringe) epiteliul este de tip cilindric ciliat, acesta continuîndu -
se cu epiteliul mucoasei nazale, în celelalte două etaje, mijlociu (bucofaringial) şi
inferior (laringofaringian), mucoasa endofaringelui are un epiteliu pavimentos
stratificat. Corionul mucoasei este format din ţesut conjunctiv, în care se află glan dele
mucoase şi mixte, precum şi un mare număr de foliculi limfatici.
Tunica fibroasă este aşezată între tunica mucoasă şi cea musculară. Ea este formată
din ţesut conjunctiv dens, fiind mai rigidă în partea superioară şi mai elastică şi
extensibilă în partea inferioară, unde se continuă cu tunica submucoasă a esofagului.
Aponevroza faringiană se prinde pe formaţiunile osoase de la baza crani ului, pe linia
milohioidiană a mandibulei, pe coarnele osului hioid şi pe cartilajele laringelui.
Aponevroza faringiană reprezintă scheletul fibros al faringelui, servind ca suport
straturilor mucos şi muscular.
Tunica musculară este formată din cinci perechi de muşchi striaţi, care se unesc la
nivelul peretelui posterior, formînd un rafeu median . Trei perechi din aceşti muşchi
sunt alcătuite din fibre musculare dispuse circular, cu rol constrictor, iar două
perechi, din fibre longitudinale cu rol ridicător.
Adventicea sau tunica externă a faringelui este formată din ţesut conjunctiv lax.
Acest strat se interpune între peretele posterior al faringelui şi fascia prevertebrală.
Âdventicea permite deplasarea faringelui în timpul deglutitici.

c) Vascularizaţia şi inervaţia faringelui.

Arterele faringelui provin din artera carotidă externă. Venele formează două plexuri:
venos submucos şi venos perifaringian. Sìngole este colectat în venele jugulare
interne. Limfaticele conduc limfa către ganglionii retrofaringieni şi ganglionii cervicali
profunzi. Nervii faringelui provin din plexul nervos faringian. Acesta este format din
ramuri ale nervilor vag, glosofaringian şi simpatic.

18
 ESOFAGUL

Esofagul este un organ tubular care se întinde de la faringe la stomac . Limita lui
superioară este reprezentată de marginea inferioară a cartilajului cricoid, iar cea
inferioară de cardia, orificiul prin care esofagul comunică cu stomacul. Esofagul are o
lungime medie de 25 cm, aceasta fiind însă variabilă cu vîrsta şi înălţimea.Esofagul nu
este rectiliniu, ci prezintă o serie de curburi atît în plan sagital, cît şi în plan
frontal.Calibrul esofagului nu este uniform, el fiind mai redus în unele regiuni numite
strangulaţii sau istmuri.

Esofagul are trei istmuri: superior, mijlociu şi inferior.

Istmul superior se află chiar la originea esofagului, la nivelul cartilajului cricoid.

Istmul mijlociu este situat la locul unde esofagul atinge bronhia stingă şi arcul aortic,
iar istmul inferior se află la nivelul hiatusului diafragmatic, prin care tre ce
esofagul.Intre aceste istmuri se găsesc segmentele mai dilatate.

PORŢIUNILE ESOFAGULUI ŞI RAPORTURILE LOR

Esofagul este situat in trei regiuni topografice: gîtul, toracele şi abdo menul, de aceea i
se descriu trei portiuni, şi anume cervicală, toracală şi abdominală.

Porţiunea cervicală se întinde de la limita inferioară a faringelui pînă la orificiul

superior al toracelui. Esofagul cervical vine în raport cu coloana vertebrală cervicală cu
traheea, cu lobii glandei tiroide şi cu pachetul vasculonervos al gîtului.
Porţiunea toracică se întinde de la orificiul superior al toracelui pînă la muschiul
diafragm. El vine în raport cu coloana vertebrală toracică, cu aorta descen dentă
toracică, cu canalul toracic şi cu vena azygos, cu traheea, pericardul şi inima, cu
pleurele mediastinaîe, cu arcul aortic şi cu crosa venei azygos .
Porţiunea abdominală sau esofagul abdominal se întinde de la muşchiul diafragm pînă la
cardia. Ea vine în raport cu nervul vag sting şi cu lobul sting al ficatului ,cu nervul vag
drept şi cu canalul toracic, cu fornixul stomacului şi cu lobul drept al ficatului in
dreapta.

19
 .

STRUCTURA ESOFAGULUI

Peretele esofagului este format din cele patru tunici (mucoasă, submucoasă,
musculară şi adventicea) caracteristice tubului digestiv şi adaptate deglutiţiei şi
înaintării rapide a bolului alimentar spre stomac, în lungul esofagului se întîlnesc mici
variaţii regionale de structură, mai ales în ceea ce priveşte mucoasa şi musculara.
Tunica mucoasă este alcătuită d într-un epiteliu şi un corion. Epiteliul este de tip
pavimentos stratificat, iar corionul din ţesut conjunctiv lax. El este străbătut de canalele
excretoare ale glandelor esofagiene. Musculara mucoasei este formată, în porţiunea
superioară a esofagului, din fascicule izolate de fibre musculare striate şi dintr -o reţea
de fibre elastice fine. In restul conductului esofagian, mus culara mucoasei devine din ce
in ce mai evidentă, fibrele striate fiind înlocuite treptat prin fibre muscu lare netede.

20
Tunica submucoasă esofagului este formată din ţesut conjunctiv lax, care conferă
mucoasei esofagiene o mare mobilitate, permiţîndu-i să se deplaseze pe planurile tunicii
musculare. Submucoasă formează, împreună cu musculara mucoasei, numeroase cute
longitudinale care dau lumenului esofagului o formă neregulată.
In ţesutul conjunctiv care alcătuieşte submucoasă se găsesc numeroase trunchiuri
vasculare şi nervoase, noduli limfatici şi segmente secretoare ale glandelor mucoase
profunde. Glandele esofagiene, acinoase de tip mucos, sînt grupate în mici lobuli.
Conductele excretoare străbat musculara mucoasei si cor ionul, deschizîndu -se o printr-
un orificiu foarte mic la suprafaţa epiteliului esofagian.
Tunica musculară este alcătuită din două straturi de muşchi, unul intern şi altul
extern. Stratul intern se compune din fibre musculare dispuse circular, iar cel extern
din fibre dispuse longitudinal. în porţiunea superioară a esofagului, atit fibrele
musculare aşezate circular, cît şi cele dispuse longitudinal sunt fibre musculare striate.
în porţiunea mijlocie, aceste fibre sunt înlocuite treptat de fibre musculare netede, în
porţiunea inferioară a esofagului tunica musculară cuprinde numai fibre musculare
netede.
Adventicea, formată din ţesut conjunctiv lax, se continuă cu ţesutul conjunctiv care
umple spaţiile dintre organele ce se găsesc în mediastin. In ţesutul conjunctiv al
adventicei se găsesc vase şi nervi. Esofagul abdominal este parţial învelit de seroasa
peritoneală.

21
 VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA ESOFAGULUI

Arterele care hrănesc esofagul sunt arterele esofagiene (care pornesc din aortă),
arterele bronşice, frenice şi artera gastrică stîngă.
Venele formează două plexuri: venos submucos şi venos periesofagian.
Limfaticele porţiunii cervicale şi toracice drenează limfa către ganglionii esofagieni,
iar cele ale porţiunii abdominale, către ganglionii gastrici.
Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic ( nervul vag).
Fibrele nervoase care se găsesc în adventice pătrund între cele două straturi ale tunicii

22
musculare, formînd plexul nervos mezenteric, iar mai departe, în submucoasă, plexul
nervos submucos. Din plexul submucos pornesc terminaţii nervoase libere care ajung
pană la epiteliu.

CAVITATEA ABDOMINALĂ, CAVITATEA PERITONEALĂ ŞI PERITONEUL

Intre diafragm, peretele posterior şi pereţii antero-laterali ai abdomenului se află un

spaţiu care poartă numele de cavitatea abdominală. Ea are o formă ovoidală, cu partea
voluminoasă îndreptată în sus . Cavitatea abdominală comunică larg cu cavitatea
pelviană,formînd împreună cavitatea abdomino -pelviana. In cavitatea abdominală se
găsesc: porţiunea intraabdominală a esofagului, stomacul, intestinul subţire, intestinul
gros, ficatul, pancreasul şi splina.
Pereţii cavităţii abdominale, ca şi majoritatea organelor care se găsesc în această
cavitate, sunt acoperiţi de o membrană seroasă, numită peritoneu. Acesta este alcătuit
dintr-un mezoteliu şi un corion. Peritoneul care căptuşeşte cavitatea abdominală, res-
pectiv pereţii acesteia, poartă numele de peritoneu parietal, iar cel care căptuşeşte
organele din cavitatea abdominală se numeşte peritoneu visceral acesta din urmă este o
continuare a peritoneului parietal, care se răsfringe pe organele intraperitoneale.
Intre peritoneul parietal şi peritoneul visceral se află un spaţiu virtual, cavitatea
peritoneală. Organele care se găsesc în cavitatea peritoneală, ca, de exemplu, stomacul,
intestinul subţire, colonul transvers şi sigmoidian, apendicele vermicular, splina,
ficatul, coada pancreasului etc, poartă numele de organe intraperitoneale. Organele
care se găsesc între peritoneul parietal şi peretele abdominal posterior, ca, de exem plu,
capul şi corpul pancreasului, rinichii, colonul ascendent, ureterele, vezica urinară etc,
poartă numele de organe extraperitoneale sau retroperitoneale Organele
intraperitoneale sunt acoperite aproape în întregime de peritoneu, iar cele
retroperitoneale, numai parţial.
Peritoneu1 formează pliuri care leagă organele abdominale intraperitoneale de
peretele abdominal posterior, precum şi unele de altele. Aceste pliuri sunt denumite
mezouri şi epiploane.
Mezourile sunt pliuri peritoneale care leagă un segment al tubului digestiv de peretele
abdominal posterior. In cavitatea abdominală există mai multe mezouri: mezenterul,
mezocolonul transvers şi mezocolonul sigmoidian.
Epiploanele sunt pliuri peritoneale care leagă un organ intraabdominal de altul. Se
deosebesc mai multe epiploane: marele epiploon sau omentul mare; micul epiploon sau
omentul mic (care uneşte mica curbură a stomacului cu ficatul); epiploonul
gastrosplenic (care leagă stomacul de splină); epiploonul gastrocolic (care leagă marea
curbură a stomacului de colonul transvers); epiploonul pancreaticosplenic (care leagă
coada pancreasului de splină).

23
24
25
 STOMACUL

Stomacul, organ cavitar, reprezintă segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv. El
se găseşte în etajul superior al cavităţii abdominale (etajul supramezocolic), în loja gas -
trică, care este delimitată de diafragm, ficat, mezocolonul transvers şi pere tele
abdominal. Stomacul este fixat în această lojă prin următoarele mijloace de fixare:
continuitatea cu esofagul şi duodenul; pediculii vasculari ; ligamentele peritoneale care
leagă stomacul de organele vecine ; presiunea abdominală.

CONFIGURAŢIA EXTERNĂ ŞI RAPORTURILE STOMACULUI

26
 CONFIGURAŢIA EXTERNĂ ŞI RAPORTURILE STOMACULUI

Stomacul are forma literei „J" cand este gol şi forma unui cimpoi, cand este plin.
El cuprinde două porţiuni, una verticală şi alta ori zontală .Porţiunea verticală se
subîmparte, la rîndul ei, în fundul stomacului, denumit şi fornix şi corpul
stomacului.

Porţiunea orizontală este subîmpărţită şi ea în antrul piloric şi canalul piloric .

Stomacul are două feţe (anterioară şi posterioară), două margini (dreaptă şi

stingă) şi două orificii (superior şi inferior).

Faţa anterioară a stomacului vine în raport cu faţa inferioară a lobului stîng al

ficatului, pe care lasă o amprentă numită impresia gastrică; cu peretele anterior

27
al abdomenului (triunghiul lui Labbe) şi cu muşchiul diafragm (spaţiul
semilunar al lui Traube).

Faţa posterioară a stomacului vine în raport, prin bursa omentală, cu peretele

posterior al abdomenului, cu splina, cu glanda suprarenală stingă, cu rinichiul
stîng şi cu pancreasul.

Marginea dreaptă sau mica curbură este concavă. Ea prezintă o por ţiune
verticală, care se întinde de la cardia pana la incizura angulară, şi o porţiune
orizontală, puţin ascendentă, cuprinsă intre incizura angulară şi prima porţiune a
duodenului (bulbul duodenal). Intre mica curbură a stomacului şi ficat se află un
pliu peritoneal care leagă aceste două organe, numit micul epiploon sau
epipîoonul gastrohepatic.

Marginea stingă sau marea curbură este convexă . Ea porneşte de la cardia, unde
formează cu esofagul incizura cardiacă, înconjură apoi fundul stomacului, după
care prezintă o porţiune verticală şi una orizontală si se termină în dreptul
orificiului piloric. De pe marea curbură a stomacului pornesc m ai multe pliuri
peritoneale, şi anu me marele epiploon, care acoperă ca un şorţ organele din
cavitatea abdo minală, epiplonul gastrosplenic, care leagă stomacul de splină.

Orificiul superior al stomacului poartă numele de cardia; prin el stomacul

comunică cu esofagul.

Orificiul inferior al stomacului, numit pilor, face legătura dintre stomac şi

duoden.

28
29
 STRUCTURA PEREŢILOR STOMACULUI ŞI CONFIGURAŢIA LOR
INTERIOARĂ

Pereţii stomacului su nt alcătuiţi din patru straturi sau tunici: tunica mu coasă,
tunica submucoasă, tunica mus culară şi tunica seroasă.

Tunica mucoasă sau mucoasa stomacului înveleşte suprafaţa inter nă a acestui

organ. Ea are o culoare roz ca nd stomacul este plin şi albă -mată, cand acesta
este gol.

La examenul cu ochiul liber se ob servă marele relief al stomacului, al cătuit din

numeroase cute orientate dinspre cardia spre pilor . Cutele care brăzdează
mucoasa gastrică se anastomozează între ele sub forma unei reţele. La nivelul

30
micii curburi, cutele lipsesc, această zonă purtînd numele de „şoseaua gastrică".
Marele relief al stomacului este re zultanta contracţiei muscularei mu coasei,
tunicii musculare, la care ia parte ţesutul conjunctiv lax din structura
submucoasei.

Mucoasa este străbătută de numeroa se orificii, care reprezin tă deschiderea unor

invaginaţii (înfundături), numite cripte gastrice. In fundul acestor cripte se
deschid glandele gastrice.

Mucoasa gastrică este constituită din epiteliu, corion, glande şi mus culara
mucoasei .

Aparatul glandular este alcătuit din trei tipuri de glande: cardiale, fundice şi
pilorice.
Glandele cardiale, puţin numeroase şi rudimentare, se află în vecinătatea
cardiei. Ele su nt de tip tubular ramificat, cu secreţie seroasă.
Glandele fundice, numite şi glan de principale, se găsesc în regiunea fun dului
şi corpului stomacului. Peretele glandei este alcă tuit din patru tipuri de celule,
şi anume principale, parietale, auxi liare şi cromoargentofine. Celulele principale
sunt aşezate pe membrana bazală, delimitind lumenul glandei. Rolul lo r este
acela de a sintetiza şi secreta pepsi nogenul, profermentul din care ia naştere
pepsina. Celulele parietale sunt răspîndite, din loc în loc, printre celulele
principale. Rolul acestor celule este de a elabora şi secreta acidul clorhidric.
Celulele auxiliare sunt situate la nivelul gîtului glandei. Ele secretă mucus şi
enzime cu acţiune asupra dipeptidelor. Celulele cromoargentofine se găsesc mai
ales la nivelul porţiunii terminale a g landelor principale. Rolul lor nu este încă
stabilit.
Glandele pilorice se află în regiunea antrală şi pilorică, mai ales pe mica
curbură si secretă un mucus deosebit din punct de vedere chimic de m ucusul
secretat de celelalte celule epiteliale gas trice.
Tunica mucoasă este separată de tunica submucoasă prin musculara mucoasei.
Aceasta este constituită din fibre musculare netede aşezate pe două straturi: unul intern
circular şi altul extern longitudinal. Cînd musculara mucoasei se contractă, mucoasa se
îngroaşă şi suprafaţa se cutează micşorîndu-se.
Tunica submucoasă este constituită din ţesut conjunctiv lax, în care se găsesc vase
sanguine şi limfatice, precum şi plexuri nervoase vegetative.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, dispuse în trei straturi:
extern, mijlociu şi intern. Stratul extern este constituit din fibre aşezate longitudinal,
în continuarea stratului longitudinal al esofagului. Stratul mijlociu, alcătuit din fibre
dispuse circular, încercuieste corpul stomacului şi se îngroaşă la nivelul piloru lui, unde
formează sfincterul piloric. Stratul intern este format din fibre musculare dispuse
oblic. Acest strat este prezent numai în porţiunea verticală a stomacului.

31
 Tunica seroasă, formată dintr-un ţesut conjunctiv lax acoperit de mezoteliul
peritoneal. In tunica seroasă se află vasele şi nervii care deservesc stomacul.

VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA STOMACULUI

Arterele care hrănesc pereţii stomacului iau naştere din cele două arcade situate de-
a lungul marii şi micii curburi, de unde se distribuie pe faţa anterioară şi posterioară a
stomacului. Arcada de pe mica curbură este formată prin anastomoza dintre artera
gastrică stingă (ramură din artera celiaca) şi artera gastrică dreaptă (ramuri din
artera hepatică). Arcada de pe marea curbură este formată prin anastomoza dintre
artera gastroepiploică stìnga (ramură a arterei splenice) şi artera gastroepiploică
dreaptă (ramură a arterei gastroduodenale). Fundul (fornixul) este vascularizat de
arterele gastrice scurte (ramuri ale arterei splenice).
După ce pătrund in tunica seroasă şi musculoasa, arterele formează la nivelul
submucoasei un plex din care pleacă numeroase ramuri. Dintre acestea, unele se
capilarizează la nivelul muscularei mucoasei, altele străbat această foiţă şi formează o
reţea de capilare dedesubtul şi în jurul glandelor.
Venele iau naştere din capilarele reţelei arteriale prezentate mai sus.
Ele străbat în sens invers peretele stomacului, formînd un prim plex venos între
fundul glandular şi musculara mucoasei si un ăl doilea plex în submucoasă. De aici ele
urmează traiectul arterelor, ducînd sîngele direct sau indirect în vena portă.
Limfaticele se formează în porţiunea superioară a mucoasei, dind naştere unui prim
plex subglandular. După ce străbat musculara mucoasei, vasele limfatice formează la
nivelul submucoasei un al doilea plex, apoi — la nivelul tunicii musculare — un al
treilea plex. De aici limfa este condusă, prin vasele limfatice mai mari, la ganglionii
limfatici regionali şi, mai departe, în canalul toracic.
Nervii stomacului provin din sistemul nervos vegetativ parasimpat ic (nervul vag) şi
simpatic (plexul celiac). Nervii vagi (drept şi stîng) coboară de-a lungul esofagului şi
se unesc ia nivelul micii curburi, de unde trimit ramuri pe ambele feţe ale stomacului.
Din plexul celiac pornesc ramuri care se îndreaptă spre stomac şi, la nivelul regiunii
pilorice, se unesc cu ramurile nervului vag. Fibrele nervoase simpatice şi
parasimpatice formează în pereţii stomacului două plexuri: unul în tunica submucoasă,
numit plexul Meissner, şi altul în tunica musculară, numit plexul Auerbach. Din
aceste plexuri pornesc fibre nervoase care se distribuie la fibrele musculare, la epiteliul
mucoasei gastrice, precum şi la glande.

32