1.

Semnificaţia psihologică a jocului în perioada preşcolară

Jocul constituie o activitate specific umană care satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate.
Angajând în întregime personalitatea copilului, jocul reprezintă o sinteză a unor activităţi spontane,
separate sau asociate în combinaţii realizate după nevoie. Jocul este tot atât de necesar dezvoltării
multilaterale a copilului cum este şi comunicarea.
Jocul poate fi definit ca activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care copilul îşi
satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea
imaginară ce şi-o creează singur (H. Barbu, E. Popescu, 1993).
La o primă vedere, jocul pare o activitate banală, însă el este un moment deosebit de important în
viaţa oricărui om, datorită modului unic în care îmbină aspectul informativ cu cel formativ în
anumite etape de dezvoltare ontogenetică.
Jocul a început să fie studiat de către psihologi mai întâi la animale şi apoi la oameni prin menţinerea
cadrului necesar fixat de jocul animalelor. Astfel, K. Gross, în 1896, abordează în mod sistematic
problematica jocului la animale, iar în 1899 elaborează un studiu cu privire la jocurile umane. Forma
şi investiţiile psihice acordate jocului, esenţa însăşi a activităţii ludice nu constituia obiect al
investigaţiei sistematice. Mai târziu, psihanaliştii au acordat un loc însemnat jocului copiilor. Ei
urmăreau, cu ajutorul jocurilor să depisteze complexe ascunse, să diagnosticheze anumite stări, mai
mult sau mai puţin patologice, sau foloseau activităţile ludice în intervenţii psihoterapeutice. Datorită
scopului urmărit, se acordă o importanţă deosebită jocurilor simbolice, prin intermediul cărora se
explică jocul în general, care rezultă din punerea în valoare a unor tendinţe ascunse.
Substratul psihologic al jocului, în opinia lui Jean Piaget (1976, p. 94), îl reprezintă:
● c
apacitatea omului de a transfigura realul în imaginar;
● c
apacitatea de a opera frecvent cu simboluri, cu semne;
● c
apacitatea de a acţiona în spirit creativ în diferite situaţii concrete de viaţă.
Referindu-se la jocurile copiilor şi la originea activităţii ludice, J. Chateau (1982, p. 88) indică patru
surse importante:
● este
inventat de către jucători;
● are la
bază o imitaţie;
● învăţar
ea are la bază tradiţia;
● se
bazează pe structura şi instinctele noastre.
Aceşti factori care stau la baza jocurilor nu acţionează în mod izolat, independent unul de celălalt,
ci dimpotrivă, în acelaşi joc pot exista surse diferite prin combinarea diversă a factorilor menţionaţi.
Jocul capătă o serie de caracteristici noi ce se supun influenţelor nemijlocite a modului de viaţă
socială.
Funcţiile jocului
Faptul că jocul are un rol deosebit de important in viaţă şi evoluţia copilului este demonstrată prin
atenţia deosebită ce i s-a acordat de către psihologi şi nu numai. Din literatura de specialitate se pot
decela următoarele funcţii:
funcţii esenţiale
funcţii secundare
funcţii marginale ale jocului.
Funcţii esenţiale
Funcţia principală a jocului se exprimă în asimilarea practică şi mentală a caracteristicilor
lumii şi vieţii. Este o funcţie de cunoaştere.
Altă funcţie importantă este aceea de exersare complexă stimulativă a mişcărilor, de
contribuţie activă la creşterea şi dezvoltarea complexă. Este funcţia pusă in evidenţă în special, de
Carr şi Gross. Se manifestă ca funcţie principală in copilărie şi in perioada adolescenţei devenind
treptat o funcţie marginală.
Funcţia formativ-educativă este, de asemenea, deosebit de importantă; a fost pusă in
evidentă de timpuriu de pedagogi ca Frobel şi dezvoltată de pedagogia modernă.
Jocurile sunt prima şcoală a energiei, conduitei, gesturilor, imaginaţiei etc. Printre funcţiile
secundare ale jocului se numără:
· funcţia de echilibrare şi tonificare
· funcţia de compensare
Ca funcţie marginală a jocului se poate preciza funcţia terapeutică utilizată în ludoterapie, aceasta
având succes in cazurile maladive. Ea se constituie pe seama proprietăţilor proiective ale jocului.
Indiferent de natura şi tipurile de joc, toate au un rol formativ-educativ. Prin intermediul acestora se
formează şi se dezvoltă o serie de însuşiri ale personalităţii şi se exersează caracteristicile proceselor
psihice. Astfel, se dezvoltă particularităţile intelectuale, sociale şi fizice ca: perseverenţa în
activitate, abilităţi manuale, agilitatea, atitudinea faţă de parteneri şi faţă de colectiv, spiritul de
competiţie, sociabilitatea.
În ,,Psihologia jocului”, J. Chateau (1982, p. 54) nota că: „fiecare joc reprezintă o încercare a voinţei,
iar prin aceasta o şcoală a comportamentului voliţional, o şcoală a personalităţii”.
Jocul este un tip aparte de activitate a copilului preşcolar, cu un conţinut, o structură şi o motivaţie
specifică. Jocul ocupă locul cel mai important în viaţa copilului de vârstă preşcolară. În cadrul jocului
se realizează comportarea conştientă a copilului, care este o condiţie esenţială a învăţării. Jucându-
se, copilul dobândeşte variate şi numeroase cunoştinţe despre mediul înconjurător, dezvoltându-se
astfel procesele psihice de reflectare directă a realităţii.
Jocul, nu numai că imită şi reproduce la o scară mai restrânsă o serie de momente specifice relaţiilor
dintre oameni şi activitatea desfăşurată, dar antrenează şi aspecte creatoare din partea participanţilor,
care presupun o anumită dezvoltare a capacităţilor psihice.
Jocul, prin interrelaţionarea cu copii de diverse vârste şi chiar cu adulţii, prin intercomunicarea
intensă, conduce spre formarea la copii a unei conduite verbale ce constă în:
● dezvolt
area şi îmbogăţirea vocabularului;
● învăţar
ea corectă a cuvintelor;
● cultiva
rea deprinderii de folosire corectă a limbii;
● formar
ea deprinderii de verbalizare a experienţei proprii;
● dezvolt
area capacităţii de a relata unele întâmplări în legătură cu fiecare moment sau eveniment trăit etc.
Jocul este un minunat mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere, de exersare a unor capacităţi, de
socializare primară, de antrenare a capacităţilor cognitive şi de exteriorizare a emoţiilor şi
sentimentelor. Când copilul se joacă împreună cu alţi copii, el învaţă să respecte reguli şi algoritmi
ce constituie temeiul conformării la normele de comportare socială, morală. Învaţă să împartă
jucăriile cu alţii, să colaboreze cu coechipierii, îşi dezvoltă altruismul, spiritul de echipă,
comunicarea cu ceilalţi, devenind astfel mai sociabil, mai tolerant faţă de cei din jur, mai atent la
sugestiile şi dorinţele celorlalţi.
2. J
ocul – principala formă de activitate din grădiniţă

,,Copilul, spunea marele pedagog elveţian E. Claparede (1976),

este o fiinţă a cărei principală trebuinţă este jocul.”

Noţiunii de „joc” i se atribuie diverse conotaţii: activitate specific umană, activitate dominantă în
viaţa copilului preşcolar, factor hotărâtor în educarea acestuia. Aceste sensuri indică fie poziţia
jocului în raport didactic cu celelalte forme de activitate specifice omului, fie aportul jocului în
contextul procesului educaţiei. Viaţa adultului este definită prin ocupaţiile profesionale, iar aceea a
copilului este determinată de joc: ,,el este însăşi viaţa copilului” (McDougall, 1980).
Jocul este activitatea preferată a preşcolarului, o activitate aparent gratuită, fără un scop
material, a cărei motivaţie este intrinsecă. Jocul satisface în cel mai înalt grad trebuinţele
copilului: de mişcare, de exprimare originală, de realizare a năzuinţelor şi dorinţelor pe care nu le
poate satisface în mod real. În lumea imaginată în joc, copilul se simte puternic, inteligent, adult,
aici el este capabil de fapte eroice, de acţiuni spectaculoase. Totul îi este permis în joc, el poate
reflecta insatisfacţiile proprii asupra păpuşii sau ursuleţului pe care le ceartă, le hrăneşte, le obligă
să facă ce doreşte el. În jocul cu roluri el poate fi orice îşi doreşte, poate fi poliţist, aviator,
vânzătoare, educatoare, femeie de afaceri etc. Interpretarea de roluri îl apropie de viaţa socială a
adulţilor.
În joc, copilul este independent, nu are nevoie de sprijinul adultului, se poate întrece cu colegii sau
prietenii – care îi sunt egali. El nu mai este la discreţia autorităţii adultului, ci are câmp de manifestare
deplină a intelectului, a vorbirii, a imaginaţiei, a voinţei, a activităţii. În joc, adultul are doar rolul de
sursă de inspiraţie pentru copil. Copiii se joacă exersând o activitate serioasă, simulativă, din lumea
adulţilor, fiind un mod foarte serios de a aduce la nivelul său lumea celor mari şi de a o înţelege.
Niciuna dintre formele jocului nu există în stare pură, toate există cu ponderi diferite în jocul
copilului. Se pot identifica următoarele tipuri de joc:
Jocul de explorare presupune încercările copilului de a cunoaşte şi a descoperi lucruri noi.
Explorarea este una dintre acţiunile fundamentale ale dezvoltării copilului. Ea permite cucerirea
lumii înconjurătoare şi stimulează motivaţia de a cunoaşte, oferind bazele dezvoltării potenţialului
psihofizic şi aptitudinal al copilului.
Jocul de mişcare presupune folosirea corpului în activităţi care solicită componentele fizice ale
copilului. Mişcarea este importantă pentru dezvoltare prin însuşi faptul că determină dezvoltarea
psihică, permite activismul în explorarea lumii şi controlul asupra corpului.
Jocul de manipulare este cel care antrenează capacităţile de coordonare, controlul lor şi aptitudinile
necesare. Cea mai importantă consecinţă este câştigarea independenţei de acţiune şi autocontrolul.
Jocul de socializare implică interacţiunea copilului cu ceilalţi, acţiunea de a da şi a lua şi înţelegerea
faptului că nu este singur în ceea ce face. Socializarea prin joc este dimensiunea fundamentală a
copilului. Ea încurajează imitaţia şi dezvoltarea aptitudinilor de comunicare socială şi de interacţiune
cu ceilalţi copii şi cu adulţii.
Jocul de stimulare constă în folosirea imaginaţiei de către copil în a transforma obiectele şi lucrurile
cu care se joacă în simboluri ale lumii exterioare. Jocul de stimulare este unul dintre cele mai
importante tipuri de joc pentru dezvoltarea aptitudinilor de comunicare (UNICEF, Asociaţia
RENINCO, 2006, cap. IX).
O altă clasificare a jocurilor practicate în grădiniţa de copii a fost realizată de Hristu Barbu şi Silvia
Dima (apud S. Dima, 2003).
Jocul se bazează pe o seriozitate organizatorică şi pe câteva reguli şi caracteristici stimulative
care îndeamnă la angajare: surpriza, întrecerea, simularea, mişcarea, distracţia. În funcţie de
natura jocului, copilul îşi formează abilităţi fizice şi psihice, îşi îmbogăţeşte volumul cunoştinţelor
despre lumea înconjurătoare, îşi dezvoltă limbajul şi capacitatea de a comunica, imaginaţia, îşi
formează trăsături pozitive de caracter. Prin joc, copilul învaţă cu plăcere, devine interesat de
activitatea ce se desfăşoară, cei timizi devin cu timpul mai volubili, mai activi, mai curajoşi şi capătă
mai multă încredere în capacităţile lor, mai multă siguranţă şi rapiditate în răspunsuri.
Deşi este un mijloc de relaxare şi distracţie, jocul are importante funcţii instructiv-educative. El
contribuie, prin conţinutul său obiectual sau logic, la dezvoltarea intelectului. Orice joc include, pe
de altă parte, și elemente afective: bucurie, surpriză, satisfacţie sau insatisfacţie. Jocurile de mişcare
contribuie la dezvoltarea fizică, la călirea organismului, la coordonarea şi precizia mişcărilor. Un rol
deosebit are jocul în dezvoltarea creativităţii, a inventivităţii. Pe lângă elementele consacrate
(versuri, numărătoare, cântec etc.), jocul determină imaginarea de situaţii, transpunerea în pielea
personajelor, găsirea de soluţii noi, originale, de a câştiga sau de a ieşi din impas.
Funcţia de comunicare a limbajului este cultivată în mod deosebit prin intermediul jocului, mai ales
atunci când îmbracă forma colectivă. Trebuinţa de comunicare devine evidentă pentru copil, ca şi
pentru adulţi, de altfel, atunci când este înconjurat de semeni. Ambianţa de comunicare îi
îmbogăţeşte conţinutul şi formele de desfăşurare printr-un proces de sinteză a informaţiei elaborate
în comun de participanţii la joc. În joc copilul se manifestă spontan, sincer, îşi dezvăluie tendinţele,
interesele, contribuind, într-o foarte mare măsură la formarea, dezvoltarea şi îmbogăţirea
vocabularului sub aspect fonetic, lexical şi gramatical.
Astfel, activităţile ludice din grădiniţă trebuie:
● să se
îmbine armonios;
● să
satisfacă trebuinţele cognitive, afective şi de mişcare ale copiilor;
● să
stimuleze creativitatea acestora;
● să
asigure independenţa copiilor;
● să
contribuie la socializarea copiilor;
● să
asigure integrarea copiilor în viitoarea activitate şcolară.
Jocul se intercorelează cu învăţarea şi cu creaţia. Jocurile cu subiect preluat din viaţa de zi cu zi,
din poveşti şi basme presupun cunoaşterea conţinutului acestora, dar implică şi creativitate,
expresivitate în interpretare. Jocurile cu text şi cântece îi apropie de creaţiile muzicale şi de cele
literare. Cunoaşterea particularităţilor jocului ca formă de activitate instructiv-educativă asigură
corelaţia dintre activitatea de învăţare şi joc. Jocul poate fi acceptat în totalitate ca modalitate inedită
de educaţie a copilului preşcolar numai dacă i se cunosc valenţele instructiv-educative. Satisfacerea
condiţiei joc în activitatea de învăţare condiţionează traiectul didactic ales, stimulativ sau funcţional.
Jocul nu se confundă cu o joacă oarecare, cu o formă simplă şi comodă de acoperire a timpului liber,
ci este o activitate responsabilă, complexă, doar la îndemâna educatoarelor, care îi cunosc
problematica şi îi pot valorifica valenţele. Este o activitate specială care, prin conţinut, formă şi
funcţionalitate specifică, nu se confundă cu nici o altă formă de activitate instructiv-educativă. „Jocul
copilului, spunea Emile Planchard, nu este numai o oglindă fidelă a personalităţii sale în formare, ci
poate fi utilizat şi ca auxiliar educativ şi chiar să servească drept bază a metodelor de predare în
şcolile preelementare şi elementare...”.
Pentru a fi evitate tonul didacticist, folosirea întâmplătoare a elementului de joc, educatoarele trebuie
să înţeleagă corect raportul dialectic între jocul luat în general şi jocul ca formă particulară de
activitate. De asemenea se va face distincţie între sensul propriu al jocului cu reguli (extrinseci) şi
jocul de creaţie (intrinseci). Jocurile cu reguli sunt proiectate şi create de specialişti pentru a fi
utilizate în procesul de învăţământ în scopul realizării unor sarcini didactice (dezvoltarea vorbirii, a
gândirii, a atenţiei etc.). Ponderea jocurilor cu reguli în activităţile din grădiniţă duce la integrarea
lor în activităţile comune: pot fi de sine stătătoare, activităţi de legătură.
Prin joc avem un bun prilej de a pregăti psihologic copiii, înlesnindu-le integrarea în viaţa socială
complexă. Copiii, participând la joc, îşi dezvoltă capacitatea potenţială de a acţiona ludic, de a depăşi
stadiul simplei manipulări a obiectivelor. O altă particularitate a jocului este aceea de a înlesni libera
manifestare a opţiunilor. Preşcolarul poate să-şi aleagă tema de joc, să se asocieze cu partenerii pe
care îi doreşte. Îşi poate încerca competenţa într-o direcţie sau alta.
Eficienţa jocului presupune, de asemenea, promovarea spiritului de independenţă în efectuarea
diferitelor acţiuni. Această particularitate derivă din faptul că în joc exprimarea simbolică nu este
limitată de convenţii.
Prin ambianţa permisivă, jocul înlătură orice blocaj psihic. Chiar dacă greşeşte, copilul remediază
spontan şi ingenios. Copilul ştie că poate avea iniţiativă, să rezolve singur sau cu partenerii
problemele ce se ivesc, să facă ceea ce îi place pe moment. Caracterul larg-permisibil este însă reglat
continuu, cu subtilitate, de către educatoare. J.J. Rousseau în ,,Emil sau despre educaţie” nota:
„Lăsaţi pe copil să creadă că este stăpân şi fiţi voi în realitate..., el să facă ce voieşte, dar trebuie să
vrea ceea ce vrei tu să facă; un pas să nu-l facă fără să-l fi prevăzut; o vorbă să nu scoată din gură
fără s-o ştii ce va fi.”
Această complexă activitate de joc trebuie privită şi sub unghiul caracterului ei dinamogen. Copilul
descoperă în această activitate de joc plăcerea de a fi activ şi cointeresat. Jocul stimulează la maxim
activismul specific vârstei. Libertatea de acţiune a copilului în spiritul jocului este, în fond, libertatea
şi modalitatea de gândire a educatoarei.
În concluzie jocul constituie o modalitate deosebit de valoroasă de modelare a viitoarei personalităţi,
deoarece oferă adulţilor posibilitatea cunoască integral copilul şi să-l formeze în direcţia cerută de
exigenţele pedagogice.