CUPRINS

Introducere.............................................................................................................................2

Capitolului I Noțiuni generale privind intentarea procedurii de insolvabilitate ........................3

1.1 Depunerea cererii introductive și admiterea ei ...……................................................3
1.2 Aplicare măsurilor de asigurare...................................................................................7
1.3 Efectele intentării procedurii de insolvabilitate...........................................................12

Concluzii şi recomandări...............................................................................................14
Bibliografie...............................................................................................................................17

Anexe........................................................................................................................................18

1
 INTRODUCERE

Printre cele mai importante instrumente juridice care reglementează relaţiile patrimoniale
şi asigură stabilitate circuitului civil, alături de instituţiile dreptului de proprietate, actului juridic,
obligaţilor civile, persoanei juridice etc., este şi instituţia insolvabilităţii. Fiind un atribut
indispensabil economiei libere această instituţie este calificată ca sanitar al economiei, ori scopul
major al ei este de a înlătura din circuitul economic actorii (întreprinzătorii) ineficienţi, iar pe cei
care întâlnesc dificultăţi temporare îi ajută să-şi revigoreze activitatea.
Independent de termenii folosiţi (insolvenţă, insolvabilitate, faliment, bancrută) instituţia
insolvabilităţii este un concept juridic aproape universal şi îşi găseşte locul firesc în sistemul de
drept al statelor cu economii libere.
Independent de termenii folosiţi (insolvenţă, insolvabilitate, faliment, bancrută) instituţia
insolvabilităţii este un concept juridic aproape universal şi îşi găseşte locul firesc în sistemul de
drept al statelor cu economii libere. Multitudinea, diversitatea şi complexitatea raporturilor
economice pe care le reglementează, plasează insolvabilitatea în categoria celor mai dinamice
instituţii juridice, impunând elaborarea unor acte internaţionale, precum şi solicitând legiuitorilor
din diferite state eforturi de a interveni cu modificări frecvente pentru a preciza unele aspecte sau
pentru acoperi lacunele pe care le descoperă, de regulă, datornicii. Din acestea şi alte motive
instituţia insolvabilităţii a fost şi este obiect de reglementare a unor acte internaţionale cum ar fi:
Convenţia de la Istanbul cu privire la unele aspecte internaţionale ale falimentului din 1990,
Convenţia de la Bruxelle din 23 noiembrie 1995 privind procedurile de insolvenţă, Legea model
referitoare la insolvenţă transfrontaliera adoptata în anul 1997 de Comisia Naţiunilor Unite pentru
Dreptul comerţului internaţional (UNCITRAL), Regulamentul Consiliului nr. 1346/2000 din 29
mai 2000 privind procedurile de insolvenţă etc. De asemenea este necesar a menţiona că în ultimii
vre-o 30 de ani multe state cu economii avansate şi-au modernizat legislaţia în domeniu, iar în
categoria acestora incluzându-se şi Germania, Franţa, Marea Britanie etc.1
Datorită unor particularităţi ale economiei Republicii Moldova de după independenţă (lipsă
de experienţă legislativă, procese de privatizare, tendinţe inflaţioniste, blocaje economice din
partea unor ţări, influenţa corupţiei asupra relaţiilor economice) legislaţia insolvabilităţii se
perfecţionează prea încet, totuşi datorită şi acestor factori devine tot mai cunoscută şi mai frecvent
aplicabilă.

1
Roșca Nicolae. Legea Insolvabilității de la teorie la practică, Chișinău, 2014

2
 Capitolul I Noțiuni generale privind intentarea procedurii de insolvabilitate
1.1. Depunerea cererii introductive și admiterea ei
În legislaţia naţională, primele reglementări cu privire la insolvabilitate au fost introduse
după anii ’90. Iniţial, a fost adoptată Legea cu privire la faliment nr.851 din 1992 (abrogată),
înlocuită ulterior prin Legea cu privire la faliment nr.786 din 1996 (abrogată). Începând cu anul
2001, a apărut Legea insolvabilităţii nr.632 (abrogată) care a introdus un cuvânt nou pentru
legislaţia naţională – insolvabilitatea. Din anul 2013 şi până în prezent, se aplică o nouă lege a
insolvabilităţii, Legea insolvabilităţii nr.149/20122 , dar şi Codul de procedură civilă.3
Termenul de insolvabilitate folosit în prezent este doar rezultatul unei evoluţii îndelungate
a definirii incapacităţii de plată a unui subiect de drept. Cel mai des sub noţiunea de insolvabilitate
se înţelege acea stare de fapt şi/sau o stare de drept ce caracterizează un subiect de drept aflat în
imposibilitatea de a satisface creanţele creditorilor săi. Astfel, conform prevederilor art. 2 al legii
149/2012, prin insolvabilitate înțelegem o situaţie financiară a debitorului caracterizată prin
incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie;
O explicaţie reuşită a noţiunii de insolvabilitate aduce profesorul Gh.Piperea, conform
căruia insolvabilitatea este eşecul (sau chiar catastrofa) întreprinzătorului; starea, de cele mai multe
ori iremediabilă, pe care întreprinzătorul ar fi trebuit, dar nu a putut să o evite; dacă afacerea este
o aventură, atunci insolvabilitatea este consecinţa aventurii care s-a terminat prost.4
În sens economic - situaţie economică ce caracterizează starea de fapt a unui subiect de
drept aflat imposibilitatea satisfacerii creanţelor creditorilor săi din cauza lipsei activelor lichide
sau supraîndatorării;
În sens juridic - totalitatea normelor ce reglementează relaţiile ce apar între debitorul
insolvabil şi creditorii săi cu privire la satisfacerea creanţelor acestora, relaţii ce se desfăşoară sub
controlul instanţei de judecată;
Pornirea şi desfăşurarea procedurii de insolvabilitate reprezintă un specific aparte în
comparaţie cu alte feluri de proceduri civile, deosebindu-se prin ordinea efectuării actelor
procesuale şi consecutivitatea etapelor de desfăşurare a acesteia.
Astfel spre deosebire de formula clasică în cadrul procedurii de insolvabilitate acesta obţine
o serie de etape/faze atipice reieşind din specificul desfăşurării acestei proceduri. Astfel
convenţional putem diviza procedura de insolvabilitate în două faze majore:
1. Etapa primirii şi examinării cererii introductive.

2
Legea insolvabilității, nr.149 din 29.06.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr.193-197
3
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.225 din 30.05.2003 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2003, nr.111-115.
4
Mihailache, Dulghieru. Intentarea și desfășurarea procedurii de insolvabilitate, Revista națională de drept,
Chișinău, 2014.
3
 2. Desfăşurarea propriu-zisă a procedurii de insolvabilitate.
Până la intentarea procedurii propriu-zise de insolvabilitate avem o etapă specifică în cadrul
procedurii insolvabilităţii reglementată de articolele 9 – 33 al Legii insolvabilităţii (în continuare
LI), şi anume primirea şi examinarea cererii introductive, care se finisează cu luarea unei hotărîri,
dar nu a unei încheieri judecătoreşti.
Procesul de insolvabilitate, conform art.9 din LI, se intentează doar în temeiul unei cereri
de intentare a procesului de insolvabilitate (denumită în continuare cerere introductivă). Cererea
introductivă poate fi depusă de debitor, creditori, alte persoane indicate în Legea insolvabilităţii.
Prin alte persoane, în sensul LI, se au în vedere: – organul de stat autorizat să reglementeze
activitatea de asigurare (Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor și Fondurilor
Nestatale de Pensii), în cazul insolvabilităţii unei societăţi de asigurări (alin.(1) art.236); –
autoritatea de stat abilitată cu funcţii de reglementare pe piaţa valorilor mobiliare (Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare), în cazul insolvabilităţii participanţilor profesioniști la piaţa
valorilor mobiliare (alin.(1) art.241); – Comisia Naţională a Pieţei Financiare, în cazul
insolvabilităţii unei asociaţii de economii și împrumut (alin.(1) art.245).
În vederea examinării cererii introductive aceasta urmează a fi depusă spre examinare în
conformitate cu normele de competenţă prevăzute de CPC, astfel reieşind din prevederile art. 355,
38 ale CPC cererea de declarare a insolvabilităţii se depune la judecătoria competentă în
conformitate cu prevederile prezentului cod şi ale altor legi. Acțiunea împotriva unei persoane
juridice se intentează în unul dintre sediile instanței în a cărei rază teritorială se află sediul
persoanei juridice respective.
Sarcina primordială a instanţei de judecată la etapa primirii şi examinării cererii introductive
este verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă pentru înaintarea cererii introductive. 5
Verificarea cererii introductive este similară primirii cererii de chemare în judecată şi se
reduce la:
La etapa primirii şi verificării cererii introductive, instanţa va verifica în primul rînd
corespunderea acesteia cu condiţiile generale prevăzute de art. 166, 167 CPC, precum şi cu
condiţiile prevăzute la art. 16, 17 şi 20 din Legea insolvabilităţii. Astfel, instanţa va verifica:
- respectarea competenţei jurisdicţionale – judecătoria competentă în circumscripţia căreia
îşi are sediul debitorul insolvabil;
- depunerea cererii doar de către subiecţii prevăzuţi de lege (debitor, creditori, autorităţile
împuternicite în conformitate cu art. 236 alin.(1), art. 241 alin.(1), art. 245 alin.(1) din Legea
insolvabilităţii);

5
Ţăndăreanu N. Procedura reorganizării judiciare. Bucureşti: Editura ALL Beck, 2000;

4
 - existenţa împuternicirilor persoanei ce depune cererea pentru persoana juridică;
- indicarea temeiului de insolvabilitate pretins şi actelor doveditoare;
- respectarea cerinţei privind certitudinea creanţei (anexarea hotărîrii judecătoreşti sau
arbitrale irevocabile);
- notificarea debitorului înainte de depunerea cererii introductive etc.
Instanţa de insolvabilitate e obligată să admită spre examinare cererea introductivă depusă
de creditor în cel mul 3 zile de la depunere printr-o încheiere (art. 21 alin. (1) şi (2) din Lege), dacă
aceasta corespunde prevederilor CPC şi a Legii insolvabilităţii.
La această etapă, instanţa de insolvabilitate care a pus pe rol prima cerere introductivă va
conexa din oficiu toate cererile introductive formulate împotriva aceluiaşi debitor, examinîndu-le
în cadrul aceluiaşi dosar.6
Un aspect important în ce priveşte primirea spre examinare a cererii introductive îl constituie
acţiunile ce le poate întreprinde instanţa în cazul în care sunt încălcate exigenţele privind condiţiile
de fond şi de formă. Reieșind din CPC şi Legea insolvabilităţii instanţa de judecată poate realiza
următoarelor acţiuni:
1. Restituirea fără examinarea a cererii – art. 22 alin.(1) Legea insolvabilităţii, care prevede că
instanţa de insolvabilitate restituie fără examinare cererea introductivă întocmită cu
încălcarea art. 20 – adică această normă este aplicabilă doar în privinţa creditorilor pentru
încălcarea condiţiilor de formă a cererii introductive avînd efect – se păstrează posibilitatea
adresării repetate cu aceeaşi cerere.
2. Restituirea fără examinare a cererii – art. 22 alin.(2) Legea insolvabilităţii , ce prevede că: în
cazul în care debitorul a depus cerere introductivă în temeiul art. 14, dar nu a anexat la ea
documentele prevăzute la art. 17, instanţa de insolvabilitate admite spre examinare cererea
solicitînd prezentarea documentelor în ordinea dezbaterilor judiciare– aplicabilă doar în
privinţa debitorului pentru încălcarea condiţiilor de formă a cererii introductive avînd efect –
persoana este obligată de a corecta erorile, iar cererea se va considera depusă de la data
înregistrăii iniţiale.
3. Instanța de insolvabilitate va restitui fără examinare cererea introductivă în toate cazurile dacă
aceasta nu va avea anexat avizul Serviciului Fiscal de Stat aferent informării acestuia de către
creditor (creditori) sau debitor despre intenția de a depune cererea introductivă. Avizul
Serviciului Fiscal de Stat include sumele restanțelor debitorului față de bugetul public național
la momentul sesizării, precum și înștiințarea instanței că, pe parcursul procesului, Serviciul
Fiscal de Stat poate interveni cu sume suplimentare ce pot apărea de pe urma controlului fiscal.

6
Clima Nicolae, Brînză Sergiu. „Manualul administratorului autorizat”, Tipografia Centrală, Chișinău, 2015.
5
4. Refuzul în primirea cererii introductive – art. 169 CPC al RM – aplicabilă pentru încălcarea
condiţiilor de fond avînd efect – imposibilitatea adresării repetate cu aceeaşi cerere.
5. Restituirea cererii – art. 170 CPC al RM – aplicabilă pentru încălcarea condiţiilor de
fond/formă, avînd efect – posibilitatea adresării repetate cu condiţia corectării erorilor comise.
Odată cu primirea cererii introductive, prin aceeaşi încheiere instanţa de judecată urmează să:
- Instituie perioada de observaţie;
- Numească administratorul provizoriu;
- Aplice măsuri de asigurare a creanţelor creditorilor;
- Oblige administratorul provizoriu să notifice în toate registrele publice precum şi
persoanele vizate în lege despre aplicarea măsurilor de asigurare;
- Oblige administratorul provizoriu să notifice în cel mult 10 zile toţi creditorii pentru
înaintarea creanţelor certe şi exigibile, şi necesitatea prezentării referinţei asupra
cererii introductive într-un termen de cel mult 30 de zile.
Cu titlu de excepţie perioada de observaţie nu se aplica dacă debitorul declară că este
insolvabil şi optează din start pentru lichidare sau procedura de restructurare, cît şi în cazul aplicării
procedurii simplificare de faliment faţă de întreprinzătorii individuali sau persoanele juridice în
proces de dizolvare.
Începînd cu data adoptarii încheierii de primire a cererii introductive instanţa de judecată
instituie perioada de observaţie. Aceasta presupune o perioadă de supraveghere a activităţii
debitorului instituită din oficiu de instanţa de judecată în cadrul căreia debitorul îşi continuă în
mod firesc activitatea economică sub controlul administratorului provizoriu fie sub conducerea
administratorului provizoriu dacă debitorul a fost înlăturat de la gestionarea patrimoniului.
Perioada de observaţie nu poate dura mai mult de 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii încă
pentru 15 zile. Ca rezultat aceasta este perioada maximă de examinarea a cererii introductive şi
respectiv a etapei primirii şi examinării cererii introductive. 7
O trăsătură esenţială a perioadei de observaţie este limitarea expresă a activităţilor permise
a fi realizate în această perioadă. Conform art. 23 alin 2 Legea insolvabilităţii activităţile se
limitează la:
a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate;
b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi de plăţi aferente acestora;
c) asigurarea finanţării cheltuielilor curente.
În rest operaţiunile sunt interzise, desfăşurarea acestora fiind posibilă doar după aprobarea
acestora de instanţa de judecată prin încheiere judecătorească.

7
et. al. op. cit. p. 48.

6
 1.2. Aplicarea măsurilor de asigurare
Un moment esenţial la etapa primirii şi examinării cererii introductive este aplicarea
măsurilor de asigurare. În cadrul procedurii de insolvabilitate aplicarea măsurilor de asigurare nu
constituie un drept ci o obligaţie a instanţei de judecată.8 Astfel odată cu primirea cererii
introductive instanţa din oficiu va aplica măsurile de asigurare prevăzute de art. 24 Legea
insolvabilităţii, cererea participanţilor fiind necesară doar în cazurile expres prevăzute de lege.
Reieşind din prevederile legale, măsurile de asigurare se aplică atît în conformitate cu art.24
din Legea Insolvabilităţii cît şi cu art.175 CPC al RM.
Măsurile de asigurare aplicate odată cu aprobarea încheierii de primire a cererii introductive
încetează de drept odată cu:
1. intentarea procedurii de insolvabilitate.
Declararea debitorului insolvabil și intentarea procedurii simplificate a falimentului.
Dacă intentarea procedurii de restructurare sau a procedurii de faliment depinde de voința
creditorilor, atunci pornirea procedurii simplificate de faliment sau a procedurii accelerate de
restructurare se face prin actul instanței de judecată imediat după constatarea temeiniciei cererii
introductive. Astfel, în cazul în care instanța de insolvabilitate constată existența temeiurilor de
insolvabilitate, prevăzute de art. 10 al Legii insolvabilității, și, în același timp, stabilește
circumstanțele ce exclud intentarea procedurii generale prin aplicarea procedurii simplificate a
falimentului (art. 134 Legea insolvabilității), aceasta urmează să adopte o hotărâre judecătorească,
prin care să declare debitorul insolvabil și să intenteze imediat procedura simplificată a
falimentului dispunând și dizolvarea debitorului. Totodată prin aceiași hotărâre instanța de
judecată urmează să:
- numească persoana lichidatorului, ca fiind persoana ce va substitui administratorul
provizoriu în supravegherea și administrarea debitorului pe parcursul procedurii de
faliment simplificat;
- stabilească termenul limită de înregistrare a cererilor de validare a creanțelor de către
creditori;

- stabilească termenul pentru verificarea creanțelor și întocmirea tabelului definitiv a

creanțelor;
- numească data ședinței de validare a creanțelor.

Hotărârea de intentare a procedurii simplificate de faliment este definitivă și executorie din

momentul pronunțării și poate fi atacată cu recurs în ordinea prevăzută de art. 8 al Legii

8
Poalelungi Mihai, Belei Elena, Manualul judecătorului pentru cauze civile, Ed.a II-2, Tipografia Centrală,
Chișinău, 2013.
7
insolvabilității. Având în vedere lipsa unor interdicții exprese, hotărârea de intentare a procedurii
simplificate de faliment poate fi atacată de orice participant la proces.
La fel ca și în cazul hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate generale, hotărârea
de intentare a procedurii simplificate a falimentului urmează a fi publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova în termen de 10 zile de la data adoptării.
Intentarea procedurii accelerate de restructurare. De rând cu procedura simplificată a
falimentului, procedura accelerată de restructurare reprezintă un fel de procedură care poate fi
aplicată în cadrul procesului civil pornit în legătură cu o cauză de insolvabilitate. Având în vedere
că procedura accelerată de restructurare este o procedură pre-insolvabilitate, aplicarea acesteia
este cauzată de aflarea debitorului în stare de dificultate financiară, similar procedurii
concordatului preventiv, or constatarea stării de insolvabilitate ar duce la aplicarea procedurii de
insolvabilitate generală sau procedurii simplificate a falimentului9. În așa mod, în cazul în care
instanța de judecată primește cererea debitorului aflat în dificultate financiară și constată
temeinicia acesteia fără a stabili existența vreunui temei de insolvabilitate, aceasta urmează, fără
declararea debitorului insolvabil, să adopte o hotărâre judecătorească prin care să admită cererea
debitorului aflat în dificultate financiară și să intenteze procedura accelerată de restructurare.
Ținem să menționăm asupra reglementărilor confuze a Legii insolvabilității privind modalitatea
de intentare a procedurii accelerate de restructurare. Așadar, dacă art. 30 alin. (4) lit. c) al Legii
insolvabilității stabilește că după examinarea cererii introductive instanța prin hotărâre intentează
procedura accelerată de restructurare, atunci art. 220 alin. (2) din aceeași lege stabilește că în cel
mult trei zile lucrătoare de la data depunerii cererii introductive instanța de insolvabilitate adoptă
din oficiu o încheiere despre admiterea ei și despre intentarea procedurii accelerate de
restructurare. Astfel, în cazul art. 220 al Legii insolvabilității, intentarea procedurii accelerate de
restructurare și admiterea cererii introductive a debitorului aflat în dificultate financiară se
realizează prin același act, acesta fiind o încheiere judecătorească. Considerăm acest fapt
inadmisibil, deoarece intentarea procedurii accelerate de restructurare urmează a fi făcută doar
prin hotărâre judecătorească, având în vedere că instanța se expune în fond asupra cerințelor
înaintate de debitorul aflat în dificultate financiară. Prin urmare, considerăm necesar de a modifica
art. 220 al Legii insolvabilității în vederea conformării acestora prevederilor art. 30 al Legii
insolvabilității după cum urmează:
- Se modifică aliniatul (2) al articolului 220 conform următorului conținut: ”(2) În cel mult 3 zile
lucrătoare de la data depunerii cererii introductive, instanța de insolvabilitate adoptă o hotărâre
despre admiterea ei și despre intentarea procedurii accelerate de restructurare a debitorului.”

9
et. al. op. cit., p. 223.
8
 2. respingerea cererii introductive.
Respingerea cererii introductive și refuzul în intentarea procedurii de insolvabilitate. În raport
cu prima variantă de finalizare a etapei examinării cererii introductive, în acest caz procesul civil,
pornit în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate, se finalizează și nu se poate desfășura
mai departe. Refuzul în intentarea procedurii de insolvabilitatea se datorează faptului constatării
lipsei temeiurilor de insolvabilitate, prevăzute de art. 10 al Legii insolvabilității, circumstanță care
nu permite declararea persoanei insolvabile, respectiv aplicarea față de acesta a procedurii de
insolvabilitate.
Asupra respingerii cererii introductive și refuzului în intentarea procedurii de insolvabilitate
instanța de insolvabilitate, de asemenea, adoptă o hotărâre judecătorească. Similar hotărârii de
intentare a procedurii de insolvabilitate, această hotărâre este definitivă și executorie de la data
pronunțării, dar poate fi atacată cu recurs de către orice participant la proces.
Menționăm că, spre deosebire de hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate,
hotărârea privind respingerea cererii introductive nu urmează a fi publicată sau adusă la cunoștință
organelor de resort.

3. încheierea unei tranzacţii între părţi.

Încetarea procesului în legătură cu încheierea tranzacției sau retragerea cererii
introductive. Reieșind din prevederile art.162 alin. (1) al Legea insolvabilității, participanții la
proces sunt în drept să încheie o tranzacție la orice stadiu de examinare a procesului de
insolvabilitate. Prin urmare, în cazul în care, la etapa examinării cererii introductive, părțile au
ajuns la un consens în legătură cu creanțele existente și modalitatea de executare a cestora instanța
de judecată urmează să finalizeze procesul civil fără a se pronunța în fond pe marginea cererii
introductive. În așa caz, în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (5) al Legii insolvabilității,
instanța de judecată va dispune încetarea procesului în legătură cu încheierea tranzacției.
Aceiași acțiune de încetare a procesului urmează a fi realizată și în cazul în care deponentul
își retrage cererea introductivă până la adoptarea hotărârii de intentare a procedurii de
insolvabilitate.
Atât în cazul încheierii tranzacției, cât și în cazul retragerii cererii introductive instanța de
insolvabilitate urmează să adopte o încheiere. În lipsa unor prevederi legale exprese considerăm
că încheierea respectivă poate fi supusă recursului în condițiile art.8 al Legii insolvabilității și art.
423, 428 al CPC.

Totodată legea prevede posibilitatea ridicării măsurilor de asigurare pînă la intentarea

procedurii de insolvabilitate prin încheierea instanţei de judecată. Excepţie de la regula dată
constituie numirea administratorului provizoriu, măsura dată de asigurare nu poate fi ridicată decît
9
odată cu investirea în funcţiei a administratorului/lichidatorului sau la respingerea cererii
introductive (art. 24 alin 7 Legea insolvabilităţii 149/2012). Totodată imposibilitatea ridicării
măsurii de asigurare respective nu presupune imposibilitatea schimbării, revocării sau numirii
unui altui administrator provizoriu, interdicţia referindu-se la însuşi măsura de asigurare şi nu la
persoana administratorului provizoriu. Aceasta deoarece numirea administratorului provizoriu
reprezintă una din măsurile de asigurare esenţiale specifice doar procedurii de insolvabilitate,
aceasta fiind dispusă obligatoriu, din oficiu, fără drept de ridicare.

Calitatea de administrator provizoriu este identică calităţii de administrator al

insolvabilităţii sau celei de lichidator. Din punct de vedere procesual administrator provizoriu îşi
îndeplineşte atribuţiile doar în perioada de timp începând cu primirea cererii introductive spre
examinare până la intentarea procesului de insolvabilitate (după caz până la respingerea cererii
introductive, încheierea tranzacţiei de împăcare) fiind protagonistul principal al procedurii de
insolvabilitate. 10
Sub aspectul atribuţiilor sale, administratorul provizoriu are ca sarcină de bază
supravegherea activităţii debitorului în perioada de observaţie cît şi autorizarea actelor necesare a
fi efectuate, neaprobarea cărora duce la nulitatea lor. Suplimentar, în cazul înlăturării debitorului
de la gestionarea patrimoniului (art.24 alin.(2) lit.b) Legea insolvabilităţii), administratorul va
îndeplini şi sarcinile legate de gestionarea patrimoniului debitorului insolvabil. Instanţa va stabili
cuantumul de remunerare a administratorului provizoriu în mărime fixă pentru fiecare lună de
activitate efectiv lucrată şi confirmată documentar. Administratorul provizoriu va activa pînă la
numirea administratorului insolvabilităţii sau pînă la respingerea cererii introductive din lipsa
temeiului de insolvabilitate. Integral atribuţiile administratorul provizoriu sunt prevăzute de art.
25 alin.(5) Legea Insolvabilităţii.
Pe parcursul perioadei de observaţiei acţiunile administratorului provizoriu sunt îndreptate
spre îndeplinirea următoarele sarcini:
1. Preluarea actelor şi ştampilei debitorului.
2. Prezentarea raportului privind executarea măsurilor de asigurare. Examinarea raportului se
face într-o şedinţă unică cu examinarea referinţei debitorului şi obiecţiilor creditorilor (art. 28
alin 7 Legea Insolvabilităţii).
1. Dispunerea de bunurile perisabile sau supuse deprecierii.
2. Pregătirea tabelul preliminar al creanţelor.

10
Mihailache Iurie, Dulghieru Dorin, Intentarea și desfășurarea procedurii de insolvabilitate”, Revista Națională de
Drept, Chișinău, 2014.
10
 Atribuţiile administratorului provizoriu vor înceta de drept la momentul desemnării
administratorului insolvabilităţii/lichidatorului prin hotărîrea de intentare sau din momentul
respingerii cererii introductive.
Art. 26 al LI, alin.(2) prevede că în cel mult 10 zile lucrătoare de după desemnare,
administratorul provizoriu trimite notificări tuturor creditorilor din evidenţa contabilă, prezentată
de debitor în conformitate cu art. 27 alin. (3), pentru înaintarea creanţelor certe şi exigibile asupra
patrimoniului debitorului şi prezentarea unei referinţe asupra cererii introductive, și anume (3)
debitorul are obligaţia de a transmite administratorului provizoriu, în cel mult 3 zile lucrătoare de
la cerere, informaţiile solicitate de acesta, apreciate ca fiind necesare, cu privire la activitatea şi la
patrimoniul său, precum şi documentele activităţii economice şi documentele de evidenţă
contabilă, care vor fi reţinute de administratorul provizoriu spre documentare.
La referinţa debitorului faţă de cererea introductivă se vor anexa actele specificate la art.
17 din lege.
În decursul a 2 zile lucrătoare de la adoptarea încheierii de admitere spre examinare a
cererii introductive înaintate de creditor, instanţa de insolvabilitate va expedia debitorului cererea
în copie.
În cel mult 10 zile calendaristice de la primirea copiei de pe cererea introductivă, debitorul
prezintă instanţei de insolvabilitate o referinţă la cererea introductivă, prin care contestă sau
recunoaşte existenţa stării de insolvabilitate. Dacă obiectează faţă de starea de insolvabilitate şi
dacă obiecţiile sînt recunoscute ulterior de instanţa de insolvabilitate ca fiind nejustificate,
debitorul nu mai are dreptul să solicite procedură de restructurare.
Dacă, în urma examinării referinţei, constată că debitorul nu este în stare de insolvabilitate,
instanţa de insolvabilitate respinge cererea introductivă, care va fi considerată ca lipsită de orice
efect chiar de la înregistrare.11
Dacă debitorul nu contestă prin referinţă, în termenul prevăzut la alin. (2), că este în stare
de insolvabilitate şi îşi exprimă intenţia de a îşi restructura activitatea, instanţa de insolvabilitate
adoptă o hotărîre de intentare a procedurii de insolvabilitate, obligîndu-l să prezinte un plan al
procedurii de restructurare.
În cel mult 30 de zile calendaristice de la notificarea efectuată conform art. 26, creditorii
prezintă o referinţă la cererea introductivă, prin care se opun intentării procesului de insolvabilitate
ori se alătură cererii creditorului iniţial prin înaintarea creanţelor asupra patrimoniului debitorului.
Rea-credinţa persoanei care a înaintat cererea introductivă trebuie dovedită de creditorul care se
opune intentării procesului de insolvabilitate.

11
Ibidem, p.24.
11
 Referinţa debitorului şi/sau obiecţiile creditorilor care se opun intentării procesului de
insolvabilitate vor fi soluţionate de instanţa de insolvabilitate odată cu examinarea raportului
administratorului provizoriu într-o şedinţă publică, prin hotărîre de intentare a procesului de
insolvabilitate sau de deschidere a procedurii simplificate a falimentului, sau de respingere a cererii
introductive. O astfel de hotărîre, în afară de aprobarea sau de respingerea concluziilor raportului
administratorului provizoriu, va prevedea în special mărimea revendicărilor asupra cărora
obiecţiile debitorului şi/sau ale creditorilor au fost respinse ori considerate ca fiind întemeiate şi
va confirma mărimea creanţelor creditorilor faţă de patrimoniul debitorului.
Alin (8) al art. 28 din LI, prevede că lipsa de referinţă la cererea introductivă nu împiedică
examinarea ei.
Referinţa debitorului sau obiecţiile creditorilor care se opun intentării procesului de
insolvabilitate vor fi soluţionate de instanţa de insolvabilitate într-o şedinţă publică. Instanţa de
insolvabilitate va lua măsurile de pregătire preliminară a examinării cauzei privind insolvabilitatea
în conformitate cu prevederile CPC, inclusiv poate solicita audierea persoanelor ce fac parte din
administraţia societăţii, insolvabilitatea căreia se solicită.

3. Efectele intentării procedurii de insolvabilitate

Intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zisă are cele mai radicale efecte asupra
debitorului ca entitate economică și juridică. Pornirea procedurii de insolvabilitate propriu-zisă
este în mare parte similară lichidării debitorului, acesta fiind lipsit de capacitatea de a dispune și a
se folosi de activele sale diminuându-și aproape complet orice activitate economică sau financiară.
Efectele produse în urma intentării procedurii de insolvabilitate propriuzise pot fi divizate
convențional în: efecte procesual-juridice și material-juridice.

Efectele material-juridice ale intentării procedurii de insolvabilitate propriu-zise se referă în mare

parte la soarta drepturilor și obligațiilor materiale ale debitorului, cele mai importante fiind:
− pierderea dreptului debitorului de folosință și dispoziție asupra propriilor active. În așa
mod începând cu data adoptării hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate debitorul
este desesizat de patrimoniul său, toate acțiunile de dispoziție, folosință și posesie asupra
acestora fiind executate în exclusivitate de administrator. Drept efect al desesizării debitorului
de patrimoniul său este nulitatea oricărui act prin care debitorul dispune de patrimoniul său
(art. 79 alin. (2) Legea insolvabilității).
− suspendarea de drept a activității organelor de conducere ale debitorului. Astfel organele
de conducere ale debitorului nu au dreptul de a efectua acțiuni ce țin de conducerea sau

12
 administrarea debitorului, cu atât mai mult nu au dreptul de a dispune sau a decide într-un alt
mod soarta debitorului.
− pierderea dreptului asociaților sau altor membri a debitorului de a cere separarea
coteipărți din întreprindere sau ieșirea din întreprindere cu plata contra valorii părții cotei
deținute. În aceiași ordine de idei începând cu data intentării procedurii de insolvabilitate
propriu-zise se interzice plata oricăror drepturi pecuniare față de asociați, acționari, fondatori
sau alți membri ai debitorului.
− suspendarea penalităților și dobânzilor. În privința plăților pecuniare purtătoare de dobânzi
(dividende) Legea insolvabilității în vigoare interzice efectuarea a cărorva plăți.
− stingerea efectelor mandatului/procurii. În cazul în care până la intentarea procedurii de
insolvabilitate de către debitor este eliberată procură sau mandat către un terț odată cu
intentarea procedurii de insolvabilitate acestea își pierd valabilitatea.
− efectuarea tuturor achitărilor prin intermediul administratorului insolvabilității. În așa fel
după intentarea procedurii de insolvabilitate orice plată datorată debitorului se va efectua
exclusiv într-un cont unic deschis și administrat de administratorul insolvabilității. Din data
respectivă sunt interzise categoric orice plăți individuale direct față de debitor.
O importanță deosebită asupra sorții debitorului insolvabil, cât și asupra desfășurării
procesului civil pornit în legătură cu cauza de insolvabilitate o au efectele procesual juridice,
și anum12e:
− numirea administratorului insolvabilității. Odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate
propriu-zise supravegherea și conducerea debitorului trece în mâinile administratorului
insolvabilității, care este unica persoana ce va conduce în continuare întreprinderea debitoare,
fiind cel care va acționa în numele și interesul debitorului, dar și în interesul creditorilor sub
supravegherea instanței de judecată.
− stabilirea termenelor-limită pentru înaintarea creanțelor creditorilor. Pentru a obține un
statut procesual legal, creditorilor urmează a le fi validate creanțele sale, fapt care poate fi
făcut cu condiția temeiniciei creanței și înaintării acesteia în termenul legal stabilit de instanța
de judecată.
− stabilirea termenilor pentru desfășurarea ședinței de validare și a adunării de raportare.
Pe lângă determinarea limitelor temporale pentru înaintarea creanțelor creditorilor, intentarea
procedurii de insolvabilitate are drept efect începutul curgerii termenilor pentru desfășurarea
ședinței de validare și a adunării de raportare.

12
Macovei Gheorghe, Efectele intentării procedurii de insolvabilitate // Materialele Conferinţei ştiinţifice „Integrare
prin cercetare şi inovare”, 26-28 septembrie 2013, CEP USM, Chişinău, 2013, p.76.
13
 − anularea măsurilor de asigurare. Reieșind din scopul aplicării procedurii de insolvabilitate,
și anume, instituirea unei proceduri unice pentru satisfacerea creanțelor creditorilor din contul
patrimoniului debitorului, legiuitorul a prevăzut necesitatea excluderii oricăror urmăriri
individuale, inclusiv prin anularea măsurilor de asigurare, altele decât cele aplicate de instanța
de insolvabilitate.
− interzicerea executării silite. Un alt efect ce rezultă din scopul unei proceduri concursuale
și colective, cum este procedura de insolvabilitate este interzicerea nemijlocită a executării
silite, bazată pe aceleași acțiuni de urmărire silită individuale. În sensul protejări masei
debitoare de asemenea urmăriri individuale, legea în vigoare dispune aplicarea a două
interdicții. În primul rând, pentru creditorii chirografari este interzisă executarea silită în mod
individual a masei debitoare pe întregul proces de insolvabilitate, datorită cărui fapt aceștia
pot obține satisfacerea creanțelor doar în urma distribuirii dispuse de administratorul
insolvabilității. În al doilea rând, pentru creditorii garantați se aplică interdicția de valorificare
a bunurilor grevate cu garanții, fiind valabilă pe parcursul a 180 de zile din data intentării
procedurii de insolvabilitate, perioadă care, în cazul inițierii procedurii de restructurare a
debitorului, se prelungește pe perioada moratoriului.

4. Concluzii și recomandări

Analiza particularităților intentării procesului civil în legătură cu examinarea cauzelor de

insolvabilitate ne permite să afirmăm că ordinea sesizării instanței de insolvabilitate în asemenea
cauze este diferită, fapt generat de cerințele specifice prevăzute pentru categoria respectivă de
cauze. Concomitent, particularitățile intentării cauzelor de insolvabilitate generează o serie de
dificultăți în aplicarea practică a normelor procedurale, dificultăți născute în mare parte datorită
coliziunii normelor procedurale prevăzute în Legea insolvabilității și Codul de procedură civilă,
dar și insuficiența reglementării anumitor aspecte procesuale.
Examinarea în aspect comparat a cererii de chemare în judecată și a cererii introductive, ne
demonstrează că ultima se deosebește nu doar după denumire, dar și prin conținut. Opțiunea
legiuitorului de a distinge cele două acte procesuale este una reușită, reieșind din faptul că scopul
cererii introductive nu este înaintarea unei pretenții material-juridice, aceasta urmărind, în primul
rând, recunoașterea statutului de insolvabil a persoanei, iar în al doilea rând, executarea creanțelor
avute față de acesta.
Reieșind din conținutul cererii introductive și eventualele efecte ale intentării unui asemenea
proces, determinăm o serie de cerințe înaintate față de persoanele ce pretind intentarea unei cauze
de insolvabilitate. Pe lângă cerințele cu caracter general, aplicabile pentru toate cauzele civile,
14
primirea cererii introductive depinde de îndeplinirea așa numitor premise specifice doar procedurii
de insolvabilitate, conținutul cărora îl formează acele circumstanțe care afectează însuși apariția
dreptului la înaintarea cererii introductive, așa ca:
- inexistența unei încheieri prin care a fost confirmată retragerea cererii
introductive;
- depunerea cererii introductive doar de persoanele prevăzute de lege;
- reglementarea expresă a dreptului solicitantului de a depune cerere introductivă
în interesul persoanei;
- inexistența unei proceduri de restructurare intentate în privința debitorului
insolvabil.
Pe de altă parte, particularitățile intentării cauzelor de insolvabilitate ne permit să insistăm
asupra unei reabordări a premiselor tradiționale, îndeplinirea cărora este necesară pentru
intentarea unei cauze civile. Spre exemplu, încetarea procesului civil în conformitate cu art. 265
CPC va duce în mod normal la imposibilitatea adresării ulterioare în instanța de judecată cu
aceeași cauză în instanța de judecată. Cererea de chemare în judecată adresată repetat urmează a
fi refuzată în conformitate cu art. 169 alin. (1) , lit. b) CPC. Însă, încetarea procedurii de
insolvabilitate nu va constitui, întotdeauna, temei pentru a refuza o cerere de intentare a procesului
de insolvabilitate. De exemplu, existența unui act jurisdicțional prin care s-a încetat procesul de
insolvabilitate fără lichidarea debitorului sau garantarea de către debitor a depășirii stării de
insolvabilitate, nu va constitui temei pentru a nu primi o cerere introductivă repetată. În aceeași
ordine de idei, existența unei încheieri prin care s-a încuviințat tranzacția și s-a încetat procedura
de insolvabilitate, indiferent de etapă, nu poate împiedica adresarea repetată cu cerere
introductivă, pentru a declara insolvabilă aceeași persoană.
Pentru comparaţie, în Franţa, legea cu privire la insolvabilitate din 1985 a abolit adunarea
creditorilor, acordând reprezentantului creditorilor, mandatar al justiţiei desemnat de tribunal,
puterea de a acţiona în numele şi în interesul creditorilor. Profesia de mandatar este incompatibilă
cu orice altă profesie. Mandatarul este singurul abilitat să acţioneze atât în interesul colectiv al
creditorilor, cât şi în interesul individual al fiecărui creditor.
Comparativ cu procedura insolvabilităţii din Republica Moldova, în Franţa procedura
respectivă se dovedeşte a fi mai simplă şi mai rapidă. În primul rând, cheltuielile legate de
insolvabilitate sunt mai reduse, ceea ce înseamnă că debitorul insolvabil are posibilitatea de a
economisi mai mulţi bani pentru a plăti datoriile faţă de creditori. În al doilea rând, se câştigă timp.
Mecanismul actual instituit prin Legea insolvabilităţii necesită o perioadă lungă de timp,
fapt ce dezavantajează atât creditorii, care nu-şi pot recupera imediat creanţele, cât şi debitorul
insolvabil, a cărui activitate pe această durată este paralizată. Deseori, în practică, anume instituirea
15
şi organizarea adunării creditorilor şi a comitetului creditorilor creează cele mai multe dificultăţi,
fapt care generează, în cele din urmă, risipă de timp şi de bani. Dintre aceste două structuri, mai
puţin eficientă se dovedeşte a fi adunarea creditorilor. În primul rând, la alin.(2)-(8) art.57,
legiuitorul acordă prea multă atenţie cerinţelor cu privire la cvorum pentru ca în alin.(9) al aceluiaşi
articol să indice foarte uşor că adunarea creditorilor convocată repetat este deliberativă, indiferent
de numărul creditorilor cu drept de vot prezenţi şi indiferent de valoarea creanţelor reprezentate.
În aceste condiţii, apare întrebarea firească: care este rostul stabilirii de către legiuitor în
alin.(2)-(8) art.57 a unor exigenţe foarte drastice cu referire la prima adunare a creditorilor, dacă
în scurt timp poate fi convocată o adunare repetată faţă de care nu există cerinţe speciale şi este
deliberativă în orice situaţie?
Practica atestă faptul că, în mod frecvent, prima adunare a creditorilor nu întruneşte
cvorumul prevăzut la alin.(3) art.57, din cauza lipsei de interes din partea creditorilor, fiind
necesară convocarea adunării repetate. Mai mult, adunările creditorilor sunt prea dese şi sufocate
de prea multe formalităţi şi atribuţii, în condiţiile în care gradul de informare a creditorilor obişnuiţi
cu privire la acest gen de proceduri este foarte redus. Cu referire la problema respectivă, în doctrină
se propun două soluţii: Cea dintâi, eliminarea instituţiei adunării generale a creditorilor, iar în
centrul spaţiului decizional să fie comitetul creditorilor, care este mai lucrativ.
Aceasta ar conduce la o creştere a eficienţei procedurii insolvabilităţii, prin transformarea
caracterului complicat al deliberării creditorilor într-un mecanism simplificat.
Cea de-a doua, susţinută de profesorul Ion Turcu, prevede eliminarea adunării creditorilor
şi a comitetului creditorilor, respectiv înlocuirea acestora cu un singur creditor, mandatat de către
toţi ceilalţi creditori pentru apărarea intereselor acestora. În condiţiile actuale, convocările de
adunări şi comitete ale creditorilor sunt deseori ineficiente, cu şedinţe lungi și cronofage. Se
impune renunţarea la adunarea creditorilor şi la comitetul creditorilor pentru a fi înlocuite de o
singură persoană – un reprezentant al creditorilor. În calitate de exemplu serveşte modelul francez
care funcţionează satisfăcător de peste 20 de ani.

16
 Bibliografie:
1. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.225 din 30.05.2003 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.111-115;
2. Legea insolvabilității, nr.149 din 29.06.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2012;
3. Mihailache, Dulghieru. Intentarea și desfășurarea procedurii de insolvabilitate, Revista
națională de drept, Chișinău, 2014;
4. Macovei Gheorghe, Efectele intentării procedurii de insolvabilitate // Materialele
Conferinţei ştiinţifice „Integrare prin cercetare şi inovare”, 26-28 septembrie 2013, CEP USM,
Chişinău, 2013, p.76.
5. Roșca Nicolae. Legea Insolvabilității de la teorie la practică, Chișinău, 2014;
6. Ţăndăreanu N. Procedura reorganizării judiciare. Bucureşti: Editura ALL Beck, 2000;
7. Clima Nicolae, Brînză Sergiu. „Manualul administratorului autorizat”, Tipografia
Centrală, Chișinău, 2015.
8. Poalelungi Mihai, Belei Elena, Manualul judecătorului pentru cauze civile, Ed.a II-2,
Tipografia Centrală, Chișinău, 2013.

17