ASPECTE DE BAZĂ ALE PROIECTĂRII

SEISMICE

PREAMBUL
România este o ţară cu hazard seismic moderat şi, de regulă, construcţiile
de beton armat sunt dimensionate de acţiunea seismică. În această secțiune sunt
prezentate succint principalele aspecte privind proiectarea structurilor din beton
armat amplasate în zone seismice.
Proiectarea seismică a structurilor presupune tehnici speciale de calcul si
detaliere comparativ cu proiectarea pentru alte tipuri de încărcări cum sunt cele
gravitaționale sau cele cauzate de vânt. Aceste particularități sunt legate atât de
evaluarea cerinței seismice cât și de determinarea capacității elementelor
structurale solicitate ciclic în domeniul inelastic.
În cazul proiectării seismice se acceptă în mod obișnuit riscuri de avariere
mai mari pentru construcții comparativ cu avariile acceptate pentru alte tipuri de
încărcări. Riscul suplimentar este acceptat îndeosebi din cauza dificultăților de
asigurare a clădirilor la acțiuni seismice severe în condițiile unor exigențe ridicate
privind limitarea avariilor structurale și nestructurale.
În mod obișnuit, la proiectarea sesimică a structurilor de beton armat se
consideră forțe laterale egale cu 15..30% din forțele laterale asociate răspunsului
elastic sub acțiunea seismică de proiectare. Supraviețuirea structurii depinde
îndeosebi de capacitatea sa de deformare postelastică și de cantitatea de energie
ce poate fi disipată prin deformațiile neliniare ale materialelor de construcție.
Chiar și la cutremure cu intensitate mai mică decât cea de a cutremurului de
proiectare se poate mobiliza întreaga capacitate de rezistență a structurilor.

-1-
 În condițiile răspunsului neliniar la acțiunea seismică, controlul modului de
deformare neliniară a structurii în ansamblu și asigurarea unei capacități
suficiente de deformare plastică este esențial. La structurile care nu sunt
proiectate seismic având rezistență laterală limitată energia seismică se
consumă prin deformațiile plastice necontrolate ale elementelor structurale sau
nestructurale până la colaps.
Necesitatea proiectării seismice a structurilor a început să fie conștientizată
la începutul anilor 1920. La acel moment nu existau metode de cuantificare a
încărcărilor laterale cauzate de cutremur în principal din cauza lipsei
înregistrărilor seismice. Forțele laterale de proiectare se luau egale cu 5..10% din
greutatea totală a construcției. Incursiunile în domeniul plastic nu erau luate în
considerare astfel că nu se luau măsuri speciale pentru asigurarea ductilității
structurale.
În anii 1950-1960, apariția primelor înregistrări ale accelerațiilor seismice a
permis introducerea în codurile de proiectare a spectrelor de accelerații pentru
proiectare. Acestea serveau pentru determinarea la proiectare a unor forțe
laterale echivalente.
S-a observat atunci ca asigurarea raspunsului elastic al structurilor sub
acțiunile seismice de proiectare nu este posibilă datorita nivelului ridicat al
accelerațiilor orizontale ale terenului. Pe de altă parte, construcțiile existente care
au supraviețuit mișcărilor seismice cu avarii reduse sau moderate au arătat că
nivelul forțelor de proiectare poate fi redus comparativ cu cele asociate
răspunsului elastic dacă se acceptă incursiuni în domeniul plastic de comportare.
Deformațiile inelastice ale elementelor structurale pot fi permise dacă asigură un
nivel rezonabil de rezistenţă cu degradări reduse în urma ciclurilor repetate de
încărcare descărcare în domeniul plastic. În pofida acestor observaţii, codurile de
proiectare nu prevedeau măsuri speciale de detaliere a elementelor de beton
armat pentru asigurarea ductilităţii şi nici reguli privind ierarhizarea capacităţilor
de rezistenţă ale acestora. Aceste observaţii pot fi făcute şi în ceea ce priveşte
primul cod românesc de proiectare seismică P13-63 care a reprezentat practic

-2-
primul pas important în ceea ce priveşte proiectarea contrucțiilor la acţiuni
seismice din Romania.
Observaţiile făcute în cursul cutremurelor ulterioare au arătat că reducerea
forţelor seismice de proiectare pe baza capacitătea structurilor de a disipa
energia seismică prin deformaţii inelastice trebuie însoţită de măsuri speciale de
calcul şi detaliere a elementelor structurale în măsura să asigure mobilizarea
zonelor de deformare plastică în acele elemente care pot suferi deformaţii
plastice mari fără degradări severe de rezistenţă sau rigiditate.
Astfel, în anii ’70 a fost formulată unitar în Noua Zeelandă de către prof.
Paulay „Metoda proiectării capacităţii de rezistenţă” . Această metodă oferea
reguli de calcul clare în măsură să asigure dirijarea zonelor de deformare plastică
către elementele cu ductilitate ridicată şi formarea astfel a unor mecanisme de
plastificare ale structurii cu capacitate mare de disipare a energiei seismice. De
asemenea, metoda propunea reguli pentru determinarea eforturilor de proiectare
pentru împiedicarea modurilor de cedare fragilă, neductilă, în toate elementele
structurale. A apărut astfel noţiunea de efort de proiectare diferit de cel rezultat
direct din calculul structural în combinația seismică de proiectare.
Metoda proiectării capacității de rezistență a fost rând pe rând preluată în
majoritatea codurilor de proiectare seismică pe plan internațional. În Romania
procedeele de calcul care vizau dirijarea convenabilă a zonelor de deformare
plastică şi prevenirea modurilor de cedare fragilă au apărut odată cu normativele
din seria P100 publicate în anii 1978 şi 1981. Metoda proiectării capacităţii de
rezistenţă a fost formulată unitar pentru toate tipurile de structuri in normativul
P100-92.
Aceeaşi metodă sta si la baza codurilor de proiectare seismică P100-1 şi a normei
europene EN1998-1.

-3-
SCOPUL PROIECTĂRII SEISMICE
Pînă în anii ’90, principala funcţie a proiectării structurale pentru clădiri a
fost aceea de a oferi standarde minime pentru siguranţa oamenilor. Prin urmare,
filozofia de bază şi scopul principal al majorităţii codurilor de proiectare seismică
a fost acela de a evita pierderea vieţii oamenilor din clădiri şi din jurul lor, precum
şi rănirile grave, în cursul unui cutremur major. Limitarea pagubelor economice
cauzate de cutremure reprezenta numai un scop secundar. Întreaga metodologie
de proiectare era bazată pe verificarea structurii la acţiunea asociată unui singur
nivel al cutremurului de proiectare. O astfel de metodologie era prevăzută şi de
codul românesc de proiectare seismică, P100-92.

-4-
 Cutremure majore apărute la mijlocul anilor ’90 în tări cu experiență
avansată în ingineria seismică (cum sunt cel de la Northridge, SUA, 1994, sau
Kobe, Japonia, 1995) au provocat pagube economice directe sau indirecte mari
arătând astfel slăbiciunile metodelor de proiectare curente. S-a observat că
proiectarea seismică care are ca unic scop siguranţa vieţii utilizatorilor pentru un
cutremur de o anumită intensitate nu poate preveni și pagubele economice ce pot
surveni în urma unui seism de intensitate mai redusă. Prin urmare, în ultimii ani
activitatea de cercetare s-a axat pe revizuirea filozofiei de proiectare seismică
pentru îmbunătăţirea controlului răspunsului structural la acţiuni seismice.
S-a dezvoltat astfel în Statele Unite un nou concept numit Ingineria
Seismică Bazată pe Performanţă ce implică proiectarea completă, execuţia şi
activităţile de întreţinere necesare construcţiilor astfel încât ele să reziste
cutremurelor de diferite intensităţi în anumite limite de avariere. Astfel ingineria
seismică bazată pe performanţă este un proces de durată ce începe odată cu
proiectarea şi continuă pe parcursul întregii vieţi a construcţiei prin verificări şi
lucrări de întreţinere.
În cazul ingineriei seismice bazate pe performanță se doreşte controlul
comportării (performanţelor) clădirilor la acţiunea unor cutremure cu niveluri
diferite de intensitate (niveluri de hazard) urmărindu-se pentru fiecare nivel de
intensitate îndeplinirea unor exigenţe distincte privind limitarea degradărilor
structurale şi nestructurale (niveluri de performanţă). În acest mod se urmăreşte
limitarea costurilor totale asociate realizării si exploatării unei construcţii. Trebuie
înţeles că aceste costuri cuprind două componente: costurile de realizare a
construcţiei şi costurile de întreţinere şi reparaţii. Asocierea dintre un nivel de
intensitate al mişcării seismice cu un nivel de performanţă conduce la definirea
unui obiectiv de performanţă.
Documentele prenormative propuse de FEMA (Agenţia Federală de
Management a Situaţiilor de Urgenţa din Statele Unite ale Americii) la începutul
anilor 2000, propuneau utilizarea a patru niveluri de hazard și a patru niveluri
performanță pentru clădire. Aceste niveluri combinate dau naștere matricei

-5-
obiectivelor de performanță. Obiectivul de performanță este definit ca asocierea
dintre un nivel de hazard și un nivel de performanță. Obiectivele de performanță
situate pe diagonala principală a matricei se numesc obiective de performanță de
bază care trebuie satisfăcute pentru orice clădire de importanță obișnuită.
Obiectivele situate deasupra diagonalei principale nu sunt permise de norme
întrucât iar cele de sub diagonala principală se aplică îndeosebi clădirilor de
importanță deosebită.

În Europa, dezvoltarea codurilor de proiectare seismică s-a făcut prin

trecerea de la metodologiile anterioare bazate pe un singur nivel al cutremurului
de proiectare la metodologia curentă bazată pe cel puţin două niveluri distincte
ale cutremurului de proiectare:
- cutremurul de serviciu după acţiunea căruia clădirea trebuie să rămână în
funcţiune
- cutremurul de protejare a vieţii la acţiunea căruia trebuie să nu se producă
pierderi de vieţi sau răniri grave ale ocupanţilor sau a oamenilor din imediata
vecinătate a construcţiei.
Abordarea la nivelul colecției de normative din seria EN 1998 nu este însă
unitară: în timp ce în partea I destinată proiectării structurilor noi se cere
verificarea numai a două obiective de performantă, în partea a III-a destinată

-6-
evaluării structurilor existente se cere evaluarea a trei niveluri de performanță. O
unificarea a abordării în această privință este așteptată la următoarea revizuire.

Cerințele fundamentale ale proiectării seismice din EN 1998-1 sunt

prevăzute şi de codul românesc de proiectare seismică pentru clădiri, P100-1.
Nivelul de hazard, care conform prevederilor EN1998 este la alegerea autorităților
naționale din fiecare stat membru, este mai scăzut în P100-1 comparativ cu
recomandarea din EN1998.

-7-
CERINȚE FUNDAMENTALE ALE
PROIECTĂRII SEISMICE ÎN P100-1
1: Starea limită de serviciu
Scopul verificării structurilor la starea limită de serviciu este asigurarea
funcţionării normale a construcţiei după acţiunea cutremurului de serviciu. Acest
scop este denumit pe scurt "limitarea degradărilor".
Cutremurul de serviciu este un cutremur de intensitate relativ redusă
caracterizat de o perioadă medie de revenire mică (între 20 şi 50 ani). Astfel de
cutremure pot apărea de mai multe ori de-a lungul perioadei de utilizare a unei
construcţii şi, prin urmare, este necesara asigurarea funcţionării construcţiei după
producerea unui astfel de eveniment.
Acest obiectiv este strâns legat de îndeplinirea următoarelor cerinţe:
- limitarea degradărilor elementelor nestructurale (ziduri de
compartimentare, închideri, finisaje, instalaţii, etc.)
- prevenirea degradărilor elementelor structurale. Pentru aceasta structura ar
trebui să se comporte elastic. Se acceptă incursiuni limitate în domeniul plastic
numai în situaţii excepţionale (deformaţiile plastice sunt ireversibile ele fiind
asociate cu degradări ale elementelor structurale care trebuie remediate pentru
asigurarea funcţionării construcţiei)
În codurile curente de proiectare aceste cerinţe se asigură prin impunerea
unor condiţii privind deplasarea laterală a structurilor.
2: Starea limită ultimă
Scopul principal al verificării la Starea Limită Ultimă este prevenirea
pierderilor de vieţi omeneşti şi împiedicarea rănirii grave a utilizatorilor sau a
persoanelor din imediata vecinătate a clădirii, denumit pe scurt „Siguranța Vieții”.

-8-
 Cutremurul de proiectare la starea limită ultimă este un cutremur de
intensitate mare, ce apare rar în viaţa unei construcţii. Perioada medie de
revenire este relativ lungă situându-se între 100 şi 500 de ani.
În codul de proiectare seismică P100-92 intensitatea cutremurului de
proiectare este asociată unei perioade medii de revenire de 50 ani. În codul,
P100-1/2006, pentru Starea Limită Ultimă este prevăzută o intensitate seismică
corespunzătoare unei perioade medii de revenire de 100 de ani. În ediția revizuită
se propune o perioadă medie de revenire de 225 de ani. In alte coduri de
proiectare (de exemplu, EN1998-1) perioada medie de revenire recomandată
pentru SLU este de 475 de ani.
Pentru îndeplinirea obiectivului asociat acestei stări limită este necesar ca
sub acţiunea cutremurului :
- să se împiedice degradarea totală şi prăbuşirea elementelor nestructurale
care poate să ducă la rănirea gravă a utilizatorilor clădirii sau a oamenilor din
imediata vecinătate
- să se limiteze degradările structurale astfel încât să nu fie pusă în pericol
stabilitate clădirii și reparațiile să se poată face în condiții economice. Se admit
deformaţii plastice semnificative ale elementelor structurale (în consecinţă, este
acceptată apariţia degradărilor structurale).
După incidenţa cutremurului asociat acestei stări limită se admite
necesitatea reparării atât a elementelor structurale cât şi a celor nestructurale.
Prin urmare, funcţionarea construcţiei poate fi întreruptă pentru o perioadă de
timp.

-9-
REPREZENTAREA ACȚIUNII SEISMICE
PENTRU PROIECTARE
Metodele de calcul structural seismic se clasifică în principal în funcție de
modul de aplicare a încărcării seismice și în funcție de natura comportării
structurale considerată în calcul.
Acțiunea seismică poate fi modelată prin intermediul unui set de forțe
orizontale aplicate static pe structură sau prin intermediul unor accelerograme
specifice amplasamentului - caz în care caracterul dinamic al acțiunii este luat în
considerare. Legile constitutive ale elementelor structurale considerate în calcul
pot fi liniare sau neliniare. Conceptual, rezultă astfel patru metode de calcul
structural: calculul static liniar, calculul static neliniar, calculul dinamic liniar,
calcul dinamic neliniar.

- 10 -
 Calculul static liniar este cel mai des utilizat în proiectarea curentă în
Romania și în lume. Se poate utiliza metoda forțelor laterale statice echivalente,
asociate modului de vibrație fundamental, sau metoda de calcul modal cu spectre
de răspuns.
Calculul static neliniar este utilizat în egală măsură în proiectarea și în
evaluarea construcțiilor. Acțiunea este aplicată static pe structură însă sunt
considerate legi de răspuns neliniare pentru elemente. Calculul static neliniar
reprezintă un instrument de calcul extrem de robust și relativ ușor de aplicat dacă
se utilizează programe de calcul structural specializate. Cunoașterea legilor de
răspuns pentru elemente necesită stabilirea nu numai a rigidității echivalente ci și
a limitei de curgere. Aceasta depinde strict de armarea propusă astfel că metoda
de calcul static liniar poate fi utilizata numai ca instrument de verificare a
rezultatelor proiectării. Se obține legea forță-deplasare pentru structură, sub
deplasări laterae monoton crescătoare. Chiar dacă nu descrie răspunsul structurii
sub acțiunea ciclic alternantă a cutremurului, legea forță-deplasare rezultată din
calculul static neliniar evidențiază răspunsul structurii dincolo de limita de curgere
și permite determinarea deplasării capabile a structurii.
Calculul dinamic liniar sau neliniar presupune rezolvarea ecuației de mișcare în
timp considerând forțele de inerție care se mobilizează în structură ca urmare a
caracterului dinamic al acțiunii seismice. Calculul dinamic liniar este rar utilizat la

- 11 -
verificarea structurilor de beton armat întrucât acestea în mare lor majoritate
răspund neliniar la acțiunea cutremurului de proiectare. În cazul calculului
dinamic neliniar trebuie considerate legi de răspuns neliniare pentru elementele
structurale. Calculul dinamic neliniar reprezintă cel mai puternic instrument de
calcul structural pe care îl avem la dispoziție. Totuși aplicarea acestei metode de
calcul în proiectarea sau evaluarea curentă rămâne tributară unor probleme cum
sunt:
- necesită definirea acțiunii seismice prin accelerograme specifice
amplasamentului. De cele mai multe ori nu sunt disponibile într-un amplasament
dat accelerograme înregistrate compatibile cu spectrul de proiectare. Este
necesară generarea de accelerograme artificiale. Caracterul aleator al mișcărilor
seismice face ca răspunsul structural sub acțiunea a mai multor accelerograme
cu caracterisitici asemănătoare să fi în bună măsură diferit. Aceasta înseamnă că
rezultatele procesului de verificare sunt dependente de accelerograma aleasă
pentru verificare.
- legile constitutive pentru elementele de beton armat nu pot fi obținute prin
modelări exclusiv analitice. Este necesară utilizarea unor legi de răspuns stabilite
empiric pe baza rezultatelor experimentale. În literatura de specialitate sunt
disponibile numeroase modele pentru descrierea răspunsului elementelor de
beton armat la acțiuni ciclice în domeniul plastic. Rezultatele calculului structural
depind în bună măsură de legile constitutive considerate în calcul.
- calculul dinamic neliniar pe structuri multietajate tridimensionale necesită o
putere de calcul ridicată și un timp lung de analiză. Timpul lung de analiză face ca
posibilitățile de îmbunătățire a modelului pe baza rezultatelor obținute iterativ să
fi mai restrânse.
- calcul dinamic neliniar furnizează un volum impresionant de rezultate
numeriece trebuie analizate și prelucrate. Utilizatorul trebuie să decidă care sunt
parametri determinanți în privința răspunsului seismic care trebuie izolați și
analizați.

- 12 -
1: Metoda forțelor laterale statice echivalente
În metoda forțelor seismice statice echivalente acţiunea seismică de
proiectare este reprezentată printr-un set de forţe laterale echivalente aplicate
static pe structură. Rezultanta acestor forțe poartă se numește valoarea de
proiectare a forței seismice și se noteaza în P100-1 cu Fb.
Forța seismică de proiectare se calculează ca o fracțiune, c, din greutatea
construcției în combinația seismică de proiectare, W.

Coeficientul seismic c depinde în principal de următoarele mărimi:

- valoarea de referință a accelerației terenului în amplasament, ag
- ordonata spectrului normalizat de accelerații în amplasament
corespunzătoare perioadei de vibrație în modul fundamental în direcția orizontală
considerată în calcul β(T1). Pentru structuri de beton armat β corespunde unei
amortizări echivalente egală cu 5% din amortizarea critică.
- factorul de corecție, λ, care ține seama de contribuția modului propriu
fundamental prin masa modală efectivă asociată acestuia
- factorul de importanță-expunere al construcției la cutremur, γI,e. Prin acest
coeficient supraunitar se sporește nivelul de hazard seismic pentru construcțiile
de importanță deosebită, în special cele având rol în intervenția postcutremur.
- factorul de comportare, q, care depinde de tipul sistemului structural și ține
seama în principal de posibilitatea disipării energiei indusă de cutremur prin
deformațiile neliniare ale elementelor structurale
Relația de calcul a coeficientului seismic c este:

Această relație este valabilă numai pentru structuri având perioada fundamentală
de vibrație, T1, mai mare decât perioada de control TB a spectrului de proiectare,
acesta fiind cazul cel mai des întâlnit în practică.

- 13 -
 Factorul de comportare, q, factor ţine seama în primul rând de posibilitatea
reducerii forţelor seismice de proiectare pe baza răspunsului inelastic al structurii.
În principiu, cu cât structura are capacitate de deformare inelastică (ductilitate)
mai mare cu atât forţele la care este proiectată pot fi mai mici (comparativ cu
forţa elastică pe care ar induce-o cutremurul dacă structura ar răspunde elastic).
Proiectarea pe baza valorilor reduse ale forţelor seismice corespunzătoare
răspunsului elastic şi considerarea răspunsului structural inelastic sub acţiunea
seismică prezintă două avantaje majore:

- 14 -
- se previne cedarea casantă a structurilor. Acest mod de cedare este
incompatibil cu disiparea energiei seismice prin deformaţii postelastice. Mai mult
decât atât, în acest caz ruperea este bruscă şi fără avertizare.
- se reduc costurile de realizare iniţială a structurii. Forţele seismice de
proiectare sunt semnificativ reduse faţă de cele corespunzătoare răspunsului
elastic. Acest lucru are ca efect realizarea unor economii importante de materiale
precum şi rezolvarea favorabilă a cerinţelor de funcţionalitate (prin reducerea
dimensiunilor elementelor structurale).
Proiectarea la forţe reduse presupune însă implicit necesitatea asigurării
capacităţii de deformare inelastică a structurii. Acest deziderat este îndeplinit atât
prin calcul cât şi prin măsuri de alcătuire şi detaliere efectivă a structurii stabilite
pe baza experienţei inginereşti sau a încercărilor experimentale.
Forţele seismice de proiectare pot fi reduse şi dacă se ţine seama de
redundanţa structurală ce caracterizează structurile static nedeterminate. Practic,
într-o structură static nedeterminată nu se ating simultan valorile eforturilor
capabile în toate elementele structurale. Cedarea unui element structural nu
presupune colapsul structurii.
Mai mult decât atât, și suprarezistenta structurii rezultată în urma
procesului de proiectare permite reducerea forţelor seismic. Suprarezistenta este
definită ca raportul dintre forţa de curgere a structurii, Fy, şi forţa de
proiectare, Fb.

În marea majoritate a cazurilor, îndeplinirea exigenţelor de proiectare

prevăzute de norme duce la obţinerea unor structuri cu capacitatea sensibil mai
mare decât forţa de dimensionare. Acest lucru se datorează în mare parte
utilizării valorii de calcul a rezistenţelor materialelor în locul valorilor medii şi
aplicării condiţiilor constructive de alcătuire şi armare. Pentru clădiri în cadre din
beton armat factorul total de suprarezistenţă csrpoate avea valori între 1,8..2,2.

- 15 -
 Din cele prezentate mai sus rezultă că factorul comportare, q, poate avea
valori diferite funcţie de tipul structurii. Pentru structurile cu capacitate mare de
deformare inelastică, cu grad înalt de redundanţă structurală q are valori ridicate
(4..6,7). Clădirile care pot prezenta ruperi fragile sau cele pentru care nu se admit
deformaţii inelastice trebuie proiectate considerând valori scăzute ale factorului
de comportare (1,0..2,5).
Pentru clădiri cu structura în cadre din beton armat codul P100-1 prevede
valori q situate între 5 şi 6,75 pentru clasa de ductilitate H (structuri cu ductilitate
înaltă). În cazul clădirilor cu pereţi structurali din beton armat ce fac parte din
aceeaşi clasă de ductilitate codul propune valori q situate între 4 şi 5.
În metoda forțelor seismice statice echivalente, forţa seismică de proiectare
trebuie să fie distribuită pe înălţimea construcţiei. Distribuţia se face în acord cu
distribuţia maselor pe înălțimea construcţiei. În cazul clădirilor civile obişnuite
distribuţia maselor poate fi simplificată considerând câte o masă concentrată la
nivelul fiecărui planşeu (dacă acesta este indeformabil în planul său).
În cazul construcţiilor industriale sau pentru construcţii civile atipice distribuţia
maselor trebuie analizată de la caz la caz şi modul de schematizare trebuie
adapat în consecinţă.

- 16 -
 Pentru clădiri civile obişnuite, de înălţime medie sau mică, forţa seismică se
poate distribui pe înălţimea structurii funcţie de forma modului fundamental de
vibraţie. În cazul unei distribuţii uniforme a masei şi a rigidităţii structurale pe
înălţime, forma modului propriu fundamental poate fi considerată liniară.
Determinarea forţei seismice la nivelul i, Fi, se poate face cu ajutorul relaţiei:

unde
mi, mj masa corespunzătoare nivelului i sau j
zi, zj înălțimea până la nivelul i sau j măsurată față de baza
construcției considerată în model.

- 17 -
2: Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns
Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns presupune suprapunerea
răspunsurilor maxime obținute pentru fiecare mod de vibrație semnificativ în
parte.
Se selectează modurile de vibrație cu o contribuție semnificativă în
răspunsul seismic total. Selectarea acestor moduri se face în mod convențional.
Conform P100-1, se consideră semnificative modurile la care suma maselor
modale efective depășește 90% din masa totală a structurii. Orice mod a cărui
masă modală efectivă depășește 5% din masa totală trebuie luat în considerare.
Considerând pentru fiecare mod k selectat perioada de vibrație a
structuri, Tk, și masa modală efectivă asociată, mk, se determină forța tăietoare
de bază în direcția considerată a acțiunii seismice corespunzătoare modului k de
vibrație:

unde Sd(Tk) este ordonata spectrului de răspuns de proiectare corespunzătoare

perioadei Tk.

- 18 -
 Pentru fiecare mod de vibrație k se efectuează calculul structural
considerând acțiunea seismică reprezentată prin Fb,k. Eforturile și deplasările
obținute pentru fiecare mod k se combină pentru a determina efectul total maxim
prin reguli de compunere modală. Dacă răspunsurile modale pentru două moduri
de vibrație consecutive sunt considerate independente între ele atunci
compunerea se poate face utilizând rădăcina media pătratică (SRSS):

Răspunsurile modale se pot considera independente dacă pentru oricare

mod k+1 este îndeplinită condiția:

- 19 -
 Alternativ, dacă răspunsurile modale nu pot fi considerate independente pot
fi utilizate alte metode de combinare cum este, de exemplu, combinarea
quadratică complexă (CQC).
Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns este utilă în cazul
construcțiilor la care inflența modurilor superioare de vibrație este importantă.
Dacă modul propriu fundamental de translație are contribuția predominantă în
răspunsul seismic global se poate aplica metoda forțelor laterale statice
echivalente.
Aplicare metodei de calcul modal cu spectre de răspuns necesită o judecată
inginerească avansată în interpretarea rezultatelor întrucât prin compunerea
răspunsurilor modale se pierd semnele eforturilor si deformațiilor. Pentru
aplicarea corectă a metodei de proiectare a capacității de rezistență semnele
eforturilor trebuie interpretate în acord cu deformata globală a structurii ținând
seama și de efectele acțiunii gravitaționale.

- 20 -
EXIGENȚE DE PROIECTARE
1: Rigiditatea
Verificarea rigidității structurii la acţiuni laterale urmăreşte în principal
împiedicarea degradării componentelor nestructurale în timpul cutremurelor de
intensitate redusă care pot apărea de mai multe ori pe durata de utilizare a unei
construcţii.
Componentele nestructurale reprezintă totalitatea componentelor atașate
structurii cum sunt cele cu rol de închidere sau compartimentare, finisajeșe,
instalaţiile, echipamentele, etc.
O rigiditate adecvată a structurii conduce la reducerea sau eliminarea
costurilor de reparaţie după cutremur precum şi a costurilor datorate întreruperii
funcţionării construcţiei pe perioada de reparaţie.Răspunsul structurilor la
cutremure trecute a arătat că rigiditatea insuficientă conduce la pierderi
economice semnificative şi pune chiar în pericol siguranţa utilizatorilor
construcţiilor.

- 21 -
 Concret, în cazuri practice de proiectare asigurarea rigidităţii la acţiuni
laterale se face indirect prin impunerea unor condiţii restrictive asupra
deplasărilor laterale cauzate de acţiunea forţelor seismice asociate stării limită de
serviciu. Valorile admise ale deplasărilor depind de natura componentelor
nestructurale ce sunt expuse avarierii.

unde
dSLS deplasarea maximă sub acţiunea forţelor seismice asociate SLS
dSLSadm deplasarea maximă admisă necesară îndeplinirii cerinţelor de
performanţă asociate SLS

2: Rezistența
Structurile de beton armat se proiectează în cele mai multe dintre situații
astfel încât să răspundă plastic la acțiunea cutremurului de proiectare. Cu alte
cuvinte, rezistența laterală a structurilor de beton armat este inferioară celei care
ar corespunde unui răspuns elastic sub acțiunea cutremurului de proiectare.
Proiectarea sesimică în domeniul elastic este neeconomică din cauza forțelor
orizontale mari de interție asociate greutății considerabile a construcțiilor de
beton armat.
Nivelul de rezistență laterală se stabilește convențional astfel încât:
- să se împiedice sau să limiteze incursiunile în domeniul plastic sub acţiunea
cutremurelor frecvente de intensitate redusă asociate SLS. În acest caz nu este
necesară întreruperea funcţionării construcţiei pentru reparaţii structurale
postcutremur.
- să se limiteze deplasările neliniare în domeniul plastic ale structurii în cazul
cutremurelor de intensitate ridicată asociate SLU. Structura trebuie să aibă o
capacitate de rezistenţă coroborată cu nivelul acceptabil al deformaţiilor plastice
astfel încât să se asigure siguranța vieții.

- 22 -
 La stabilirea nivelului de rezistenţă necesar trebuie să se ţină seama de:
- nivelul deformaţiilor plastice pe care elementele structurale le pot suporta
în limite acceptabile de avariere
- scăderea de rezistenţă cauzată de incursiunile repetate şi severe în
domeniul plastic al elementelor structurale (degradarea de rezistenţă)
O structură din beton armat proiectată corect trebuie să prezinte un
răspuns stabil la acţiuni laterale ciclice. Asta presupune ca atât rezistenţa cât şi
rigiditate să rămână relativ constante cel puţin în intervalul de deformare plastică
luat în calcul la proiectare.
Verificarea rezistenței structurilor se face prin îndeplinirea locală și de ansamblu a
condiției capacitatea de rezistență mai mare decât efectul acțiunilor, R>E.

- 23 -
3: Ductilitatea
Ductilitatea definește proprietatea structurilor de a se deforma în domeniul
plastic fără o degradare semnificativă a rezistenţei şi rigidităţii structurale.
Aşa cum s-a menţionat anterior, structurile sunt dimensionate astfel încât
să răspundă în domeniul inelastic la acţiunea cutremurelor de intensitate mare
(cutremurele asociate SLU).
Ductilitatea structurală este descrisă prin intermediul indicelui de ductilitate
globală exprimat în deplasări, μd, calculat ca raportul dintre deplasarea
capabilă, dcap, şi deplasarea corespunzătoare curgerii, dy .

Astfel o structură cu ductilă este caracterizată de valori μdmari (4..8) iar o

structură cu ductilitate limitată prezintă valori μd reduse (1..2).

- 24 -
 Cu cât indicele de ductilitate este mai mare cu atât lungimea palierului de
deformare plastică creşte şi structura prezintă o comportare mai bună la acţiunea
forţelor seismice.
Caracterizarea ductilităţii structurale prin intermediul indicelui de
ductilitate, μd , este înlocuită în codurile de proiectare actuale de exprimarea prin
intermediul capacității de deplasare, dcap. Acest lucru se datorează dificultăţilor de
estimare a deplasării de curgere, mai ales pentru structurile cu grad mare de
nedeterminare statică (unde este necesară mobilizarea unui număr mare de
articulaţii plastice pentru formarea mecanismului de plastificare), și definirea mai
multor niveluri de performanță care nu sunt asociate în mod necesar colapsului
structural.

Deplasarea capabilă, dcap, este o caracteristică intrinsecă a contrucției. În

principiu, ea depinde de modul de alcătuire şi detaliere. Există diferite moduri de
a defini convenţional deplasarea capabilă a structurii care țin seama și de nivelul
de performanţă la care se face verificarea.

- 25 -
Dacă nivelul de performanţă este evitarea colapsului structurii atunci deplasarea
capabilă poate fi considerată acea deplasare la care se produce ruperea unui
element vital ce preia încărcările gravitaţionale urmată de pierderea stabilității
generale a construcției. Dacă cerinţa de performanţă este protejarea vieţii
oamenilor atunci deplasarea capabilă este acea deplasare asociată prăbuşirii
elementelor nestructurale şi degradării inacceptabile a elementelor structurale.

Prin compararea cerinţei de deplasare cu capacitatea de deplasare se face

verificarea structurii prin intermediul deplasărilor. Condiţia de verificare este:

- 26 -
unde
d cerinţa de deplasare asociată cutremurului corespunzător obiectivului de
performanţă ales
dcap deplasarea capabilă definită în acord cu nivelul de performanţă
corespuzător obiectivului pentru care se face verificarea

Cerinţa de deformare inelastică, d, depinde de un număr mare de factori

dintre care cei mai importanţi sunt:
- tipul cutremurului (intensitate şi compoziţie spectrală).
- rigiditatea structurii (perioada de vibraţie). Cerinţa de deplasare depinde
semnificativ de relaţia dintre perioada proprie de vibraţie a structurii şi compoziţia
spectrală a mişcării seismice.
- rezistenţa structurii. În principiu, cu cât rezistenţa structurii este mai înaltă
cu atât cerinţa de deformaţie inelastică este mai redusă.
- stabilitatea comportării histeretice. Dacă răspunsul histeretic al structurii nu
este stabil atunci rezistenţa şi rigiditatea scad de la un ciclu la altul de deformaţie
inelastică severă. Prin urmare cerinţa de deplasare se modifică.
Pentru o structură nouă proiectarea seismică de bază se face pe baza
criteriilor de verificare prin intermediul capacităților de rezistență. Verificarea
deplasărilor laterale se face prin procedeee simplificate.

- 27 -
RĂSPUNSUL SEISMIC ÎN PLAN
ORIZONTAL. TORSIUNEA
GENERALĂ
1: Torsiunea generală inerentă
Forţa seismică este o forţă de inerţie care acţionează asupra masei
distribuite a construcţiei. Pentru calculul structural această masă distribuită se
schematizează prin mase concentrate. Schematizarea maselor trebuie făcută
astfel încât caracteristicile dinamice ale sistemului simplificat sa nu difere mult de
cele ale construcţiei reale. Pentru clădirile obişnuite, având planşee rigide în
planul lor la fiecare nivel, masele construcţiei se pot considera concentrate în
centrul de masă, CM, de la nivelul fiecărui planşeu. Ca urmare a schematizării
maselor şi forţa seismică este reprezentată prin intermediul unor forţe rezultante
aplicate în punctele de aşezare a maselor concentrate.
Centrul de rigiditate, CR, al unui nivel i se definește ca punctul în care dacă
se aplică forţa tăietoare de nivel Fi se obţine numai o translaţie a nivelului
respectiv în direcţia forţei. Dacă forţa tăietoare de nivel este aplicată în alt punct
decât în CR atunci deplasarea nivelului considerat va avea două componente:
translaţie în direcţia forţei Fişi rotire în jurul CR.
În mod obişnuit la un anumit nivel centrul de masă nu coincide cu centrul
de rigiditate al structurii asfel că aplicarea forţei tăietoare de nivel în CM produce

- 28 -
o rotire a nivelului în jurul CR. Acest fenomen poartă numele de torsiune generală
a structurii.

Practic situaţia de încărcare cu o forţă Fi aplicată în centrul de masă poate fi

echivalată cu aplicarea forţei Fi şi a unui moment Mi în centrul de rigiditate:

unde
e excentricitatea centrului de masă faţă de centrul de rigiditate
Mi momentul de torsiune generală a structurii la nivelul i
Acest fenomen are ca efect sporirea deformaţiilor în elementele de
construcţie cu atât mai mult cu cât acestea sunt mai depărtate de centrul de
rigiditate. Verificarea condiţiilor privind deplasarea laterală trebuie să aibă în
vedere cumularea deformaţiilor datorate translaţiei sub forţa F cu rotirile
datorate momentului de torsiune generală, M.
Răspunsul structurii la torsiunea generală cauzată de excentricitatea
centrului de masă faţă de centrul de rigiditate este dificil de estimat prin calcul

- 29 -
mai ales în cazul utilizării unor metode simplificate de calcul structural. De aceea,
în cazul proiectării structurilor noi trebuie avut în vedere ca:
Centrul de rigiditate al structurii să fie cât mai apropiat de centrul de masă. Acest
lucru se poate realiza prin dispunerea convenabilă în plan a elementelor sau
subansamblelor structurale ce au rolul de a prelua forţa seismică şi a o transmite
la teren.
Dispunerea elementelor sau subansamblelor structurale în plan să aibă în
vedere preluarea momentelor de torsiune prin încovoierea acestora. Capacitatea
de rezistenţă şi rigiditatea la torsiune a elementelor de beton armat este redusă
şi dificil de estimat prin calcul .

2: Torsiunea generală accidentală

Fenomenul de torsiune de ansamblu a structurii poate apărea chiar şi în
cazul structurilor simetrice la care centrul de rigiditate se suprapune peste centrul
de masă. Acesta poate fi cauzat de:
- variaţia caracteristicilor mecanice ale materialelor de construcţie în
structură care pot influenţa rigiditatea elementelor structurale
- anomaliile temporare ale distribuţiei masei construcţiei ce nu pot fi avute în
vedere la proiectare
- componentele de torsiune ale mişcării terenului în amplasament
- caracterul asincron al excitaţiei seismice la baza construcţiei
Torsiune accidentală este considerată în calcul simplificat prin intermediul unui
moment de torsiune determinat considerând a valoare convenţională a
excentricităţii centrului de masă faţă de centrul de rigiditate:

unde
Mti momentul de torsiune accidentală
eai excentricitatea accidentală

- 30 -
 Codul P100-1 prevede, similar altor coduri din străinătate, următoarea
relație pentru determinarea excentricității accidentale:

unde Li este dimensiunea planşeului perpendiculară pe direcţia acţiunii seismice.

RĂSPUNSUL SEISMIC ÎN PLAN

ORIZONTAL. DIAFRAGMA
ORIZONTALĂ
1: Rolul diafragmei orizontale
În cazul construcţiilor obişnuite cu structura din beton armat la fiecare nivel
sunt dispuse planşee. Din punct de vedere funcţional aceste planşee servesc la
realizarea compartimentării pe verticală a construcţiei. Rolul structural principal
este de a transmite încărcările gravitaţionale de la punctul de aplicare la
elementele structurale verticale.
În afara acestui rol în transmiterea încărcărilor gravitaţionale planşeele
joacă un rol foarte important în sistemul structural de preluare a încărcărilor

- 31 -
seismice. Astfel, datorită rigidităţii mari la încărcări aplicate în planul lor planşeele
îndeplinesc și alte funcţii:
- asigură legătura dintre elementele structurale verticale la fiecare nivel.
Datorită acestei legături, elementele structurale verticale nu au deplasări relative
între ele. Prin urmare distribuţia forţelor tăietoare cauzate de acțiunea seismică
între elementele structurale verticale se face proporţional cu rigiditatea acestora

- 32 -
- asigură transmiterea forţelor de inerţie masică de la punctul de mobilizare
la elementele structurale de rezistenţă la acţiuni laterale
- asigura redistribuirea forţelor seismice între elementele structurale în cazul
variaţiei rigidităţii acestora pe înălţimea construcţiei

- 33 -
 Pentru a putea îndeplini aceste funcții planșeele trebuie să fie rigide și
rezistente la acțiuni în planul lor. În acest scop se pot lua unele măsuri privind:
- evitarea formele „jucate” în plan ale construcţiilor. Pentru aceasta,
construcţiile de formă complicată se pot separa prin rosturi seismice în tronsoane
de forme poligonale regulate.

- asigurarea pe cât posibil a simetriei în plan a construcţiei. Acest lucru duce

şi la reducerea efectelor de torsiune generală a structurii.

- 34 -
- asigurarea unei distribuţii în plan cât mai uniforme a rigidităţii elementelor
structurale verticale cu rol în preluarea sarcinilor seismice

- evitarea amplasării golurilor mari în planşee în zone ce pot slăbi în mod

hotărâtor rigiditatea şi rezistenţa acestuia. În general astfel de goluri sunt
necesare pentru realizarea circulaţiei pe verticală (trafic de persoane, automobile,
mărfuri, etc.) sau pentru montarea instalaţiilor şi echipamentelor.

a) amplasare defavorabilă a golurilor

a) rezolvarea acceptabilă a amplasării golurilor în planşee

2: Calculul diaframelor orizontale

Dacă planșeele sunt alcătuite din grinzi secundare și grinzi principale, din
beton armat sau oțel, fără o suprabetonare continuă a plăcii atunci ele trebuie
considerate ca fiind flexibile. În calculul structural, în cazul diafragmelor flexibile
forțele seismice și momentele de torsiune accidentală se distribuie direct
elementelor structurale verticale în raport cu masa construcției aferentă acestora

- 35 -
la fiecare nivel. Deformata structurii evidențiază de regulă distorsiuni pronunțate
ale diafragmei în plan orizontal de mărimi comparabile cu deplasările laterale ale
contrucției. În standardul ASCE 7-05, o diafragmă se încadrează în categoria
diafragmelor flexibile dacă deformata proprie maximă este mai mare decât de
două ori deplasarea medie a nivelului sub încărcări laterale.

Se pot considera diafragme infinit rigide în calculul structural pentru

diafragme având raportul laturilor l1/l2<3 dacă acestea nu sunt slăbite de goluri
mari sau retrageri de proporții mari. În această situație, forțele seismice și
momentele de torsiune accidentală pot fi așezate în centrul de masă al planșeelor
urmând să se distribuie elementelor structurale verticale în raport cu rigiditatea
acestora.
În cazul diafragmelor care nu se pot încadra în mod clar în nici una din cele două
categorii, în calculul structural diafragmele se modelează ca atare considerând
rigiditatea lor reală.
Diafragmele se proiectează la forțe tăietoare și momente acționând în
planul lor. Pentru a preveni incursiunile în domeniul plastic la nivelul diafragmei,
valorile de proiectare ale forțelor tăietoare și momentelor trebuie să corespundă
mobilizării mecanismului de plastificare în structură. Dacă apar incursiuni în
domeniul plastic la nivelul diafragmei acestea trebuie să fie limitate întrucât, de
cele mai multe ori, deformațiile plastice ale armăturilor nu sunt reversibile și
ruperile în fisuri înclinate sub acțiune forței tăietoare au caracter fragil.
Diafragmele se calculează utilizând modele de tip strut&tie. Această
metodă de calcul este specifică elementelor cu proporții de elemente scurte la
care ipotezele simplificatoare de la grinzile lungi nu mai sunt accepetabile. Prin

- 36 -
modelare strut&tie se determină eforturile de compresiune care se dezvoltă în
direcție diagonală și eforturile de întindere care apar în armăturile de colectare
sau suspedare. Acestea sunt armături așezate în planul plăcii care ajută la
transmiterea eforturilor către elementele structurale verticale.
În exemplul din figura următoare, prin diafragma orizontală trebuie
transmise forțele orizontale la pereții amplasați pe perimetru. Din cauza
poziționării golurilor pentru circulația pe verticală în vecinătatea pereților aflați la
capetele diagonalei principale, modul de încărcare se schimbă de la un perete la
altul. În principiu diagonalele comprimate de beton se dezvoltă sub un unghi de
45º față de direcția de acțiune a forței seismice. Pereții pot fi încărcați prin
compresiune directă pe capătul peretelui (forța F1), prin intermediul armăturilor
de colectare întinse (forța F2), sau prin eforturi de lunecare care se dezvoltă între
diafragmă și inima peretelui (forțele F3). Se pot imagina diferite mecanisme de
transmitere a forțelor de interție de la punctul de mobilizare la pereți.

- 37 -
 În mecanismul 1, forțele se scurg prin diagonalele comprimate direct către
capătul pereților, sub formă de forțe de compresiune, F2, sau către inima pereților
sub formă de eforturi de lunecare, F3. Peretele W2 se încarcă cel mai puternic

- 38 -
prin acest mecanism datorită poziționării sale la capătul diafragmei în sensul de
acțiune a forței seismice. Astfel, diagonalele comprimate din planul diafragmei
servesc la transmiterea forțelor de inerție masică către acest perete pe drumul
cel mai scurt. Acesta este cel mai robust mecanism de transmitere a forțelor în
planul diafragmei către pereți. Peretele W4 nu se poate încărca în acest mod
întrucât prin poziționarea golului de scară în vecinătatea sa diagonalele
comprimate nu îl mai încarcă direct.
În mecanismul 2, pereții W1 și W3 aflați în capătul opus al diafragmei față
de sensul de acțiune a forței seismice nu pot fi încărcați direct prin intermediul
diagonalelor comprimate. Pentru mobilizarea lor este necesară dispunerea de
armătură de colectare în lungul lor, pe o lungime care să asigure colectarea unei
proporții convenabile din forța orizontală. Eforturile din diagonalele comprimate
se echilibrează pe direcția de acțiune a forței seismice cu forțe de întindere din
armăturile colectoare, F1, care preiau încărcarea și o transmit peretelui. Acest
mecanism de transmitere implică un traseu mai lung al încărcării și, din cauza
rigidității reduse a armăturii de colectare, are o rigiditate de ansamblu mai mică.
Echilibrarea eforturilor prin mecanismul 3 implică dispunerea de armături
de suspendare în planul diafragmei care să poată echilibra eforturile din
diagonalele comprimate care nu își găsesc un „reazem” pe conturul diafragmei.
Mobilizarea celor trei mecanisme prezentate mai sus implică și existența
armăturilor din diafragme orientate perpendicular pe direcța de acțiune a forței
seismice. Aceste armături servesc la echilibrarea componentelor orientate în
lungul lor ale forțelor de compresiune din diagonale.
Codul CR2-1 limitează forțele F1, F2 și F3 care pot fi transmise unui perete astfel:

în care:
bw grosimea peretelui

- 39 -
lw înălţimea secţiunii transversale a peretelui
hf grosimea plăcii
As aria secţiunilor armăturilor din planşeu de la partea de sus şi de jos la
intersecția cu inima peretelui
As,ch aria secţiunilor armăturilor din centură
Astfel, efortul mediu de compresiune în zona de contact se limitează la
1,5fck și efortul mediu de lunecare între diafragmă și inima peretelui se limitează
la fctdfără a depăși însă capacitatea la întindere a armăturilor de conectare ρwhfyd.

- 40 -
CRITERII PRIVIND REGULARITATEA ÎN
ELEVAȚIE A STRUCTURILOR
Alcătuirea structurilor în elevaţie trebuie să aibă în vedere evitarea
introducerii unor neregularităţi care influnețează negativ răspunsul seismic.
Metodele simplificate de calcul nu pot suprinde comportarea seismică a
structurilor cu neregularități pronunțate.
Următoarele tipuri de neregularităţi trebuie evitate:
- retrageri mari: comportarea unor astfel de structuri este dificil de evaluat
prin calcul, mai ales dacă se utilizează metode simplificate (uzuale în proiectare).
Separarea în două corpuri printr-un rost seismic poate să îmbunătăţească
semnificativ răspunsul seismic al construcţiei. Conform prevederilor P100-1 nu
sunt permise retrageri mai mari decat 20% din dimensiunea nivelului inferior.

- dispunerea la un anumit nivel de planşee decalate pe verticală. O astfel de

discontinuitate are efect defavorabil asupra comportării planşeului ca diafragmă
orizontală rigidă în planul său. La intersecţia zonelor cu planşee decalate se
formează stâlpi scurţi ce prezintă moduri de cedare neductilă datorită solicitării
puternice la forţă tăietoare.

- 41 -
- rezemări indirecte. La realizarea structurii trebuie avut în vedere să se
realizeze un traseu cât mai scurt al încărcărilor gravitaţionale de la punctul de
aplicare la teren. Retragerile, dacă există, trebuie făcute în dreptul elementelor
verticale. Comportarea elementelor structurale în zonele de discontinuitate este
dificil de controlat prin calcul.

- variaţii bruşte de rigiditate sau rezistenţă a structurii in elevaţie. Răspunsul

dinamic al structurilor cu variaţii bruşte de rigiditate şi rezistenţă pe înălţime este
dificil de evaluat prin calcul. Apar moduri particulare de cedare care, în mod
obişnuit, nu sunt avute în vedere la proiectare. Astfel de variaţii pot sa conducă la
acumularea deformaţiilor inelastice în zonele „slabe” şi la mobilizarea unor
mecanisme de cedare defavorabile. Conform prevederilor P100-1, nu se acceptă
variații de rigiditate mai mari de 30% și variații de rezistență mai mari de 20%
între niveluri succesive.

- 42 -
- realizarea unor discontinuităţi pronunţate în traseul încărcărilor seismice. Un
astfel de exemplu în constituie structurile la care poziţia elementelor structurale
care poartă încărcarea seismică se schimbă de la un nivel la altul. În acest caz
forţa tăietoare din peretele de la etaj trebuie transferată către peretele de la
parter prin intermediul planşeului. Această forţă este foarte mare şi cantitatea
semnificativă de armătură necesară „suspendării” încărcării în planul planşeului
este dificil de aşezat în planşeu. Mai mult decât atât, necesitatea dispunerii de
armătură suplimentară este de multe ori neglijată la proiectare deoarece se
consideră că armătura curentă din planşeu este suficientă.

- evitarea interacţiunilor necontrolate cu elementele nestructurale. Astfel de

interacţiuni pot să conducă la apariţia unor moduri de cedare defavorabile, ce nu
sunt luate în calcul la proiectare. O astfel de situaţie se întâlneşte în cazul
închiderilor marginale de tip parapet. Panoul de zidărie, cu rigiditate mare la
solicitări în planul său, schimbă schema statică a stâlpilor adiacenţi prin blocarea

- 43 -
deformaţiilor în plan orizontal pe înălţimea parapetului. Poate să apară ruperea
neductilă din forţă tăietoare specifică stâlpilor scurţi.

Conform P100-1, nerespectarea condițiilor de regularitate în elevație

presupune reducerea factorului de comportare q cu 20% și, în consecință,
majorarea forțelor seismice de proiectare.

- 44 -
CRITERII PRIVIND REGULARITATEA
ORIZONTALĂ A STRUCTURILOR
Pentru un răspuns optim la acțiunea seismică structurile trebuie să fie cât
mai simetrice în plan în raport cu cele două direcții ortogonale principale. Simetria
se referă la forma în plan a structurii, dimensiunile geometrice ale elementelor
structurale verticale, rigiditatea și rezistența acestora și distribuția maselor.
Pentru limitarea efectelor de torsiune generală și a eforturilor în diafragma
orizontală este recomandat ca în plan orizontal centrul de masă al planșeului la
un anumit nivel să coincidă cu centrul de rigiditate al etajului și cu centrul de
rezistență.

- 45 -
- 46 -
 Dacă structurile au sensibilitate pronunțată la torsiune generală atunci ele
trebuie încadrate în categoria sistemelor flexibile la torsiune și proiectate astfel
încât să răspundă elastic la valori mai mari ale forțelor de proiectare. P100-1
prevede factori de comportare sensibili mai mici pentru structurile flexibile la
torisune: q=3 pentru DCH și q=2 pentru DCM. În practică există diferite criterii
simplificate pentru încadrarea structurilor în categoria celor flexibile la torsiune
generală. Conform P100-1 o structură la care deplasarea deplasarea maximă
înregistrată pe perimetrul construcției în combinația seismică de proiectare, în
direcția forței, depășește cu mai mult de 35% media deplasărilor maxime și
minime este sensibilă la torsiune generală.

- 47 -
 Valori similare sunt date și în ASCE 7-05: 20% pentru structuri cu
sensibilitate moderată la torsiune și 40% pentru structuri cu sensibilitate ridicată
la torsiune. SR EN 1998-1 prevede un procedeu mai complicat de apreciere a
sensibilității la torsiune de ansamblu care nu poate fi aplicat practic decât în
anumite situații particulare.
Construcțiile trebuie să aibă forme compacte în plan cu contururi regulate.
Retragerile, dacă există, trebuie să fie limitate ca suprafață la 10-15% din aria
înfășurătorii poligonale convexe a planșeului, la un anumit nivel. Dacă acest lucru
nu este posibil se recomandă tronsonarea contrucției prin rosturi seismice.
Diafragmele trebuie să aibă rigidități și rezistențe uniforme la fiecare nivel.
Se recomandă să se evite soluții de rezolvare a structurii verticale care presupun
întreruperea pereților de beton la un anumit nivel și translatarea în altă poziție fie
în același plan fie într-un plan diferit. De asemenea se recomandă ca elementele
sau subansamblele structurale de rezistență la acțiuni seismice să fie aliniate
paralel cu două direcții principale ortogonale.
Conform P100-1, nerespectarea acestor recomandări presupun încadrarea
construcției în categoria sistemelor flexibile la torsiune și, în consecință,
majorarea forțelor seismice de proiectare
Pentru un răspuns optim la acțiunea seismică structurile trebuie să fie
cât mai simetrice în plan în raport cu cele două direcții ortogonale
principale. Simetria se referă la forma în plan a structurii, dimensiunile

- 48 -
geometrice ale elementelor structurale verticale, rigiditatea și
rezistența acestora și distribuția maselor. Pentru limitarea efectelor de
torsiune generală și a eforturilor în diafragma orizontală este
recomandat ca în plan orizontal centrul de masă al planșeului la un
anumit nivel să coincidă cu centrul de rigiditate al etajului și cu centrul
de rezistență.

- 49 -