Sunteți pe pagina 1din 7

1

Tema: NOȚIUNEA, OBIECTUL ȘI SISTEMUL DREPTULUI ECOLOGIC/FUNCIAR

1. Formele de interacțiune între societate și natură. Apariția și dezvoltarea dreptului mediului.


2. Raporturile juridice de mediu și normele juridice de mediu.
3. Principiile dreptului mediului. Definiția dreptului mediului că ramură de drept.
4. Sistemul dreptului mediului. Funcțiile ecologice ale statului și dreptului.

Actele normative:
 Carta Mondială a naturii
 Declarația de la Stockholm
 Acord de la Paris
 Convenția privind biodiversitate
 Convenția privind combaterea deșertificării
 Convenția privind schimbările climaterice

Principiile dreptului ecologic/funciar:


1) Principiul asigurării unui mediu sănătos, nepericulos, favorabil pentru generațiile actuale și viitoare;
2) Principiul priorității acțiunilor și măsurilor de protecție a mediului în procesul de realizare a programelor, planului și strategiilor de dezvoltare
economico-socială;
3) Principiul utilizării raționale a surselor naturale;
4) Principiul folosirii complexe a resurselor naturale;
5) Principiul precauțiunii în procesul de realizare a activității economice;
6) Principiul utilizării resurselor naturale contra plată;
7) Principiul „poluatorul plătește”;
8) Principiul răspunderii juridice pentru nerespectarea legislației și daunei cauzate mediului;
9) Principiul colaborării internaționale în domeniul protecției mediului.

Dreptul mediului – este o ramură complexă de drept și distinctă de drept, formată dintr-o totalitate de norme și instituții juridice care reglementează
raporturile sociale din domeniul utilizării raționale a resurselor naturale, protecției și conservării mediului, precum și asigurării securității ecologice în
scopul creării condițiilor favorabile mediului pentru existența generațiilor actuale și celor viitoare.
Dreptul funciar – este o ramură de drept, compusă instituțiile juridice care reglementează raporturile sociale numai din domeniul protecției fondului
funciar.
Dreptul funciar reglementează și evidența de stat a terenurilor fondului funciar (prin intermediul Cadastrului funciar), raporturile de proprietate asupra
terenurilor, gestionarea și utilizarea terenurilor, precum și protecția cantitativă și calitativă a acestuia.
Statul trebuie să asigure protecția mediului conform Constituției.
Chestiunile legate mediului sînt nete superioare altor chestiuni de ordin public.

Izvoarele dreptului mediului:


1) Legile și actele subordonate legii
2) Practica judiciară
3) Actele internaționale: Convenția de la Arhus privind accesul la informația ecologică (www.mediu.gov.md)

Participarea publică de luare a deciziilor publice


Accesul la justiție în problema de mediu

Tema: RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU ÎNCĂLCAREA LEGISLAȚIEI ECOLOGICE

Actele normative:
 Legea privind protecția mediului înconjurător
 Codul funciar
 Codul silvic
 Codul subsolului
 Legea apelor
 Legea privind protecția aerului atmosferic
 Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat
 Legea privind regnum animal
 Legea privind fondul piscicol, piscuitul și piscicultură
 Codul contravențional (cap. IX „Contravențiile în domeniul protecției mediului”)
 Codul penal (cap. IX „Infracțiunile ecologice”)
 Codul civil (temeiurile și condițiile răspunderii juridice contractuale și delictuale)

Noțiunea, temeiurile și condițiile pentru survenirea răspunderii juridice pentru încălcarea legislației ecologice
În literatura juridică de specialitate răspunderea pentru încălcarea legislației ecologice este examinată sub cîteva aspecte, și anume:
a) Ca instituție juridico-ecologică care reprezintă o totalitate de norme juridice cu caracter omogen, dar de natură complexă care reglementează
relațiile ce apar între organele administrației publice și persoanele fizice/juridice în legătură cu constatarea și examinarea contravențiilor ecologice, precum
și recuperarea prejudiciului cauzat factorilor de mediu. În sens subiectiv, răspunderea reprezintă o obligație determinată de lege, executarea căreia este
pusă în sarcina contravenientului, legată de achitarea unor amenzi sau de recuperarea prejudiciului cauzat factorilor de mediu. Această obligație nu poate fi
pusă în sarcina altor subiecți.
b) În literatura de specialitate răspunderea pentru încălcarea legislației ecologice se examinează și sub aspectul raportului juridic care este determinat
a fi o relație socială apărută între subiecți, reglementată de normele juridice contravenționale, penale, civile (normele juridice cu caracter complex, dar
omogen) și normele juridico-ecologice speciale, în legătură cu constatarea și examinarea contravențiilor ecologice, inclusiv recuperarea prejudiciului
ecologic. Se consideră că unicul temei pentru atragerea la răspundere în legătură cu legislația ecologică este săvîrșirea unei abateri de la legislația
ecologică specială. Însă, pentru a surveni nemijlocit răspunderea ecologică sînt necesare cumulativ cîteva condiții:
 existența actului normativ;
 fapta ilicită care se manifestă prin acțiuni și/sau determinate în conținutul normelor juridice;
 prejudiciul ecologic: prejudiciul real, ratat, cheltuieli legate de regenerarea resurselor naturale;
 legătura cauzală dintre fapta ilicită și prejudiciul ecologic;
2
 existența vinovăției care se manifestă prin atitudinea psihică față de fapta săvîrșită și consecințele acesteia, determinîndu-se prin ambele sale
forme: intenție directă/indirectă și imprudență (neglijență și încredere exagerată în sine);
 existența subiectului – persoanei fizice sau juridice. Persoana fizică trebuie să aibă capacitatea, responsabilitatea. Persoana fizică poate fi subiect
special – persoana cu funcție de răspundere sau un subiect determinat nemijlocit în normele juridice (art.231 CP). Persoana juridică trebuie să aibă
capacitate, să fie înregistrată. Poate fi și subiect special (de ex., o întreprindere minieră);
 termenul de prescripție;
 extrema necesitate – factorul care înlătură caracterul socialmente periculos al faptei.

Contravenția ecologică. Noțiunea și elementele constitutive ale contravenției ecologice


Contravenția ecologică se consideră a fi o faptă ilegală prevăzută de lege, săvîrșită cu vinovăție, care atentează la relațiile sociale ce asigură într-un
mod normal protecția mediului natural, folosirea rațională a resurselor naturale, conservarea factorilor de mediu, precum și securitatea ecologică a statului.
Contravenția ecologică este constituită din cîteva elemente obligatorii, printre care se menționează:
a) Obiectul contravenției ecologice constituie relațiile ce asigură:
- protecția mediului natural;
- folosirea rațională a resurselor naturale;
- conservarea factorilor de mediu;
- regenerarea resurselor naturale, inclusiv relațiile ce asigură securitatea ecologică a țării.
Obiectul material al contravenției ecologice: resursele naturale, obiectele naturii, ariile protejate de stat.
b) Latura obiectivă a contravenției ecologice care se manifestă prin acțiuni și/sau inacțiuni ilegale care sunt determinate de legislația ecologică și
care se atentează la relațiile ecologice, cauzînd astfel prejudicii mediului natural.
Latura obiectivă se caracterizează și prin existența legăturii cauzale dintre acțiunile/inacțiunile ilegale și prejudiciul, inclusiv semnele facultative sau
obligatorii, necesare calificării corecte a faptei, determinate expres de dispozițiile normelor de drept, cum sînt: locul, timpul, mijloace.
c) Latura subiectivă care se manifestă prin vinovăție, intenție și/sau imprudență (se folosesc ambele forme), motiv și scop.
d) Subiect: persoana fizică/juridică, subiect special.
În dependență de fapta săvîrșită și consecințele acesteia, sînt determinate cîteva categorii de contravenții, și anume:
 infracțiuni ecologice;
 contravenții administrative ecologice;
 delicte ecologice civile.
Două forme de vinovăție și două forme de calificare a faptei – este specific contravenției ecologice.

Răspunderea contravențională pentru încălcarea legislației ecologice


Răspunderea contravențională pentru încălcarea legislației ecologice este determinată de cap. IX al Codului contravențional al RM, care determină
componențele de contravenții din domeniul protecției mediului.
După natura lor juridică, componențele de contravenții din domeniul protecției mediului se clasifică după obiect și în acest sens sînt
delimitate:
 contravențiile funciare;
 contravențiile silvice;
 contravențiile acvatice;
 contravențiile miniere;
 contravențiile care atentează la:
- regnul animal
- protecția aerului atmosferic
- fondul piscicol
- ariile protejate de stat
- ordinea de exercitare a controlului ecologic de stat
- ordinea de exercitare și de executare a expertizei ecologice de stat.
Constatarea contravenției ecologice se efectuează în conformitate cu art.405 Cc de către:
 inspectorii de stat de mediu
 inspectorii silvice de stat
 inspectorii geologice de stat
Constatarea se efectuează prin încheierea unui act de control și a procesului-verbal de constatare a contravenției.
Atît procesul-verbal, cît și actul de control pot fi atacate în instanță de judecată.
Procesul-verbal se atacă în instanță de judecată prin depunerea unei contestații la sediul organului care a întocmit procesul-verbal, dar se examinează
de către instanță de judecată de la locul aflării agentului constatator.
Procesul-verbal de constatare a contravenției se examinează în termen de 15 zile. Expirarea termenului necesită motivare pentru repunerea în termen.
Actul de control poate fi atacat în instanță de judecată de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la momentul cînd a fost adus la cunoștință
contra semnătură.

Răspunderea penală pentru încălcarea legislației ecologice


Răspunderea penală pentru nerespectarea legislaţiei ecologice este determinată în cap.IX CP RM în care sînt incluse componenţele de infracţiunile
ecologice. Pentru survenirea răspunderii penale este necesar ca fapta socialmente periculoasă să întrunească obligatoriu elementele constitutive ale
infracţiunii ecologice.
Legea penală nu determină noţiunea de infracţiune, însă, analizînd legislaţia penală şi cea ecologică, putem determina că infracţiunea ecologică
reprezintă fapta socialmente periculoasă, prevăzută de legea penală, săvîrşită de un subiect responsabil, cu vinovăţie, care atentează la relaţiile ce asigură
protecţia mediului, folosirea raţională a resurselor naturale şi securitatea ecologică a statului.
Componenţa de infracţiune ecologică este constituită din obiectul infracţiunii, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
Obiectul de gen – îl reprezintă relaţiile cu privire la protecţie şi folosire raţională a resurselor naturale, inclusiv securitatea ecologică a statului (de ex.,
ecocidul).
Obiectul material – resurse naturale (acvatice, silvice, miniere, regnul animal), ariile protejate de stat.
Latura obiectivă se caracterizează prin acţiuni şi/sau inacţiuni criminale, care sînt îndreptate spre cauzare a prejudiciului factorilor de mediu:
- se manifestă prin poluarea mediului;
- folosirea neraţională a resurselor naturale;
- darea în exploatare a întreprinderilor care au dus la poluarea, tăierea ilegală a arborilor din fondurile forestiere şi/sau din fondul ariilor protejate de
stat, piscuitul ilegal.
De asemenea, latura obiectivă se caracterizează prin legătura cauzală dintre fapta și consecința și semnele obligatorii sau facultative – locul, timpul,
mijloace.
Latura subiectivă se caracterizează prin ambele forme ale vinovăției – intenția și/sau imprudență.
3
Subiectul – persoana fizică responsabilă care la momentul săvîrşirii acțiunii a atins vîrsta de 16 ani. La fel, poate fi și persoana juridică. Subiectul
special poate persoana cu funcție de răspundere sau care are un statut determinat expres de legea penală.
Competența în vederea pornirii urmăririi penale pentru infracțiunile ecologice și constatarea infracțiunilor ecologice aparține Ministerului Afacerilor
Interne (MAI).

Răspunderea civilă pentru încălcarea legislației ecologice


Răspunderea civilă pentru nerespectarea legislației ecologice survine în cazuri în care anumite categorii de subiecți nu-și onorează obligațiile
contractuale și/sau cauzează prejudicii factorilor de mediu prin poluarea sau folosirea nerațională a resurselor naturale.
Astfel, sunt determinate 2 forme a răspunderii civile pentru nerespectarea legislației ecologice:
1) răspunderea civilă contractuală;
2) răspunderea civilă delictuală.
Pentru survenirea răspunderii contractuale este necesară existența unui contract, obiect al căruia constituie exploatarea resurselor naturale. Astfel de
contracte pot fi:
 contract de arendă;
 contract de concesiune;
 contract de atribuire a sectorului de subsol.
Pentru nerespectarea obligațiilor contractuale pot surveni următoarele consecințe:
 rezilierea contractului, inclusiv recuperarea prejudiciului cauzat pentru utilizarea supranormativă a resurselor naturale;
 în condiția în care contractul nu corespunde exigențelor legii (de ex., contractul de concesiune), acesta poate fi declarat nul prin hotărîrea instanței
de judecată.
Răspunderea delictuală civilă survine în cazul în care s-a constatat faptul poluării resurselor naturale și/sau folosirii neraționale a resurselor naturale.
Faptul poluării și/sau folosirii neraționale a resurselor naturale urmează, în mod obligatoriu, să fie constatat în conținutul actului de control,
prescripțiilor, procesului-verbal de constatare a încălcării legislației ecologice și în conținutul actului de prelevare a probelor, întocmit de specialiștii din
cadrul centrelor de investigații ecologice din cadrul Inspectoratului ecologic de stat.
Pentru recuperarea prejudiciului cauzat factorilor de mediu, există 2 oportunități de recuperare, și anume:
 pe cale extrajudiciară – se întocmește o pretenție agentului economic care urmează a fi recunoscută și satisfăcută material în termen de pînă la 30
de zile;
 pe cale judecătorească – în condiție în care prejudiciul nu este recunoscut și nu este încasat, urmează să se înainteze o acțiune civilă în instanță de
judecată, prevăzută de CPC. Astfel, cererea de chemare în judecată trebuie să corespundă prevederilor art.166, 168 CPC. La cererea se anexează
suplimentar actul de control, procesul-verbal, decizia cu privire la aplicare a sancțiunilor, prescripțiile și actul de prelevare a probelor nominalizat în mod
obligatoriu. Cererea se examinează în procedura generală contencioasă. Instanța competentă de examina cererea este instanța de la locul aflării resurselor
naturale sau poluării (competența excepțională).

Tema: REGIMUL JURIDIC DE PROTECȚIE ȘI FOLOSIRE A FONDULUI FUNCIAR (DREPTUL FUNCIAR)

Actele normative:
 M. Cotorobai, P.Zamfir, P.Rusu „Dreptul funciar” (2000)
 Codul funciar
 Legea privind terenurile proprietatea publică și delimitarea lor
 Codul silvic
 Legea apelor
 Legea cu privire la arenda agricolă
 Codul subsolului

Noțiunea și componența Fondului funciar al Republicii Moldova


În conformitate cu legislația funciară, totalitatea terenurilor, indiferent de regimul lor juridic și dreptul d proprietate, constituie Fondul funciar al RM.
Însă, toate categoriile de terenuri, indiferent de destinația lor și modul de folosință, se clasifică, după cum urmează:
 terenurile cu destinație agricolă;
 terenurile din intravilanul localităților;
 terenurile destinate industriei, transportului și telecomunicațiilor, inclusiv cele cu destinație specială;
 terenurile destinate ocrotirii naturii, ocrotirii sănătății, inclusiv terenurile ariilor protejate de stat;
 terenurile destinate Fondului forestier;
 terenurile destinate Fondului apelor;
 terenurile din Fondul de rezervă.
Este de menționat faptul că fiecare din categoriile de terenuri dispun de un mod aparte de folosință.
Terenurile cu destinație agricolă – se clasifică în subcategorii după modul lor de folosință, și anume:
- terenurile arabile;
- terenurile ocupate de plantațiile multianuale;
- pășuni și fânețe;
- terenurile ocupate de construcții, depozite, drumuri destinate necesităților de producție agricolă.
Terenurile din intravilanul localităților – se clasifică după modul lor de folosință în următoarele subcategorii:
- terenurile construcțiilor;
- terenurile destinate transportului;
- terenurile destinate conductelor de gaze, termice, canalizare;
- terenurile destinate spațiilor verzi din localitățile urbane și rurale;
- terenurile destinate piețelor publice, agricole;
- terenurile destinate agrementului, sportului;
- terenurile destinate bazinelor acvatice.
Terenurile destinate industriei, transportului și telecomunicațiilor, inclusiv cele cu destinație specială – se clasifică în următoarele subcategorii:
- terenurile destinate transportului (național);
- terenurile destinate activităților de exploatare a zăcămintelor minerale utile;
- terenurile destinate telecomunicațiilor (radio, TV, telefonie mobilă și fixă);
- terenurile atribuite MAI, Ministerului Apărării (poligoane);
- terenurile atribuite Serviciului de Informații și Securitate (SIS).
Terenurile destinate ocrotirii naturii, ocrotirii sănătății, inclusiv terenurile ariilor protejate de stat – se clasifică după modul de folosință, după cum
urmează:
- terenurile atribuite instituțiilor medicale;
4
- terenurile atribuite stațiunilor balneoclimaterice;
- terenurile pe care sunt amplasate resursele naturale curative;
- terenurile ocupate de grădinile botanice, dendrologice, rezervațiile naturale, rezervațiile științifice, precum și de parcurile naționale (în RM este doar
un singur parc național).
Terenurile destinate Fondului forestier – după modul de folosință se clasifică în:
- terenurile destinate împăduririi;
- terenurile destinate reîmpăduririi;
- terenurile ocupate de păduri;
- terenurile destinate Serviciului silvic (ocoale silvice);
- terenurile destinate pentru depozitarea producției silvice;
- terenurile degradate, incluse în amenajamentul silvic pentru împădurire.
Terenurile destinate Fondului apelor – după modul lor de folosință se clasifică în:
- terenurile ocupate de corpurile de apă (bazinele acvatice);
- terenurile ocupate de construcții hidrologice;
- terenurile care sunt determinate ca zone de protecție a bazinelor de apă (zonele de protecție a rîurilor, albiile rîurilor).
Terenurile din Fondul de rezervă – sunt terenurile care în conformitate cu legislație au fost atribuite cu drept de posesie și folosință sau în legătură cu
care dreptul de posesie și folosință a fost stins.
Terenurile agricole care formează nu mai puțin de 5% din Fondul agrar al unității administrativ-teritoriale sînt folosite pentru necesitățile sociale (în
limita terenurilor disponibile).

Dreptul de proprietate funciară


Dreptul de proprietate funciară reprezintă o totalitate de norme juridice care reglementează relațiile dintre subiecți în legătură cu posesia, folosința și
dispoziția asupra sectoarelor de teren și/sau cotelor de teren.
Totodată, dreptul de proprietate funciară reprezintă un drept subiectiv al proprietarului, prin intermediul și cu ajutorul căruia proprietarul posedă,
folosește și dispune de un sector de teren sau o cotă de teren.
În același context, în literatura de specialitate dreptul de proprietate funciară este examinat sub aspectul unui raport juridic care reprezintă o relație
socială, reglementată de normele juridice civile și ecologice, relație care apare între subiecți în legătură cu atribuirea, posesia, folosința și dispoziția asupra
unui sector de teren sau o cotă de teren.
Conținutul dreptului de proprietate funciară reprezintă și constituie elementele constitutive, și anume: posesia, folosința și dispoziția (art.315 CC).
Dreptul de posesie funciară reprezintă și constituie acea împuternicire a proprietarului, prin intermediul și cu ajutorul căreia proprietarul stăpînește în
fapt un sector de teren sau o cotă de teren. Posesia trebuie să fie reală, dar și în drept din punct de vedere al legislației funciare (adică, într-un act care
conformă dreptul de posesie – titlu deținătorului de autentificare a dreptului de proprietate).
Dreptul de folosință funciară reprezintă acea împuternicire a proprietarului, prin intermediul și cu ajutorul căreia proprietarul exploatează un sector
de teren și/sau o cotă de teren din punct de vedere cantitativ și/sau calitativ.
Legislația funciară stabilește cîteva impedimente în exercitarea dreptului de folosință funciară, și anume: folosința sectoarelor și cotelor de teren
trebuie să fie în conformitate cu destinație, scopul, modul de folosire rațională și în complexitate (art.71 din Codul funciar – modul de schimbare a
destinației terenului; art.73 din Codul funciar – modul de schimbare a modului de folosință a terenului).
Dreptul de dispoziție funciară reprezintă acea împuternicirea a proprietarului, prin intermediul și cu ajutorul căreia proprietarul poate decide soarta
juridică a sectorului de teren sau poate schimba destinația sectorului de teren (a schimba soarta juridică a terenului înseamnă a-l atribui în arendă,
concesiune, vînzare/cumpărare).
În conformitate cu legislație în vigoare, terenurile în RM pot aparține cu drept de proprietate publică și cu drept de proprietate privată.
Dreptul de proprietate publică asupra terenurilor poate fi exercitat sub 2 forme:
1) dreptul de proprietate publică a statului;
2) dreptul de proprietate publică a unității administrativ-teritoriale.
Dreptul de proprietate publică asupra terenurilor poate fi exercitat și reprezintă 2 domenii:
 domeniul public a statului și a unității administrativ-teritoriale;
 domeniul privat a statului și a unității administrativ-teritoriale.
Domeniul public și/sau privat a statului sau a unității administrativ-teritoriale este delimitat expres de art.4 și 5 a legii cu privire la terenurile
proprietate publică și delimitarea lor.
Trecerea terenurilor din domeniul public în domeniul privat poate fi exercitată în condițiile art.6 a actului normativ nominalizat.
Temeiurile de apariție a dreptului de proprietate funciară reprezintă și constituie faptele și evenimentele care dau naștere, modifică și încetează
raporturile dintre subiecți în legătură cu posesia, folosința și dispoziția asupra unei cote de teren sau a unui sector de teren.
Temeiurile de apariție a dreptului de proprietate funciară sunt:
 actul normativ (legi);
 Hotărîrea Guvernului sau actul administrativ al unității administrativ-teritoriale (decizia Consiliului local sau municipal);
 contractul translativ de proprietate (vînzare/cumpărare, donație, schimb);
 hotărîrea instanței de judecată (uzucapiunea) trebuie să fie irevocabilă, definitivă, legală;
 moștenirea: legală și testamentară;
 titlu deținătorului de teren cu drept de proprietate.
Temeiurile de încetare a dreptului de proprietate funciară sunt:
 decesul proprietarului persoana fizică;
 lichidarea proprietarului persoana juridică;
 hotărîrea instanței de judecată;
 calamitățile naturale;
 exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Subiecții dreptului de proprietate funciară: persoana fizică/juridică, statul, unitatea administrativ-teritorială.

Administrarea de stat și gestionarea Fondului funciar


Administrarea de stat în domeniul protejării și gestionării terenurilor reprezintă o activitate de dispoziție a organelor publice centrale și locale
care au ca scop și sarcină supravegherea și control al legislației funciare, atribuirea, retragerea și protejarea terenurilor, inclusiv constatarea și soluționarea
litigiilor funciare.
Există 3 forme de administrare a Fondului funciar, și anume:
1) legislativă – elaborarea, adoptarea și sancționarea actelor normative funciare;
2) executivă;
3) judiciară.
Legislația funciară determină funcțiile organelor administrative publice în domeniul protejării și gestionării Fondului funciar, și anume:
- elaborarea și adoptarea normelor juridico-funciare;
5
- elaborarea și adoptarea politicilor în domeniul juridico-funciar;
- elaborarea și adoptarea Cadastrului funciar;
- constatarea și examinarea contravențiilor funciare;
- soluționarea litigiilor funciare;
- reglementarea regimului proprietății funciare.
Organele de competență specială în domeniul protecției Fondului funciar sunt:
 Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Regionale și Mediului;
 Agenția relații funciare și cadastru;
 Inspectoratul ecologic de stat;
 Agenția „Moldsilva”;
 Agenția „Apele Moldovei”;
 organele administrației publice locale;
 MAI, SIS, Ministerul Apărării – terenurile cu destinație specială;
 Cadastrul funciar – sectoarele de teren și cotele de teren.

Răspunderea juridică pentru încălcarea legislației funciare


Răspunderea juridică pentru încălcarea legislației funciare reprezintă o instituție juridică care cuprinde totalitatea normelor de drept ce
reglementează relațiile dintre subiecți, în legătură cu constatarea și soluționarea contravențiilor funciare, a litigiilor funciare și recuperarea prejudiciului
cauzat Fondului funciar.
În conformitate cu legislația în vigoare există cîteva tipuri de răspunderi pentru încălcarea legislației funciare, și anume:
- răspunderea contravențională (art.115, 117 Cc);
- răspunderea penală (poluarea solului);
- răspunderea civilă delictuală și contractuală.
Pentru survenirea răspunderii contravenționale este necesară prezența elementelor constitutive a componenței de contravenții funciare, și anume:
obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă.
Obiectul – relațiile sociale ce asigură protecția și folosința rațională a terenurilor. Obiectul material – cotele de teren și/sau sectoare de teren.
Latura obiectivă se manifestă prin acțiuni și/sau inacțiuni contravenționale care se manifestă prin ocuparea ilegală a sectoarelor de teren, folosirea
terenurilor contrar destinației sau abaterea de la proiectele de reglementare a proprietății funciare (proiectele urbanistice, locale).
Agentul constatator care încheie procesele-verbale cu privire la procesele funciare este Inspectoratul ecologic de stat.
Subiecții: persoana fizică/juridică, statul, unități administrativ-teritoriale.
Ocuparea ilegală a terenurilor este constatată de Agenția relațiilor funciare și cadastru și de Inspectoratul ecologic de stat (anume de Institutul de
proiectare).
Răspunderea penală este determinată de CP, cap. IX „Poluarea solului”. Competența aparține organelor afacerilor interne.
Răspunderea civilă poate fi delictuală și contractuală, iar legislația funciară (Codul funciar) determină cu certitudine cine va recupera prejudiciile
agricole. Soluționarea litigiilor este determinată de art.90-92 CC.
Litigiul funciar reprezintă un conflict dintre 2 sau mai multe persoane care are ca obiect un sector de teren, o cotă de teren și/sau un drept asupra
acestuia. Litigiile funciare se clasifică în 2 categorii:
1) litigiile funciare patrimoniale;
2) litigiile funciare nepatrimoniale.
Regula: litigiile funciare patrimoniale sau materiale sunt soluționate în exclusivitate de către instanțele judecătorești; litigiile funciare nepatrimoniale
pot fi soluționate de organele administrației publice, deciziile cărora pot fi atacate în contenciosul administrativ.

Dreptul funciar ca ramură de drept. Obiectul și metodele de reglementare, normele juridice funciare și raporturile juridice funciare
Dreptul funciar este o ramură de drept complexă, de sine stătătoare a sistemului de drept al Republicii Moldova. În mod tradiţional, dreptul funciar
este examinat în trei aspecte:
 în calitate de ramură de drept;
 în calitate de ştiinţă;
 în calitate de disciplină de studiu.
Dreptul funciar este o ramură de drept complexă, de sine stătătoare, deoarece:
a) are obiectul său deosebit de reglementare normativă;
b) are metodele sale de reglementare normativă;
c) are izvoare de drept codificate de reglementare normativă;
d) există interesul obiectiv al societăţii de separare a dreptului funciar în calitate de ramură de drept de sine stătătoare.
Destinaţia şi misiunea dreptului funciar este de a reglementa un domeniu special al relaţiilor sociale ce ţin de pământ. Importanţa acestor relaţii este
decisivă, deoarece pământul este baza oricărei activităţi umane.
Pământul este obiectul principal al activităţii economice, dar şi unul din cele mai importante componente ale mediului. Pământul există indiferent de
voinţa omului în calitate de condiţie universală şi obiect al muncii în viaţa omului. Pământul este baza teritorială de existenţă şi activitate a omului, mijloc
de producţie natural. Aceste calităţi ale pământului şi-au găsit exprimare în art. 126 din Constituţia RM potrivit căreia statul trebuie să asigure „exploatarea
raţională a pământului şi a celorlalte resurse naturale, în concordanţă cu interesele naţionale”.
Pământul în calitate de obiect al relaţiilor sociale, inclusiv în cazurile în care faţă de acesta este aplicată munca omului, se fac investiţii băneşti etc.,
continuă să rămână obiect al naturii. În aceasta şi constă una din particularităţile de bază ale pământului în calitatea sa de obiect al relaţiilor sociale şi,
respectiv, a relaţiilor funciare.
Pământul devine obiect al relaţiilor funciare în rezultatul folosirii acestuia de către oameni, însuşirii produselor pământului şi valorificării calităţilor lui
utile. Astfel, relaţiile funciare devin relaţiile patrimoniale.
Caracterul deosebit al relaţiilor patrimoniale în legătură cu pământul este determinat de particularităţile relaţiilor funciare, ce le deosebesc de alte relaţii
patrimoniale. Relaţiile funciare patrimoniale sunt, înainte de toate, raporturi între proprietarii de terenuri, sau, raporturi, legate de proprietatea funciară.
Această grupă a relaţiilor funciare constituie raporturi privind:
 proprietatea asupra terenurilor;
 drepturile asupra terenurilor a persoanelor neproprietari de terenuri;
 circulaţia civilă a terenurilor;
 dobândirea şi încetarea drepturilor asupra terenurilor;
 conţinutul drepturilor şi obligaţiilor al persoanelor care folosesc terenurile etc.
Însă, relaţiile funciare nicidecum nu pot fi reduse doar la calitatea lor de raporturi patrimoniale şi de a le caracteriza doar în această calitate.
Necesitatea stringentă de a păstra pământul şi calitatea fundamentală a acestuia – de bază a vieţii şi activităţii societăţii omeneşti – determină atât specificul
realizării drepturilor subiective patrimoniale asupra terenurilor, cât şi activităţii statului, prin intermediul organelor respective: de atribuire, transmitere în
proprietate, folosire raţională şi protecţie a terenurilor.
6
Interesele sociale fac necesară imixtiunea statului în sfera relaţiilor funciare. Tocmai din această cauză dreptul funciar este o ramură de drept
complexă, deoarece relaţiile funciare patrimoniale sunt în strânsă legătură cu relaţiile funciare organizatorice, administrative, care, de asemenea, sunt
reglementate de normele dreptului funciar.
Dreptul funciar reglementează conţinutul activităţii autorităţilor administraţiei publice privind folosirea raţională şi protecţia terenurilor, realizarea
funcţiilor administrative respective, cum ar fi cele cu privire la cadastrul funciar de stat, monitoringul terenurilor etc. În aşa o realitate juridică, relaţiile
funciare nu sunt şi nu pot fi doar relaţii pur patrimoniale.
Obiectul de reglementare al dreptului funciar sunt relaţiile sociale funciare din societate în toată complexitatea acestora. Dreptul funciar în calitate
de ramură de drept reprezintă o totalitate de norme de drept ce reglementează relaţiile sociale funciare din societate în scopul asigurării folosirii raţionale
şi protecţiei terenurilor, apărării drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor şi persoanelor juridice asupra terenurilor.
Dreptul funciar în calitate de ştiinţă este o noţiune şi mai largă, deoarece ştiinţa dreptului funciar, nu este limitată doar la cercetarea acestei ramuri de
drept, instituţiilor ei juridice şi/sau a legislaţiei funciare, dar şi a noţiunilor şi categoriilor fundamentale ale dreptului funciar, cum ar fi, obiectul ştiinţei,
noţiunea normei de drept funciare, subiectele dreptului funciar, raporturilor funciare, inclusiv sub aspect istoric.
Ştiinţa dreptului funciar studiază corelaţia dreptului funciar cu alte ramuri de drept şi legislative, identifică perspectivele dezvoltării acesteia în
calitatea sa de ramură de drept, ramură legislativă şi disciplină de studiu. Scopul ştiinţei este analiza multilaterală a practicii, a realităţilor juridice în
domeniul relaţiilor funciare, a modului funcţionării relaţiilor funciare în societate. Obiectul ştiinţei dreptului funciar este ştiinţa despre drept, despre
elaborarea doctrinelor, concepţiei dreptului funciar, cercetarea plenară a sistemului de idei şi opinii privind problemele dreptului funciar.
Dezvoltarea ştiinţei şi teoriei dreptului funciar constituie o premisă şi condiţie absolut necesară pentru perfecţionarea şi eficienţa legislaţiei funciare.
Dreptul funciar în calitate de disciplină de studiu este bazat pe ştiinţa dreptului funciar şi legislaţia funciară şi este studiată conform planurilor de studii,
programelor de învăţământ, programelor analitice, aprobate în modul stabilit, având în vedere importanţa dreptului funciar, legislaţiei funciare în societate
şi necesitatea pregătirii specialiştilor cu profunde cunoştinţe în domeniul relaţiilor funciare.
Metodele dreptului funciar reprezintă prin sine o totalitate de procedee şi mijloace prin intermediul cărora normele dreptului funciar influenţează
comportamentul participanţilor raporturilor de drept funciare. Metodele dreptului funciar:
 metoda imperativă (administrativă), bazată pe putere şi subordonare (ceea ce ţine de domeniul public);
 metoda permisiunii sau a liberei iniţiative, a iniţiativei private, bazată pe egalitatea juridică a subiectelor de drept şi libertatea acestora de a acţiona
în limitele permise de lege, ordinea de drept şi bunele moravuri (ceea ce ţine de domeniul privat).
Aceste două metode ale dreptului funciar se completează şi corelează între ele. Necesitatea aplicării acestora este determinată de obiectul de
reglementare al dreptului funciar. Important este de a determina strict: când, în ce cazuri este aplicabilă metoda imperativă/administrativă şi, respectiv,
când, în ce cazuri este aplicabilă metoda permisiunii libere a participanţilor relaţiilor funciare.
Metoda imperativă este aplicată în reglementarea relaţiilor privind atribuirea şi exproprierea terenurilor pentru cauză de utilitate publică, ce ţin de
protecţia mediului, monitoringul terenurilor şi controlul de stat asupra folosirii raţionale a terenurilor etc. Într-o anumită măsură, metoda administrativă a
fost aplicată în procesul atribuirii în proprietate privată a cotelor de teren echivalent în cadrul Programului de privatizare şi reorganizare a întreprinderilor
agricole „Pământ”. Oricum, metoda administrativă nu se extinde asupra tuturor relaţiilor funciare, ci doar asupra acelor care direct sau indirect prezintă un
interes sporit pentru întreaga societate. Aplicarea extensivă a metodei administrative atrage după sine denaturarea relaţiilor funciare şi ineficienţa legislaţiei
funciare.
Odată cu privatizarea terenurilor de proprietate publică şi crearea proprietăţii private asupra terenurilor, tot mai larg îşi găseşte aplicare metoda
permisiunii libere, liberei iniţiative, a iniţiativei private, inclusiv în reglementarea relaţiilor funciare. Aplicarea acestei metode este determinată de
principiul fundamental civil, potrivit căruia se interzice imixtiunea statului în activitatea economică, în afacerile private ale subiectelor de drept, cu
excepţia cazurilor strict stabilite de lege.
Exercitarea drepturilor de proprietar asupra terenurilor, inclusiv dreptul de valorificare individuală sau în comun a terenului aflat în proprietate, dreptul
de dispoziţie asupra terenului, sunt drepturi fundamentale ale proprietarului de teren şi aceste drepturi nu pot fi îngrădite de stat, dacă acestea sunt
exercitate în conformitate cu legea, ordinea de drept şi bunele moravuri.
În literatura de specialitate, în afară de metodele indicate mai sus, tot mai insistent se invocă în calitate de metode ale dreptului funciar metoda
ecologică, metoda istorico-juridică, metoda planificării şi pronosticării în procesul reglementării relaţiilor funciare.
Dreptul funciar este un fenomen social-politic şi economic complicat şi ca oricare sistem are o anumită structură. Prin sistemul dreptului funciar se
subînţelege modul de structurare internă a ramurii de drept, ordinea şi consecutivitatea amplasării instituţiilor ei de drept.
Elementul de bază al dreptului funciar î-l constituie norma de drept care, în totalitatea lor, formează fundamentul, acoperişul, conţinutul şi forma
întregului sistem al dreptului funciar. Un grup de norme de drept, un bloc etc. formează instituţii de drept.
Normele de drept ce formează instituţii de drept, reglementează o anumită totalitate de relaţii funciare strâns legate între ele, cum ar fi, de ex., institutul
transmiterii terenurilor în arendare: totalitatea de norme cu privire la forma contractului de arendare a terenurilor, condiţiile de arendare, plata de arendă,
termenul de arendare, drepturile şi obligaţiile părţilor, răspunderea juridică a acestora etc., instituţia de drept, care în RM, datorită specificului privatizării
terenurilor agricole, s-a constituit la un nivel normativ suficient de avansat.
Dreptul funciar, în calitatea sa de ramură de drept, cu sistemul său, include:
a) Partea generală;
b) Partea specială.
Partea generală include în sine următoarele:
- Dispoziţii generale privind dreptul funciar (obiectul, scopul şi sarcinile, metodele de reglementare, principiile, izvoarele, subiectele şi obiectele
raporturilor funciare);
- Dreptul de proprietate, drepturile reale şi alte drepturi patrimoniale asupra terenurilor;
- Drepturile şi obligaţiile deţinătorilor de terenuri;
- Contractele şi alte acte juridice civile cu terenurile;
- Înregistrarea de stat a terenurilor şi a drepturilor asupra acestora;
- Administrarea în domeniul folosirii şi protecţiei terenurilor;
- Protecţia juridică a terenurilor;
- Reglementarea juridică a plăţii pentru folosirea terenurilor;
- Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei funciare.
Partea specială include în sine următoarele:
- Regimul juridic al terenurilor cu destinaţie agricolă;
- Regimul juridic al terenurilor din intravilanul localităţilor;
- Regimul juridic al terenurilor destinate industriei, transporturilor, telecomunicaţiilor şi terenurile cu alte destinaţii speciale;
- Regimul juridic al terenurilor destinate ocrotirii naturii, ocrotirii sănătăţii, activităţii recreative, al terenurilor de valoare istorico-culturală, al
terenurilor zonelor suburbane şi zonelor verzi;
- Regimul juridic al terenurilor fondului silvic;
- Regimul juridic al terenurilor fondului apelor;
- Regimul juridic al terenurilor fondului de rezervă.
Ramura legislaţiei funciare. Dacă dreptul funciar reglementează o totalitate asemănătoare de relaţii sociale, atunci legislaţia funciară poate depăşi
acest cadru şi să reglementeze de asemenea şi unele relaţii conexe, cum ar fi, de ex., relaţiile şi condiţiile de atribuire a terenurilor pentru construcţii,
7
reglementarea regimului proprietăţii funciare, precum şi a celor ce ţin de răspunderea juridică, normele cărora pot să aparţină dreptului administrativ,
penal, civil, fiscal, a muncii etc. Dreptul funciar, cum şi legislaţia funciară, este o ramură complexă, ce cuprinde un vast material normativ-juridic.