Cultura muzicală românească în prima jumătate a sec.

XIX
Influențe folclorice, bizantine și apusene, genuri, tehnici, reprezentanți, exemple muzicale.

- Perioada de tatonări, de sincronizare a compoziției românești cu muzica Apusului (din

secolul 19 – până pe la 1920) își are propria-i semnificație. Germenii unor direcții ulterioare se pot
descoperi aici, deși travaliul de constituire a unui limbaj național adaptat la forme de împrumut
din clasicismul sau romantismul european nu lasă loc apariției unor personalități cu adevărat
importante (în literatură, artele vizuale, ca și în creația muzicală).
- Una din ideile marcante ale Romantismului – interesul pentru folclor, pentru vernacular –
care anima atâtea școli naționale ale secolului 19, are ecou și în Principatele românești,
Muntenia și Moldova, unite în 1859. Transilvania, parte componentă a Imperiului austro-
ungar până în 1918, fusese și înainte, într-o mai mare măsură, permeabilă influențelor
vestice.
- Până la începutul secolului al 19-lea, cultura muzicală românească în Principate era
alcătuită în principal din straturile folcloric și bizantin, cu accente oriental-turcești și un
început de muzică laică pe la sfârșitul secolului al 18-lea (și anume, cântece lumești, de
curte, compuse de unii boieri). Predomină așadar până spre 1820 influența culturii greco-
turcești (pătrunsă prin curțile domnitorilor greci, fanarioți), muzica autohtonă fiind
reprezentată în principal prin lăutari și cântăreți de strană.
- În Transilvania, contactele cu stilul muzical european fuseseră facilitate de muzicieni
germani, austrieci, oaspeți pentru perioade limitate de timp la curțile princiare (cazul unui
Michael Haydn sau Carl Ditters von Dittersdorf).
- Grație circulației unor muzicieni occidentali prin întreaga Europă, fie trupe de operă
italiene, germane, franceze, fie concerte ale unor artiști străini, legăturile culturale cu
Occidentul se intensifică și în Principate, în prima jumătate a secolului 19.

În veacul al XIX-lea, Ţările Române cunosc o perioadă de renaştere naţională şi culturală,

mai ales după Revoluţia lui Tudor cînd fanarioţii au fost înlocuiţi cu domnitori pământeni, care
vor impulsiona ampla noastră deschidere spre Occident. După Revoluţia lui Tudor, ce marchează
începutul epocii moderne din istoria noastră, se construiesc multe clădiri publice, şcoli, teatre,

1
spitale şi parcuri mari (Cişmigiu, Herăstrău, Copou, Grădina publică din Cluj, Parcul Arinilor din
Sibiu, Parcul Bibescu din Craiova), unde cântau tarafuri şi fanfare.
Procesul integrării culturii noastre în aria culturală occidentală, pornit de la sfârşitul
veacului trecut, se intensifică în secolul al XIX-lea. Este perioada de geneză a limbii literare
române prin presă (Curierul românesc, Bucureşti, Albina românească, Iaşi, 1829, Gazeta
Transilvaniei, Braşov,1838), şcoli şi teatre, promotorii noii culturi fiind Gh.Asachi, Heliade
Rădulescu, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, N. Filimon, D. Bolintineanu, C. Bolliac
ş.a.
În prima jumătate a veacului, cultura noastră muzicală cunoaşte remarcabile
prefaceri.
- Se extinde influenţa artei apusene în domeniul învăţământului, vieţii de concert,
spectacolelor teatrale însoţite de muzică
- se făuresc primele creaţii româneşti de tip european.
Astfel, în anul 1810, prinţul de Ligne constata preluarea modei şi a obiceurilor apusene,
arătând că doamnele moldovene şi muntene adoptaseră costumul european şi învăţau dansurile din
salonul apusean, în dauna celor naţionale. Şi contele Lagarde, la un bal dat la palatul lui Caragea
Vodă în 1813, a fost uimit cât de bine se dansa contradansul englez, cadrilul francez, valsul
german, mazurca, poloneza ş.a., toate cu acompaniament instrumental.
Pe lângă schimbările din structura social-politică, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu va
stimula şi înnoiri culturale. Tinerii pleacă la studii în centrele europene, educaţia desprinzându-
se treptat de fondul religios tradiţional. În cadrul vestitei “Şcoli Ardelene”, teatrul şi muzica au
ocupat un important loc. În Dacia literară (1840), adevărat manifest romantic, M. Kogălniceanu
cerea creatorilor abordarea subiectelor istorice, redarea obiceiurilor, a datinilor şi a realităţilor
româneşti, precum şi cultivarea creaţiei populare.
- Prima jumătate a veacului al XIX-lea este epoca în care se constituie cultură românească
muzicală în spirit vest-european.
Primele încercări sunt timide, ele reflectă însă nevoia artiştilor de a asimila cultura
occidentală şi de a afirma specificul naţional. Procesul s-a desfăşurat în condiţii politice foarte
grele, căci suzeranitatea otomană, domnitorii fanarioţi, ocupaţiile ruseşti şi austriece şi-au pus
amprenta asupra repertoriului muzical laic, vehiculat adesea de lăutari. Ei au îmbinat toate aceste
influenţe, menţinând destul de manifest notele româneşti.

2
 Legăturile culturale cu Occidentul au generat noi aspecte în muzica românească.
- Vizita unor remarcabili muzicieni concertişti şi turneele unor ansambluri de operă, unele
organizând chiar stagiuni întregi de operă, au creat dorinţa de a împleti limbajul muzical
european cu practica muzicală autohtonă.
Odată cu preluarea primelor genuri corale, a romanţei sau a diferitelor dansuri moderne, s-
au creat în forma miniaturilor pentru pian unele lucrări strâns legate de practica populară
lăutărească, puritatea stilistică suferind datorită amestecului de formule muzicale eterogene.
Domnitorii fanarioţi au fost mai puţin receptivi la noile tendinţe muzicale, în schimb Gheorghe
Bibescu în Muntenia, Mihail Sturza şi Gr. Al. Ghica în Moldova au impulsionat viaţa de salon de
la curte şi au subvenţionat trupele de operă străine.

Înființarea instituțiilor în sec.XIX

- La început de veac apar numeroase societăţi culturale, în care se înfiripă primele mlădiţe
ale învăţământului muzical.
- După ce la Cluj (1818) şi la Satu-Mare (1820) apare câte o “Societate muzicală”, la
Bucureşti Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu înfiinţează Societatea
Filarmonică (1833) pentru a promova limba română, învăţământul vocal şi instrumental,
şi pentru a crea un teatru naţional. Pe lângă societate s-a deschis o “Şcoală de Muzică
vocală şi instrumentală”, condusă de Ioan Andrei Wachman (avându-i ca profesori pe
L. Wiest, P. Ferlendis, Spohr), care a organizat reprezentări de teatru şi muzică. În anul
1835, elevii acestei şcoli prezintă vodevilul Triumful amorului de Wachman, dar şi prima
operă în limba română, Semiramida de Rossini (doar fragmente), în anul 1836.
- Acelaşi ţel nobil l-a avut şi Conservatorul Filarmonic-Dramatic de la Iaşi, întemeiat de
Şt. Catargi, Gh. Asachi şi V. Alecsandri-tatăl, în 1836. Elevii şcolii vor susţine diferite
spectacole de teatru cu muzică. Din pastorala Serbarea păstorilor moldoveni de Gh.
Asachi, spectacol de cântece şi dansuri, interpretat de elevii Conservatorului, ni s-au
păstrat Balada şi Cantata Cortul de Elena Asachi-Teyber, în care încearcă să valorifice
primele motive româneşti în formulări muzicale de tip european. Ne-a rămas şi
vodevilul Contrabandul, scris de această primă compozitoare.

3
- Primul spectacol de operă în limba română de la Iaşi a fost opera Norma de Bellini
(1838), realizat tot de elevii acestei şcoli. Spectacolele acestor elevi au făcut concurenţă
trupelor de operă ale străinilor, preferate de cercurile conducătoare, care, manifestând
dispreţ faţă de producţiile artistice româneşti, au dispus închiderea şcolilor din Iaşi şi
Bucureşti.
- În Transilvania, acest fenomen era înlesnit de contactul direct cu muzica apuseană, mijlocit
de nobilimea maghiară şi cea săsească, precum şi de biserica catolică şi protestantă.

Şi în Transilvania apar şcoli de muzică în marile oraşe:

- la Cluj în 1819 (transformată în Conservator în 1825), la Sibiu în 1832, la Braşov şi
la Arad în 1834, iar la Timişoara în 1845, ele având un rol însemnat în impulsionarea
vieţii artistice.
- Iau fiinţă şi primele formaţii corale la Oradea (în 1824), la Sibiu (”Hermania” în 1839),
la Lugoj (1840) şi la Chizătău (în 1840), aceasta din urmă fiind primul cor sătesc axat pe
valorificarea folclorului nostru.
- Interesul pentru învăţământul muzical creşte mereu. În 1834, Arhimandritul Visarion
conduce Horul Ştabului Oştirii, transformat în “Aşezământ coral”. Din iniţiativa
domnitorului Gheorghe Bibescu, acest cor va cânta la Biserica domnească de la Curtea
Veche.
- Treptat se introduce şi muzica instrumentală, iar după 1860 aşezământul devine “Şcoală
de bel-canto”, unde se va studia pianul, vioara, violoncelul şi contrabasul. Din 1860 a
funcţionat “Şcoala de Muzică şi Declamaţiune”, pentru ca în urma Decretului din 1864
al domnitorului Al. I. Cuza să ia fiinţă ”Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune”, cu
cele două şcoli de la Iaşi şi Bucureşti. Această instituţie artistică era menită a forma
interpreţi români în muzica bisericească, instrumentală, vocală şi în arta dramatică.
- La începutul veacului, se răspândeşte mult gustul pentru muzica apuseană, care va fi
cultivată nu numai în salonul boierilor, ci şi în casele negustorilor înstăriţi. Se extinde
învăţământul muzical prin înmulţirea numărului profesorilor şi a pensioanelor particulare,
unde se preda şi muzica de tip apusean. La început, asimilarea muzicii apusene înclină mai
mult spre muzica instrumentală.

4
 - În saloanele ieşene erau foarte apreciate pianistele Smaranda Şaptesate, Eufrosina Lăţescu
(1812), Elena Asachi şi harpistele Ermiona Asachi şi Săftica Palade (1834), dar şi numeroşi
artişti străini de marcă.
Astfel, în salonul lui Alecu Balş au cântat numeroşi artişti străini. Aici a concertat în anul
1847 vestitul pianist Fr.Liszt, după ce a realizat un lung turneu în Transilvania şi la Bucureşti. În
anii ’30, în salonul vornicului Tudorache Burada se vor auzi şi primele cvartete de Haydn, Mozart
şi Mendelssohn, interpretate de cvartetul alcătuit din Werner, P. Hette, Schulze, Pospişel, I.
Herfner, Fr. Caudella, dar şi de ieşenii Nicu Bucşănescu, Matei Buhuşi, Manolachi Hrisoverghi şi
Elena Asachi.

Muzica de tradiţie bizantină cunoaşte importante înnoiri în privinţa repertoriului,

notaţiei, a reeditării repertoriului de strană şi a transpunerii lui în notaţie lineară.
- O înnoire remarcabilă este românirea cântării psaltice, realizată prin
efortul Arhimandritului Macarie (1770-1836) şi al cunoscuţilor psalţi: Nicolae Nil
Poponea (colaboratorul lui Macarie), Anton Pann(1796-1854) şi ucenicul său
braşovean Ghoerghe Ucenescu (1830-1896), Nectarie Frimu, Visarion Târnoveanu,
Dorothei Iordachiu, Dimitrie Suceveanu, Ghelasie Basarabeanul, Ştefan Popescu, Th.
Georgescu, Oprea Dumitrescu, Theodor Stupcanu, toţi contribuind la înnoirea cântării
noastre bisericeşti.
- La Iaşi, luminatul mitropolit Veniamin Costachi a fost un strălucit mecena al culturii
române din prima jumătate a veacului al XIX-lea. În 1803, el a înfiinţat ”Seminarul de la
Socola”, unde muzica psaltică se studia systematic

Începând cu deceniul al treilea, au loc şi alte importante evenimente în societatea

românească.
- În unele biserici se adoptă chiar cântarea corală, deşi stilul muzicii noastre bisericeşti este
monodic. Încă din anul 1826, la Arad se practică muzica corală bisericească, care va fi
introdusă la Braşov (1846), Oradea (1847), Sibiu (1850), la ”Seminarul de la Socola”
(1844)

5
 - domnitorul Al. I. Cuza o va legifera în 1865, aşa încât în a doua jumătate a veacului se
înlocuieşte treptat cântarea monodică şi notaţia tradiţională cu muzica apuseană şi notaţia
lineară.

EUROPENIZAREA MUZICALA
În anul 1830 are loc altă iniţiativă de europenizare a vieţii noastre muzicale.
- muzica oficială orientală, este înlocuită cu fanfara, muzică militară apuseană. La Iaşi,
fanfara este organizată de Fr. Rujiţki, iar la Bucureşti de colonelul C. Filipescu şi apoi de
L. Wiest.
- De la începutul veacului, în Ţările Române sosesc numeroşi muzicieni străini, care susţin
concerte în diferite saloane, săli publice sau predau muzica “evropenească” în familiile
avute.
- Dintre muzicienii străini care s-au stabilit la noi, mai cunoscuţi au fost I. A.Wachman şi L.
Wiest (la Bucureşti), J. Herfner, Fr. Rujiţki, Fr. S. Caudella, Elena Teyber şi H. Ehrlich,
– temporar (la Iaşi), la Cluj, Gh. Ruzitska şi Ph. Caudella, A. Hubacek la Sibiu. Toţi au
fost profesori, compozitori şi buni instrumentişti, care au activat în diferite formaţii
orchestrale de tip apusean.
- După modelul curţilor princiare, boierii angajează diferite formaţii instrumentale pentru
serbări familiale, Alteori îi angajează ca profesori de muzică pentru educaţia vlăstarelor
lor.
- În anul 1814, la Cluj se stabileşte Philip Caudella ca profesor la familia nobilului Farkaş
Wesselenyi,

În saloanele boierilor şi la diferite festivităţi de la curţile domneşti, răsunau romanţe,

diferite miniaturi vocale şi instrumentale pentru pian, muzică de dans, în schimb la ospeţe şi
petreceri lăutarii îşi debitau repertoriul specific. Alături de cântecele populare, preluate din
folclorul sătesc, figurau cântece din viaţa mahalalei şi unele rămăşite ale vechiului repertoriu
grecesc şi turcesc. Piesele din repertoriul lăutăresc au trecut şi în saloanele timpului. Astfel,
legătura dintre universul muzical al aristocraţiei, acum orientată spre muzica clasico-romantică, şi

6
practica muzicii populare, vehiculată în lumea boierilor de către lăutari, devine mai strânsă,
întrucât chiar odraslele boierilor vor cânta la pian muzică de sorginte populară.
Printre primii artişti virtuozi care concertează în saloanele boierilor din Bucureşti şi Iaşi se
numără violoncelistul Bernard Romberg (1807), el fiind urmat de numeroşi muzicieni străini,
prezenţi în diferite oraşe.
- Din numărul mare de instrumentişti şi cântăreţi europeni prezenţi în prima jumătate a
veacului al XIX-lea în ţara noastră, vom aminti doar numele unor cunoscuţi virtuozi ai
timpului:
---pianiştii Fr. Liszt (realizează un lung turneu la Timişoara, Arad, Lugoj, Cluj, Sibiu,
Braşov, Bucureşti, Iaşi, în 1847), S. Thalberg (rivalul lui Liszt, a cântat la Bucureşti – 1852), Sofia
Bohrer (eleva lui Liszt, la Timişoara, Iaşi – 1847), Leopold Meyer (în oraşele transilvane, la
Bucureşti şi Iaşi – 1842), Seymour Shiff (1a Iaşi în 1847),
---violoniştii Apolinar Kontski (elevul lui Paganini, la Bucureşti şi Iaşi în 1849), J.
Artôt (la Iaşi, 1842), J. Ghys (la Iaşi – 1842), Eleonora Neumann (eleva lui Paganini, la Iaşi –
1839), violonceliştii Kossowski (la Iaşi – 1849), F. Servais (Iaşi – 1849)
---primadona Operei pariziene Cuzzoni (la Braşov)

GENURI MUZICALE
Apar şi alte încercări de valorificare a tezaurului nostru popular, ele aparţinând localnicilor.
Sunt primele genuri clasico-romantice în haină naţională: cantate, uverturi
– Uvertura naţională de J. Herfner,
- Uvertura naţională moldavă de Al. Flechtenmacher,
- Uvertura naţională de Gh. Burada,
- Uvertura naţională de Wachmann – cântece corale, romanţe, fantezii, vodeviluri,
operete, diferite lucrări orchestrale, toate inspirate din cântecul orăşenesc.

În prima jumătate a veacului, în Principatele Române încep să apară colecţii de cântece

populare, scrise în notaţie vest-europeană şi aranjate pentru pian.
Caracteristic pentru aceste tipărituri este ţelul subliniat în titluri şi în prefeţe, acela de a face
cunoscute melodiile naţionale româneşti, înveşmântate cu armonii de tip apusean.

7
 - diversitate stilistică = Sunt amestecate melodii luate din repertoriul lăutăresc, în stilul
romanţei sau al cântecului de lume, cântecele populare învecinându-se cu cele greceşti şi
turceşti.
- Foarte cunoscut era folclorul orăşenesc interpretat de lăutari, care au amestecat elemente
româneşti cu influenţe orientale şi occidentale. După 1830, repertoriul lăutarilor se
îmbogăţeşte cu romanţe, arii de salon, imnuri şi marşuri revoluţionare. Şi în culegerile de
muzică populară românească apar cântece de tip apusean, alături de dansuri naţionale şi
piese cu influenţe orientale.

Primele colecţii de folclor, aranjate pentru pian cu armonii foarte simple, le datorăm lui:

Fr. Rujiţki: 42 de cântece moldoveneşti, valahe, greceşti, turceşti (1842),

Constantin Steleanu – Hori naţionale româneşti (1847),
Carol Miculi – 12 Arii naţionale româneşti (patru caiete publicate între 1848-1854),
Henri Ehrlich – publică culegerea Arii naţionale româneşti la Viena (1850),
Alexandru Flechtenmacher – Colecţiune de cântece naţionale (1869),
A. Wachmann – Ecouri din Valahia, Malurile Dunării ( caiete publicate între 1846-1860)
Alexandru Berdescu oferă nouă caiete de Melodii (transcrise după opinia lui în toată
originalitatea lor, în 1860)

Şi compozitorii străini au fost atraşi de muzica noastră populară. Astfel, marele Fr. Liszt a
creat Rapsodia Română, Anton Rubinstein, Improvizaţii pe teme moldoveneştI.

În prima jumătate a veacului, apar şi germenii şcolii componistice româneşti.

- Lucrările sunt realizate în stilul şi formele muzicale apusene, adaptate specificului naţional.

Miniatura instrumentală sub forma piesei de salon sau a prelucrării melodiilor şi dansurilor
populare este abordată de:
Carol Miculi (mazurci, balade, nocturne, serenade, valsuri pentru pian şi Hora în Moldova
“alla rumana”),
J. Herfner (Potpuriupentru pian),

8
 Fr. Rujiţki (Cadril pentru pian),
L. Wiest (Vals naţional, Brâu, Hora Severinului, Hora Daciei, Doina ţăranului de peste Olt,
Brâu din Breaza)
Al. Flechtenmacher (Hora în Moldova, Marşul Unirii, Hora “Banul Mărăcine”, Cadril
naţional, Horă nouă, Reîntoarcerea în patrie),
Philipp Caudella (Marş, Valsuri, Ecoseze).

În forma temei cu variaţiuni, la modă în literatura vremii, scriu:

C. Miculi (Andante con variationi)
Al. Veltman (Variaţiuni pe arii moldave pentru chitară),
Gh. Ruzitska (Variaţiuni pentru pian), care compune şi în genul cameral (patru cvartete,
trei cvintete)
A. Wachmann, un cvartet
L. Wiest, un potpuriu naţional Privighetoarea de peste Olt.

- crearea lucrărilor simfonice, în genul fanteziei: Gh.Burada scrie Souvenir de

Mehadia, Gh. Ruzitska – Fantezie orchestrală, şi al uverturii. Herfner scrie Uvertura
naţională, Flechtenmacher – Uvertura naţională moldavă
- lucrări religioase ne-au lăsat compozitorii din Transilvania:
- Ph. Caudella câteva cantate şi motete,
- Gh. Ruzitska – misse şi un recviem
- C. Miculi scrie lucrarea pentru orgă şi cor Veni creator şi Liturghia romana (1864).
- În Principate, I. A. Wachmann scrie misse, motete şi liturghii,
- Herfner – motete şi misse, iar Flechtenmacher diferite piese religioase.

IMPORTANTA TEATRULUI
Teatrul a avut un rol important în geneza muzicii noastre moderne. În deceniul al patrulea,
la Bucureşti, Iaşi şi Craiova apar ”Teatre Naţionale”, unde se impune vodevilul, canţoneta comică,
comedia muzicală, opereta datorită colaborării compozitorilor Wachmann, Wiest şi
Flechtenmacher cu C. Caragiale, M. Millo şi V. Alecsandri.

9
 În anul 1847, Flechtenmacher îşi dirijează la Teatrul Naţional din Iaşi Uvertura naţională
moldavă, scrisă pentru vodevilul Samson şi Spiridon, iar după un an prima operetă
românească Baba Hârca, care constituie actul de naştere al teatrului liric românesc.
În prima jumătate a veacului, în principalele oraşe din Transilvania şi Banat se perindă o
mulţime de trupe de operă, care oferă publicului un bogat repertoriu cu opere comice, Singspiel-
uri germane şi vieneze, opere romantice italiene şi germane
- îşi continuă activitatea trupele germane şi maghiare, înfiinţate în Transilvania în ultimul
deceniu al veacului al XVIII-lea.
- În anii ’30, la Bucureşti şi Iaşi viaţa artistică a fost susţinută de numeroase trupe lirice
franceze (a fraţilor Foureaux, P. Hette, Th. Goffrey, D. Theodore), italiene (P. Ciabatti,
Domenico Castiglio, Paul Papanicola) şi germane (austriaca M. Th. Frisch, Henrietta Karl).
Ele au desfăşurat stagiuni de spectacole lirice cu vodeviluri, opere comice franceze, opere
romantice italiene (Bellini, Donizetti, Rossini, Verdi) şi Singspiel-uri germane.

După anul 1840 se afirmă trupele româneşti de vodevil la Iaşi şi Bucureşti, prin creaţiile
lui Flechtenmacher, Wiest şi Wachmann. Din anul 1843, la Bucureşti s-a deschis stagiunea
permanentă a ”Teatrului italian”, condus de Basilio Sansoni, iar la Iaşi cea a ansamblului condus
de Victor Delmary (1852).

Concerte instrumentale
- se practica concertul sub forma de recital vocal-instrumental şi serată muzicală, desfăşurate
în saloanele prinţilor şi ale boierilor.
- La început, concertul se întrepătrundea cu spectacolul teatral, în antractele acestuia putând
fi audiate piese simfonice, arii, duete şi concerte propriu-zise. Cu timpul, concertele devin
manifestări independente.
- Succese notabile au repurtat primii noştri concertişti: pianiştii Carol Miculi, Carol Filtsch,
Olga Ghica, Eliza Circa, violoniştii Al. Flechtenmacher, Gh. Burada,etc

Toate aceste importante evenimente: înfiinţarea instituţiilor de învăţământ muzical, primele

fanfare, primele culegeri de folclor românesc, primele concerte, primele spectacole de operă
în limba română şi cele ale trupelor lirice din ţară şi din Apus, precum şi afirmarea primelor

10
genuri de muzică românească modernă, sinteză între elementele clasico-romantice şi cele
naţionale, dovedesc o sporită europenizare a vieţii şi culturii noastre muzicale.

Toate aceste evenimente vor impulsiona cristalizarea şcolii componistice româneşti din a doua
jumătate a veacului, când Ludwig Wiest scrie Concertul patetic pentru vioară (1852), primul
balet naţional, Doamna de aur (1870), miniaturi pentru vioară şi un cvartet; Robert Klenck,
piese pentru vioară; Eduard Caudella şi Cohen Lemnaru, vodeviluri; George
Ştephănescu, prima Simfonie (1869), Constantin Dimitrescu, trei Concerte pentru violoncel,
şapte cvartete; Ion Vidu,George Dima, Iacob Mureşianu şi Ed. Caudella, creaţii vocale,
corale şi vocal-simfonice, ultimul înscriind în literatura noastră muzicală două concerte pentru
vioară şi orchestră, un cvartet, un cvintet, opere comice şi prima operă românească, Petru
Rareş(1889).

11