INTRODUCERE

Din amalgamul sufletelor ce se întâlnesc la hotarul lumii, ies în relief, pereche după pereche,
două elemente umane: incredere si constiinta, după cum spunea Gheorghe Scripcaru. Aplecându-ne spre
a pătrunde şi mai bine cele doua trăiri vom vedea că, de fiecare dată, există o singură conştiinţă – a
noastră, ca asistenţi medicali şi o mulțime de încrederi: zdrobite sau înălțate.
Medicina este un domeniu al umanului, iar atunci asistentul medical apare ca o existenţă pusă în folosul
alteia. Chiar dacă progresul tehnic medical a făcut din noi zei înainte de a merita să fim oameni, nu
trebuie să uităm că există o singură medicină, aceea a omului, în complexitatea sa.
Medicina nu este o meserie, ci o profesiune, o activitate deosebit de complexă. În exercitarea ei s-au
cerut întotdeauna multiple CALITATI, cele de ordin moral considerate, de fiecare dată, ca având o
importanţă majoră. Faptul că medicului şi asistentului medical li se încredințează viața unui om,
recunoscându-li-se, în același timp, dreptul de a decide anumite măsuri în scopul vindecării şi al
promovării sănătăţii individului, instituie pentru această profesie importante cerințe morale.
Actul medical, exercitat pe un solid temei științific, implică în acelaşi timp (din partea celui care-
lefectuează) o puternică angajare etică. Profesiunea medicală, dacă o iubești cu-adevărat, este
suficientă pentru a-ţi umple viața; asistentul medical este prețuit atât prin profesie, cât şi prin profilul său
moral.
ETICA MEDICALĂ se constituie ca o teorie a moralei, ca o știința ce studiază ansamblul de cerințe,
deprinderi, atitudini şi obiceiuri morale specifice activității medicale şi care se manifestă în fapte, în
mod de comportare în cadrul profesiei medicale. Etica medicală înseamnă, de fapt, înfruntarea
responsabilităţilor, găsirea unor soluții când datoria o cere şi acţionarea în consecință.
DEONTOLOGIA desemnează acea parte a eticii, care se ocupă cu studiul datoriilor morale, al originii,
naturii şi formelor acestora, în calitatea ei de componenta esențială a conștiinței morale a oamenilor.
Prin CONDUITA ETICĂ ŞI DEONTOLOGICĂ înțelegem ansamblul de atitudini şi acțiuni cerute de
normele morale şi cele tehnico-profesionale, fără de care nu e posibilă exercitarea profesiunii la
nivelulexigentelor societăii. Obiectul şi scopul profesiunii medicale, multiplele relaţii interumane, care
sunt angajate în timpul şi pentru realizarea actului medical, au implicat de la început o conduita
profesionalacu un bogat continut etic.
CONCEPTE CHEIE
Încă de mici suntem învăţaţi să discernem între bine şi rău, între dezirabil şi indezirabil, între util
şi inutil etc. Uneori ni se impune, alteori suntem lăsati să experimentăm, însă în cele din urmă
sfârşim prin a prefera anumite situaţii, acţiuni şi prin a manifesta anumite atitudini.
Structurarea, sistematizarea şi ajustarea în timp a acestor valori conduce la constituirea sistemului
propriu de valori care ne ghidează opţiunile, alegererile şi acţiunile noastre. Valoarea stă la temelia
apariţiei sistemului propriu de valori care apoi, prin acordarea cu sistemul de valori al semenilor,
constituie premisa internalizării unui cod de valori acceptat social sau grupal ce constituie morala acelei
societăţi sau acelui grup. Ştiinţa care încearcă să valideze permanent acest cod poartă denumirea de
etică.
Astfel, observaţiile anterioare reunite se constituie într-o definiţie a moralităţii şi a eticii înconformitate
cu viziunea autoarei Ayn Rand:
MORALA este un cod de valori ce ghidează alegerea acţiunilor umane. Acompaniază comportamentele
precum surâsul buzelor. Surâsul nu există decât prin jocul buzelor, la fel morala există doar prin
manifestările comportamentale.
ETICA este ştiinţa definirii şi validării acestui cod. Dacă muzicologia este studiul muzicii, etica este
studiul moralei.

1
Altfel spus, morala are ca referinţă ceea ce numim în mod obişnuit standarde şi conduite
morale în timp ce etica reprezintă studiul formal al acestora. Din acest motiv, studiul eticii este adesea
numit FILOSOFIE MORALA.
În studiul eticii ne vom confrunta cu o listă de termeni, unii termeni reprezentând concepte cheie, pe
care le vom dezvolta, pe larg, în continuare.
MORALA = cf. DEX: Provine din moralis (lat.), moral(fr.) şi reprezintă ansamblul facultăţilor
sufleteşti şi spirituale. Este o stare afectivă, dispoziţie sufletească temporară care priveşte puterea,
dorinţa, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultăţile şi se caracterizează prin curaj, tărie
sufletească. Este o ramură al eticii, diciplină a filozofiei. Există morală socială şi creştină, prima, de
obicei, sprijinindu-se pe a doua. Moralitatea e un cod al conduitei care poate avea drept sursă un contract
social, legi naturale, precepte divine sau standarde individuale. Două concepte particulare trebuie exact
înţelese, fiind general valabile: oricine are, în orice situatie, obligaţii şi drepturi.
Importanta lor este egală în mod normal, iar încălcarea uneia o exclude pe cealalta. Dihotomia
antinomică de la baza eticii (relaţia bun-rău sau pozitiv-negativ) se regăseşte, invariabil, în modul nostru
de gândire: definim, de exemplu, virtuţi (întelegerea, integritatea) mult mai uşor prin aspectul
contraponderal al viciilor (lăcomia, înşelăciunea), şi invers. Moralitatea nu este, astfel, o problema de
opţiune, ci, mai degrabă, o raportare bisensuală, cu atât mai mult cu cât pozitiv sau negativ sunt
situaţional relative.
VALOAREA = cf. DEX: Privine din valeur (fr.), valor, -oris (lat.) şi desemnează o însuşire a unor
lucruri, fapte, idei,fenomene de a corespunde necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea,
traducându-se prin suma calităţilor care dau preţ unui obiect, unei fiinţe, unui fenomen etc. Am putea
defini mai simpluca reprezentând acele principii, standarde ce călăuzesc acţiunile omului. Valoarea etică
este dată de personalitatea omului, de tot ce - l defineşte şi caracterizează, este binele şi bunul uman
acumulat.
Valoarea este nu numai un preţ al obiectelor, dar şi o calitate a persoanelor, este ceva spre care fiecare
tinde, atât pe plan profesional, cât şi moral. Clarificarea valorilor poate avea ca urmare dezvoltarea
personală. Stabilirea acelor valori trebuie să fie compatibilă cu propria noastră existenţă individuală, dar
şi cu existenţa noastră ca fiinţe sociale. Valoarea este cea care ne poate ajuta în procesul de luare a
deciziilor.
ETICA = cf. DEX: Provine din éthique (fr.), ethicus (lat.) şi este ştiinţă care se ocupă cu studiul teoretic
al valorilor şicondiţiei umane din perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor în viaţa socială. Mai pe
scurt, desemeneazătotalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare. Etica este un ansamblu de
acţiuni şi fapte civice şimorale pe care fiecare individ le acceptă şi le respectă, după cum crede de
cuviinţă. Etica implică respectulfaţă de sine, individ şi comunitate, respect ce include necesităţile,
valorile, convingerile şi percepţiile individuale. Etica medicală este mai profundă şi mai complexă. Este
ştiinţa şi arta de a îngriji bolnavul. Ea necesită cunostiinţe profesionale temeinice, bun simţ, empatie,
receptivitate la problemele celor care au nevoie de ajutor, ataşament, răbdare, dăruire de sine, înţelegere
şi respect pentru individ, întâi ca om, apoi capacient. Atât etica, cât şi bioetica, constituie o parte
componentă, de sine stătătoare, a gîndirii filosofice, este orientată spre o cercetare complexă a moralei şi
a modelelor conceptuale de interpretare a acesteia.
BIOETICA = cf. DEX: Provine din bioéthique (fr.), bioetica (it.) şi reprezintă morala ştiinţei în general
şi a medicinei în special, care interzice comercializarea corpului uman şi traficul de organe. Este o
direcţie ştiinţificăinterdisciplinară preocupată de analiza atitudinei morale a omului faţă de animale, de
plante, devietate în sine (dar şi de biosferă). La jumătatea anilor '90 Dicţionarul Oxford definea bioetica
drept disciplină care studiază problemele etice rezultate din progresele medicieii şi biologiei. Putem
observa că această definiţie se referă mai ales la ceea ce, în accepţiunea actuală, se înţelege prin

2
termenul deetică biomedicală. Între timp, noi ramuri au apărut în cadrul bioeticii: etica mass - mediei,
etica economică şi politică, etica mediului etc. În prezent etica medicală (medical ethics) este inclusă
înetica biomedicală (biomedical ethics) - etica în medicina şi biologie - , care la rândul ei este inclusă în
bioetică (bioethics) - etica biomedicală, etica mass-mediei, etica economica şi politica, etica mediului
etc.). Practic, până pe la jumatatea anilor '90 termenul de bioetică (sau bioetică medicală) reprezenta
acelaşi lucru cu etica medicală, în termenii descrişi de către dicţionarul Oxford. Apoi dezvoltarea
bioeticii a impus o redefinire a termenilor aşa cum am văzut mai sus.
COD ETIC = cf. DEX: Cuvântul cod provine din code (fr.) şi desemnează un ansamblu de reguli,
de precepte sau de prescripţii referitoare la conduită. Este un sistem de simboluri, care are destinaţia de a
reprezenta şi atransmite o informaţie, este un cifru. Reprezintă o reflectare a valorilor, serveşte la
simbolizarea principiilordupă care un grup profesional sau o organizaţie se defineşte pe sine. Este mai
mult decât un documentadministrativ, mai mult decât o listă de reguli, după care un membru al
organizaţiei sau al unui grup profesional poate identifica sau exclude comportamentul deviant. Codul
etic cuprinde norme de conduită obligatorii în legătură cu exerciţiul îndatoririlor profesionale ale
personalului care oferă servicii sociale, precum şi principiile şi valorile care stau la baza furnizării
serviciilor sociale.
PRINCIPII ETICE = cf. DEX: Cuvântul principiu provine din principium (lat.), principio (it.), principe
(fr.) şi se defineşte prin elementul fundamental, ideea, legea de bază pe care se întemeiază o teorie
ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. Reprezintă totalitatea legilor şi a noţiunilor
de bază ale unei discipline, fiind elementul primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva.
Principiile etice şi standardele morale, aplicate în munca asistentelor medicale sunt comune cu
principiile morale ale valorilor universale. Principiile eticii biomedicale furnizează concepte şi un limbaj
care poate fi folosit pentru a identifica aspectele pozitive sau negative ale profesiei, pentru a reflecta
asupra lor şi pentru a defini poziţiile etice.
CONDUITA ETICĂ = cf. DEX : Cuvântul conduită provine din conduite (fr.) şi semnifică felul de a se
purta, comportamentul. Normele de conduită cuprinse în codul etic sunt în concordanţă cu
reglementările legale în vigoare din domeniul presupus.
STANDARDE ETICE = cf. DEX : Cuvântul standard provine din standard (engl.) şi desemnează un
ansamblu de norme carereglementează calitatea, caracteristicile, forma eticii, concretizându-se sub
forma unui document în care sunt consemnate aceste norme.
LIMITE DE COMPETENŢE = cf. DEX: Etimologic analizând, cuvântul competenţă provine din
Compétence (fr.) şi reprezintă capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru şi/sau de a exercita
anumite atribuţii, pe temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie. Constituie capacitatea de a
lua decizii, în limite definite, pentru realizarea activităţilor specifice postului. Responsabilitatea
reprezintă obligaţia de a îndeplini sarcinile şi se înscrie în limitele ariei de competenţă. În momentul
depăşirii limitei de competenţă şi declinării acesteia, persoana se declară lipsită de autoritate (legală) sau
fără pregătirea necesară pentru a judeca o chestiune sau pentru a se pronunţa într-o problemă.
CONFIDENŢIALITATE = cf. DEX: Provine dinconfidentiel (fr.) şi presupune un mod prin care se poate
comunica în taină, sinonim cu secret. Este un principiu care se referă la intimitate. Protejarea
informaţiilor confidenţiale referitor la boală, condiţia pacientului sau protecţia informaţiilor furnizate de
către pacient este o datorie etică a asistentilor medicali. Informaţiile obţinute individual nu vor fi
deconspirate numai dacă sunt în beneficiul persoanei sau tratează direct binele social. Teoria
confidentialitatii este cea care asigura pacientul ca informatiile sale, precum şi diagnosticul şi
tratamentul efectuat reprezinta un secret medical şi nu pot fi divulgate. Conform acestei teorii, notiunea
de autonomie individuala include şi recunoasterea dreptului pe care il are individul la intimitate şi la
pastrarea secretului în ceea ce priveste persoana sa. Asistentul medical trebuie sa respecte valorile şi

3
optiunile pacientilor, chiar şi atunci când nu este de acord cu ele şi trebuie sa evite sa impuna valorile
sale personale pacientilor pe care îi ingrijeste. Interpretarile moderne ale teoriei confidentialitatii permit
incalcarea acesteia, justificarea unei astfel de actiuni divulgatorii bazandu-se pe ideea ca nici un drept nu
este absolut, atat timp cat şi cel care beneficiaza de acest drept incalca alte norme şi poate provoca daune
celor din jur sau lui insusi. În nursing se pune un accent deosebit pe dezvoltarea şi educarea principalului
atribut al comunicarii şi anume ascultarea.
ABUZUL = cf. DEX: Provine din abus (fr.), abusus (lat.) şi presupune încălcare a legalităţii, desemnând
concret o faptă ilegală. Există mai multe tipuri de abuzuri, fiecare definit sub forma unui delict. Astfel
putem vorbi despre abuzul de putere reprezintă un delict săvârşit de cineva prin depăşirea atribuţiilor
sale. Abuzul de încredere reprezintă o formă de înşelăciune care constă din însuşirea ilegală,
înstrăinarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredinţat spre păstrare sau spre utilizare.
Abuzul de drept este un delict care constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului său social-
economic.
RESPECTUL PENTRU PERSOANĂ = cf. DEX: Cuvântul respect provine din respect (fr.), respectus
(lat.) şi presupune o atitudine sau sentiment de stimă, de consideraţie sau de preţuire deosebită faţă de
cineva sau de ceva. Respectul este aşezat la baza activităţii practice, fiind în strânsă corelaţie cu
principiile de autonomie, de beneficiu, de a nu face rău, de dreptate sau justiţie. Respectul faţă de ceilalţi
înseamnă amabilitate faţă de cei din jur, bune maniere şi să spui ceea ce simţi fără să jigneşti. Este
o stradă cu două sensuri: ca să fii respectat, trebuie să respecţi. Însă nu trebuie să uităm nici o clipă că
respectul se câştigă, iar a-l respecta pe cel de lângă tine presupune să nu îi permiţi orice, oricând,
oriunde. Limitele sunt foarte importante în relaţiile interpersonale. Respectul pentru oameni
desemnează, de fapt, dreptul persoanei la autodeterminare sau autonomie, capacitatea de a decide
singur.
INFORMARE SI CONSILIERE = cf. DEX: Informarea provine din informer (fr.), informare
(lat.) şi se defineşte prin a da cuiva informații despre ceva sau despre cineva, a face cunoscut, a înștiința.
Consultare provine din consulter (fr.), consultare (lat.) şi se defineşte prin acţiunea de a întreba, a cere o
părere, un sfat sau a lua avizul unei persoane autorizate. Cu alte cuvinte este acţiunea ce presupune a
cerceta, a examina un text, un izvor etc. pentru a se informa sau a se documenta. Pacienţii trebuie să aibă
posibilitatea de a lua decizii informate referitoare la tratamentul şi îngrijirea de care au nevoie pe baza
unor informaţii bazate pe dovezi. Aceste decizii trebuie recunoscute ca parte integrantă a procesului
decizional. Informaţiile verbale trebuie completate cu materiale scrise şi/sau materiale audiovizuale,
inclusiv informaţii despre alte opţiuni. Trebuie indicate grupuri de sprijin ce activează în domeniul
îngrijirii.
DATORIA = cf. DEX: Reprezintă obligaţia legală sau morală faţă de una sau mai multe persoane.
Datoria necesită abilitatea de a face bine şi de a stimula actele lor benevole cum ar fi bunătatea,
drăgălăşenia şi afecţiunea. Confidenţialitatea este un principiu care se referă la intimitate.
CARITATEA = cf. DEX: Provine din charité (fr.), caritas (lat.) şi atestă o atitudine miloasă, filantropică,
plină degenerozitate faţă de cineva. Soră de caritate este acea soră de ocrotire, infirmieră. Reprezintă un
act de bunătate/milă creştină faţă de cei aflaţi în nevoie în general şi în stare de sărăcie îndeosebi. La
origini se află preceptele morale promovate de către toate marile religii (Judaism, Creştinism, Buddhism,
Islam) – dragostea faţă de Divinitate manifestată prin dragostea faţă de aproapele tău.
Activităţile caritabile au caracterizat dintotdeauna unul din rolurile jucate de orice religie, ele fiind
prezente încă din antichitate, şi constau în ajutorarea celor infirmi, bolnavi, săraci/ dezavantajaţi cu
alimente, îmbrăcăminte, adăpost şi îngrijire medicală în aşezăminte special amenajate pentru aceştia fie
de către cei mai bogaţi fie prin grija unor comunităţi sau a instituţiilor religioase. Filantropia reprezintă
de asemenea, o atitudine şi acţiunea de ajutorare a celor aflaţi în nevoie, însă este puţin mai

4
cuprinzătoare decât acţiunea caritabilă, având în unele cazuri drept scop promovarea/asigurarea
bunăstării indivizilor.
Acţiunea caritabilă/ filantropică a suferit transformări importante odată cu trecerea de la statul spectator
la statul providenţă. În secolele XVIII-XIX găseşte statul “surghiunit de către burghezie în rolul de
spectator ”şi puţin mai târziu statul îşi asumă şi rolul se jandarm pentru a păstra ordinea ca un bun ce
privilegia pătura celor bogaţi. Apare însă o libertate anarhică ale cărei inconvenientedetermină trecerea
statului în rolul de arbitru, ceea ce presupunea faptul că el “îi alină pe răniţi şiopreşte braţul care loveşte
prea tare. În această funcţie de patronaj, asistenţa oficializează caritatea, fără a-i modifica prin aceasta
spiritul. În ospicii, spitale publice sau orfelinate, statul se substituie ordinelor religioase pentru a asigura
supravieţuirea celor nevoiaşi”. Treptat, acţiunea caritabilă/filantropică este puternic dublată de noile
acţiuni ale statului tutore şi, după cel de - al doilea război mondial, ale statului providenţă, cristalizat în
statul bunăstării sociale.
RESPONSABILITATEA = cf. DEX: Cuvântul responsabilitate provine din responsabilité (fr.) şi
reprezintă obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta și
suporta consecințele.
Cuprinde totalitatea competenţelor profesionale şi atitudinilor etice impuse practicienilor unei profesii
şi este o autoangajare conştientă şi voită într-o acţiune. Fiind conştienţi de fiecare atitudine şi
acţiune, înţelegem să justificăm şi să luăm asupra noastră toate consecinţele.
Asistentul medical are responsabilităţi individuale, de grup precum şi specificului unde lucrează. El îşi
desfăşoară activitatea în cadrul echipei de îngrijire bazându-se pe relaţii de parteneriat şi solidaritate
profesională,complementaritate.
Activitatea în echipă presupune respectarea autonomiei profesiei cât şi buna colaborare pentru realizarea
scopului propus ducând astfel la satisfacţia profesională. Există patruresponsabilităţi esenţiale ale
asistentului medical: promovarea păstrării sănătăţii; prevenirea îmbolnăvirilor şi restaurarea sănătăţii;
inlăturarea suferinţei.
Nursele au responsabilitatea de a propaga drepturile pacientului:
să-i asigure o îngrijire adecvată în orice condiţie;
îngrijirea să fie echitabilă, umană şi fără discriminări privind, rasa, culoarea, naţionalitatea,
resursele financiare ori convingeri etice;
să informeze pacientul despre tratament, riscurile aferente, în termeni pe care ei şi familia lor
să-i înţeleagă cu uşurinţă, iar ei să-şi dea consimţământul după ce s-au informat şi au înţeles tot;
să-i informeze şi să-i facă să participe la toate deciziile legate de sănătatea lor;
să li se asigure confidenţialitatea în timpul discuţiilor, examinării şi tratamentului;
să le respecte decizia privind refuzul tratamentelor, participarea la cercetări sau experimente, fără să
recurgă la acţiuni primitive împotriva lor;
pacienţii au dreptul să fie educaţi şi informaţi de către personalul care îi îngrijeşte în aşa fel încât să
fie capabili să-şi asigure un nivel optim de stare de bine şi să înţeleagă care le suntnevoile de bază.
Legislativ – asistenta medicală are datoria de a:
promova ce e cel mai bine pentru pacient;
se asigura că toate nevoile pacientului au fost rezolvate;
proteja drepturile pacientului.
Standarde de îngrijire – asistenta medicală trebuie să respecte :
standardul de îngrijire profesională: evaluare, diagnostic, identificarea efectelor, rezultatelor, planning;
standardul de practică profesională: îngrijiri de calitate, colaborare, etică, educaţie, utilizarea resurselor,
cercetare, performanţă, evaluare.
SIGURANŢAPACIENŢILOR

5
Se referă la faptul că aceştia nu trebuie să fie supuşi unor riscuri inutile sau potenţiale
aferente îngrijirilor medicale. Această problematică este în vizorul Uniunii Europene. Studii
recente au arătatcă, într-un număr din ce în ce mai mari de ţări, erorile medicale survin în
aproximativ 10% dintre cazurile de spitalizare, deşi se întâmplă evenimente neprevăzute în toate
unităţile unde se acordă asistenţă medicală, inclusiv îngrijire primară, secundară, îngrijire acordată în
cadrul comunităţii, asistenţă socială şi privată, precum şi în cazul îngrijirilor legate de afecţiuni cronice
sau acute.
Siguranţa pacienţilor constituie unul din punctele prioritare ale agendei politice europene. În 2005,
statele membre au creat un mecanism pentru abordarea problemelor legate de siguranţa pacienţilor ca o
prioritate în domeniul asistenţei medicale.
A fost instituit un grup de lucru la nivelul Grupului la nivel înalt pentru servicii de sănătate şi asistenţă
medicală, prin intermediul căruia Comisia Europeană urmăreşte să faciliteze şi să sprijine statele
membre în activităţile lor. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (în special, prin intermediul
Alianţei Internaţionale pentru Siguranţa Pacienţilor), ConsiliulEuropei, OCDE
şi Asociaţiile europene ale pacienţilor, medicilor, asistenţilor medicali, farmaciştilor,stomatologilor şi
spitalelor sunt, de asemenea, membri activi ai acestui grup de lucru.
SECRETUL PROFESIONAL = cf. DEX: Cuvântul secret provine din secret (fr.), secretus
(lat.) şi se defineşte prin ceea ce nu se știe, nu se cunoaște (de nimeni), ceea ce este tăinuit, nu trebuie
spus nimănui; taină. Secretul profesional este obligatoriu şi se traduce prin acea informatie care este
adusa la cunostinta în cadrul anumitor activităţii printre care se numără, în primul rând meseriilor din
domeniul sănătăţii şi al bunăstării sociale: medicilor, farmaciştilor şi asistenţilor medicali şi sociali, dar
şi avocatilor, notarilor sau funcţionarilor publici.
Informaţiile care nu conţin nici un nume concret, nici un detaliu, ci permit doar o descriere în
termeni generali, nu fac parte din secretul profesional. Informaţiile, datele sau documentele deţinute de o
persoană în virtutea profesiei sau funcţiei, referitoare la viaţa intimă, sănătate sau orice alta situaţie cu
privire la o anumită persoană, sunt secrete profesionale. Spre exemplu, următoarele informaţii pot
fi considerate secrete profesionale: tot ce se aduce
la cunoştinţă în mod explicit sau tacit persoanei de încredere; toate informaţiile văzute sau auzite;
informaţii referitoare la terţi, secretele de fabricaţie, cum ar fi formulele unui medicament. Secretul
profesional este permanent, chiar şi atunci când relaţia de încredere sau contractul de muncă este
terminat. În consecinţă, în cazul medicilor sau personalului auxiliar din domeniul sănătăţii,
obligativitatea acestuia se menţine pe toată durata tratamentului şi chiar după decesul pacientului.
INTEGRITATE = cf. DEX: Provine din intégrité (fr.), integritas (lat.) şi reprezintă calitatea de a fi întreg,
intact, fiind sinonim cu cinste, probitate. Un om integru este un om care ţine la principiile sale, nu este
părtinitoare atunci când evaluează cazuri în care este implicat (direct sau nu). Este un om necorupt, care
îşi îndeplineşte cu devoţiune sarcinile, dovedind probitate. Două sensuri etice ale integrităţii. Ca atribut
al caracterului, integritatea este conceptualizată ca o virtute, ca fiind expresia unui anumit tip de trăsături
caracteriale. Ca faţetă a autonomiei şi demnităţii persoanelor, „acţionează întotdeauna astfel încât să
tratezi umanitatea, atât în persoana ta, cât şi a altora, întotdeauna ca scop în sine, şi niciodată numai ca
mijloc (I. Kant), fiecare fiinţă umană având o demnitate (un statut moral) ca fiinţă umană; cu alte
cuvinte, este un întreg de sine stătător.
Ca virtute a caracterului, integritatea ţine de domeniul psihologiei morale, fiind o virtute are valoare
morală doar în contextul unui caracter moral armonios. Înrudirea lexicală integritate - integralitate
nu este întâmplătoare. A fi o persoană integră presupune a acorda altora prezumţia de integritate.
COMPETENŢA PROFESIONALĂ = cf. DEX: Cuvântul competenţă provine din compétent (fr.),

6
Competens (lat.) şi se traduce prin faptul de a proteja, de a ocroti, de a apăra; ansamblu de măsuri care
protejează. Poate fi o persoană, instituție etc. care protejează sau un dispozitiv, sistem tehnic etc. ce
servește la protejare. Specialistul trebuie să-şi menţină nivelul de competenţă pe tot parcursul carierei
sale profesionale şi să nu efectueze decât lucrările pe care el însuşi sau societatea comercială din care
face parte le poate realiza cu competenţă profesională;
CONSIMŢĂMÂNT INFORMAT
Consimţământul pacientului constituie fenomenul cel mai pregnant al respectului drepturilor omului,
deoarece în orice circumstanţe înainte de a se încrede în echipa de îngrijire, pacientul doreşte să fie
informat şi să decidă.

ETICA PROFESIONALĂ

Se referă la practicile şi codurile etice care guvernează activitatea celor care exercită o anumită profesie.
În majoritatea ţărilor, avocaţii, notarii, magistraţii, contabilii, auditorii, funcţionarii publici, evaluatorii,
cadrele didactice universitare etc. trebuie să se încadreze în coduri de conduită care sunt construite de
asociaţiile sau corpurile profesionale din care fac parte. Acestea au autoritatea de interveni disciplinar
(chiar până la excludere) în cazurile în care membrii lor au fost implicaţi în litigii etice sau au dovedit un
comportament profesional neetic. Deşi codurile de conduită etică diferă de la o ţară la alta sau de la o
asociaţie profesională tutelară la alta, ele conţin câteva teme comune:
Reglementarea conflictului de interese, care se naşte în situaţia în care un angajat are un interes personal
de natură să influenţeze sau să pară a influenţa asupra exercitării imparţiale şi obiective a funcţiilor şi
atribuţiilor sale; interesul personal poate cuprinde orice avantaj pentru el însuşi sau în favoarea familiei
sale, a părinţilor, a prietenilor sau persoanelor apropiate, sau a persoanelor sau organizaţiilor cu care el a
avut relaţii de afaceri sau politice; de asemenea, interesul include orice obligaţie financiară sau civilă la
care este constrâns în exercitarea funcţiilor sale.
Dezavuarea mitei , în ambele forme ale sale:
Luarea de mită – fapta oricărui angajat care pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin
ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini
ori a întarzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act
contrar acestor îndepliniri;
Darea de mită – promiterea/oferirea/darea de bani/foloase unui angajat de o persoană pentru satisfacerea
nelegală a unui interes.
Dezavuarea primirii de foloase necuvenite, aceasta reprezentând primirea de către un angajat de bani ori
alte foloase după ce a îndeplinit un act care intra în atribuţiile sale de serviciu; primirea de foloase
necuvenite se deosebeşte de luarea de mită prin aceea că banii sau bunurile se dau ulterior îndeplinirii
actului şi nu au condiţionat emiterea lui, fiind un spor nelegal la salariu.
Dezavuarea traficului de influenţă, acţiunea prin care o persoană denumită promitent, care are influenţa
sau lasă să se creadă că are influenţa asupra unui angajat, pretinde bani sau alte foloase de la o persoană
fizică sau juridică pentru a-i rezolva o problema prin convingerea angajatului respectiv să facă ori să nu
facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu.
Diminuarea neglijenţei, adică a situaţiei în care un angajat îşi neglijează sarcinile de serviciu,
prejudiciind o persoană, fără ca fapta acestuia să aibă drept mobil obţinerea de beneficii
personale.
Combaterea abuzului, respectiv a situaţiei în care un angajat abuzează de funcţia deţinută
împotriva intereselor unei persoane fără ca fapta să să aibă drept mobil obţinerea de beneficii personale.

7
Eliminarea incompetenţei, determinată de situaţia în care un angajat ocupă o poziţie pentru care este
subcalificat şi nu îşi poate duce la îndeplinire obligaţiile şi sarcinile conform cerinţelor de competenţă şi
profesionalism.
ASPECTE ETICE ÎN PRACTICA MEDICALĂ
Etica medicală este o preocupare veche, nascuta mai mult ca sigur odată cu medicina. De la primele
întrebări/dileme pe care omul primitiv şi le-a pus şi până la sistemul actual bazat pe reglementari în cele
mai variate domenii, drumul a fost anevoios şi îndelungat. Ea a devenit în ultima vreme, o problema
tratata mai ales în ziare, la radio şi TV şi mai putin o problema tratata de profesionistii sănătăţii. Din
pacate, în România, acestia se confrunta tot mai mult în ultimul timp cu lipsa resurselor financiare, astfel
incat, adesea, problemele de etica par secundare.
Etica nu este doar o disciplina studiata în sistemul academic de învaţamant, ci presupune abordarea unor
probleme reale ale îngrijirii sănătăţii şi cautarea unor solutii concrete, rationale. Din pacate, în societatea
românească actuală problemele de etică par adesea abstracte, iar cei care diriguiesc învaţamantul şi
sănătatea în România sunt prea adesea înclinaţi să considere aceste probleme lipsite de importanţă reală,
în comparaţie cu preocuparea pentru îmbunătăţirea cunoştinţelor teoretice sau practice legate
de abilităţile necesare personalului medical.
Folosirea aparaturii moderne a dus la aparitia unor noi probleme de etica pe care adesea omul
modern pare incapabil să le rezolve. Problemele legate de menţinerea unei persoane în viaţa cu ajutorul
aparatelor, cele legate de fertilizarea în vitro , trebuie să preocupe în viitor şi asistentele medicale din
România. În context este necesară elaborarea unor standarde moderne în etica medicală, care pot ajuta
profesionistii să rezolve, fără intarziere, aceste probleme ce se ridica în asistenta medicală de astazi.
Devine astfel necesar să stabilim care este aria subiectelor posibile de etica şi care ar fi solutiile de baza
în o serie de probleme de etica. Aceste posibile solutii nu trebuie privite ca pe tabu-uri, ci mai degraba ca
pe un punct de vedere care să incite la discutii şi analize ulterioare şi care să permita dezvoltarea în
viitor a eticii. Etica medicală poate fi considerata fără indoiala ca cel mai dinamic spatiu de analiza a
activităţilor medicale, ca un loc unde opiniile diferite pot să se afle nu într-o irevocabila opozitie, ci într-
un dialog permanent şi adecvat.
Din competitia şi controversa ideilor trebuie să razbata acele valori umane, universal valabile, bazate pe
bunatate, respectarea autonomiei fizice şi psihice a individului, pe dreptate. Experienta actuala ne arata
ca argumentele pe care le avem la indemâna trebuie folosite cu prudenta şi după o analiza profunda.
Atunci când doua principii intra în conflict (dreptul de a decide singur asupra îngrijirilor de sănătate şi
dreptul de a beneficia de aceste îngrijiri), atitudinea a doua persoane poate fi diferita, în funcţie de ce
considera acele persoane ca este mai important. O persoană poate considera că e mai important să
trateze bolnavul indiferent de opţiunea acestuia (exemplu: atunci când o transfuzie de sânge este vitală şi
aceasta este refuzată de pacient sau de aparţinători), alta va considera că dreptul persoanei la autonomie
este cel mai important. Din punct de vedere al eticii, evident că este foarte important ca decizia să fie
luată cu bună credinţă. În societatea actuală valorile etice pe care le stabilim trebuie să plece de la
prioritatea individului în faţa societăţii, a acelei societăţi care nu este doar o suma de indivizi, ci un
sistem în care individualitatea fiecăruia trebuie să se dezvolte în strânsă corelaţie cu ansamblul societăţii,
a acelei societăţi care trebuie să invete să aibă grija de toţimembrii ei. Din pacate, o societate în tranziţie
trebuie adesea să-şi stabilească priorităţile în domeniul dezvoltării sectorului de sănătate astfel încât să
poată face faţa din punct de vedere economic posibilităţilor pe care le are.
Domeniul sănătăţii, insuficient pus la punct, pune o serie de probleme de etică de maximă importanţă şi
ridică o serie de întrebări la care sunt puşi să răspundă, din nefericire, cei care decid în privinţa utilizării
resurselor şi nu cei care lucrează direct cu pacientul. Trebuie uneori să negăm dreptul unei persoane la
un anumit tip de asistenţă medicală (vezi transplantul), care e foarte costisitor, pentru a trata alţi pacienţi

8
pentru care ne sunt necesare mai puţine resurse. O astfel de problemă de etică ridică o serie de intrebări
la care organismele abilitate ar trebui să răspundă dacă ar deveni parte la un proces activ de evaluare a
normelor etice în societatea românească. Lipsa reală de experienţă în abordarea activă, permanentă, a
problemelor de etică, lipsa unui cadru instituţional, independent - aşa cum ar fi un institut de etică, lipsa
unui suport real material şi logistic din partea tuturor organizaţiilor profesionale, fac ca aceste probleme
de etică să fie neglijate, minimalizate. O atitudine adecvată va reuşi să modifice nu numai modul de
percepere a profesiei medicale, ci şi atitudinea oamenilor faţă de profesioniştii din sănătate.
DECALOGUL PERSONALULUI SANITAR
Deşi capodopera medicinei antice în ceea ce priveşte etica profesională rămâne documentul cunoscut
sub numele de JURĂMÂNTUL LUI HIPPOCRATE, pentru a concretiza normele de etică şi deontologie
medicală, este relevant cel mai elevat document de morală medicală numit DECALOG AL
PERSONALULUI SANITAR, formulat de profesorul spaniol Masci:
1) Onoreaza pe bolnavul tău de orice vârsta ar fi: copil, tanar, sau bătrân. când a ajuns în mainile tale,
este o fiinţa fără aparare care nu are alta arma de sustinere decât apeland la ştiinţa şi la caritatea ta;
2) Da acceasi stima şi atenţie saracului ca şi bogatului. În dragostea ta de oameni, saracul se simte bogat.
Respecta nuditatea maladiei, spectacolul mizeriei şi al suferintei;
3) Respecta nobila ta misiune, începand cu însăşi persoana ta. să nu o profanezi. Poarta-te
demn,cuviincios, cu omenie. Nu specula pe bolnav, caci profesiunea ta nu e ca oricare alta. Sacrificiul
tau, ajutorul tău nu pot fi pretuite ca o meserie obisnuita
4) Oboseala ta să fie luminata de credinta şi de dragoste. Atunci când ştiinţa nu mai poate
face nimic, bunatatea ta, purtarea ta, să sustina pe bolnav. Invinge greutatile inerente profesiunii tale,
stapanestesupararea şi nerabdarea ta; gandeste-te ca cel suferind este dezarmat, fără putere şi are nevoie
deajutorul şi îngrijirea ta
5) Sa nu umilesti niciodată pe bolnav, care şi asa e umilit de boala lui, oricare ar fi boala, să nu pronunti
cuvantul deznadejde. Să nu distrugi nici unui bolnav iluzia vindecarii, chiar de ar fi vorba de un
muribund. Sunt oameni care au nevoie sa-i insotesti până la ultima lor clipa, pentru a nu-i lasa să
ghiceasca sfarsitul.
6) Sa nu uiti niciodată ca secretul ce ti se incredinteaza în ceea ce priveste o maladie este ceva sfant, care
nu poate fi tradat, destainuit altei persoane. Profesiunea ta este un sacerdontiu. Tu nu trebuie să faci nici
o deosebire de clasa sociala, de credinte religioase. Inaintea ta toţi să fie tratati deopotriva, caci toţi
oamenii sunt tratati deopotriva de legile firii.
7) Sa nu vezi în îngrijirea bolnavilor tăi o povara, o corvoada. Acest sentiment ar îngreuna exercitiul
meseriei tale. Învaţa să cunosti bolnavii tăi şi sa-i înţelegi în felul lor de a cere ceva, când au nevoie de
ajutorul tau, când au nevoie de somn, de odihna, de mancare, etc. Defectele, pretentiile, toanelor
bolnavilor sunt datorate suferintei. La fel ai fi şi tu când ai fi bolnav.
8) Niciodată, faţa de bolnav să nu te arati neincrezator în reusita tratamentului. Menţine-i speranta,
credinta. Fa ca bolnavul să nu se simta singur, izolat. Daca a suferi e greu, a suferi singur e incomparabil
mai greu. Poarta-te astfel, ca bolnavul să fie sigur ca are în tine un sprijin, da-i curaj când îl vezi trist,
amarat, disperat.
9) Nu ajunge numai bunavointa, ci se cere şi ştiinţa în îngrijirea bolnavilor. Zilnic, se descopera noi
mijloace pentru alinarea suferintelor. Nu te multumi şi nu te margini numai la ştiinţele şi cunoştinţele
ce le-ai dobandit în şcoala ! Improspateaza-le mereu! Învaţa mereu! Citeste mereu carti şi reviste
medicale!
10) Nu discuta şi nu contrazice niciodată prescriptiile medicale în faţa bolnavului. Îi rapesti încrederea în
medicina, îi distrugi speranta în vindecare…
CODUL INTERNAŢIONAL DE ETICĂ MEDICALĂ

9
 Asociatia Medicală Mondială a elaborat de asemenea un COD INTERNAŢIONAL DE ETICĂ
MEDICALĂ. În cadrul misiunii sale umane şi sociale, asistenta medicală trebuie să menţina permanent
o atitudine morala exemplara şi să respecte imperativele profesiunii sale. Nursa nu poate niciodată să
indeplineasca un act medical motivat de beneficiul personal pe care îl poate scoate din acesta.
Consiliul International al Nurselor a promulgat un cod de etica nursing, pe care toate tarile lumii l-au
semnat. Este interesant faptul că, asistente din ţări cu diverse culturi, ţări avansate din punct de vedere
social sau dimpotrivă, ţări creştine, mahomedane sau budiste, pot fi în aceeaşi situaţie şi îşi pot declara
credinţele într-un cod comun de purtare profesională. În cele ce urmează regăsim cele 14 puncte înscrise
în acest cod:
1) Responsabilitatea fundamentală a asistentei medicale este întreită: să păstreze viaţa, să înlăture
suferinţa şi să promoveze sănătatea.
2) Asistenta medicală trebuie să menţină tot timpul standarde ridicate de îngrijire nursing şi să respecte
anumite reguli de conduită profesională.
3) Asistenta medicală nu trebuie să fie bine pregatită numai din punct de vedere practic, ci trebuie să-şi
menţină cunoştiinţele teoretice şi priceperea la un nivel foarte inalt.
4) Credinţele religioase ale unui pacient trebuiesc respectate.
5) Nursa are obligaţia de a păstra secretul profesional. Aceasta nu înseamnă numai informaţiile furnizate
de pacient, dar şi cele de importanţă medicală acumulate de asistente în cursul muncii lor.
6) Asistenta trebuie să recunoască nu numai responsabilităţile, ci şi limitarile functiei; recomandă sau dă
un tratament fără reţetă medicală numai în urgenţă şi raportează fiecare acţiune unui medic cel
mai devreme posibil.
7) Asistenta medicală are obligaţia de a îndeplini ordinele medicului în mod conştient, loial şi inteligent
şi să refuze să participe la o procedură care se abate de la etica (de exemplu la efectuarea unui avort
ilegal).
8) Asistenta medicală susţine încrederea medicului sau a altor membri din echipa de îngrijire;
incompetenta sau practica neetica a colaboratorilor săi trebuie dezvaluita, dar numai unei
autoritati corespunzatoare.
9)Asistenta este îndreptăţita la o răsplătire justă şi acceptă doar acele compensaţii prevăzute în contract.
10) Asistenta medicală nu trebuie să permită ca numele ei să fie folosit în legatură cu reclama produselor
sau cu oricare altă formă de reclamă proprie.
11) Asistenta trebuie sa coopereze şi să menţină o relaţie armonioasă cu membrii altor profesii şi colegii
săi.
12) În viaţa privată, asistenta aderă la propriile standarde de etică care se oglindesc cu mândrie şi în
profesia sa.
13) În conduita personală, asistenta nu trebuie să neglijeze cu bunăştiinţă modelele de purtare acceptate
de comunitatea în care ea trăieşte.
14) Asistenta medicală trebuie să participe şi să împartă responsabilităţile cu alţi profesionişti ai
sănătăţii, în promovarea eforturilor de a întâlni nevoile de sănătate ale oamenilor.

Fidelitatea este obligaţia de a urma jurămintele asumate prin profesie, însemnând a spune pacientului
adevărul despre situaţia lui şi menţinerea confidentialităţii privind cazul respectiv.
Autonomia, mult încurajata etic, presupune accesul liber al pacientului la informaţii privind situaţia sa,
participarea lui la formularea deciziilor şi ajutorul dat pacienţilor deficienţi pentru a-şi putea exercita
autonomia.
Beneficienţa presupune obligaţia de a face bine, de a ridica gradul de sănătate al comunităţii respective.
Nonmaleficienţa este obligaţia de a nu face rău. Singurele acte de agresiune intenţionată acceptate în

10
medicină sunt cele menite să facă bine pacientului (ex. Intervenţii chirurgicale, încălcarea
confidenţialităţii la cererea autorităţilor în cazul în care un pacient se constituie în pericol
pentru o altă persoană). Justiţia este chemată să intervină în multe aspecte de natură etică. În probleme
procedurale (ex. primul venit, primul tratat), probleme de distribuţie a tratamentelor (mai ales când
există resurse de tratament limitate), probleme de compensaţie şi cele care se interpun între pacient şi
societate (discriminarea persoanelor cu diverse handicapuri).

- TOTALITATE ŞI INDIVIDUALITATE IDENTIFICARE PERSONALĂ

Încă din 1948, în cadrul O.M.S., se recunoaşte importanţa asistentelor medicale ca element
esenţial în realizarea programelor de sănătate, îngrijirea bolnavilor, prevenirea îmbolnăvirilor,
promovarea şi păstrarea sănătăţii. De fapt, acestea constituie şi în ziua de azi cele patru responsabilităţi
esenţiale ale asistentei medicale şi anume:
 promovarea sănătăţii,
 prevenirea îmbolnăvirilor,
 restaurarea sănătăţii,
 înlăturarea suferinţei.
Nevoile privind îngrijirile sunt universale. Respectul faţă de viaţă, de demnitatea umană şi faţă de
drepturile omului face parte integrantă din îngrijirile medicale şi nu e influentat de consideratii precum
naţionalitatea, religia, culoarea, vârsta, sexul, opiniile politice sau statutul social. Asistenta medicală
acordă îngrijiri pentru sănătatea individului, familiei şi colectivităţii şi îşi coordonează activitatea cu cea
a altor persoane, ce muncesc în alte discipline din domeniul sănătăţii. Responsabilitatea primordială a
asistentei medicale consta în a acorda îngrijiri persoanelor care au nevoie de acestea. În exercitarea
profesiei sale, asistenta medicală crează o ambianţa în cadrul căreia valorile, obiceiurile, religia, credinţa
individului sunt respectate. Asistenta medicală păstrează secretul profesional şi analizează întotdeauna
îndeaproape informaţiile deţinute despre bolnavi, în ce măsură şi cui să le comunice, în mod conştient,
de bună credinţă. Asistenta medicală îşi asumă o responsabilitate personală în acordarea îngrijirilor,
precum şi pentru a-şi menţine nivelul profesional la zi, printr-un sistem de reînnoire a cunoştinţelor şi de
educaţie permanentă. Ea asigură, în orice situaţie, menţinerea unui standard de îngrijire la nivelul cel
mai ridicat posibil. Acceptă şi delegă responsabilităţi, evaluează cu spirit critic propria sa competenţă
sau a colegilor săi. În activitatea să profesională, asistenta medicală face întotdeauna dovada unei
conduite ce îi onorează profesia. Asistenta medicală împarte cu concetăţenii săi, responsabilitatea de a
lua iniţiativă şi participă la activităţi destinate să răspundă exigenţelor sociale şi de sănătate ale
populaţiei.
În cadrul relaţiei cu colegii săi împarte responsabilitatea de a coopera cu toţi cei cu care
lucrează îndeaproape. Asistenta medicală contribuie în mod activ la dezvoltarea propriilor cunoștințe
privind profesia sa, iar prin intermediul organizaţiei ei profesionale (în cazul nostru O.A.M.R.), participă
la progresul îngrijirilor medicale, creând şi păstrând condiţiile de muncă echitabile pe plan economic şi
social. Îngrijirea medicală presupune o specializare şi o pregătire tehnică corespunzătoare, persoana
specializată având nevoie de calităţi morale deosebite. Atenţia, consideraţia, talentul, pasiunea, fineţea,
eleganţa, râvna, zelul şi solicitudinea sunt tot atâtea calităţi pe care asistenta trebuie să le manifeste de-a
lungul tratării pacientului său.
Cunoştinţele teoretice de specialitate, împreuna cu tehnicile de vârf folosite, constituie doar oparte
esenţială pentru tehnica tratamentului, însă maniera de efectuare a întregii game de îngrijiri de către

11
echipa de îngrijire constituie o parte foarte sensibilă pentru bolnav. Aceasta are darul de a diminua mult
din adversitatea de care se simte stăpânit pacientul în postura de internat. Toată echipa de îngrijire din
care face parte şi asistentul medical trebuie să dea dovadă de o manieră deosebită de solicitudine cu care
să înconjoare pacientul, deoarece el, în această postură, este departe şi despărţit de cei dragi, se simte
dezorientat şi, în plus, neliniştit de starea sănătăţii lui. De aceea, rolul asistentului este de a-l primi ca pe
un prieten, ca pe un părinte, cu multă înţelegere, compasiune, dând dovadă de o mare capacitate
empatică, uneori punându-se el însuşi în locul lui, închipuindu-şi care ar fi reacţiile lui dacă ar fi internat
urgent, examinat, investigat sau lăsat singur într-o cameră cu unul sau mai multe paturi, cu feţe
necunoscute în jurul lui. În primul rând trebuie să dea dovadă de un înalt umanism, să se poarte
cordial, să fie accesibil, nudistant, rece, pentru ca bolnavul să se bucure de căldură afectivă, bunăvoinţă,
blândeţe, deoarece moralul pacientului va creşte şi va influenţa pozitiv comunicarea. Asistentul trebuie
să cunoască bine pe fiecare dintre bolnavii care îi sunt încredinţaţi spre îngrijire, la fel ca şi pe cei din
familia sa. Asistentul trebuie să cunoască global individul, precum şi comunitatea în care acesta trăieşte.
Un criteriu etic de care trebuie să ţinem cont în comportamentul faţă de bolnav este DEMNITATEA
PERSOANEI UMANE, promovarea şi respectarea valorilor umane, autonomia, autodeterminarea,
respectarea deciziilor, intimitatea, integritatea fizică şi psihică, încrederea, adevărul şi justiţia. Criteriul
etic are ca scop respectarea şi promovarea demnităţii umane şi a tuturor persoanelor implicate, ţinând
cont de binele comun. Binele etic poate reprezenta un compromis între ideal şi ceea ce putem face.
Astfel, contactul cu bolnavul se face încă de la internare, prin examinarea bolnavului, care cuprinde
patru etape: OBSERVAREA PACIENTULUI, DISCUŢIA CU PACIENTUL, EXAMENUL
FIZIC,TRATAMENTUL.
Asistentul va trebui să se prezinte pacienţilor, să pună accent asupra persoanei sale, să impună respect
prin ţinută, prestanţă, comportament, fără a aştepta să fie tratat cu un respect de la sine înţeles.
OBSERVAREA PACIENTULUI
este un act spontan şi deliberat, care apare în mod automat din momentul în care acesta vine în contact
cu el. Acest lucru nu trebuie să se transforme în ceva jenant şi ostentativ, ci respectându-i intimitatea. Se
vor nota în mod discret aspectele mimicii bolnavului, atitudinea sa, postura, tonusul muscular, poziţia
mâinilor şi a corpului. Aceste elemente sunt adesea indicii ale dispoziţiei sufleteşti. Timbrul vocii,
mobilitatea sunt de asemenea interpretate în acelaşi sens. Modul cum este abordat medicul, aspectele
vestimentare, persoanele din anturaj care însoţescpacientul sunt de asemenea factori importanţi.
Perceperea felului în care bolnavul vorbeşte, acomportamentului său în cadrul examinării şi discuţiei
este deosebit de semnificativă pentru medic. Înacelaşi sens calităţile psihologice şi formarea
psihologică a asistentului sunt foarte importante. Astfel pacientul își poate exprima spontan problemele
de sănătate, dar nu în detaliu, iar anumite preconcepții ale pacientului privind medicina pot influenţa
perceperea patologiei proprii. Şi medicul sau asistentul, din acest punct de vedere, pot fi afectaţi de
preconcepții proprii privind anumite diagnostice şi așteptările proprii pe care şi le-au făcut in urma
experienței anterioare.
Leff subliniază rolul interferenţelor şi deciziilor pe baza a ceea ce se percepe şi atașamentul particular
faţă de anumite etichete diagnostice ale pacientului. Astfel, un anumit cadru de diagnostic, de care
medicul sau asistentul este atașat, poate influenţa interpretarea a ceea ce se constată din comportarea şi
observarea pacientului.Un alt element esential îl constituie DISCUȚIILE CU PACIENTUL si
necesitatea de a aduna suficiente informatii despre el, mai ales pentru elucidarea aspectelor nevrotice sau
functionale, deoarece în acest domeniu examenul obiectiv al sistemelor si aparatelor nu ne este de mare
folos. Aceste discutii trebuie sa fie deschise, nu prea lungi, la obiect, fara a crea impresia de
interogatoriu. Un lucru foarte important este sa sti sa asculti. Dialogul trebuie sa fie confidential, iar
bolnavul trebuie lasat sa vorbeasca, sa-si povesteasca boala. Trebuie sa gasim calea de comunicare atât

12
verbala cât si nonverbala prin gesturi, mimica, cu bolnavul. Trebuie sa creem un cadru de
confidentialitate, încredere si întelegere asupra problemelor sale. Pacientul trebuie sa aibe siguranta ca I
se acorda toata atentia si interesul. Asistenta nu trebuie sa aiba prejudecati despre pacient, deoarece
va îngreuna relatia sa cu pacientul, lipsindu-l de ajutor. Balint subliniaza faptul simplu ca daca te rezumi
în a pune întrebari vei obtine doar raspunsuri. Dar, subliniaza autorul, trebuie în special sa stii sa asculti.
Ascultarea este o tehnica foarte dificila, caci prin maestria medicului, pacientul trebuie facut sa
vorbeasca singur si, acest lucru nu este totdeauna foarte usor. Deseori este important si sa stii sa te
opresti, deoarece si o discutie lunga perturba relatia dintre profit si pierdere. Mai multe reprize de
discutie restabilesc însa balanta între profit si pierdere, dând si posibilitatea pacientului de a-si restabili
echilibrul.
În privinta discutiei cu bolnavul se pot stabili anumite reguli. Astfel pacientul trebuie lasat liber
sa-si exprime simptomele, sugerarea de simptome marind gradul de subiectivitate. Conditiile topografice
ale dialogului sunt importante. Astfel medicul si pacientul nu trebuie sa stea fata în fata, lucru fiind
jenant si aparând adesea o inhibitie, precum si fenomenul cunoscut sub denumirea de "fascinatia
privirii". Cea mai buna pozitie ar fi ceea ca pacientulsa se aseze în unghi de 45 de grade, pentru ca fata
bolnavului sa poata fi vazuta din profil si la o distantade 1 metru (distanta la care privirea îsi arata
întreaga ei încarcatura expresiva). Discutia de obicei începe printr-o relatare a pacientului privind
simptomele lui (adeseori pot reprezenta si o lista a acestora).
Sivadon insista asupra asa numitei anamneze asociative, opusa interogatoriului sistematic si care
este mult mai propice evidentierii elementelor emotionale. Aceasta tehnica consta în a lasa bolnavul sa
se exprime liber si a-i da posibilitatea sa povesteasca în maniera sa, boala de care sufere. Când bolnavul
a terminat de expus si asteapta întrebarile medicului, acesta reia, de exemplu, un simptom, utilizând pe
cât posibil cuvintele pacientului. Aceasta tehnica stimuleaza asocierea libera a pacientului, comunicând
totodata elementele emotionale. Interventiile medicului pot dirija dupa dorinta mersul discutiei.
Anamneza asociativa este mai productiva în cadrul bolilor psihosomatice, în celelalte situatii putându-se
folosi tehnici mixte. Prima întrevedere este si cea mai importanta. Discutia nu trebuie sa se transforme
într-un interogatoriu, ci sa fie mai ales o ascultare. Discutia poate dura de la câteva minute la o ora (nu
peste). Pacientul trebuie sa dispuna de libertatea de a organiza spontan lumea sa de expresie rationala,
tipul sau de angoasa, mecanismele lui de aparare.
Nu trebuie uitata importanta expresiilor verbale, nivelul evolutiei afective, gradul de adaptare la
realitate, supletea si rigiditatea atitudinii, nivelul mai mult sau mai putin erotizat al dialogului, mimica,
debitul verbal, mimica.
A doua întâlnire va lua în consideratie ceea ce nu a fost înca spus, lasând lucrurile dificile si care
ar putea bloca discutia la urma. Problemele mai dificile, cum ar fi cele sexuale, conjugale, trebuiesc
abordate natural, pentru a nu transmite si bolnavului o stare de jena. Uneori se poate începe cu probleme
colaterale si apoi treptat sa se ajunga la aspecte mai sensibile (se discuta la început despre oboseala,
insomnie si apoi se abordeaza, de exemplu problema impotentei).
În contextul dialogului cu bolnavii somatici sau psihici se mai pun si alte probleme. Astfel
dialogul cu pacientii trebuie sa fie cât mai confidential si daca este posibil numai în doi. Numai în cazul
existentei evidente a unor trasaturi isterice este mai bine sa asiste si a treia persoana, pentru a nu da
nastere la acuzatii contra medicului, în cazul în care pacientul nu este multunit de cel care îl examineza.
Probleme deosebite se pun la bolnavii psihici, precum si la aceia cu deficiente sociale, sexuale, familiale
atunci când se pune problema notarii sau înregistrarii convorbirilor, care oricum nu se pot face fara
încuviintarea bolnavului. Totusi necesitatea luarii unor note scrise se pune frecvent, mai ales acolo unde
istoricul bolii este foarte lung si complicat.

13
EXAMENUL FIZIC trebuie să fie cât mai putin invaziv. Trebuie să i se explice pacientului în ce constă
această procedură şi necesitatea efectuării cu foarte mult tact, la un nivel inteligibil pentru pacient.
Asistenta îl va ajuta să înveţe să-şi acorde din nou îngrijirile zilnice, cu sau fără supraveghere. Dar
pentru un tratament cât mai eficace, pentru o recuperare cât mai rapida, asistenta medicală va incerca să
implice şi familia în procesul terapeutic pentru a crea un suport real pentru bolnav. Brown şi Liff au
aratat ca se produce o decompensare rapida la cei la care familia nu prezinta ostilitate şi este alaturi de
bolnav. Asistenta va respecta valorile esenţiale în ceea ce priveste participarea familiei.
Va discuta întâi privat cu familia, va respecta secretul familiei referitor la pacient, va defini foarte precis
ce se va comunica familiei. Va discuta cu onestitate cu familia şi o va învăţa cum să rezolve crizele
bolnavului, cum să ceară ajutorul. Va da relaţii despre boală, fără a o minimaliza sau exagera. În relaţia
dintre pacient şi familie, asistenta nu va informa familia de o problemă a pacientului, decât dacă are
consimţământul acestuia. Relaţia pacient – asistentă - familie este cu atât mai eficientă, cu cât este mai
lungă şi continuă.
Aceasta continuitate permite pacientului să se simtă
in siguranţă. În ceea ce priveşte pacientul, îi aducem informaţii despre boală, tratament, evoluţie, analize
semnificative, dar nu toate informaţiile. Ne asigurăm că pacientul înţelege informaţia pe care i-o dăm,
informaţie ce trebuie să fie dublată, după ce s-a terminat, de un consimţământ voluntar. În situatia de azi,
lipsurile financiare, şomajul, stresul, pierderea locului de muncă etc., fac ca tot mai mulţi oameni să nu
se mai poată adapta şi rezista schimbărilor de situaţie şi condiţiilor de viaţă, toate acestea ducând la
dezechilibre majore. Asistetenta medicală ia parte la punerea în practică a planului terapeutic conceput
de medic, dar în acelaşi timp va căuta ca planurile specifice propriei activităţi să fie în deplin acord cu
acestea, asa încât să satisfacă pe deplin nevoile pacientului. În atenţia cadrului medical nu boala în sine
ar ocupa locul principal, ci omul bolnav şi consecinţele care se reflectă asupra stării lui în totalitate,
deoarece formarea unei imagini despre pacient va fi hotărâtoare în conceperea planului de îngrijire.
Tulburările în funcţionare se traduc prin imposibilitatea de a se îngriji pe sine. Prin profesie, asistentul
medical este plasat uneori în situaţia în care trebuie să acţioneze într-un mod în care nu mai există o
graniţă precisă între bine şi rău, atât ca persoană, cât şi ca profesionist. În aceste cazuri păstram secretul
şi-l împărtăşim numai dacă este necesar. Unei asistente medicale nu trebuie să-i lipseasca acel atribut pe
care medicina antichităţii îl asimilează celui mai eficient tratament:zâmbetul. Un zâmbet nu costă nimic,
dar oferă mult. El ia numai o clipă,dar amintirea lui dăinuie uneori pentru totdeauna. Un zâmbet aduce
fericirea în casă, bunăvoinţă în muncă, este semnul prieteniei. Un zâmbet nu poate fi împrumutat,
cumpărat sau cerşit, pentru că el nu are valoare pentru nimeni până când nu este dăruit. Unii oameni sunt
prea obosiţi ca să vă dăruiasca un zâmbet. Dăruiţi-le voi unul, pentru că nimeni nu are mai mare nevoie
de un zâmbet, decât acela care nu-l mai poate dărui.
Examenul fizic este esenţial pentru stabilrea unui diagnostic. Stabilirea diagnosticului are efect
securizant, atât pentru medic cât şi pentru bonav. Atitudinea medicului faţă de boală poate fi serios
modificată graţie examenului fizic. Examenul fizic realizează în primul rând o apropiere de intimitatea
pacientului, fiind vorba de o apropiere corporală, ceea ce pentru anumiţi bolnavi este foarte greu de
acceptat. Totuşi un examen fizic corect şi amănunţit are pentru pacient şi un efect securizant, în timp ce
pentru alţii reprezintă o "intrusiune", un fel de "vid" al intimităţii, acest fenomen fiind legat de conotaţia
sexuală a contactului fizic şi de reflexul de apărare contra agresiunii. Fenomenul de "distanţă critică" se
aplică şi la om şi el ar reprezenta un cerc cu raza de 80 cm. Violând acest spaţiu, arată Landis şi Hunt se
va redeştepta reflexul arhaic de apărare, discret la adulţi, dar foarte variabil la psihopaţii impulsivi şi
copiii needucaţi. Medicul în cazul examenului fizic trebuie să ţină cont de asemenea fenomene şi în
consecinţă apropierea corporală faţă de bolnav să fie făcută cu tact, fără grabă şi mai ales să se dea
explicaţiile necesare, ceea ce va face ca anxietatea din cadrul procesului examinării fizice să scadă foarte

14
mult. Există boli, subliniază Enăchescu, care se manifestă prin simptome subiective şi la care
diagnosticul se sprijină pe sensaţiile şi percepţiile bolnavilor, pe starea lor afectivă. Medicul, subliniază
autorul, îi rămâne să înregistreze şi interpreteze ceea ce spune bolnavul, în unele cazuri dignosticul
nefiind numai sugerat dar chiar stabilit de către bolnav.

În alte situaţii însă examenul fizic rămâne baza absolută a diagnosticului, motiv pentru care acest
examen trebuie făcut sistematic, aparat cu aparat, pacientul realizând prin aceasta o preocupare serioasă
şi o acţiune cu caracter securizant. Se vor evita punerea unor diagnostice pripite, sau de a solicita
exmene şi explorări cu mult peste necesar. Se vor evita, de asemenea, comentariile inutile privind
semnificaţia diferitelor examene fizice.
Într-adevăr, nu întotdeauna, ceea ce este interesant pentru medic este şi pentru bolnav şi
cei doi indivizi nu privesc acest examen de pe aceiaşi poziţie. Ofertele bolnavului de diagnostic fac ca
acesta să se stabilească treptat, eliminându-se mai întâi supoziţiile. Alteori, subliniază Sivadon, stabilirea
diagnosticului este rodul unei lungi perioade dificile şi dureroase pentru bolnav. Prescrierea
investigaţiilor şi analizelor trezeşte la bolnavi frică, atât faţă de actul în sine cât şi de posibilele rezultate.
Dar problema cheie a examenului fizicşi a analizelor o constituie diagnosticul. Este diagnosticul, se
întreabă Bădărău, o etichetă aplicată unui caz, categorii de cazuri sau este ceva cu totul special? Uneori
diagnosticul poate avea caracter vag (cefalee, icter) şi reprezintă doar o etapă, o treaptă spre diagnosticul
definitiv. Diagnosticul presupune trecerea de la înregistrarea unor simptome sau ansambluri de
simptome, la o sinteză care înseamnă cercetarea acestor date. Noţiunea de diagnostic presupune deci în
prealabil existenţa noţiunii de boală, dar dificultatea este că fiecare caz în parte este o formă particulară,
un unicat în cadrul generalului pe care îl reprezintă entitatea, boala. Oricum stabilirea diagnosticului este
rodul unei lungi perioade dificile şi dureroase pentru bolnav, chiar prescripţia de analize şi investigaţii
trezind frica.
Cel puţin într-o treime din cazuri, diagnosticul nu se poate stabili de la început, sau el nu se poate stabili
corect. În această situaţie medicul fie că cere avizul altui specialist, fie pune diagnosticul de nevroză
(Delay şi Pichot). Trimiterea la specialist poate satisface pe bolnav care crede că merge la o competenţă
mai mare iar medicul care trimite se descarcă de sarcina dificilă pe care o avea. Dar la specialist
pacientul beneficiază de o mai mare tehnicitate, în timp ce contactul psihologic este mult mai sărac.
În al 2-lea caz medicul se orientează spre diagnosticul de nevroză, deoarece acesta este un diagnostic
din sfera funcţională care nu implică semne pozitive (adeseori fiind vorba de diagnostic eronat).
Diagnosticul, subliniază Balint, trebuie să cuprindă în el atât simptome fizice cât şi evaluarea
simptomelor nevrotice. Medicul trebuie să izoleze, subliniază Bădărău, din mulţimea de simptome şi
particularităţi elementele de generalitate şi să înlăture detaliile particulare, neesenţiale pentru stabilirea
unei entităţi nosologice. În lipsa unui asemenea proces medical, nu se pot formula decât rudimente de
diagnostic, de sindroame sau simptome. De altfel, în afara erorilor aparţinând medicului, însăşi medicina
înregistrează situaţii în care boli considerate cândva entităţi nozologice s-au dovedit a fi simple
sindroame şi invers. Aş fi fericit, spunea Botkin, dacă 30% din diagnosticele puse ar fi juste (deşi azi în
condiţiile tehnologiilor moderne erorile sunt mult mai rare). Erorile de diagnostic recunosc trei categorii
de cauze:care ţin de boală, de medic şi de bolnav.
Erorile care ţin de boală se referă la claritatea simptomelor, acurateţea istoricului, forma tipică sau
atipică de boală. În ceea ce îl priveşte pe medic, acest lucru poate ţine de ignoranţa lui, de nepregătirea
profesională, incompetenţă (cu formele ei rafinate cum ar fi adoraţia penru diagnostice rare, fascinaţia de
a mânui anumite aparate), dar şi lipsa de autoîncredere, îngâmfarea, supunerea faţă de diagnosticul
şefului şi pe care francezii îl numesc "mandarinat" medical. În ceea ce îl priveşte pe bolnav
subiectivitatea lui este foarte mare, el are o mare imaginaţie iar uneori este interesat de a induce în

15
eroare, trecând cu vederea sau agravând intenţionat simptomele, alteori redă simptome despre care a
auzit de la alţii, alteori se supraanalizează, îşi poate crea în jur o atmosferă de panică şi de formare a
istoricului bolii. Bolnavii impresionabili sunt inhibaţi în relaţiile cu medicul, răspund mereu numai
afirmativ, la fel ca bolnavii care au un grad de cultură scăzut. Un diagnostic grav duce la "voluptatea
catastrofei", acesta odată pus îl face pe pacient a nu renunţa la el nici în faţa celor mai convingătoare
argumente.
TRATAMENTUL.
În definitiv scopul final al medicinii şi întreaga ei necesitate de a exista, se explică în primul rând prin
terapie. Terapia este deci ca vechime egală cu omenirea, deoarece ea s-a născut odată cusuferinţa.
Momentul tratamentului este deci o etapă culminantă în cadrul relaţiei medic-pacient. În fond, subliniază
Sivadon, prescripţia în sine este o "reprezentaţie teatrală", cu o mare valoare simbolică şi cu o dublă
semnificaţie (ceea ce corespunde naturii obiective imediate şi ceea ce evocă sau reprezintă). Păunescu
Podeanu subliniază pe bună dreptate că din istoria terapeuticii se relevă două principii care stau la baza
ei: principiul naturii vindecătoare şi aceia a forţelor spiritului. Astfel, însăşi omul este astfel alcătuit,
încât orice dereglare a organismului tinde a fi redusă (vindecată), graţie forţelor proprii organismului. Pe
de altă parte, factorul psihic joacă şi el o mare importanţă nu numai în cadrul apariţiei bolii dar şi în
cadrul procesului terapeutic. Terapeutica a oscilat in cursul istoriei, trecând prin diferite etape, în funcţie
de nivelul de cunoştinţeale epocilor respective şi a unor concepţii generale privind organismul omenesc.
Veacuri întregi, arată Păunescu - Podeanu terapeutica a trecut prin etape ca: empirismul magic, teurgic,
transcedental, fantasmagoric.Totuşi referindu-se la terapeutica modernă, autorul arată că aceasta a trecut
de la scepticismul din trecutul apropiat la extrema cealaltă, entuziasmul frenetic şi îndrăzneala semeaţă.
În acelaşi timp, terapeutica actuală a trecut la neglijarea aproape totală a mijloacelor naturale. Dar cel
mai mare defect este că terapeutica actuală neglijează aproape total latura psihologică a relaţiei medic-
pacient, lipsind astfel terapeutica de una dintre componentele ei cele mai importante. Se pare, subliniază
Păunescu-Podeanu că medicamentul însăşi a putut să mai compenseze parţial această lacună,
medicamentul preluând în mare măsură rolul psihologic şi psihoterapeuticpe care altădată îl îndeplinea
în mod necondiţionat medicul. Dacă altădată bolnavii credeau în puterea terapeutică a medicului, azi ei
cred mai degrabă în "magia medicamentului". Însăşi prescripţia medicală are în ea o mare influenţă
psihoterapeutică, motiv pentru care ea trebuie să fie amănunţită, detailată, meticuloasă. Astfel de
prescripţie presupune mult spaţiu, va cuprinde sfaturi de viaţă şi muncă, inclusiv micile probleme
personale (dar fără a ajunge la formulări tiranice, draconice).
Vorbind în legătură cu medicina, McQueen subliniază existenţa în cadrul ei a următoarelor concepte şi
direcţii terapeutice (deşi unele au doar o valoare istorică):
1. Homeopatia fondată pe lucrările lui Hahnemann (1755-1843) şi care se bazează pe principiul similia
similibus curantur, are la bază mai mult empirism, decât o analiză ştiinţifică. Metoda se bazează pe
principiul diluţiei medicamentului şi pe principiul individualizării. Deşi voga homeopatiei se leagă de
sfârşitul secolului al XIX-lea, totuşi ea a mai rămas încă drept un principiu. Declinul ei se bazează după
Fiahlein Morris (citat de McQueen) pe inaptitudinea de a evolua odată cu progresul medicinii ştiinţifice,
avântul extraordinar al medicinii ştiinţifice şi diviziunilor dintre homeopaţi.Totuşi arată Păunescu-
Podeanu pe plan faptic trebuie admis cărezultatele practice ale terapiei cu doze infime există.
2. A doua mare metodă de tratament după McQueen este aceia denumită de el "botanistă" şi care
de asemenea a dominat mult timp medicina. Medicii botanişti aveau un concept despre boală foarte rău
format.Thonesson (1769 - 1843) avea după cum spune McQueen o teorie galenică fondată pe teoria
privind diminuarea căldurii corporale, tratamentul urmând să determine creşterea acestei călduri şi
plurificarea sistemului humoral prin băi calde, lobelină, substanţe vegetale astringente. Scoala
"eclectică", subliniază McQueen, dezvoltă mai departe şcoala botanistă insistând în special asupra

16
legăturii dintre simptom şi poţiunea vegetatlă. Deşi homeopaţii şi botaniştii dispreţuiesc medicina
alopată,totuşi ei au influenţat în mod deosebit fermacopeea secolului al XX-lea.
3. În cadrul aşa numitelor doctrine active, McQueen menţionează chiropraxia şi aşa numita"science
cretiene". Astfel Palmer descoperă la sfârşitul secolului al XIX -lea că prin manipularea rahisului se pot
obţine efecte curative. Boala ar fi o rezultantă a compresiunii nervilor vertebrali de unde apoi pornesc
impulsuri inadecvate, neregulate care pot determina dilacerarea ţesuturilor. Chiropraxia contemporană a
lărgit noţiunea de boală şi sănătate pentru a introduce ipoteza că o postură corectă a coloanei este
esenţială pentru sănătatea organismului întreg, de unde în termeni moderni boala este legată de
perturbarea conductului comunicaţiilor normale a S.N.C., concept emis de Diuteufass. Chiropracticienii
recomandă în tratamentul bolilor o intervenţie activă asupra structurii care stă la baza disfuncţiei. O altă
direcţie terapeutică în SUA a fost aceea cunoscută sub denumirea de Cristian Sciuence, a cărei
promotoare a fost Mary Baker Eddy (1821-1910) şi care este legată de fenomenul mistic, respingând
ideia cauzalităţii interne, tratamentul constând din obţinerea "echilibrului spiritural" pentru a se creia
"supremaţia spiritului asupra corpului".
4. În contrast cu aceste metode, care în mare parte mai au doar o valoare istorică, McQueen subliniază
că medicina alopatică concepe tratamentul ca pe o eliminare sau distrugere a agentului care este
responsabil de boală. Bazat pe aceasta, vechii medici alopaţi au purces la "eliminarea răului" prin
tehnicile de sângerare. În prezent accentul este pus pe utilizarea unei largi game de substanţe chimice,
capabile a influenţa diferitele funcţii ale organismului sau agenţii cauzatori de boală.
Vorbind de principalele tendinţe contemporane în privinţa terapeuticii McQueen vorbeşte de importaţa
tratamentului comunitar şi individual, problemele specializării şi ultraspecializării, tendinţele de a nu se
trata bolile în prima fază de evoluţie. Revenind la condiţiile psihologice în care se desfăşoară tratamentul
bolnavilor trebuie să subliniem că prima condiţie a oricărei prescripţii medicale este aceea ca ea să fie
acceptată de către bolnav cu încredere. Pentru aceasta medicul trebuie să fie calm, mişcărilelui să fie
lente şi precise, nu trebuie să manifeste nici grabă nici ezitare. Această siguranţă cu care medicul
prescrie un tratament este securizant pentru bolnav. În acelaşi sens trebuie să se orienteze şi medicul care
trebuie să dea bolnavului toate explicaţiile detailat şi în mod clar, iar la nevoie să controleze chiar dacă a
fost înţeles. În situaţia în care componenta psihică este mai importantă, aceste lucruri descrise mai sus
devin deosebit de importante, o intervenţie calmă şi sigură putând duce la efecte terapeutice
spectaculare. Prescripţia trebuie, de asemenea scrisă de mână, fără ambiguităţi. Uneori este important şi
preţul reţetei, felul de prezentare a medicamentului (injecţiile fiind mai agreate). O problemă deosebită
este aceea a ce trebuie sau nu să se comunice bolnavului în legătură cu starea sa, precum şi anturajul său.
Nevoia de a primi explicaţii, suspiciunea că nu este corect informat, poate apare chiar de la începutul
contactului dintre medic şi bolnav. Există în acest domeniu două poziţii principale în privinţa
comunicării către pacient a informaţiilor nefavorabile, fiecare bazându-se pe argumente temeinice.
Astfel pacienţii trebuie să cunoască întregul adevăr chiar când este vorba de cele mai insuportabile
situaţii, în timp ce alţi medici recomandă mai multe menajamente mergând chiar până la ascunderea
adevărului pentru a uşura suferinţa psihică a pacientului. Neadevărul folosit de medic cu înţelepciune,
devine un factor psihoprofilactic şi psihoterapeutic valoros. Neadevărul trebuie folosit cu tact şi supleţe,
înţelepciune şi conştiinţă, milă şi compasiune pentru bolnav. Acest lucru este necesar, deoarece adevărul
are în aceste situaţii un efect psihoşocant în timp ce neadevărul în această situaţie are rolul menţinerii
încrederii bolnavului, precum şi moralul lui în raport cu boala. Formula celor doi M (minciună+morfină)
îşi găseşte încă locul în practica medicală, mai ales în faţa bolilor deosebit de grave (şi în care medicina
are tot atâta putere ca şi cu secole în urmă). Numeroşi autori subliniază că chiar dacă atitudinea
medicului este mai realistă", aceasta nu trebuie să transmită bolnavului cel puţin îndoielile sale,
suspiciunile, insistându-se mai ales asupra factorilor favorabili. Informarea bolnavului mai trebuie să

17
ţină seama şi de personalitatea acestuia, de modalităţile sale probabile de reacţie. Totuşi, în ceea ce
priveşte informarea familiei toţi autorii sunt de acord că aceasta trebuie făcută cât mai exact.

Internarea:
~ Reprezintă o etapă de viaţă → eveniment, când se întrerup legăturile permanente cu familia,prietenii
şi locul de muncă:
O Prima internare → când bolnavul se obişnuieşte cu atmosfera şi regulile de spital, primul contact cu
spitalul.
O Internări multiple → când internarea devine neplăcută prin repetarea evenimentului.

Primirea pacientului:
o Identificarea pacientului după cartea de identitate.
o Verificarea biletului de internare / trimitere.
o Înregistrare datelor personale în registrul de intrări / ieşiri.
o Pregătirea bolnavului pentru examinarea medicală.
o Ajutarea bolnavului în timpul examinării medicale (conform tehnicii).

 Dezbrăcarea pacientului.
 Îmbăierea pacientului
 Deparazitarea pacientului.

~ Primirea şi depozitarea efectelor bolnavului :

o Se înregistrează pe bon hainele şi efectele preluate de la bolnav.
o Bonul de haine şi efecte rămâne la bolnav pentru eliberarea hainelor şi efectelor personale în
momentul externării.
oHainele preluate de la bolnav sunt aşezate pe umeraş şi învelite în manta pentru a fi ferite de praf
sau murdărie.
o Obiectele de dimensiuni mici sunt aşezate într-un săculeţ anexat.
oPe o tăbliţă sau pe bon se notează datele de identitate ale bolnavului.
oHainele şi efectele bolnavului sunt supuse procesului de dezinfecţie şi deparazitare, după care sunt
depozitate la magazia de efecte.
o Pacientul va fi îmbrăcat cu haine de spital.

~ Repartiţia pe secţie /clinică:

o În urma examinării se face „trierea” pacienţilor şi repartizarea lor pe secţie /clinică, înfuncţie de:
 Diagnostic.
 Stadiul evolutiv al bolii.
 Gravitatea bolii etc.
oDe la serviciul de primire, bolnavul este transportat (de preferat pe targă) la secţie/clinica de
specialitate indicată de medic.
~ Intervenţii în cazul refuzului internării de către pacienţi:
o Explicarea motivelor refuzului.
oRecomandări terapeutice la domiciliu.
oTrimitere către altă unitate sanitară.
oAsigurarea asistenţei medicale de urgenţă.

18
Predarea efectelor personale la internare.
~Primirea lenjeriei de spital.
~Respectarea programului de zi al secţiei.

~Sinceritate în relatarea datelor.

~Respectarea prescripţiilor medicale.
~Comportament adecvat.
~ Interzicerea fumatului în incinta spitalului.
~ Respectarea şi păstrarea ambientului.
~Respectarea programului şi condiţiilor de vizită.
~Convorbiri telefonice cu durată scurtă – pe telefonul secţiei.

Observaţii:
~ Obiectele de valoare (bijuterii, acte etc.) sunt predate pe bază de proces verbal administraţiei
spitalului.
~ Persoana care însoţeşte bolnavul (în regim de internare) urmează aceiaşi procedură ca şi bolnavul.

PRIMIREA ŞI REPARTIZAREA BOLNAVILOR ÎN SECŢIE / CLINICĂ

Scop:
~Diminuarea stresului.
~Adaptarea la mediul de spital.
~Asigurarea unei bune colaborări.

Primirea bolnavului în secţie:

~ Asistenta şefă (sau asistenta de serviciu) primeşte bolnavul în secţie cu calm, înţelegere, profesional şi
cu o atitudine respectuoasă.
~ Se face repartiţia pe salon (se predă bolnavul asistentei de salon) în funcţie de:
Diagnostic și Gravitatea bolii.
~ Se completează o anexă la foaia de alimentaţie (care se trimite la blocul alimentar)→ pentru
asigurareaalimentaţiei bolnavului încă din prima zi de internare.
Primirea bolnavului în salon:
~Asistenta preia bolnavul şi îl introduce în salon.
~ Îi face cunoştinţă cu ceilalţi pacienţi.
~ Îi repartizează patul şi îl ajută să-şi aranjeze obiectele personale în noptieră.
~Asistenta îi prezintă secţia →camera asistentelor, camera de gardă, sala de tratamente, sala de mese,
grupul sanitar.
~Se prezintă regulamentul de ordine interioară al secţiei.
~Se pregăteşte bolnavul pentru recoltări şi investigaţii.

EVIDENŢA MIŞCĂRII BOLNAVILOR

Scop:
~ Asigurarea evidenţei bolnavilor internaţi în secţie se face pe baza foilor de observaţie.

19
 ~Asistenta şefă, zilnic, totalizează pe foaia de mişcare zilnică a bolnavilor internaţi, datele primite de la
asistentele de pe secţie privind:
oNumărul bolnavilor internaţi.
oNumărul paturilor libere.

~ Asistenta şefă înregistrează datele de pe foaia de observaţie în registrul de internări - ieşiri.

~Se notează pe foaia de observaţie numărul de înregistrare din registrul secţiei.
Registru de intrări-ieşiri din secţie are următoarele rubrici:
~ Nr. curent → număr de înregistrare.
~ Numele şi prenumele bolnavului.
~ CNP (cod numeric personal).
~ Numărul foii de observaţie.
~ Data internării.
~ Secţia – clinica, salonul.
~Diagnosticul la internare.
~Diagnostic la externare.
~Numele medicului.
~Data externării.

FOAIA DE OBSERVAŢIE ŞI DOCUMENTELE BOLNAVULUI

Definiţie:
~ Foaia de observaţie clinică este un document medico-legal, ştiinţific şi de gestiune pe care se notează:
oDatele personale de identificare → nume, prenume, vârstă, sex, stare civilă, copii, cod numeric
personal, adresă, carnet de asigurări sociale, medic de familie)
o Numerele de înregistrare din registrul de intrări-ieşiri din spital, respectiv din registrul de intrări-ieşiri
din secţie.
o Antecedente personale.
o Antecedente familiale.
oMotivele internării.
o Istoricul bolii actuale.
oDiagnosticul de trimitere.
oDiagnosticul de internare.
oDiagnosticul la externare.

~ Foaia de observaţie împreună cu foaia de temperatură şi alte documente medicale constituie

DOSARUL MEDICAL al bolnavului pentru perioada internării, necesar activităţii medicale unde se
sintetizează datele privind:
oInterogatoriu – anamneză → se obţin date de la bolnav sau de la aparţinători despre identitate, starea
civilă, semnele bolii, antecedente personale, antecedente familiale, regim de viaţă, vaccinări efectuate,
motivele internării, istoricul bolii actuale.
oExamenul clinic → inspecţia, auscultaţia, palparea, percuţia:
Examen obiectiv – examen fizic → se examinează toracele, membrele superioare şiinferioare,
regiunea tiroidiană a gâtului, abdomenul, cavitatea bucală etc., se măsoară funcţiile vitale. Examinarea
se face de cca. 2 -3 ori pe zi în cazul bolilor acute şi de 2-3ori pe săptămână în bolile cronice.
Examen subiectiv .
oExaminări paraclinice.

20
oEvoluţia bolii.
oTratament.
o Epicriza, Alte date.
Alte documente medicale:
~ Documentele de la internare se anexează la foaia de observaţie.

~ Biletele de internare, de transfer sau biletele de externare sunt anexate la foaia de observaţie sau
păstrate la bolnav
~Inventarierea documentelor şi valorilor pacientului se face pe baza unui proces-verbal, iar păstrarea lor
se face la administraţia unităţii medicale.
~Se mai anexează documente specifice secţiei → fise tehnice, protocoale etc.

Observaţii:
~ Dosarul medical este un instrument de lucru necesar bunei desfăşurări a activităţii medicale care se
completează zilnic cu date observate sau măsurate.
~ Dosarul medical se păstrează în mapă de plastic, alături de celelalte dosare medicale → nu se lasă
la îndemâna bolnavului care ar putea interpreta greşit notările (medicul hotărăşte ce, cum şi când se
informează pacientul despre starea sa de boală).

După externarea bolnavilor foile de observaţie se păstrează în arhiva secţie sau în arhiva spitalului →
arhivate în funcţie de data externării.
FOAIA DE TEMPERATURĂ
Definiţie:
~ Foaia de temperatură este un document medico-legal, ştiinţific, componentă anexă a foi de observaţie
clinică, pe care se completează clar şi ordonat, datele culese prin măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative
şi datele obţinute prin supravegherea sistematică a pacientului.

Organizarea şi notările din foaia de temperatură:

~ În partea superioară se notează datele de identificare ale bolnavului:

oNumele şi prenumele.
oCNP (cod numeric personal).
oVârsta.
oNumărul salonului / numărul patului.
o Diagnosticul.
oData internării

~ Partea principală cuprinde un sistem de coordonate în care se notează grafic valorile funcţiilor vitale
→circulaţie, respiraţie, tensiune arterială, temperatură.

~ Abscisa este împărţită pe zile de boală, iar fiecare zi de boală în două jumătăţi → pentru dimineaţă (D)
şi seară (S).

~ Se notează totodată şi timpul în care evoluează boala.

~ Pe ordonată se notează:

21
 oValorile de temperatură.
oValorile de tensiune arterială.
oFrecvenţa pulsului.
oFrecvenţa respiraţiei.
oCantitatea de urină emisă în 24 ore (notare grafică).
~ Dedesubtul coordonatelor sunt rubrici în care se fac notări privind:
oGreutatea corporală.
oNumărul şi felul scaunelor.
oNumărul şi felul vărsăturilor.
o Diureza (notare cu cifre).
oRegimul dietetic.
~Alte notări pe foaia de temperatură:
oIntervenţia chirurgicală şi zilele de evoluţie.
o Transfuzia de sânge sau de plasmă.

Observaţii:
~ Foile de temperatură folosite în pediatrie au introduse sub formă de grafic şi cantităţile de alimente
consumate, notate cu culori convenţionale:
oRoşu → lapte matern.
o Albastru→ lapte de vacă.
oVerde → lapte acidulat.
oBrun→ făinos.

FOAIA DE TEMPERATURĂ DIN SECŢIA DE ATI

~ În cazul bolnavilor gravi, internaţi în secţii ATI (anestezie terapie intensivă), foaia de temperatură este
înlocuită cu foaia de terapie intensivă→ care cuprinde înregistrarea valorilor funcţiilor vitale din oră în
oră, planul complex de îngrijire, bilanţul hidric – intrări /ieşiri, tratamente, rezultatul analizelor de
laborator etc.
~ Se completează o foaie de terapie intensivă la fiecare 2 de ore.

INTERVENŢII ÎN CAZUL EXTERNĂRII / TRANSFERULUI BOLNAVULUI

Scop:
~ Întocmirea epicrizei → bilanţul perioadei de internare.
~Completarea documentelor medicale:
oBiletul de externare biletul de transfer + copie după foaia de observaţie.
oReţeta medicală→ cu tratamentul recomandat.
oFoaia de regim alimentar.

Intervenţii specifice:
~ Se informează bolnavul asupra deciziei de externare / transfer.
~ Se anunţă familia sau aparţinătorii.
~Se asigură transportul bolnavului.
~ Se asigură eliberarea efectelor bolnavului pe baza bonului de haine şi efecte.
~ Se preiau hainele de spital.

22
~ Se educă pacientul privind:
o Conţinutul regimului dietetic.
oModul de administrare a tratamentului la domiciliu.
o Modul de viaţă şi de readaptare în familie, la locul de muncă.
~Se administrează medicaţia prescrisă pentru ziua respectivă.
~Asistenta medicală are obligaţia de a însoţi bolnavul:
o Până la poarta spitalului → în cazul externării.
o Până la secţia în care a fost transferat bolnavul→ în caz de transfer.
~Se notează externarea / transferul în registrele de intrări / ieşiri din secţie şi din serviciul de primire
bolnavi.

Observaţii:
~ Pacienţii recalcitranţi care refuză tratamentul, refuză investigaţiile de specialitate, nu respectă
prescripţiile, programul secţiei sau regulamentul de ordine interioară pot fi externaţi disciplinar →numai
dacă viaţa lor nu este în pericol!
~Dacă transportul bolnavului trebuie făcut pe targă, asistenta medicală de salon va însoţi bolnavul până
la locul de transfer unde va recupera intervalul spitalului (pătură, pernă, cearşaf etc.).
~Transferul se efectuează la decizia medicului sau la cerere → dintr-o secţie în alta sau dintr-o unitate
sanitară în alta.
~Este obligatorie efectuarea toaletei generale înainte de externare / transfer.

INTERVENŢII ÎN CAZ DE DECES

Scop:
~Completarea documentelor specifice în caz de deces.
~Scoaterea bolnavului din evidenţa secţiei.

Documente:
~Copie după foaia de observaţie şi anexe.
~Epicriza şi referatul de deces.
~Proces verbal cu inventarul bolnavului.
~Bilet de trimitere a cadavrului la prosectură.

Intervenţii specifice:
~Intervenţiile asistentei medicale în caz de deces trebuie să ţină seama de apartenenţa spirituală a
bolnavului.
~După confirmarea decesului se anunţă administraţia spitalului
~Se anunţă familia sau aparţinătorii bolnavului.
~Sunt pregătite documentele specifice în caz de deces.
~Se completează biletul de trimitere a cadavrului la secţia de prosectură.
~Se întocmeşte procesul verbal, contrasemnat de 2 martori, cu inventarul obiectelor decedatului care se
vor preda aparţinătorilor.
~ Bolnavul va fi scos din evidenţele secţiei – registru de intrări / ieşire.

Îngrijiri igienice:
~ Bolnavul decedat rămâne pe patul lui minim 2 ore .
~ Se îndepărtează perfuzia, transfuzia, drenul, pansamentul, sonda urinară, sonda de aspiraţie etc.

23
~Se face toaleta tegumentară.

Transportul:
~ Transportul cadavrului se face în linişte, cu grijă faţă de ceilalţi bolnavi şi faţă de familie sau
aparţinători.
~ Cadavrul va fi învelit în cearşaf şi introdus într-un sac special.
~De degetul mare de la picior se va prinde un bilet de identificare pe care sunt notate numele şi
prenumele decedatului, vârsta, CNP (codul numeric pe rsonal), secţia, data decesului, medicul curant.
~Transportul la secţia de prosectură se face cu o targă -cărucior specială.
~ În spitalele tip bloc este obligatorie respectarea circuitelor funcţionale →transportul se face cu un lift
utilizat numai pentru transportul cadavrelor, materialelor infectate, deşeurilor.
Observaţii:
~Asistenta de salon va trebui să liniştească ceilalţi bolnavi.
~Medicamentele prescrise şi neutilizate vor fi depozitate în aparatul de medicament al secţiei.
~După transportul cadavrului este obligatorie dezinfecţia şi formolizarea salonului.
~În cazul inventarierii bijuteriilor, notarea se va face numai prin specificarea culorii metalului, eventual
culoarea pietrelor, fără a menţiona tipul de metal sau piatră!

PREDAREA ŞI PRELUARE A SERVICIULUI

Definiţie:
~Realizează continuitatea activităţii medicale pe 24 ore.
~ Se face transmiterea informaţiilor de la un schimb la altul în secţiile cu paturi unde activitatea
medicală se desfăşoară în ture.
Metode de predare:
~ În scris - la sfârşitul activităţii personalului, pe bază de proces verbal → notat în condica specială.
Pentru completarea procesului verbal se tine cont de:
o Foaia de observaţie.
oIndicaţiile medicului.
oConstatările personale.
~Verbal în timpul raportului de serviciu → între asistenta care iese din tură şi asistenta care intră în
tură.
~ Individual - la patul bolnavului – cazurile deosebite, bolnavi cu perfuzie sau transfuzie, noi internaţi
– ce necesită indicaţii suplimentare.

Material necesar:
~ Condică specială în care se consemnează consemnările personale şi recomandările medicului.
~ Se semnează de predare şi de preluare a serviciului de la o tură la alta.

Predarea în scris:
~ Se notează data şi ora schimbului.
~ Se notează numele şi prenumele bolnavului cu număr de salon, numărul de pat, numărul foii de
observaţie, diagnostic.
~ Se notează manifestările şi reacţiile deosebite din timpul turei.
~ Se notează recomandările suplimentare făcute de medic.
~ Se notează examinările pentru care trebuie făcută pregătire.

24
~ Se notează indicaţiile de recoltare şi investigare.
~ Semnătura de predare – primire a turei.

Predarea verbală pentru fiecare bolnav.

~ Sunt prezentate cazurile speciale sau cazurile noi. Sunt scoase în evidenţă sarcinile ce revin asistentei
privind îngrijirea, investigarea, pregătirea specială pentru unele investigaţii, pregătirea pentru operaţie,
supravegherea acestor bolnavi.
~Se prezintă constatările personale.

Predarea la patul bolnavului:

~ Se face între cele două asistente care schimbă tura.
~Se pot da indicaţii suplimentare.

Observaţii:
~ În cazul în care, în mod accidental, schimbul de tură nu a venit, asistenta nu părăseşte serviciul
decât după ce a anunţat medicul şi asistenta şefă de tură şi numai dacă are înlocuitor.
~ Procesul verbal de predare – primire trebuie semnat atât de asistenta care predă, cât şi de către
asistenta care preia tura.
~ Prin predarea/preluarea serviciului de la o tură la alta se asigură continuitatea îngrijirii bolnavului care
trebuie supravegheat şi îngrijit 24 de ore din 24.

Îngrijirea Holistică

Rolul medicinei holistice (cu multiple ramuri: alopata, homeopata, naturista, acupunctura etc., Qi Kung,
T`ai Chi, Yoga chikitsa si orice disciplina sapientiala traditionala – în aspectul lor terapeutic, ramuri care
ar trebui folosite de la caz la caz, în functie de context, singure sau împreuna, simultan sau pe rând) este
de a câstiga timp pentru cel bolnav si un nivel de suferinta nu prea mare (dar nici prea mic: daca o
ducem prea bine din punct de vedere al egoismului nostru si nu ne e frica, se pare ca nu mai vrem sa
evoluam – sa mergem mai departe), pentru ca sa se apuce singur de treaba si sa faca ceva cu el însusi
constient si voluntar/deliberat, în sensul celor de mai sus. Un vindecat pasiv de catre doctori care ar
trebui sa fie terapeuti (therapeutos, din limba greaca veche = cel care cunoaste-traieste esenta
ascunsa a lucrurilor si deci îi poate ajuta si pe ceilalti/ însotitor al celor aflati în nevoie, “Doctore
vindeca-te întâi pe tine însuti!…”; cum erau vechii calugari traco-daci, tristai polistai) se va reinbolnavi
(nu s-a umblat la cauza bolilor, ci doar la bolile ca simptom). Criteriile folosite pentru a defini sanatatea
mentala – sentimentul identitatii, recunoasterea spatiului si a timpului, perceptia mediului si asa mai
departe – presupun ca perceptiile si viziunile unei persoane sa se conformeze cadrului mecanicist-
cartezian-newtonian. Viziunea carteziana despre lume nu este numai principalul sistem de referinta, ea
este privita ca singura descriere valida a realitatii. Orice altceva este considerat de psihiatri conventionali
ca psihotic. În modul transpersonal, limitarile uzuale ale perceptiei senzoriale si ale rationamentului
logic sunt depasite si perceptiile noastre se deplaseaza de la obiecte solide catre tipare energetice fluide.
Prin analogie cu perspectiva corpusculara complementara fata de cea ondulatorie din fizica cuantica.
Omul este definit ca unitate funcţională completă, integrată . Omul este alcătuit practic din trei elemente
de bază:
~ Mintea – partea individului care simte, percepe, gândeşte, doreşte şi mai ales reacţionează.

25
~ Spiritul – forţă dătătoare de viaţă.
~Fizicul - întreg corpul unui organism în viaţă sau nu – o fiinţă umană.

Putem spune că există şase componente privind omul holistic care sunt în legătură cu cele trei elemente
de bază şi care includ aspecte privind:
~Cognitiv - mintea.
~ Fizic - corpul.
~Spiritual - spiritul.
~Psihic.
~Emoţional.
~Social.
Cognitiv – învăţare, judecată, percepere – folosirea minţii pentru înţelegerea asociaţiilor dintremediile
interne şi externe.
Emoţional – simţire, manifestare – legătura dintre cognitiv şi spiritual.
Spiritualul - creare, devenire –relaţii bazate pe dragoste faţă de Dumnezeu, pentru sine si pentru
semeni.
Social–legături cu semenii, interacţiune –legături, relaţii între spiritual şi fizic.
Fizic– supravieţuire, trăire –funcţiile şi starea corpului.
Psihic – gânduri despre sine, modul de a face faţă diverselor probleme – legătura dintre fizic şi cognitiv.
Dezvoltarea umană, din momentul concepţiei şi până la moarte, în contextul mediului individual, social
şi cultural, presupune:
~Creşterea şi dezvoltarea.
~Modele de familie şi dinamica acestora.
~ Cultura, obiceiurile, tradiţiile şi influenţa lor asupra sănătăţii.
~ Relaţii sociale.
~Natura, structura şi producerea îmbolnăvirilor şi invalidităţilor.
~ Aprecierea nutriţiei.
~Aprecierea comunităţii.
~Procesele patologice şi relaţia cu structura şi funcţiile normale, etiologia şi patologia.
~Caracteristicile clinice şi evoluţia normală a bolii.
~ Identificarea bolilor comune asociate cu sistemele organismului şi diferitele simţuri (pe întreg
parcursul vieţii). Satisfacerea în ansamblu a nevoilor unei persoane permite conservarea în
starea de echilibru a diverselor sale procese fiziologice şi psihologice.
Nevoia → necesitatea – este starea care cere un ajutor, o intervenţie, un lucru necesar, dorit, util.
Nevoi → trebuinţe:
~Trebuinţe fiziologice - hrană, apă, odihnă, repaus, satisfacerea pasiunilor, apetit, stare desănătate.
~ Trebuinţe de securitate – siguranţă emoţională, socială, protecţie faţă de pericole, asigurarea
vieţii, siguranţă socială, stabilitate, protecţie generală.
~Trebuinţe sociale – apartenenţă, adeziune, afectivitate, ataşament.
~Trebuinţe legate de eul personal – nevoia de conservare, de stimă, de respect, nevoia unei
bunereputaţii, prestigiu, propriul consimţământ.
~Trebuinţe de realizare – atingerea scopului propus, potenţial creativ.
~ Trebuinţe cognitive – a şti, a înţelege, a învăţa, a descoperi, a explora.
~ Trebuinţe estetice – ordine, simetrie, puritate, onoare, lene, dragoste de frumos.
~ Trebuinţe de concordanţă – între simţire şi cunoaştere, acţiune → cauza schimbării
comportamentului uman.

26
Homeostazia:
~ Este o stare de echilibru şi de autodepăşire → care se instalează între diverse procese fiziologice
al persoanei.
~ Tipuri de homeostazie:
▪ Homeostazia fiziologică, Homeostazia psihică și Homeostazia socială.
~ Nesatisfacerea unei nevoi afectează altă nevoie → autoreglare.
Abraham Maslow → psiholog şi umanist american afirmă existenţa a cinci categorii de nevoi umane
ierarhizate în ordinea priorităţilor astfel:
1 . Nevoi fiziologice.
2.Nevoi de siguranţă.
3. Nevoi de apartenenţă.
4. Nevoia de recunoaştere socială.
5. Nevoia de realizare – autodepăşire.

Conform acestei teorii → se satisfac întâi nevoile de bază (fiziologice şi de securitate), apoi cele de
ordin superior (apartenenţă, stimă, realizare).
Evoluţia spre o nevoie superioară se realizează numai prin satisfacerea nevoii inferioare.
Nesatisfacerea unei nevoi fizice sau psihice influenţează şi satisfacerea celorlalte nevoi.
Satisfacerea unei nevoi antrenează eliberarea energiei care permite satisfacerea tuturor
celorlalte nevoi.
Utilizarea energiei pentru satisfacerea unei nevoi duce la nesatisfacerea alteia.
Nevoi fiziologice:
~ Sunt nevoi integrate, legate de funcţii organice, comune individului, dar care depind de context.
~Fiecare nevoie poate fi definită biologic şi socio-cultural.
~Respiraţia→ asigură schimburile gazoase şi este influenţată de poziţia corpului, activitate, vârstă,
vârstă, mediu înconjurător, emoţii, cultură.
~ A bea şi a mânca → asigură nevoile plastice şi energetice ale organismului. Cantitatea şi calitatea
alimentelor depinde de nivelul social, resurse, mediu familial, cultură, rasă, religie, naţionalitate,
credinţă, preferinţe, obiceiuri alimentare etc.
~ A elimina →urina, transpiraţia, scaunul –asigură eliminarea deşeurilor şi toxinelor din organism,
eliminare influenţată de alimentaţie, hidratare, activitate, vârstă, obiceiuri.
~ A se mişca→ nevoia asigură independenţa fizică, este un mijloc de comunicare cu rol în viaţa socială,
exprimă vitalitatea psihică şi este influenţată de constituţia fizică, vârstă, sex, activitate, mediu, condiţie
fizică.
~ A dormi, a se odihni → variază în funcţie de vârstă, stare de sănătate şi este necesară menţinerii
echilibrului organismului. Calitatea somnului depinde de factori psihici – emoţii, stres, tensiune
nervoasă, de activitate, mediu, condiţii de odihnă. Excitante, medicaţie.
~ A se îmbrăca şi a se dezbrăca → este condiţionată de climă, semnificaţia şi importanţa socială a
hainelor, personalitate, religie, modă etc.
~ Nevoia de igienă→ este nevoia de a fi curat pentru asigurarea confortului, aspectului plăcut, pentru a
preveni infecţiile şi îmbolnăvirile, pentru a păstra integritatea corpului.

Nevoi de securitate – de siguranţă:

~ Cuprinde nevoia de a se proteja, a menţine tegumentele integre, de a trăi în condiţii de securitate şi
protecţie, de a evita un pericol iminent.
~ Anxietatea şi angoasa cor predomina în cazul unui sentiment de insatisfacţie.

27
Nevoia de a aparţine cuiva, nevoia de afecţiune, acceptare:

~ Fiecare individ este dominat de nevoia de securitate şi simte nevoia de a fi iubit, acceptat de ceilalţi.
~ Simte nevoia de a fi recunoscut de grupul său.

Nevoia de consideraţie şi stimă:

~ Conţine nevoia de a se realiza, a fi independent, recunoscut, util, valoros. Este nevoia stimei de
sine. Insatisfacţiile antrenează o stare de anxietate compensată prin mecanisme psihice care determină
comportamentul general → se manifestă agresivitatea, refuzul, comunicarea, apatia, moleşeala, absenţa
dorinţelor, depresie, furia, suicidul .

Nevoia de a se realiza – autodepăşi:

~Se poate realiza satisfacerea nevoii prin suprapunerea personalităţii şi maturităţii, a intelectului, prin
puterea de conştiinţă şi dezvoltare creatoare, capacitate de percepere a realităţii. Satisfacerea se face la
nivel spiritual şi fiziologic.

Cadrul conceptual al Virginiei Henderson se bazează pe definirea celor 14 nevoi fundamentale, cu

componente bio-psiho-sociale, culturale şi spirituale. Atingerea de către pacient a independenţei în
satisfacerea nevoii este scopul profesiei de asistent medical.
O nevoie fundamentală = o necesitate vitală, esenţială a fiinţei umane → pentru asigurarea stării de bine,
de apărare fizică şi psihică.
Fiecare nevoie poate îmbrăca forme variate funcţie de:individ, starea de sănătate, maturitate, obiceiuri
personale.
La fiecare nevoie studiată se urmăreşte:
~Definiţia.
~ Manifestările fiziologice (de independenţă).
~ Factorii care influenţează satisfacerea nevoii.
~Vocabularul folosit medical.
~Diagnostic de îngrijire.
~Surse de dificultate.
~Manifestări patologice (de dependenţă).
~ Intervenţii specifice de supraveghere şi îngrijire.
~ Rolul asistentei medicale în satisfacerea nevoii.

Surse de dificultate – cauza dependenţei:

~ Sunt acei factori care pot influenţa mai mult sau mai puţin nevoile fundamentale.
~ Originea surselor de dificultate:
▪ Fizice → insuficienţă, dezechilibru, suprasolicitare, etape de dezvoltare şi creştere, boală .
▪ Psihice → stare de conştienţă, sentimente, stres, anxietate, inteligenţă, gândire, situaţii de criză.
▪ Sociale→ relaţii sociale, rol, mediu, venit.
▪ Spirituale→ interogaţii transcedentale, conflicte de valori, limite în practicarea religiei.
▪ Educaţionale→ lipsa cunoştinţelor.

CARACTERELE GENERALE ALE NEVOILE FUNDAMENTALE DUPĂ VIRGINIA HENDERSON

28
1. A COMUNICA. → necesitatea de a schimba informaţii cu semenii printr-un proces dinamic verbal şi
nonverbal.
~ Integritatea organelor de simţ
~ Integritatea aparatului locomotor.
~ Supravegherea bolnavului, observarea faciesului, a stării psihice, a somnului şi a reactivităţii
generale.
~ Debit verbal, Expresie verbală şi nonverbală.

2. NEVOIA DE A SE MIŞCA ŞI A AVEA O BUNA POSTURĂ → necesitatea de a fi în mişcare, de a

se mobiliza, de a păstra anumite poziţii.
~ Observarea poziţiei bolnavului, Schimbarea poziţiei bolnavului
~Mobilizarea bolnavului, Efectuarea transportului bolnavului in spital

3.NEVOIA DE A FI CURAT, ÎNGRIJIT, A PROTEJA TEGUMENTELE ŞI MUCOASELE. →

necesitatea de a menţine o ţinută decentă, piele curată, sănătoasă.
~ Pregătirea patului si accesoriile lui. Schimbarea lenjeriei de pat bolnavului imobilizat .
~ Asigurarea igienei personale, corporale si vestimentare a bolnavului.
~ Condiţii de păstrare a igienei, Escarele de decubit.

4. NEVOIA DE A SE ÎMBRĂCA SI DEZBRĂCA. → necesitatea de a purta haine adecvate.

~ Dezbrăcarea si îmbrăcarea bolnavului in pat.
~ Semnificaţia hainelor, asortare, alegere, calitate.
~ Capacitate de a se îmbrăca.

5. NEVOIA DE A RESPIRA SI A AVEA O CIRCULAŢIE ADECVATA. → captarea oxigenului din

mediu extern, necesar proceselor de oxidare din organism, şi de a elimina bioxidul de carbon rezultat din
arderi celulare.
~ Observarea şi notarea respiraţiei
~ Administrarea oxigenului – oxigenoterapie
~ Măsurarea si notarea pulsului
~ Măsurarea si notarea T.A.

6. NEVOIA DE A MENŢINE TEMPERATURA CORPULUI IN LIMITA NORMALA. → necesitatea

de a menţine temperatura corpului la valori normale, constante.
~ Măsurarea şi notarea temperaturii
~ Hipertermia – arsura.
~ Hipotermia –degerătura.
~ Valori patologice de temperatură.
~ Sindromul febril, Frisonul.
~ Aplicarea agenţilor fizici:

o Utilizarea frigului sub forma uscata

oUtilizarea căldurii uscate si umede
oAplicarea revulsivilor.

29
7.NEVOIA DE A BEA SI A MANCA.→ necesitatea de a ingera şi absorbi alimente de bună calitate şi în
cantitate suficientă.
~ Observarea apetitului si modului in care bolnavul respecta prescripţiile medicale.
~Calcularea raţiei alimentare
~ Întocmirea foii de alimentaţie zilnica
~ Asigurarea alimentaţiei dietetice a bolnavilor.
~ Alimentarea activa si pasiva a bolnavilor
~ Alimentaţia artificiala
~ Prelucrarea alimentelor - noţiuni de gastrotehnică.
~ Măsurarea masei si a înălţimii corporale a bolnavului.

8. NEVOIA DE A ELIMINA → necesitatea de a elimina substanţele nefolositoare, vătămătoare,

rezultate din metabolism.
~Căile de eliminare, Observarea, măsurarea si notarea diurezei
~ Observarea si notarea expectoraţiei, Observarea si notarea vărsaturilor
~Observarea si notarea scaunului, Bilanţul hidric.

9. NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE.→ necesitatea de a fi protejat contra agresiunilor interne sau

externe, pentru menţinerea integrităţii sale fizice şi psihice. Securitatea fizică, psihică, socială.
~ Predispoziţii la accidente.
~ Tratarea plăgilor
~ Metode de fixare a pansamentului
~ Bandajarea pe diferite regiuni.
~ Mediu securizat – asepsie, antiseptie, sterilitate, dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare, deparazitare.
~ Circuite funcţionale.
~ Durerea.

10. NEVOIA DE A DORMI SI A SE ODIHNI→ necesitatea de a se odihni timp suficient, în bune

condiţii.
~ Somn - calitate, cantitate.
~ Perioade se repaus.
~ Perioade de relaxare.
~ Modalităţi de odihnă şi relaxare.

11. NEVOIA DE A ACŢIONA CONFORM CREDINŢELOR SI VALORILOR. → necesitatea

individului de a face sau exprima gesturi, acte, conform formaţiei sale, de bine şi de rău, de dreptate, în
virtutea unei ideologii.
~ Credinţe, Religii, Ritualuri.
~ Spiritualitate, Morală, valori, libertate.

12. NEVOIA DE A FI UTIL SI A SE REALIZA → necesitatea de a înfăptui activităţi utile.

~Integritate fizică şi psihică.
~ Manifestări de bucurie şi fericire.
~ Autocritică.
~ Luarea deciziilor.
~ Stimă de sine.

30
~ Comportament social.
~ Ambiţie, motivaţie, asumarea rolului social.
~ Folosirea timpului liber.
13. NEVOIA DE A SE RECREA →Necesitatea de a se destinde, de a se distra, recurgând la activităţi
agreabile, pentru relaxare fizică şi psihică.
~ Destindere.
~Satisfacţie.
~ Plăcere.
~ Amuzament.

14. NEVOIA DE A ÎNVĂŢA

→ necesitatea de a acumula cunoştinţe, atitudini şi deprinderi pentru modificarea comportamentului sau
adoptarea de noi comportamente, în scopul redobândirii sănătăţii sau menţinerii ei .
~Capacităţi fizice şi psihice.
~ Motivaţie. Emoţii. Mediu.
~ Dorinţă de învăţare.

Nivel de educaţie.
TOTALITATE ŞI INDIVIDUALITATE VALORI ȘI PRINCIPII ETICE ÎN NURSING

Valorile reprezinta expresia unor preferinte şi credinte colective, dar şi a unor orientari fundamentale şi
principii generale. Valorile reprezinta un set de credinte şi norme care ne ghideaza modul de a actiona.
Orice organizatie isi determina actiunile şi obiectivele în functie de reprezentarea aspiratiilor: unde
doreste sa ajunga, ceea ce se manifesta prin valori colective ale organizatiei. Valorile sunt ceea ce
definesc organizatia şi determina comportamentul organizational. Psihologia considera valoarea ca “o
modalitate de orientare selectiva legata de preferintele, motivele, nevoile şi atitudinile individuale”
pe cand sociologia “leaga valoarea de norme, obiceiuri, ideologii”. Valori de baza ale tuturor
actelor legislative din domeniul drepturilor omului sunt de o importanta deosebita. Acestea se regasesc
în toate activitatile noastre şi sunt:
 demnitatea fiecarei persoane, care este de o valoare inestimabila datorita valorii persoanei ca individ,
nu datorita faptului ca aceasta ar fi valoroasa din punct de vedere economic sau în orice alt fel.
 conceptul de autonomie sau autodeterminare, care se bazeaza pe prezumtia capacitatii de auto-
directionare a actiunilor şi comportamentelor fiecarei persoane. Acest concept cere ca persoana sa fie
plasata în centrul deciziilor care o privesc.
 egalitatea inerenta, innascuta a tuturor persoanelor, indiferent de diferentele dintre acestea.
 etica solidaritatii, care ii cere societatii sa sustina libertatea persoanelor, acordandu-le totodata
sprijinul social corespunzator.

I.

Valori Preferenţiale.
Exprimarea preferinţelor este de fapt exprimarea acelor valori la care ţinem. Atunci când spunem ca
preferăm să jucăm un anumit sport, de exemplu, de fapt nu facem altceva decât să exprimăm faptul că
valorizăm aceea activitate. Atunci când preferăm să ne relaxăm acasă decât să fim la locul de muncă, de
fapt exprimăm faptul că apreciem şi valorizăm mai mult timpul de odihnă decât cel pe care-l petrecem la
muncă. Cele mai multe teorii etice nu se interesează însă de acest tip de valori atunci când încearcă să

31
elaboreze argumentele pentru moralitatea sau imiralitatea unei acţiuni. Poate singura excepţie o face
teoria hedonistă care pune în mod explicit acest tip de preferinţe în centrul oricăror consideraţii şi
evaluări morale. Astfel de sisteme teoretice argumentează că acele situaţii sau activităţi care fac fericiţi,
sunt de fapt, singurele care moral, le putem alege.

II.

Valori Instrumentale.
Atunci când valorizăm ceva instrumental, valorizăm în virtutea faptului că acele mijloace ne facilitează
obţinerea a ceva mult mai important decât modalitatea instrumentală în sine. Astfel, dacă masina este o
valoare de tip instrumental, înseamnă ca o valorizez numai pentru faptul că îmi permite realizarea
diferitelor sarcini cotidiene, cum ar fi drumul spre job sau transportul unor marfuri conduc spre cele mai
bune consecinţe posibile (cum ar fi de ex. fericirea umană). Astfel, hrănirea celor fără de adăposteste
considerată o acţiune morală fiind valorizată nu doar în sine, cât şi, mai degrabă, pentru că ne călăuzeşte
spre realizarea binelui şi bunăstării altor persoane.

III.

Valori Intrinseci.
Acele lucruri care au o valoare intrinsecă sunt valorizate doar pentru ceea ce sunt – acestea nu sunt
utilizate în nici un fel nu au o finalitate şi nici nu sunt „preferate” mai mult decît alte opţiuni. Acest tip
de valoare este sursa multor dezbateri în filosofia moralei pentru că nu toţi acceptă faptul că asemenea
valori chiar există în fapt. Dacă totuşi nu există valori intrinseci, cum totuşi de ele pot fi observate şi
menţionate? Sunt ele precum culoarea ori greutatea, nişte caracteristici pe care le putem detect
a atât timp cât folosim instrumentul adecvat? Iar dacă oamenii nu sunt capabili să ajungă la un acord în
privinţa valorii unui obiect sau eveniment, înseamnă acesta valoarea acestuia, oricare ar fi ea, nu poate fi
intrinsecă?
Una dintre problemele din etică este că, susţinând existenţa valorilor intrinseci, cum le vom diferenţia
de valorile instrumentale? Pare simplu la prima vedere, însă lucrurile nu stau tocmai aşa. Să luăm, de
exemplu, sănătatea – care pare a fi o valoare pentru orişicine o valoare, este ea însă o valoare intrinsecă?
Unii vor fi înclinaţi să răspundă „da” însă de fapt oamenii tind să valorizeze sănătatea pentru că aceasta
le permite să fie angajaţi în diferite activităţi pe care aceştia le preferă. Deci, care fac din sănătate o
valoare instrumentală. Dar aceste activităţi preferate sunt valorizate intrinsec? Oamenii adesea le
realizează din diferite motive - sociale, învăţare, testarea abilităţilor, etc. Aşadar, poate că aceste
activităţi au mai degrabă o valoare instrumentală decât intrinsecă - dar care sunt motivele ce ne
conduc spre aceste activităţi? Putem să continuăm acest ciclu argumentativ mult şi bine. Se pare că orice
valorizăm ne conduce în cele din urmă la alte valori, sugerând faptul că în cele din urmă toate
valorile noastre sunt în parte instrumentale. Poate că nu există o valoare finală sau un set de valori finale
şi suntem prinşi în această permanentă buclă de feed-back în care ceea ce valorizăm ne conduce
continuu spre alte lucruri pe care le valorizăm. O altă dezbatere în etică este rolul pe care oamenii îl au
în crearea şi evaluarea valorii. Unii suţin că valoarea este un construct pur uman-ori în ultimă instanţă,
constructul oricărei fiinţe cu funcţii cogniotive suficient de avansate. Toate aceste fiinţe pot să dispară
din univers, deşi caracteritici precum masa nu s-ar schimba, în timp ce altele precum valoarea ar
dispărea deasemenea. Alţii, dimpotrivă, susţin că anumite tipuri de valori (valori intrinseci) există
obiectiv şi independent de orice observator. Astfel, singurul nostru rol este în recunoaşterea

32
valorii intrinseci pe care o au anumite obiecte. Putem nega cum că acestea ar reprezenta vreo valoare,
însă în acest caz fie ne înşelăm fie persistăm în greşeală. Într-adevăr, unii teoreticieni din etică
argumentează că multe dintre problemele morale pot fi rezolvate dacă am învăţa să recunoaştem mai
bine acele lucruri care au valoare adevărată şi să ne dispensăm de cele artificial create, care ne distrag.
Friedrich Nietzsche consideră cultul virtuţii din filosofia antică greacă drept de vitalizare a fiinţei umane
prin dispreţul surselor de putere prin care viaţa ar putea fi afirmată. Morala tradiţională este constituită
din convenţii colective şi raţionamente justificative care motivează anumite stiluri de viaţă, calităţi şi
defecte psihologice, promovând un tip uman mediocru. După filosoful în atenţie, teoriile morale sunt
benefice numai în măsura în care impun fiecărui om o disciplină a voinţei. Oamenii nu sunt egali şi nu
trebuie să fie consideraţi egali. Există superiori şi inferiori, stăpâni şi sclavi. Studiind critic concepţiile
morale ale oamenilor din diferite timpuri şi diferite societăţi, Friedrich Nietzsche propune o nouă
diviziune a moralei: morale de stăpâni şi morale de sclavi.
Stăpânii şi sclavii nu reprezintă două clase sociale, ci reprezintă două forme de manifestare a voinţei de
putere.
Stăpânul este acela care manifestă o voinţă de putere activă, care determină şi orientează miscarea şi
devenirea. Pentru morala stăpânilor, bun este orice le consfinţeste şi le confirmă stăpânirea: „oricare
morală aristocratică creste dintr-o afirmare de sine triumfătoare”. Mediocritatea este depăsită prin idealul
supraomului: omul adevărat, situat dincolo de mediocritatea contemporanilor, omul nobil, cu voinţă
puternică.
Sclavul este acela care exprimă o voinţă de putere reactivă, exprimată prin resentiment, ce răspunde
forţei active, urmând-o. Pentru morala sclavilor, bine este numai ceea ce le îndulceste lor sclavia. Un
sclav bun este supus, sărac, ce îsi inventează subterfugii pentru a-si putea suporta neputinţa şi mizeria;
„omul resentimentului nu este nici sincer, nici loial cu el însusi”. Această morală convine turmei. Orice
fiinţă umană poate fi, alternativ, când stăpân, când sclav, în funcţie de valorile pe care şi le însuseste : fie
îsi asumă valorile care cultivă expansiunea, forţa, fie îsi asumă valorile care-l înfrânează, anihilându-i
potenţialităţile. Astfel, morala de stăpâni va promova valorile aristocratice, a celor cu voinţă puternică,
iar morala de sclavi va promova valori decadente, specifice celor cu voinţă slabă, care gonesc
după plăceri. Specificul moralelor de stăpâni este dat, în viziunea lui Friedrich Nietzsche, de unele
caracteristici esenţiale; astfel, aristocratul:
 creează valori, „conferă, cel dintâi, prestigiu lucrurilor“;
 determină ceea ce este bine şi rău, după principiul „ceea ce este rău pentru mine, este rău în sine“;
 respectă în fiinţa sa pe omul puternic, stăpân pe sine, constient când trebuie să vorbească şi când
trebuie să tacă;
 este sever şi dur cu propria-i persoană; întâlnim aici ceea ce Nietzsche numeste „glorificarea
sinelui“;
 este stăpânit de sentimentul belsugului şi vine în ajutorul celor nefericiţi, dar nu din milă, ci „mânat
de imboldul abundenţei de putere“;
 acordă un respect nemărginit tradiţiei şi bătrâneţii şi are un accentuat cult al strămosilor. Dar ceea ce
este esenţial în morala stăpânilor e reprezentat de „severitatea preceptului potrivit căruia ei au obligaţii
doar faţă de cei de o seamă cu ei; faţă de fiinţele de rang inferior şi faţă de străini, ei pot acţiona după
cum cred de cuviinţă sau «după voia inimii», în orice caz, «dincolo de Bine şi de Rău»“. Această morală
este întotdeauna individualizată. Valorile promovate de moralele de sclavi se caracterizează prin
pesimism şi sunt reacţii la valorile aristocraţilor. Sclavii, prin care filosoful german înţelege „asupriţii,
oprimaţii, robii şi chiar cei nedecisi şi istoviţi de ei însisi“:
 apreciază răbdarea, hărnicia, compătimirea, modestia, amabilitatea, „căci toate acestea sunt calităţile
cele mai utile, aproape singurele mijloace de a îndura povara existenţei“;

33
 invidiază virtuţile „stăpânilor“ şi le place să creadă că fericirea acestora nu este autentică;
 refuză suferinţele vieţii şi promovează mitul egalităţii. În concepţia lui Friedrich Nietzsche, omul
este o fiinţă neîncheiată. Tragicul şi suferinţele nu trebuie înlăturate, pentru că ele au menirea de a
modela interiorul uman şi obligă voinţa la probe cu adevărat semnificative. Energiile interioare tind spre
afirmarea vieţii. Supraomul este un aristrocat al spiritului.
Principiile etice ale personalului care furnizează servicii de îngrijire sunt:
o Respectarea drepturilor şi a demnitatii omului.
o Asigurarea autodeterminarii şi a intimitatii persoanelor beneficiare.
o Asigurarea dreptului de a alege.
o Abordarea individualizata şi centrarea unei persoane.
o Asigura participarea persoanelor beneficiare.
o Cooperarea şi parteneriatul.
o Recunoasterea valorii fiecarei persoane.
oAbordarea comprehensiva, globala, integrata.
oOrientarea pe rezultate.
oImbunatatirea continua a calitatii.
oCombaterea abuzului asupra persoanelor beneficiare în cadrul institutiilor.
oConfidentialitatea. Analizând comportamentul etic se pot număra anumite standarde:
o Intelegerea fiecarui beneficiar individual şi sistemul beneficiarului, cat şi elementele care afecteaza
comportamnetul şi serviciul cerut.
oSustinerea şi avansarea valorilor, cunostintelor şi metodologiei profesiei, abtinerea de la
orice comportare care ar putea afecta în exercitarea acesteia.
o Recunoasterea limitelor personale şi profesionale.
o Utilizarea tuturor cunostintelor şi abilitatilor relevante. Contributia cu experienta profesionala la
dezvoltarea strategiilor şi programelor care imbunatatesc calitatea vietii în societate.
o Identificarea şi interpretarea nevoilor sociale.
o Identificarea şi interpretarea nevoilor de baza şi natura problemelor sociale individuale, de grup, de
comunitate, nationale şi internationale.
o Clarifica daca declaratiile publice şi actiunile pe care le desfasoara sunt facute ca persoana individuala
sau ca reprezentant al unei institutii, asociatii, organizatii profesionale sau unui alt grup.
oAccepta responsabilitatea de a identifica beneficiarii dar şi în cadrul limitelor stabilite de solicitarile
etice ale altora.
o Mentine dreptul beneficiarului şi de utilizare responsabila a informatiilor. Recunoasterea şi respectarea
scopurilor, responsabilitatilor şi punctelor de vedere diferite ale beneficiarilor. În cadrul ambiantei
sociale a beneficiarului, deservirea profesionala va avea ca scop sa ajute ca beneficiarii sa intreprinda
actiuni personale cu responsabilitate, precum sa-i ajute pe toti cu aceeasi bunavointa. în cazul în care
deservirea profesionala nu poate fi asigurata în asemenea conditii, beneficiarii vor fi informati ca atare şi
în asemenea mod incat ei sa aiba libertatea de a actiona.
Ajutarea beneficiarului individual, grupul, comunitatea sau societatea sa ajunga la realizarea spirituala şi
sa atinga potentialul maxim cu conditia respectarii drepturilor celorlalti. Serviciul se va baza pe ajutarea
beneficiarului în intelegerea şi utilizarea relatiilor profesionale, în promovarea dorintelor şi intereselor
legitime ale beneficiarilor.
Conlucrarea şi cooperarea cu agentii, organizatii şi institutii ale caror strategii, proceduri şi operatiunui
sunt orientate catre o deservire corespunzatoare şi catre incurajarea practicii profesionale conforme cu
principiile etice.

34
Indeplinirea cu responsabilitate a scopurilor şi functiilor institutiei, contribuind astfel la dezvoltarea unor
strategii, proceduri şi practici sanatoase pentru a putea realiza cele mai bune standarde şi cea mai buna
practica.
Mentinerea responsabilitatii catre beneficiar, initiind modificarile care sunt de dorit ale strategiilor,
procedurilor şi practicii prin canalele corespunzatoare ale instituiei. Daca nu se obtin remedierile
necesare dupa epuizarea acelor canale, initierea de apeluri catre autoritati mai inalte sau catre interesele
comunitare mai extinse. Asigurarea justificarii profesionale fata de beneficiar şi comunitate în ceea ce
priveste eficienta şi eficacitatea revazand periodic procesul de asigurare a deservirii.
Informaţiile confidentiale pot fi dezvaluite fara acordul beneficiarilor în urmatoarele situatii:
- atunci cand dispozitiile legale o prevad în mod expres;
- cand este pusa în pericol viata persoanei beneficiare sau a membrilor unui grup social;
- pentru protectia vietii, integritatii fizice sau a sanatatii persoanei, în cazul în care aceasta se afla în
incapacitate fizica, psihica, senzoriala ori juridica de a-si da consimtamantul

1. RESPECTUL PENTRU AUTONOMIE

Autonomia - literar autoconducere şi probabil, mai bine definita ca autoconducere deliberata este un
atribut special al tuturor factorilor morali. Ea se manifesta în planul gandirii, vointei, intuitiei şi actiunii
şi se concretizeaza în urma deliberarii în activităţi şi decizii proprii. Obligatia morala de a respecta
autonomia celorlati este descrisa – în termeni kantieni – ca tratarea celorlati ca limite în ei insisi şi
niciodată ca medii absolute. In domeniul ocrotirii sănătăţii respectul autonomiei presupune o serie de
obligaţii pe care membrii echipei de îngrijire le au fata de persoana ingrijita.
A.OBȚINEREA CONSIMȚĂMÂNTULUI - impune informarea, consultarea şi cererea acordului
pacientilor inainte de a se proceda la anumite investigatii, explorari sau interventii.
B.CONFIDENȚIALITATEA MEDICALĂ - constituie, pe lângă aspectul legal, o obligatie morala.
Personalul medical promite explicit şi implicit pacientilor şi clientilor ca va pastra secretul informaţiilor
incredintate. Pastrarea promisiunilor facute este un mod de a respecta autonomia individuala. Fără
asemenea promisiuni de confidenţialitate e mult mai putin probabil ca pacientii să ne impartaseasca cele
mai intime şi sensibile informaţii de care avem nevoie pentru o cât mai buna îngrijire. De aceea, prin
confidenţialitate nu facem doar să ne respectam pacientii ci, în plus, ne sporim sansele de a-i putea ajuta.
C.ABSENȚA MINCIUNII - cu exceptia situatiilor care o impun. Agentii morali- echipa de îngrijire pe
de o parte şi pacientii pe de alta parte
- îşi organizeaza viata, relaţia, bazandu-se pe ipoteza ca oamenii nu il vor minti. Autonomia lor este
incalcata daca sunt inselati. Respectul pentru autonomia pacientilor ne cere, de aceea, să nu-i inselam de
pilda asupra afectiunii diagnosticate cu exceptia situatiei în care ei insisi, în mod clar se doresc inselati.
D.PUNCTUALITATEA - o alta forma de respectare a autonomiei care, asemeni unei intalniri,odată
acceptata, devine un fel de promisiune mutuala ce trebuie onorata.
E. BUNA COMUNICARE cu pacientii cere, în primul rand, o buna ascultare (nu numai cu urechile)
şi în acelaşi timp, o buna exprimare. O comunicare buna este necesara pentru a putea furniza informaţii
adecvate asupra oricarei interventii propuse şi pentru a sesiza daca pacientul doreşte aceasta interventie
sau nu; pentru a realiza când pacientii nu doresc aceste informaţii (prognostic sumbru) şi de asemenea
daca doresc sau nu să se implice în alegerea unei scheme de tratament precise. Ne intrebam însă daca
toate persoanele ingrijite fac obiectul principiilor de respectare a autonomiei. Daca nu, care sunt
criteriile de alegere? Dificultati în a raspunde acestor intrebari apar în contexte pediatrice, în îngrijirea
unor bolnavi psihici sau a celor varstnici, cu o serie de deficiente mintale. O parte dintre pacienti nu fac
obiectul respectului pentru autonomie; de exemplu: nou-nascutii nu sunt agenti autonomi neavand
capacitate de deliberare. Dar copii de 7 ani adesea pot delibera într-un anumit grad. Atunci se pune

35
intrebarea: Cata capacitate de gandire logica şi cate deliberare, precum şi ce alte atribute se cer cuiva
pentru a fi un agent autonom adecvat? Atributele necesare unui agent autonom sunt o baza de cunoastere
extensiva şi clara, adecvata, incluzand aparitia perceptiei şi experientei pe baza cărora este posibila
deliberarea, abilitatea de a înţelege şi de a reflecta asupra noastră în trecut cât şi în viitor; capacitatea de
a gandi ipotetic; evitarea autonemultumirii ca parte componenta a autocontrolului şi suficienta vointa
pentru a se autoconduce. In fata acestor probleme cu nuanta filozofica, personalul medical trebuie să ia
în considerare unicitatea şi valoarea inestimabila a vieţii fiecarui om. în virtutea acestui adevar, omul nu
poate fi tratat ca un obiect, el trebuie considerat ca un subiect care obliga la acordarea unui respect
deplin.
2. Binefacerea şi evitarea daunarii
Ori de cate ori incercam sa-i ajutam pe altii, riscam inevitabil să le facem rău; personalul medical
care e obligat sa-i ajute pe ceilalti, trebuie de aceea, sa-i ajute pe altii şi principiul binefacerii şi al
evitarii daunarii, incercand atingerea "unui beneficiu net". Astfel, obligatia morala traditionala a lui
Hipocrat este de a oferi beneficiul medical pacientilor cu pierderi minime, aceasta insemnand
binefacerea şi evitarea daunarii care implica o serie de indatoriri ale personalului medical.
 Inalta pregatire profesionala - optinuta printr-o educaţie continua şi valorificarea experientei practice
care ne asigura ca putem furniza ajutorul pe care afirmam ca suntem capabili sa-l dam.
 Folosirea rezultatelor cercetarii medicale şi progresului tehnic - fără a se ajunge la ceea ce sunt
numite "boli ale progresului medical" (explorari şi investigatii traumatizante şi nejustificante, conduita
terapeutica exagerata şi inutila, etc).
 Estimarea cât mai corecta a beneficiilor şi riscurilor - postulatul lui Hamburger ofera drept criteriu de
evaluare şi de acceptare a riscului necesitatea de a ne convinge ca riscul acceptat este totdeauna inferior
riscului evoluţiei spontane a bolii, în dorinta de a adera la riscul minor, pentru a-l indeparta pe cel major
şi de a face ca riscul actiunii să fie mai mic decât riscul bolii.
 Evaluarea beneficiilor şi complicatiilor ce pot surveni ca urmare a conduitei terapeutice propuse
- implicarea activa a pacientilor în alegerea uneia dintre schemele de tratament.
 Asumarea responsabilităţii - pentru asistenta acordata fiecarui caz în vederea obtinerii de beneficii
maxime cu pierderi minime. Este necesar să se recurga la o gradare a responsabilităţii după următoarele
situatii:
 situatii de necesitate care determina acceptarea riscului medical în fata riscului vital al bolii;
 situatia în care riscul este previzibil şi care impune acceptarea riscului minor pentru a indeparta
riscul major al bolii;
 situatia în care riscurile sunt greu de evaluat, dar constituie ultimele sanse terapeutice;
 situatia riscurilor imprevizibile. Responsabilitatea conjuga astfel pe oricare membru al echipei de
îngrijire cu faptele sale, implica capacitatea de evaluare şi de alegere a ceea ce este util bolnavului şi
societatii, obligandu-l la plasarea intereselor acestora inaintea intereselor personale.
3. Impartialitatea
Dreptatea este considerata ca sinonima cu cinstea şi poate fi descrisa ca obligatia morala de a actiona pe
baza judecarii şi analizarii corecte a unor date competitive. În ceea ce priveste etica de sănătate,
obligaţiile de dreptate se impart în 3 categorii:
a. Distributia corecta a resuselor materiale reduse (dreptate distributiva) înţelegand prin aceasta:
~ necesitatea ca asistenta medicală să vina în intampinarea celor ce au nevoie de ea, iar când
acest lucru este imposibil, repartizarea resurselor să se faca proportional cu intensitatea nevoii de
asistenta medicală;
~ importanta de a trata în mod egal pe cei egali (ceea ce economistii sanitari numesc echitate
orizontala) şi a trata în mod egal pe cei inegali, proportional cu inegalitatile importante din

36
punct de vedere etic;
~ problema de etica deosebita o constituie distribuirea putinelor resurse ce prelungesc viaţa şi asigura
sănătatea în situatii limita, determinand de multe ori alegeri tragice intre oameni şi
valori.
b. Respectarea drepturilor omului
~ să nu uitam ca boala afecteaza un OM care are dreptul la integritatea psihico-fizica şi morala, dreptul
la o suferinta demna, dreptul la adevar şi nu în ultimul rand dreptul de a muri demn.
c. Respectarea legilor acceptabile din punct de vedere moral - inseamna ca deciziile pe care le
luam se vor supune operatiei de a respecta pozitia institutiei şi legile tarii căreia îi apartinem. Nu putem
lua decizii în numele unei morale şi a unei convingeri personale daca acestea contravin legalitatii:
~ chiar daca individual consideram aceasta legalitate imorala (ex. chiar daca dezaprob inselarea
pacientului daca acesta sufera de o boala incurabila infectioasa sunt obligat să o comunic autoritatilor în
drept);
~ chiar daca dezaprob modul de viaţa al unui pacient (marii alcoolici cu leziuni hepatice) pe motiv ca
boala a aparut sau s-a agravat din vina lor nu e rolul nostru sa-l pedepsim şi nu constituie o baza justa
sau morala pentru orientarea resurselor. Daca am credinta ca legea este nejustificata din punct de vedere
moral, am dreptul MORAL de a o incalca dar nu am dreptul LEGAL de a o face şi de aceea trebuie să
fiu pregatit pentru a face fata consecintelor nesupunerii în fata legii (situatii ce apar în unele societati
nedemocratice).
4. Scopul
Aceste principii şi-ar pierde semnificatia daca aplicarea lor nu ar urmari realizarea unui scop comun:
exercitarea dreptului oricarei persoane la sănătate. Sănătatea constituie straduinta umană perena, bunul
suprem al omului, dar şi o problema care intereseaza deopotriva intreaga societate, iar personalul
medical trebuie să fie educat în spiritul raspunderii pentru ea. Ca membrii ai acestei armate trebuie să
facem dovada unei inalte tinute morale care, asa cum spunea J.L.Faure" sa ne ajute ca să ne ridicam la
inaltimea acestei profesiuni şi arte minunate, să fim demni de destinul nostru. Si, deoarece nici nu se
poate altfel, noi trebuie să depindem numai de conştiinţa noastră, să ascultam vocea ei şi anume să tinem
în mainile noastre raspunderea unei vieţi prodigioase, a acestei scantei sublime care, o clipa, straluceste
în noapte şi dispare pentru totdeauna. să coboram în noi insine şi să urmam fără regrete şi fără
slabiciune aceasta voce interioara, aceasta voce în acelaşi timp puternica şi tacuta, care urca din
strafundurile noastre şi comanda datoria noastră".

37