UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

Vocație ratată.
O perspectivă asupra romanului
„Alegere de stareță” a lui Damian Stănoiu
-lucrare de seminar la disciplina
Spiritualitate creștină-

Coordonator: ÎPS Prof. Univ. Dr. Andrei Andreicuț

Student: Anechitei-Diacu Iulian

Cluj-Napoca
2018
 Damian Stănoiu1 a fost un scriitor român. Se naște în anul 1893 în satul Dobrotinet din
județul Olt și va trăi până în anul 1956.

În primii cinci ani de școală va sta în satul natal, pentru ca apoi să întrerupă anii de
școală, fiind nevoit să lucreze. Între altele, a fost telefonist la poștă, cântăreț bisericesc, secretar
de primărie. În sfârșit, absolvă Școala de cântăreți de la Slatina. După absolvire, va peregrina
prin țară, schimbând nenumărate slujbe. Dorește să ajungă și în America, însă va ajunge numai
până în Hamburg.

O vreme a fost și călugăr. La data de 18 aprilie 1913 va intra în viața monahală, la

mănăstirea Căldărușani, primind numele Daniil. Ajunge să ocupe și posturile de secretar și
casier. În 1919 ajunge preot la mănăstirea Sinaia, apoi paroh în parohii din județele Ilfov și
Prahova. La un moment dat va fi directorul tipografiei de la mănăstirea Cernica, precum și preot
la mănăstirea Antim.

Colaborează la revistele mari ale vremii: „Gândirea”, „Viața românească”, „Adevărul

literar și artistic”.

Operele sale se caracterizează prin contrastul între viața monahală -caracterizată de înaltă
asceză și curăție care ar trebui să existe- și viața monahală reală, caracterizată de preocupările
lumii civile, lipsită de trăire spirituală și aplecată spre păcat, spre tot ce înseamnă poftă.

Damian Stănoiu este pentru literatura română scriitorul umorist al mediului monahal.
Operele sale nu sunt caracterizate nicidecum de ateism sau antireligiozitate. În operele sale se
accentuează credința în Dumnezeu, dar la polul opus și lucrarea diavolului, care își face simțită
prezența prin cele mai comune fațete cotidiene. Personajele sale sunt diferite doar prin faptul că
ar trebui să fie ieșite din cotidian, din viața obișnuită, iar umorul scrierilor sale vine tocmai din
nerealizarea idealului vieții mănăstirești, fiind vorba despre blocarea în obișnuit, în îndeletniciri
nepotrivite pentru statutul monahal.

Pentru că a scris prea mult pe tema călugăriei, va avea un conflict cu conducerea Bisericii
Ortodoxe Române. Prin urmare, i se va cere să renunțe la călugărie, dar în același timp să își
depună și demisia.

Criticul literar George Călinescu nu are o viziune atât de bună despre el, considerându-l
un scriitor care evidențiază doar poante și întâmplări ale vieții, nicidecum analize, transfigurări,
portrete, ori interpretări.

1
Aspectele vieții sale le-am preluat din Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român,
Editura Politică, București, 1962-1964.

[2]
 Romanul „Alegere de stareță” de Damian Stănoiu este unul diferit față de alte romane ale
literaturii cu care cei mai mulți cititori sunt obișnuiți. Este un roman care, înainte de toate, se
vrea a fi diferit. Autorul l-a gândit de la început într-o altfel de manieră.

Criticul literar Pompiliu Constantinescu afirmă despre roman următoarele:

„Dusă cu abilitate și cu un netăgăduit simț de observație, complicația epică din

Alegere de stareță realizează cel mai bun roman al d-lui Damian Stănoiu.

Alături de tipurile principale, narațiunea sa este înviorată de o frescă întreagă de

tipuri secundare, de maici, de sore guralive și poznașe, de căruțași vicleni, de notabilități
cu suspecte relațiuni în mănăstire, de preoți cu ascunse apetituri senzuale, de cei doi
duhovnici ai Tămâioarei, popa Niculae și ieromonahul Flavian, iubitor de vin dar și de
dreptate – toți prinși în nota lor pitorească și de o justețe psihologică surprinzătoare.”2

Romanul debutează cu un motto patristic: „aurul și argintul se lămuresc în topitorie, iar

inima călugărului în lupta cu ispitele...” (Cuviosul Evagrie). Se va vedea că pe parcursul
întregului roman, ceea ce autorul a prezentat în motto nu este întâmplător.

Încă din titlu se crede că romanul este unul religios, de zidire sufletească, însă nu este
deloc astfel. Romanul folosește doar personaje și locuri ale mediului monahal și dorește să arate,
într-o tentă umoristică, adevărata față a mediului monahal lipsit de vocație. S-ar crede că
principiile „ora et labora” cu care suntem obișnuiți să avem de-a face în cadrul mediului
monastic sunt regăsite și aici, dar din contră. Ele lipsesc cu desăvârșire. Monahismul este un
mediu special. Nu este nicidecum pentru oricine, iar scrierile filocalice arată limpede această
realitate.

După cum sugerează și titlul, acțiunea are loc într-un mediu monahal: mănăstirea
Tămâioara, locul unde viețuiesc 156 de călugărițe și surori. Dar într-un mediu în care trebuia să
domine pacea, trăirea duhovnicească și rugăciunea, se regăsește o cu totul altă poveste, una
legată de o competiție acerbă spre ocuparea funcției de stareță odată cu moartea maicii Galinia,
care a fost cea mai vrednică stareță a eparhiei, cu viața închinată mănăstirii. Cauza morții fusese
suferința și boala.

Moartea maicii Galinia este cauza care declanșează o adevărată luptă între maici, mai ales
între maicile Tomaida și Zenaida, aspre concurente și inamice. Este de la sine înțeles că poziția
administrativă avea pe viitor să fie ocupată, dar nici nu se aude bine această tristă veste, că cele
două inamice își fac planuri spre a ajunge starețe. Așadar, se formează tabere: „pentru Zenaida,
pentru Tomaida și pentru care o fi de la Dumnezeu”. Adevărul este că toate maicile erau atât
imature, cât și nepotrivite pentru o asemenea poziție. Dovada de imaturitate iese limpede din
replicile: „Eu mă repez până la stăreție să văz cum îi stă Galiniei moartă, că vie –Doamne,

2
Comentariul lui Pompiliu Constantinescu apare la sfârșitul cărții. Vezi Damian Stănoiu, Alegere de stareță
(Bucureşti: Albatros, 1992).

[3]
Doamne!- nu mai era nimeni ca ea! Credea că n-o să mai moară niciodată. Da` uite că
Dumnezeu, pupa-i-aș tălpile, are judecata mai sănătoasă...”3, ori: „-E schimbată la față, măicuță?
[…] -Aproape deloc! A avut Dumnezeu grijă s-o usuce mai dinainte.”4

Romanul le va avea ca protagoniste pe cele două inamice -Tomaida și Zenaida-. La scurtă

vreme după ce află vestea tristă a morții stareței, cele două își fac planuri, evident separat.
Tomaida, membră în comitet, decide să plece din mănăstire, același lucru făcându-l și Zenaida.
Ambele s-au dus la câte un vizitiu al localității spre a porni la episcopie. Care era planul?
Binecuvântarea chiriarhală pentru a primi stăreția. Numai că maicile nu știau una despre alta ce
plănuiseră. Așadar, cele două maici pornesc spre episcopie, dar la intervale diferite. Pe drum
însă, va avea loc o întrecere între cele două, una dintre sănii ajungând în latura drumului. Pentru
că era întrecută, doar una avea să ajungă la episcop, iar aceia avea să fie Zenaida. Chiar și vizitii
aveau să prindă funcție mai mare pentru drumul făcut până acolo.

Zenaida ajunge deci la episcopie și discută cu arhimandritul Serafim, care era vicarul
eparhiei, cele întâmplate la mănăstirea Tămâioara. Îl înduplecă spre a pune vorbă bună pe lângă
episcop. Pentru că vicarul o iubise în tinerețe, este predispus să o ajute. După maica Zenaida, nici
una din celelalte maici nu este potrivită pentru stăreție. Simplu spus, ea se auto-propune pentru
ocuparea postului vacant.

Pentru că fusese întrecută și scăpată în zăpadă, maica Tomaida va schimba ruta. De la

episcop va ajunge la exarh. De ce? Pentru că probabil acolo mai spera să găsească ajutor pentru a
primi funcția. Acum maica Tomaida avea să primească ajutor de la exarh, deși în gândul său nu o
plăcea pe această maică. Spre o posibilă șantajare și schimbare a opiniei, maica Tomaida îl
anunță pe exarh că arhimandritul Serafim și maica Zenaida ar avea un copil împreună.

Apare părintele Flavian (vechi slujitor la mănăstire), cel care avea cunoștiință în materie
de alegeri ale stareților. Evocă anumite minusuri pentru care anumite persoane nu pot fi stareți:
fie sunt prea tineri, fie prea bolnăvicioși, fie prea lipsiți de minte. Flavian era, de fapt,
duhovnicul. Îi adresează celei mai tinere maici cuvintele: „-Fii înțeleaptă ca întotdeauna. Închide
ochii ca să nu vezi și astupă-ți urechile ca să n-auzi. Vremea ta încă n-a sosit, dar nici prea
departe nu este...”5 Astfel, maica Irina era o posibilă ocupantă a funcției în ochii duhovnicului,
dar și a altor maici. Singurul ei minus era vârsta prea tânără.

Apare în scenă episcopul, descris ca având optzeci de ani. Citea literatură simplă. Îi făcea
plăcere. Dar fusese întrerupt de arhimandritul Serafim. Episcopul era o persoană epuizată psihic
de treburile pe care trebuia să le rezolve: „-Eh, treburi importante! Fleacuri de-ale voastre! Dă
încoace să iscălesc.”6

3
Damian Stănoiu, Nuvele și romane, Mari scriitori români (Bucureşti: Cartea Românească, 1987), 511-12.
4
Stănoiu, 511-12.
5
Stănoiu, 532.
6
Stănoiu, 532.

[4]
 Este descrisă răposata de episcopul Ilarion. O cunoștea de când era tânără (soră și
cântăreață): „Avea un glas îngeresc... năltuță, șatenă, cu ochii căprui și înțelepți, cuviincioasă la
vorbă și măsurată în gesturi... […] A stărețit paisprezece ani cu tact și cu blândețe, fără a ocoli
puțină asprime atunci când trebuința o cerea.”7 Episcopul dorește să o pună în stăreție pe cea mai
tânără. Celelalte sunt, în opinia sa, ticăloase: „-Ah, nici nu vreau s-aud de ticăloasele astea!”8
Deci nu avea încredere în maicile mănăstirii Tămâioara. Probabil văzuse și auzise prea multe la
viața sa ca să mai aibă încredere în cineva.

Nici nu are loc încă înmormântarea că maica Zenaida face consfătuire cu întreaga obște,
în absența maicii Tomaida. Dorea cu orice preț să se audă deja că e locțiitoare de stareță. Este
evident că într-un cadru funebru, o astfel de preocupare nu se permitea, însă argumentul Zenaidei
este lipsit de respect și maturitate: „Credeți c-o să se supere răposata? Din contră. O să-i pară
bine că obștea își are un stăpân cu trei ceasuri mai devreme.”9 Deși Zenaida dorea cu orice preț
poziția de stareță, în văzul tuturor încerca să se smerească: „Scrie la carte că monahii sunt datori
să facă ascultare? Scrie. Și dacă scrie, trebuie să ne supunem. Altfel cădem în păcatul cel greu al
nesupunerii.”10 Dar spre sfârșitul consfătuirii apare și Tomaida, cu alt act semnat de mai-marii
eparhiei, încât se iscă un nou duel, pe motivul: „-Ba al meu, că e dat mai-nainte./ -Ba al meu, că
e dat mai în urmă.”

Chiar și în ziua înmormântării, în timp ce se ducea răposata la mormânt, Tomaida și

Zenaida (care duceau și sicriul) contină să se certe, deși era o bogată prezență de stareți, preoți și
maici. Pare, deci, o adevărată nesimțire din partea celor două inamice. Adevărul este că numai
Rița și Cristina -fiicele lor duhovnicești- credeau în ele și aveau o certitudine că totul va înflori
odată ce maica lor duhovnicească va fi stareță.

Deja se pun cei mai mari pe operațiuni monastice și administrative, dorindu-se să se

înființeze masa comună, unde să stea toți în jurul celui mai mare. Ideea nu e agreată de toți cei
din împrejurimi. Mai mult, pe seama celor două maici antitetice, toți cei de la masă își dau cu
părerea. Brusc apare o telegramă, sosită prin modalitate urgentă. Era de la episcopie. Locul de
locțiitoare i se dădu maicii Aftusa Iordache. Toți au rămas uimiți, mai ales cele două maici
răzvrătite: „-Toate le-aș fi crezut cu putință în lumea asta, dar ca mototoala aia să ajungă
vreodată să poruncească, nici prin minte nu mi-ar fi trecut!”11

În timpul unei utrenii din zilele următoare, pe parcursul celor șase psalmi, maicile se
strecoară rând pe rând afară. Ele ieșiseră pentru a pune la cale alegerea de stareță. Așa cum ne
așteptăm de la maici, ele se și roagă, însă nu tocmai potrivit: „Doamne Iisuse Hristose trăsnește-
le pe amândouă!”. Planul lor ar aduce succes mănăstirii prin alegerea unei noi starețe, însă nu

7
Stănoiu, 534.
8
Stănoiu, 534.
9
Stănoiu, 539.
10
Stănoiu, 536.
11
Stănoiu, 570-71.

[5]
Tomaida sau Zenaida. De aceea, hotărăsc să îl înștiințeze pe episcop că cele două aprige
candidate au avortat. De fapt, ele erau bolnave de la deplasările pe ger și viscol.

Povestea continua la reședința episcopală, unde episcopul –plictisit peste măsură-

primește un articol de ziar în care i se cere să facă dreptate. În opinia episcopului, Zenaida și
Tomaida „n-au nimic călugăresc –nici în firea lor, nici în viața pe care o duc…”12. Problemele
încă cresc odată ce alte două persoane –crezute de încredere- cad din așa-zisa alianță cu maicile:
exarhul este pe cale să moară, iar vicarul și-a dat sufletul la spital. Fără acești piloni, maicile nu
mai aveau nici o șansă. Cei doi înalți clerici ar fi putut să le ajute. Episcopul ajunge într-un punct
nervos, în care hotărăște să facă un raport Sinodului spre a desființa mănăstirea, urmând ca pe
maicile Zenaida și Tomaida să le excludă din tagma călugărească. În cele din urmă, hotărăște ca
numai trei maici să rămână pentru alegeri: Aftusa Iordache, Zenaida Ionescu și Irina Gheorghiu.

Știind prea bine cele ce episcopul decisese, Tomaida apelează la starețul Simeon din
Sărindar spre a o trece și pe dânsa pe lista candidatelor pentru stăreție. Și pentru a nu se limita
doar la acesta, maica Tomaida îl are spre ajutor și pe senatorul Anton Spînceanu, fostul iubit din
tinerețe. Senatorul chiar îi va pune o vorbă bună episcopului Ilarion: „-Dragă Puiule, dacă mă
mai iubești, să faci pe dracu ghem și să hotărăști pe vlădica să mă treacă printre candidate. Altfel
să știi de la mine că plec din Tămâioara.”13 Și este atât de sigură că va fi ajutată pentru că îl are,
se pare, și pe acesta la mână: „-Asculți, tu, dragă Puiule? Dacă faci fapta asta, să știi de la mine
că-ți șterge Dumnezeu păcatul săvârșit acum douăzeci și doi de ani, într-o mănăstire de
călugărițe…”14

Spre sfârșitul romanului se află că senatorul chiar o ajutase pe maica Tomaida. Acum era
pe lista finală. O înlăturase pe Irina.

Romanul, se pare, că are un final potrivit pentru viața monahală. Totul începe cu slujba
liturghiei și a sfințirii apei spre a se îndepărta toate puterile potrivnice. Într-un final are loc și
alegerea de stareță prin votul întregii obști, cu un rezultat neașteptat: Aftusa, 89 de voturi,
Zenaida, 7 voturi, iar Tomaida, 6 voturi. Pe cât de mare luptă duseseră cele două adversare, pe
atât rezultatul le luaseră prin surprindere. Astfel, întregii obști „li se luase o mare greutate de pe
suflet.”15 Dar așa se întâmplă când maicile se luptă pentru mai-mărime. Se împlinește și
proverbul „Când doi se ceartă, al treilea câștigă.” Cu toate acestea, autorul nu lasă romanul
încheiat în ură, ci în bucurie, cele două maici inamice reușind să se împace. Ambele și-au dat
seama că lupta acerbă pentru stăreție nu a fost demnă de statutul vieții monahale. Așadar,
romanul surprinde faptul că a fi monah este o vocație specială, la care nu mulți sunt chemați. De
aceea, ca și în cazul personajelor din roman, vocația poate fi ratată.

12
Stănoiu, Alegere de stareță, 94.
13
Stănoiu, 108.
14
Stănoiu, 109.
15
Stănoiu, 120.

[6]
 Romanul lui Damian Stănoiu se înscrie, deci, într-un cadru al literaturii aparte, datorită
înclinației spre mediul monahal. Sunt prezentate aspecte comice ale mediului monahal. Toate
acțiunile romanului nu sunt inventate, ci sunt mai degrabă arătate lumii așa cum sunt ele de fapt.
Este prezentată viața de zi cu zi a monahilor și monahiilor, fără a avea impresia că sunt atât de
diferiți față de noi. Sunt prezente mai multe lucruri nu tocmai demne de mediul monahal, între
acestea numărându-se incultura, fățărnicia, lingușirea. Autorul își dorește să descrie fapte
monahale într-o manieră umoristică. De unde putea ști asemenea amănunte despre viețuitorii de
mănăstire dacă nu el însuși ar fi trăit în mediul monahal printre persoane bețive, lipsite de
duhovnicie și omenie, iar această impresie autorul și-a format-o în 19 ani de mediu monahal.

Este adevărat că mediul monahal are și oameni devotați, dar în mare măsură ei sunt în
viața de zi cu zi oameni asemenea nouă, iar dacă vocația lipsește atunci monahul este lipsit de
caracteristicele ce ar trebui să fie demne de un monah.

Bibliografie:

o Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român, Editura

Politică, București, 1962-1964.

o Stănoiu, Damian. Alegere de stareță. Bucureşti: Albatros, 1992.

o ———. Nuvele și romane. Mari scriitori români. Bucureşti: Cartea Românească,
1987.

[7]