Sunteți pe pagina 1din 23

Studiu de caz II

„Formarea conștiinței istorice”

Clasa a XI-a C Prof. îndrumător: Trifan Deniz


Andrei Ruxandra Caramanlâ Yldâz-Ebru
Babă Ioana Măimăscu Oana-Andreea
2

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………….3
Cronicarii moldoveni…………………………………………………………………….5
1. Grigore Ureche……………………………………………………………………6
2. Miron Costin………………………………………………………………………8
3. Constantin Cantacuzino………………………………………………………….10
4. Ion Neculce………………………………………………………………………11
Cronicile muntene. Iluminismul………………………………………………………..12
 Dimitrie Cantemir………………………………………………………………..13
Școala Ardeleană……………………………………………………………………….15
Unitatea Poporului Român……………………………………………………………...20
Concluzie……………………………………………………………………………….22
Bibliografie……………………………………………………………………………..23
3

INTRODUCERE
Constiința istorică este o edificare a eului și a constiinței colective asupra a ceea ce Lucian
Boia, în Istorie și mit în conștiința românească, numește istorie: ce s-a petrecut cu adevărat și
reconstituirea a ceea ce s-a petrecut, cu alte cuvinte, trecutul în desfășurarea sa obiectivă și discursul
despre trecut; reprezintă o modalitate de apărare a identității și a libertății naționale în momente de
cumpănă ale istoriei, prin afirmarea, în cazul românilor, a unei descendențe ilustre și a continuității în
același spațiu etnic.
Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă,
manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului,
începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, conştiinţa istorică. Aceasta,
credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de
interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului
Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu
raţiune de extracţie divină şi, de aceea, trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi
construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul
propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă.

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor,


a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni
specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice,
limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului, alături de memoria orală. În
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale
istoriei, consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. Prin influenţa
ideilor umaniste, boieri învăţaţi încearcă să recupereze trecutul istoric, pentru a nu fi înecat în uitare. În
scrierile lor istoriografice, ei vor demonstra, pentru prima oară, ideea unităţii de neam şi limbă a
românilor.
4

Cronica (din lat. chronica = istorie pe ani) este scrierea istorică în care sunt consemnate, în
ordine cronologică, evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi orale.
În Evul Mediu românesc, ea se numeşte letopiseţ, iar limba de expresie este la început slavona, limbă
oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc.
Tipuri de cronică:
 domnească: are un caracter oficial, este întocmită sub directa supraveghere a
domnului;
 de autor: este întocmită de un învăţat laic care vrea să fixeze în scris
evenimentele importante din istoria neamului său;
 anonimă: autorul nu este cunoscut.
Formarea constiinței istorice a poporului român se realizează treptat, fiind reflectată în
scrierile umaniștilor din secolele XV-XVII, care consemnează în documentele ce ni s-au păstrat,
redactate mai întâi în limba slavonă, apoi în latină, iar mai târziu în limba română, modul în care
românii din diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor in timp și spațiu (originile,
limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitățile (instituția domniei), obiceiurile, cultura și
civilizația.
Începând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în
cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor
pe care cei preocupaţi deformaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii.
Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea română şi
unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut
în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt
consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.
Scrierile moldovenilor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă
efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un
istoric savant, acoperind, prin scrierile sale atât spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului
este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său.
Mihail Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă
programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema istorică este
esenţială. De-a lungul timpului, conştiinţa identitară generează polarizări (în perioada interbelică) sau
se supune ideologicului (în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea
românilor).
5

Cronicarii moldoveni

Cronicarii deprindeau încă din copilărie, odată cu mânuirea penei de scris, şi folosirea
spadei, a arcului şi a buzduganului, după cum aminteşte George Ivaşcu în Istoria Literaturii Române.
De cele mai multe ori ei erau buni militari, ca şi intelectuali, curteni şi artişti, precum cei din Occident.
Pe umerii lor apăsau ,reale şi grave răspunderi (George Ivaşcu). Fiind în centrul evenimentelor, ca
militari, oameni politici şi diplomaţi, cronicarii moldoveni şi munteni din secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea au cunoscut din plin viaţa dramatică şi aspră a locuitorilor de la Carpaţi şi Dunăre, despre
care au relatat în scrierile lor atât de preţioase ca documente istorice. Dar mărturisirile lor sunt însoţite
de exprimarea unor sentimente şi gânduri născute în strânsă legătură cu istoria ţării şi cu frământările şi
evenimentele ce au avut loc în acele timpuri.

În literatura istorică medievală românească s-au afirmat personalităţi de


talent recunoscut unanim, fiecare cu stilul său, întâii noştri prozatori precum:
Griogore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino,
etc. Aceştia au materializat visurile lor de înalţare spirituală, nutriţie în vremurile atât
de zbuciumate ale istoriei neamului, în lucrările lor, numite în general letopiseţe.
6

1. Grigore Ureche

Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor


Ureche, boier instruit deținând funcții politice importante la
sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii
la Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei
lui Eremia Movilă.
Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lwów, Uniunea
statală polono-lituaniană, la Școala Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile
clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi
ca logofăt, apoi spătar.
În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare
spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă
de la mănăstirea Bistrița din Moldova.
Preocupat de faptul că letopiseţul trebuie să consemneze istoria adevărată a Moldovei,
Ureche s-a inspirat din toate documentele vremii( cronicile polone şi latine, letopiseţele moldovene în
limba slavonă), din amintirile tatălui său, Nestor Ureche, ale altor boieri bătrâni, care povesteau
evenimente istorice pe care le auziseră de la străbuni, precum şi din scrisorile primite de la străini şi
actele aflate la curtea domnească, după cum însuşi mărturisea: Grigore Ureche ce au fost vornic mare,
[…] au cercat ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitorii de cuvinte deşarte.
Scrisoarea sa se numeşte Letopiseţul Ţării
Moldovei de când s-au descălecat ţara şi cursul anilor şi de
viața domnilor care o consemnează evenimentele desfăşurate
între anii 1359-11594, începând cu întemeierea Moldovei, de
către Dragoş Vodă până la a doua domnie a lui Aron Vodă.
Acest letopiseţ este singura sa lucrare cunoscută, păstrată sub
formă de copii şi rămasă neterminată. Din numărul mare de
copişti, cel mai fidel a fost Uricariul, iar cel care a stârnit reacţii de revoltă a fost Simion Dascălu,
deoarece şi-a permis să introducă în textul cronicii capitole proprii, prin care a deformat adevărul
istoric. Letopiseţul Ţării Moldovei reprezintă începutul istoriografiei în limba română.
7

George Călinescu în „Istoria literaturii române” afirmă că: „Adevăratul dar a


lui Ureche este portretul moral, pe care îl crează, îl sintetizează”, într-un mod original.
„Toată valoarea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera
faptele prin foşnitura şi aroma graiului.[…]. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă,
cuminte şi plină de ascunzişuri ironice[…]”.
Nicolae Manolescu spune că: „Prima noastră cronică este, în ansamblul ei, o
operă clasică a prozei istorice”.
8

2. Miron Costin

Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII.


Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din
cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în
1633. Deja în 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să
se refugieze în Polonia, salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor. Aici ei au
obţinut cetăţenia (indigenatul) polonez şi includerea în şleahta poloneză.
În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul
iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de
o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană,
slavă veche şi latină. Se întoarce în patrie abia la începutul anilor '50, unde în scurtă vreme urcă
virtiginos pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675
pînă la sfîrşitul anului 1683, cînd se retrage din activitatea de stat.
Îndeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi
timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în
cronica sa. În 1683, după înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei (în
tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit,
punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o
activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis repatrierea, M. Costin nu a mai
reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o
învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.
În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi
înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. Opera
constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea
acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre
cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de
autor constă în a arăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a
tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină.
Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice,
numismatice şi etnografice.
9

De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor reprezintă un adevărat simbol al
conştiinţei latine şi al mândriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul şi ideile din
această operă au fost dezvoltate, căpătând dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie
Cantemir şi prin intermediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor
XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti
din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca Viaţa lumii, Stihuri de descălecatul Ţării
Moldovei, etc.
Miron Costin este primul intelectual român la care putem surprinde o încercare(mai
mult bazată pe intuiţii decât pe demonstraţie) de a fundamenta o metaistorie. El a înteles că
istoria nu e doar o succesiune (ordonare cronologică) ci şi cauzalitate, monument cultural şi
îndreptar politic. El îşi îndreaptă o mare parte a eforturilor spre lămurirea originii a poporului, a
cărei necunoaştere o deplânge deseori.

„Nu se poate literatura română fără Miron Costin. Miron observă sistematic,
compune și ceea ce iese de sub pana lui, mult mai puțin spontan, este rodul unei arte.
Însă adevărata contribuție a lui Costin la scrisul românesc este
sintaxa.Cunoscător al frazei latine,el a desfășurat-o în moldovenește în spiritual și cu
ajutorul limbii noastre, păstrându-i toate registrele și toate fluierele. Cu el sintaxa
literară apare începută și cu desăvârșire încheiată, în stare de a exprima orice gând.”
(George Călinescu – „Istoria literaturii române,de la origini până în present”)
10

3. Constantin Cantacuzino

Constantin Cantacuzino stolnicul (n. 1639 – d. 7


iunie 1716) a fost un boier din Țara Românească, recunoscut
drept un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural
român, cu aplecare spre domenii precum istoria și geografia. A
făcut studii la Universitatea din Padova. Un izvor important
pentru istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu Ion Comnen. Cantacuzino este
și autorul unei istorii a Țării Românești, în care a încercat să umple lacuna de cunoștințe despre istoria
timpurie a românilor.
A avut de asemenea multă influență în politică, fiind mentorul nepotului său de
soră Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica
externă. În numele voievodului, dar și în nume personal, stolnicul a purtat corespondență cu
cancelariile importante ale vremii. În 1707 un conflict latent cu Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus
la retragerea lui Cantacuzino pe moșiile sale. Stolnicul și familia Cantacuzino au contribuit la mazilirea
și uciderea lui Brâncoveanu în 1714. Succesor la domnie a fost Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului,
însă pentru scurt timp, întrucât amândoi au suferit în 1716 soarta lui Brâncoveanu.
Un document valoros pentru cultura română îl
constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care
conţine printre altele şi o listă a cărţilor tipărite în principatele
române la sfârşitul veacului al XVII-lea. Frumuseţea bibliotecii
Mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte a
bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironeşti,
este menţionată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puţine cărţi
din acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino.
Era vorba mai ales de literatură religioasă, chiar şi de sorginte protestantă. În timpul studiilor tânărul
Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărţilor achiziţionate de el însuşi, care au constituit baza
bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci şi latini,
scrierile filozofice şi cosmografice ale lui Aristotel şi comentariile la opera aristotelică de Alexandru
din Afrodisia. Ulterior biblioteca a fost îmbogăţită de numeroase lucrări istoriografice, calendare,
almanahuri, precum şi de cărţi aduse de oştenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei.
11

4. Ion Neculce

Ion Neculce s-a născut în anul 1672, în satul Prigorenii


Mici (azi Ion Neculce) din județul Iași. Tatăl său a fost Neculce
vistiernicul, se pare grec de origine, iar mama - Catrina era fiica
vistiernicului Iordache Cantacuzino și a Catincăi Bucioc.
Al doilea soț al Catrinei a fost Enache (Ienachi) grămăticul,
tatăl vitreg al cronicarului. În anul 1686, un podghiaz polon (podghiaz
sau poghiaz = grup de ostași care execută o incursiune pe teritoriul străin
cu scopul de a jefui) a ars conacul familiei de la Prigoreni și l-a ucis pe Enache. Catrina cu copiii (mai
avea două fete) a fost nevoită să plece în Țara Românească, pentru a se adăposti la rudele de acolo, la
stolnicul Constantin Cantacuzino. Ea mai era însoțită de mama ei, Iordăchioaia, și de fratele ei,
Iordachi stolnicul.
Infațișând o perioadă istorică la care, in bună parte, este contemporan, Ion Neculce nu
scrie .dupa izvoare decât pentru primii cinci ani, de la Dabija-Voda până la Duca-Voda, pentru
următorii, până la 1643, ce au scris singur, dintru a sa știință, cât s-au întâmplat de au fost in viiața sa.
Tonul pe care îl adoptă este al autorului impersonal, obiectiv (vorbind despre el însuși la persoana a
treia), care scrie nu din interese proprii sau la porunca domnească, ci pentru a duce mai departe povara
colectivă a înaintașilor de recuperare a timpului istoric: Iară de la Dabija-Voda inainte indemnatu-s-au
și Ion Neculce, biv-vel-vornic in Tara de Sus, a scrie întru pomenirea domnilor. Cu toată această
declarație inițială, în genere respectată, de-a lungul scrierii învinge impresia directă, de participant sau
de martor apropiat al evenimentelor, care conferă cronicii lui Neculce calități literare remarcabile, de
povestitor autentic, cel mai important de până la Ion Creangă.
12

Cronicile muntene

Letopisețele muntenești diferă de ale cronicarilor moldoveni atât prin documentare și


exactitate a datelor, cât și prin intenționalitate și prin calitatea structurii compoziționale. Rămași
anonimi, deși cercetătorii au făcut unele încercări de identificare, autorii cronicilor (cu excepția
stolnicului Șerban Cantacuzino) nu au nici cultura cronicarilor moldoveni, dobândită prin frecventarea
școlilor latinești, nici obiectivitatea acestora, scrierile lor fiind puse in slujba partidelor boierești care
își disputau în secolul al XVII-lea lupta pentru tronul Țării Românești, cele ale Cantacuzineștilor și ale
Balenilor. De aceea sunt scrise două cronici paralele, Letopisețul Cantacuzinesc și Letopisețul
Balenilor,ambele cuprinzând aceeași perioadă istorică, 1290-1688, asemănătoare în conținut pentru
perioada veche, prin compilarea, uneori ad literam,din diverse izvoare, diferențiate începând de pe la
1620, când însemnările dobândesc spirit partizan și verva polemică și expresivă, cu episoade narative
și portretistică în maniera cronicarilor moldoveni. Continuarea acestora, sub aspect cronologic, este
Anonimul brâncovenesc sau Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717, scrisă
probabil de un boier al curții lui Constantin Brâncoveanu, cu o cultură însemnată și o atitudine relativ
obiectivă față de evenimentele și de personajele însemnate ale vremii, inclusiv față de domnitorul țării.
Remarcabil este însă talentul literar al autorului, prin povestirea animată, incitantă, cu insistență pe
amănuntul semnificativ și, îndeosebi, prin arta includerii dialogului în narațiune, toate acestea făcând
din el un precursor al prozei muntene, prin caracterul scenic al prezentării evenimentelor și atitudinea
uneori ironică față de personaje.

Iluminismul

Iluminismul denumește o mișcare ideologică si cultural-literară ce cuprinde Europa și


America în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Are caracter antifeudal si antireligios, punând pe primul
plan rațiunea, știința și umanismul, urmărind impunerea unei noi ordini sociale și spirituale.
13

Dimitrie Cantemir

S-a născut în satul Silişteni din ţinutul Fălciului, fiind cel


de-al doilea fiu al serdarului Constantin şi al jupânesei Ana Bantăş.
La 15 iunie 1685, tatăl său, Constantin Cantemir a fost numit domn
al Moldovei, cu ajutorul lui Şerban Cantacuzino, domnul Ţării
Româneşti.
Preocupat de educaţia fiilor săi, Constantin Cantemir a
adus la Iaşi pe Ieremia Cacavela, un învăţat care studiase în
Germania şi care cunoştea operele filosofului van Helmont.
Dimitrie a fost trimis în 1688 de tatăl său ostatec la Constantinopol, oraş în care a studiat
la Academia Patriarhiei Ortodoxe cu unii dintre cei mai mari profesori greci şi turci de pe atunci. A
învăţat limbile greacă, latină, slavonă, turcă, arabă şi persană şi a intrat în contact cu literaturile clasice,
cu filosofia neoaristotelică, opusă misticismului ortodox şi bizantin.
La 13 martie 1693, cu două săptămâni înainte de moartea lui Constantin Cantemir, Dimitrie a
fost ales domn al Moldovei. Turcii nu i-au dat confirmarea, iar în urma uneltirilor lui Constantin
Brâncoveanu, domn al Moldovei a fost numit Constantin Duca, ginerele acestuia. Dimitrie a fost nevoit
să se întoarcă la Constantinopol pentru a-şi continua studiile.
Dimitrie Cantemir moare la data de 1723 , în refugiu , după campania lui Petru cel Mare la
Marea Caspică şi este înmormântat in Rusia , la Dimitrovka, în biserica Sf. Nicolae, care a fost
construită după planurile sale şi cu hramul ca al Bisericii Domneşti şi este până in zilele noastre
considerat unul dintre cei mai mari umanişti ai Europei.
Istoria ieroglifică este şi o lucrare istorică şi o satiră politică,scrisă româneşte,însă într-un stil
foarte nelămurit, cu o alcătuire de fraze de tot neobişnuită în limba noastră şi adesea ajungând la
obscuritate. Iată cum începe: Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a se zidi şi Semiramis într-însul
raiul spânzurat (cele din şapte minuni ale lumii unul este)a zidi şi Eufratul între ale Asiei ape vestitul
prin uliţe-i a-i porni; între creierii Leului şi tâmplele Vulturului vivor de chiteală şi holbură de
socoteala ca aceasta se scorni. Sub formă de alegorie ni se descriu intrigile politice dintre familiile
boiereşti de la finele secolului XVIII. Muntenia este numită împărăţia vulturului şi Moldova
leului;între acestea se începe o luptă,pe care autorul o povesteşte în 12 părţi înşirând un mare număr de
fabule, a căror deplină înţelegere este foarte grea,deşi pune la urmă o listă în care diferitele nume
alegorice sunt explicate.
14

În cronica propriu-zisă, structurată în douăzeci și cinci de capitole, câte unul pentru fiecare
domnie din perioada respectivă, Neculce prezintă uneltirile grupurilor de boieri la Poartă, luptele
interminabile pentru domnie, fiscalitatea timpului, alianțele pentru apărarea creștinătății, evenimentele
mai deosebite din viața țării, întâmplările mai neobișnuite. Cronicarul folosește deopotrivă anecdota,
portretul pitoresc, amănuntul colorat. Personajul cel mai important al cronicii sale este Dimitrie
Cantemir, căruia îi conferă o tipologie modernă, de personalitate impunatoare a timpului sau. Pentru
Neculce, Cantemir este un om doritor nu atat de avere, cât de faimă, atât carturărească, de om invățat,
cât și militară, de luptator pentru eliberarea romanilor de sub dominatia Imperiului Otoman, caruia ii
prevede de altfel decăderea inevitabilă, în lucrarea sa Historia incrementorum atque decrementorum
Aulae Othomanicae.
15

Școala Ardeleană

Școala Ardeleană este o mișcare intelectuală din Transilvania, care s-a


dezvoltat în același timp cu iluminismul european, în ultimele decenii ale secolului al
XVIII-lea și primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Reprezentanții Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai (1754-1816), Samuil Micu-Klein (1745-


1806), Petru Maior (1756-1821), Ion Budai-Deleanu (1760-1820), militau pentru emanciparea
națională și culturală a românilor din Transilvania, pentru afirmarea identității etnice, pentru luminarea
poporului, prin înființarea de școli la sate și popularizarea ideilor înaintate ale timpului.
Un rol important în această direcție l-a avut Gheorghe Șincai, care, ca director al unităților de
învățământ românesti din Transilvania, înființează peste 300 de școli sătești, pregătește cadrele
didactice pentru acestea, elaborează programe de învățământ, traduce sau scrie manuale pentru
disciplinele fundamentale: abecedar, gramatică, aritmetică.
Lucrările esențiale ale reprezentanților Școlii Ardelene, Istoria și lucrurile și întâmplările
românilor, de Samuil Micu, Hronica românilor și a mai multor neamuri, de Gheorghe Șincai, Istoria
pentru începutul românilor în Dachia, de Petru Maior și De originibus populorum Transylvanie, de Ion
Budai-Deleanu, demonstrează, de multe ori cu argumente polemice, romanitatea și continuitatea
poporului român pe teritoriul vechii Dacii, militând pentru afirmarea identității naționale în
Transilvania, țara în care, prin tratatul Unio trium natiorum, încheiat după Rascoala de la Bobalna
(1437), populația românească, cea mai numeroasă, era lipsită de drepturi sociale și politice, în favoarea
a trei națiuni privilegiate, ungurii, sașii si secuii.
În sprijinul identității naționale și culturale vin și lucrări lingvistice ale reprezentanților
Școlii Ardelene, care afirmă și argumentează teza latinității limbii române: Elementa linguae daco-
romanae sive valachicae (1780), de Samuil Micu și Ghorghe Șincai, Disertație pentru începutul limbii
române și Dialog pentru începutul limbii române între nepot și unchi, de Petru Maior, Temeiurile
gramaticii românești și, mai ales, Lexiconul de la Buda (1825), de Ion Budai-Deleanu.
16

În toate acestea, autorii susțin cu neabatută consecvență idei cristalizate în timp pe temeiul,
cu unele excepții, al argumentelor de natură istorică și științifică: originea exclusiv română a poporului
român, neluând în seamă componenta geto-dacă a etnogenezei; continuitatea românilor în Transilvania;
latinitatea limbii române, cu amendamentul că româna descinde direct din latina clasică, aspectul
popular, vulgar, fiind dobândit ulterior, prin interferența cu alte limbi.
Afirmarea caracterului exclusiv latin al limbii române a generat o atitudine puristă în tratarea
fenomenelor de limbă, constând în tendința de a îndepărta elementele nelatine, îndeosebi a celor de
origine slavă și în introducerea unei ortografii etimologice în locul celei fonetice, pe temeiul înlocuirii
alfabetului chirilic cu cel latin. Purismul latinizat se menține și pe parcursul secolului al XIX-lea, fiind
promovat până la apariția Dicționarului limbei române (1871-1876), de I.C.Massim și August
Treboniu Laurian.

„Țiganiada”, scrisă de Ion Deleanu, este capodopera literară a iluminismului


românesc și reprezintă cea mai celebră epopee din literatura română. Deși redactată în
două variante, ea nu ajunge să fie publicată până în 1925.

În consens cu literatura iluministă, subiectul epopeii se dezvoltă în special pe alegorii


satirice. De la tema principală, a libertății, până la temele secundare, în special cele de circulație
universală, precum coborârea în lumea de dincolo, ori rătăcirea prin pădurea vrăjită, Țiganiada
sugerează un mesaj critic la adresa societății. Povestea țiganilor plecați în lume ca să-și caute o țară
mai bună exprimă un ideal iluminist, anume aspirația spre fericire, asimilată unei lumi scăpate de sub
rigorile sociale. De aceea, locul spre care se îndreaptă țiganii se numește simbolic Inimoasa,
cuprinzând sugestii legate de libertate - trăire fericită și fără reguli. Incursiunea spre locul visat este
alcătuită metodic din aventuri care sintetizează principalele tehnici epice ale literaturii iluministe.
Astfel, tema principală se conturează prin ornarea acțiunii principale cu numeroase istorii simbolice
(povestea lui Arghin, de pildă), cu evenimente fabuloase (Curtea amăgitoare, rătăcirea prin pădurea
blestemată) ori cu structuri simbolice precum utopia (viziunea asupra raiului), umorul burlesc-grotesc
(bătălia țiganilor cu cireada de vite), dar și cu idei care exprimă gândirea iluministă (despre libertate,
despre formele de guvernământ, despre patriotism). Tot de factură iluministă este și satira (iadul),
introdusă pentru a sublinia carențele sociale, în primul rând.
17

Călătoria, tema investită cu numeroase sensuri legate de inițierea eroului, are aici un
subliniat caracter didactic, conferit în principal de notele infrapaginale, care iau forma unor colocvii fie
explicative, fie de simplu comentariu. Personajele cu nume alegorice (Simplitian, Filologos, Musofilos
etc.) alcătuiesc, prin discuțiile lor, un adevărat tratat de estetică generală, o carte în carte, impunând,
totodată, atitudini teatrale de spectatori implicați. Nevoia de autoexplicare a operei s-a manifestat
constant în literatura noastră de început: Dimitrie Cantemir așază un glosar explicativ la finele Istoriei
ieroglifice, iar mai târziu, Heliade Rădulescu își adună poeziile într-un Curs întreg de poezie, în care
introduce, alături de text, explicații teoretice privind compoziția. În cazul Țiganiadei, caracterul
îndrumător al notelor din subsol se estompează din cauza tentei colocviale pe care o au aceste note și a
dimensiunilor simbolice date de numele personajelor-spectator. În contextul unei călătorii de aventuri,
spectatorii sunt pe măsura spectacolului și întăresc impresia de desfășurare burlescă a acțiunii.
După modelul epopeii antice, călătoria capătă sens inițiatic prin coborârea în lumea infernală
între imaginile create pe simboluri care aglutinează sugestii satirice , infernul are un caracter pronunțat
justițiar. Este vorba despre un spațiu de jar , cu râuri de foc, în care sunt pedepsiți nemilostivii, lacomii,
judecătorii corupți, defăimătorii și tiranii; autorul insistă asupra pedepselor (ca și textul apocrif intitulat
Călătoria Maicii Domnului în iad) , dar își îndreaptă critica spre structurile societății, în consens cu
ideea iluministă că legile și preceptele sociale distrug natura omenească: Râuri dă foc încolo și
încoace / Merg bobotind ca nește pârjoale,/ Focul nestins toate-arde și coace,/Iar pe zios, în loc de iarba
moale , /Jar și spuza fierbinte răsare , / Nespusa din sine dând putoare. Prin rolul său de a dizolva răul
și păcatele lumii , focul etern și necruțător mistuie, fără să distrugă definitiv sufletele pacătoșilor. Este
interesant de remarcat aici că, pentru Deleanu, trădarea nu ocupă un loc important , ca în Divina
Commedia lui Dante , ci este trecută printre alte greșeli, pe câtă vreme tirania este zugravită in imagini
de satiră grotească: Tiranii crunți si făr-de omenie /șed legati pe tronuri înfocate , / Bând sânge fierbinte
din potire,/ Iar din mațele lor spintecate fac dracii cârnați și sângereți / Și-alte mâncăruri pentru
drăculeți. În consens cu visul iluminist, că un despot luminat poate salva societatea , scriitorul pledează
discret pentru renovarea sistemului social. La antipod, raiul este grădina desfățată , în care curg râuri de
lapte si de rachiu, în copaci cresc turte, colaci și covrigi , iar dealurile sunt de caș , brânză și slănină. În
pulberea drumurilor zac pietre prețioase și mărgele: Dealurile și coastele toate / Sunt dă caș , dă brânză,
dă slănină , /Iar munții și stânce gurguiate / Tot dă zahăr , stafide, smochine!/De pe ramurile dă copaci,/
Spânzură covrigi, turte, colaci. Insistența poetului în ceea ce privește abundența alimentară a fost pusă ,
în multe studii critice , pe seama mizeriei generale a celor fără țară ; este însă vorba mai degrabă despre
18

tradiția deja creată ca raiul să fie asociat cu un loc al fericirilor simple , cu o petrecere veșnică . În
credințele românești , ca și în multe legende de circulație creștină , raiul este asociat unui ospăț etern ,
exprimând fără ocolișuri dorința simplă a omului de a se salva de zbaterea permanentă pentru
supraviețuire.
Latura fabuloasă a subiectului se construiește tot în spirit illuminist , prin specularea
elementelor de magie și prin complicarea subiectului prin desfășurări schizoepice , ceea ce face
posibilă o comparație între Țiganiada și altă operă iluministă de interes - Manuscrisul găsit la
Saragosa de Jan Potocki (1761-1815). Fântâna vrajită din rai, în care se vede o scenă alegorică despre
libertatea viitoare , pădurea demonizată sau cetatea lui Satan sunt astfel de imagini simbolice ale ispitei
și ale rătăcirii. Parpangel se pierde prin pădurea cu năluci și zâne ,îin care copacii glăsuiesc , din
ramurile frânte picura sânge, iar el trebuie să se lupte cu nebunele shime . În acest labirint al alegerilor
infinite , eroul trece fără să știe prin numeroase probe , se pregătește pentru experiența triumfătoare -
nunta - care va pune capăt aventurii. Multe dintre încercarile prin care trece Parpangel sunt preluate din
folclorul universal ; astfel , în pădurea blestemată sunt două izvoare gemene , dar care curg în direcții
opuse : cel din dreapta este binecuvântat și cine bea din el se spiritualizează - devine un viteaz neînvins
și leu inimos . Celălalt izvor , cel din stânga , face mintea tâmpă și nătângă . Dar multe episoade
abordează teme și structuri specifice imaginarului românesc . Așa , de pildă , personajul este ispitit în
curtea nălucită / Ce Satană de curand zidisă . Din cetatea diabolică nu se poate ieși decât cu intervenția
sfinților. Fascinația acestei cetăți este conferită de petrecerea lumească ; intr-un han , cavalerii atrași de
diavol , cântă și se veselesc fară grijă , până când vraja se rupe și se trezesc într-o baltă puturoasă .
Dincolo de povestea lui Parpangel , subiectul se complică prin numeroase episoade care
privesc aspirațiile colectivității întregi . Organizați după meserii , țiganii înaintează la început ca un
convoi de temerari aventurieri și se transformă de-a lungul drumului în războinici înfricoșați și lași , în
sfatosi petrecareti (la nunta lui Parpangel si a Romicai), in parlamentari ori eroi cu aspiratii naționale .
Aceasta metamorfoză a personajului colectiv capătă amploare și prin structura labirintica a operei . În
povestea țiganilor intervin cohortele de îngeri , arhanghelii răzbunatori și diavolii care încetinesc
mersul lumii . La spectacolul general se adaugă și comentariile din subsolul paginii care conferă
subiectului teatralitate . Această evoluție sinuoasa a subiectului ține de tiparele compoziționale
specifice iluminismului .
Limbajul constituie una dintre reușitele lui Budai-Deleanu care , deși recurge de obicei la
varianta vorbită , nu ocolește nici expresia savant-neologică . Întâlnim , așadar ,alăturate neologisme
precum antisambra , melancolie , himeră, intrigant și regionalisme: baiaș , bală , cioarsă ori creații
proprii , obținute mai ales prin derivare: bogățate , golățate , păgănie , a obrăzui (a desena un
portret)etc. Asemenea bogăție lexicală îi permite îndrazneli prozodice pe care le vom mai întalni doar
19

in lirica modern , la Tudor Arghezi , spre exemplu, sau la Nichita Sătnescu . El face să rimeze
substantive precum poarta ori sara cu forme verbale omonime ; adjective și pronume cu nume proprii:
misel-Corcodel , el-Aristotel; chiar dacă mai rar , se folosește și de procedeul numit încălecare ,
combinând verbul cu o altă formă verbală incompletă , ce se continuă în versul următor: zisă-ca să mi
să...
O astfel de țesătură subtilă de inovații este unică în literatura română a momentului . Tocmai
de aceea este cu atât mai regretabil faptul că opera lui Budai-Deleanu nu a fost cunoscută de
contemporani ori de scriitorii generației următoare , pașoptiștii.
20

Unitatea Poporului Român

Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constituie formarea statelor


medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta. În perioada marilor
migraţii, daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun, apoi de avari (neam asiatic înrudit cu
hunii) şi de către slavi. Românii, numiţi în izvoare vlahi au avut în această perioadă ca formă
deorganizare obştea sătească. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale
migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu uniunile de
obşti.
Acestea au fost voievodatele,cnezatele şi banatele, formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de
obşti având înfrunte un cneaz, un voievod (din slavonă – conducător de oaste) sau un ban. Aceste
formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către
invadatorii ce s-au succedat în timp, în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor. Întemeierea statelor
medievale româneşti a fost un proces complex, cu multe etape, de la unificarea grupărilor
administrative regionale până la obţinerea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare.

Voievodatul Transilvaniei
Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei.
După anul 896 ungurii au migrat din stepele nord-pontice în Panonia unde au venit în contact cu
românii, iar pe măsura extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunile
politice locale româneşti. Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea
Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă explicăm fugar diferenţele
dintre aceştia.

Cavalerii Teutoni
Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul
XII în Palestina.

Cavalerii Ioaniţi
Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Au ca patron pe
sfântul Ioan de Ierusalim. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim,de către un grup de negustori din
21

sudul Italiei, pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor. În timp însă se reorienteză
pentru lupta împotriva musulmanilor.
Cavalerii Templieri
Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. Sunt formaţi în 1096, în urma primei cruciade,
pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. Numele lor iniţial este Sărmanii
Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului Solomon.

Ţara Românească
Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor: sunt
amintite 5 formaţiuni politice dependente de Regatul Ungariei. Ce înseamnă această dependenţă? În
schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare, care implica conducători aleşi de regele maghiar, taxe şi
dări, ţările române beneficiau de protecţie. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele
împotriva atacurilor mongole. Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de
disputele pentru succesiunea la tronul Ungariei.

Moldova
În 1345, Ludovic I al Ungariei, împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania, duc o
campanie împotriva tătarilor. Regele îl lasă pe unul dintre participanţi, Dragoş, voievod maramureşean,
în Moldova, acesta făcând o marcă de apărare pentru Ungaria. Populaţia locală un a vrut să accepte
aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din Maramureş, Bogdan, ce se afla în conflict cu
regalitatea maghiară. Acesta trece Carpaţii, descalecă în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş,
creând statul medieval independent Moldova. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova
au eşuat. Lui Bogdan i-au urmat Laţcu, Petru Rareş, Roman Muşat, Ştefan cel Bătrân şi Alexandru cel
Bun, sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat
Încă dintr-o fază incipientă, conştiinţa unităţii de neam, de limbă şi de origine îşi pune
amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii. Triada Grigore
Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,precum şi stolnicul Cantacuzino, urmat de Dimitrie Cantemir, scriu
de pe poziţii de clasă precise, cu limitele generate de apartenenţa la acestea, însă îi simţim vorbind în
numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror
permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române.
Aceeași religie ortodoxă, aceeași limbă și același mod de viață au constituit elementele care
au asigurat unitatea culturii românești, îndeosebi a celei populare.
22

CONCLUZIE

Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa
cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele
istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele noastre. Cronicarii au considerat o
necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece, provinciile româneşti parcuseseră
veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea
de a consemna trecutul: ,,cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”.1 Pe de altă parte, cronicarii sunt cei
care conştientizează rolul formativ al istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale:
,,să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să
socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”
Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu
preocupările umaniştilor din secolele al XV-lea – al XVII-lea, care consemnează în documentele ce ni
s-au păstrat, scrise mai întâi în limba slavonă, modul în care românii din diferitele provincii se înscriu
în cursul istoriei: situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura, obiceiurile.
Iubirea de neam şi de ţară, umanismul susţinut prin care se demonstra,în faţa lumii de
atunci,originea latină a limbii române şi descendenţa romană a poporului român, continuitatea şi
unitatea românilor pe aceste meleaguri,toate aceste idei se regăsesc la marile personalităţi: Grigore
Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, iar la Ion Neculce, într-o formă
mai restrânsă, chiar dacă opera acestuia a fost favorizată de apariţia deja a manifestărilor înaintaşilor
enumeraţi mai sus.
23

BIBLIOGRAFIE
 didactic.ro
 qreferat.com
 liceanul.ro
 istoria.md
 rasfoiesc.com
 wikipedia.org
 dexonline.ro
 Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
 Lucian Boia – România. Ţara de frontieră a Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.
 Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, I, De la origini pînă la începutul secolului al XVII-
lea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, I, Editura ALL, București, 2000.