Universitatea Tehnică “ Gheorghe Asachi, Iaşi”

Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică şi Informatică Aplicată

POLITICA DE CONCURENȚĂ SI DREPTUL COMUNITAR

Student: Roman Madalina

Grupa: IMCG 6507
An școlar: 2016-2017

2017
 POLITICA DE CONCURENȚĂ SI DREPTUL
COMUNITAR

Politica în domeniul concurenței, implementată de Comisia Europeană și autoritățile

statelor membre, are ca obiect creearea unei concurențe reale pe piața comună prin măsuri
referitoare la structurile pieței și comportamentul actorilor acesteia. Libera concurență
favorizează inovația, reduce costurile de producție, crește eficineța econimică și, în consencință,
ridică nivelul de competitivitate al economiei europene. Stimulate de mediul concurențial,
firmele oferă, astfel, produse și servicii competitive din punct de vedere al calității și al prețului.
Aplicarea la standarde europene corespunzătoare a principiilor politicii concurenței și
a legislației în domeniu este o condiție indispensabilă dezvoltării unei economii de piață cu
adevărat funcțională în România și o precondiție a aderării acesteia la Uniunea
Europeană. Existența unui mediu concurențial normal și preluarea acquis-ului comunitar
asigură aplicarea în România a acelorași reguli ale jocului (pe piață) ca și pe piața unică.

Politica concurenței în România

1. Scurt istoric
După decembrie 1989 au fost intensificate contactele cu Uniunea Europeană, pentru ca
la 22 octombrie 1990, să se semneze Acordul de Comerţ, de cooperare comercială şi economică
între România şi Comunitatea Europeană. Intrarea în vigoare a acestui accord, la 1 mai 1991, a
avut ca urmare imediată eliminarea restricţiilor cantitative şi suprimarea graduală a acestora la
importurile României din Comunitatea Europeană.
Dorinţa României de a se asocia la Uniunea Europeană, acceptată în plan politic şi de
ţările Uniunii Europene, avea să se realizeze la 1 februarie 1993, ziua semnării "Acordului
European instituind asociere între România, pe de o parte şi Comunitatea Europeană şi statele
membre ale acesteia, pe de altă parte".
Parlamentul României a aprobat Acordul European de asociere prin Legea nr. 20/1993,
aceasta obligând instituţiile statului şi orice altă persoană civilă sau fizică la punerea în practică
a prevederilor Acordului. El avea să intre în vigoare la 1 februarie 1995, cu toate implicaţiile,
obligaţiile şi angajamentele din partea tuturor instituţiilor guvernamentale şi a tuturor forţelor
politice ale ţării. Acordul statuează că obiectivul final al asocierii este ca România să devină
membru al Uniunii şi că, în viziunea părţilor, aceasta asociere va ajuta ţara noastră să realizeze
obiectivul integrării.
Cartea Albă, adoptată în mai 1995 de către Comisia Europeană, pentru pregătirea ţărilor
asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în piaţa internă a Uniunii, se pronunţă
asupra reglementărilor comunitare pe care ţările candidate trebuie să le transpună în dreptul
naţional şi să le pună în practică pentru a aplica acquis-ul Uniunii. Au fost astfel identificate
măsurile cheie cu efect direct asupra liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi
persoanelor şi condiţiile necesare aplicării legislaţiei, inclusiv structurile juridice
organizatorice. În raport de stadiul dezvoltării economico-sociale al ţării noastre, s-a acţionat
pentru asigurarea concordanţei dintre legislaţia română cu reglementările Uniunii Europene.
La 21 iunie 1995, la Snagov, printr-un consens al tuturor forţelor politice, a fost adoptată
Strategia Naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, document ce acordă
prioritate procesului de armonizare legislativă pentru integrare în Piaţa Internă a Uniunii
Europene.
O componentă de bază a Strategiei Naţionale de pregătire a aderării României la
Uniunea Europeană o reprezintă Programul Naţional de Armonizare Legislativă în domeniul
pieţei interne. Acest program, elaborat la sfârsitul anului 1995 a cuprins o evaluare a legislaţiei
româneşti în raport cu legislaţia comunitară în toate domeniile pieţei interne. În România, de la
începutul lunii aprilie 1995, a inceput să funcţioneze Consiliul Legislativ care are ca obiect
primordial şi permanent asigurarea unei consultante de specialitate calificate în activitatea de
legiferare, atât pentru Parlament, cât şi pentru executiv, inclusiv, în domeniul armonizării
legislaţiei române cu reglementările comunitare.
În intervalul 1995-2000, România a acţionat pentru realizarea condiţiilor legislative şi
economico-sociale specificate:
· elaborarea cadrului necesar realizării unei legislaţii adecvate;
· formularea principiilor fundamentale şi/sau a procedeelor de bază după care se conduce
fiecare sector;
· funcţionarea normală a fiecărui sector în cadrul pieţei unice.
În ansamblu se poate aprecia că au fost înregistrate progrese substanţiale în armonizarea
legislaţiei române cu cea comunitară. Adoparea noii Constituţii şi a primelor legi, în perioada
1990-1991, a marcat începutul acestui drum. Între timp au fost făcute progrese evidente în
această direcţie. Astfel, dacă ne raportăm numai la legile adoptate în perioada 1990-2003,
trebuie subliniat că numărul acestora depăşeşte 3200, dintre care 2600 au fost adoptate dupa
intrarea în vigoare a Acordului European. Cea mai mare parte a acestora este integral sau în cea
mai mare masură armonizată european.

2. Metodologia pentru armonizarea legislativă

Toate proiectele de acte normative ce au conotaţii comunitare sunt transmise de către
ministerul iniţiator spre avizarea Ministerului Integrării Europene. Pentru prima dată după
ratificarea Acordului European de catre România (în 1995), în competenţa unei structuri
guvernamentale de integrare europeană intră şi armonizarea legislaţiei cu acquis-ul comunitar.
Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1075/2001, acest minister avizează în mod obligatoriu toate
proiectele de acte normative cu relevanţă comunitară, înainte ca acestea sa fie aprobate de
Guvern.
În cadrul Ministerului Integrării Europene au fost înfiinţate, în acest scop, două direcţii
pentru armonizare legislativă, care au ca principale atribuţii:
 monitorizarea procesului de armonizare a legislaţiei române cu cea comunitară şi a
respectării programului de armonizare legislativă;
 evaluarea compatibilităţii legislaţiei în vigoare cu acquis-ul comunitar;
 avizarea proiectelor de acte normative care transpun legislaţia comunitară;
 raportarea periodică, în şedinţe de Guvern, asupra stadiului armonizării legislaţiei
româneşti cu cea comunitară;
 organizarea participării autorităţilor române la procedurile de examinare analitică a
adoptării şi aplicării de către România a acquis-ului comunitar;
 coordonarea traducerii reglementărilor comunitare şi a celorlate acte normative ale
Uniunii Europene.
Concret, activitatea de armonizare legislativă se desfaşoară conform unei "Metodologii
de lucru pentru avizarea de către Ministerul Integrării Europene a proiectelor de acte normative
cu relevanţă comunitară." Conform acesteia, în vederea emiterii avizului de concordanţă cu
reglementările comunitare, într-o primă etapă, dupa elaborarea şi insuşirea proiectului de act
normativ cu relevanţă comunitară de către iniţiator, pot avea loc consultări între instituţia
iniţiatoare şi Ministerul Integrării Europene pentru eliminarea, înca din această fază, a
eventualelor erori sau omisiuni în preluarea prevederilor comunitare prin proiectul de act
normativ supus avizării.
În a doua etapă a procesului de avizare, instituţia iniţiatoare va proceda, conform
prevederilor articolului 8 din HG nr. 555/2001, transmiţând Ministerului Integrării Europene
pentru avizare, proiectul actului normativ naţional care transpune prevederi comunitare.
Ministerul Integrării Europene este penultimul care încheie succesiunea operaţiunilor din etapa
de avizare, înaintea Ministerului Justiţiei.
În oricare din cele două etape, proiectul de act normativ cu relevanţă comunitară va fi
însoţit obligatoriu de tabelul de concordanţă cu reglementările comunitare. Astfel, în cursul
procedurii de avizare, fiecare proiect este supus studiului comparat al textului acestuia cu
directivele şi reglementările în materie, urmărindu-se concordanţa soluţiilor propuse cu
principiile fundamentale şi spiritual dreptului comunitar, cu obiectivele Uniunii Europene.
Sincronizarea legislaţiei interne cu cea comunitară nu este urmarită numai cu ocazia
avizării actelor normative. În raport de problemele aflate în atenţia Executivului, au loc
frecvente consultări între experţii Ministerului Integrării Europene şi cei ai ministerelor
iniţiatoare pentru identificarea soluţiilor optime de armonizare legislativă cu reglementările
comunitare. Ministerul Integrării Europene colaborează şi examinează, împreună cu structurile
similare din cadrul Executivului, noile reglementări ale Uniunii Europene, în vederea asigurării
asistenţei de specialitate pentru factorii de decizie în procesul integrării.
Împreună cu alţi specialişti, îndeosebi din Ministerul Justiţiei şi Consiliul Legislativ,
experţii Ministerului Integrării Europene au examinat o serie de prevederi legale asupra cărora
existau dubii că ar contraveni unor dispoziţii comunitare. Au fost formulate astfel puncte de
vedere şi propuneri de modificare a unor reglementări elaborate înainte de semnarea Acordului
European de asociere, dar şi de perfecţionare a celor adoptate în ultimii ani.

3. Situația actuală a transpunerii acquis-ului

Legea Concurenţei nr.21 (în continuare numită Legea Concurenţei), a fost adoptată la
10 aprilie 1996 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1997.
În domeniul concurenţei, legislaţia de bază şi cea secundară sunt armonizate cu legislaţia
europeană similară, existând un grad avansat de compatibilitate referitor la modul de tratare şi
reglementare a înţelegerilor, practicilor concertate, abuzului de poziţie dominantă şi controlului
concentrărilor economice.
În general, legislația privind concurența care tratează înțelegerile, abuzul de poziție
dominantă și concentrările economice, urmează, linia legislației Comunității:
 Articolul 81 și 82 din Tratatul de la Amsterdam (inclusiv Regulamentul 17/1962 privind
aplicarea acestor articole) se reflecta în Legea concurenței;
  Regulamentele CEE 4064/1989 si 3384/1994 privind controlul concentrărilor
economice sunt preluate de Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice
adoptat de Consiliul Concurenței.
Au fost de asemenea adoptate în același spirit:
 Regulamentul privind exceptarea pe categorii de înțelegeri, decizii ori practici
concertate;
 Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței;
 Instrucțiuni cu privire la calculul cifrei de afaceri;
 Instrucțiuni pentru definirea pieței.
Contextul dinamic al evolutiei economiei românești obligă la o permanentă evaluare a
necesității de adaptare a prevederilor acestor acte normative - de exemplu inflația sau
deprecierea monedei naționale necesită reevaluarea pragurilor de minim în cazul notificării
concentrărilor economice și în cazul exceptărilor de la prevederile legii. Pe de altă parte este
necesară transpunerea în legislația românească a noilor reglementări comunitare în domeniu.

Politica concurenței în Uniunea Europeană

1. Primii pași spre introducerea unei politici în domeniul concurenței

 Rațiunea creării unei piețe interne unice în cadrul UE a constat în necesitatea asigurării
condițiilor propice unei concurențe nestingherite la nivel comunitar.
 În diferitele țări europene, de la începutul secolului al XX-lea, reglementările în
domeniul concurenței au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice
generate de colaborarea dintre firme și riscurile politice și economice pe care aceasta le
implică. Atât în Germania, cât și în Japonia (ca și în cazul SUA) dupa al doilea razboi
mondial, forțele aliate au impus o legislație anti-monopol cu scopul de a restrânge
puterea unor uriași financiari-industriali, care susținuseră eforturile de razboi ale acestor
țări. Din motive similare, prevederi anti-trust au fost introduse și în Tratatul CECO,
semnat la Paris în 1951, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început și
reglementări privind controlul concentrărilor.
 În cazul Comunității Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE,
dar din rațiuni diferite. În acest caz, regulile privind concurența au servit pentru a asigura
faptul că restricțiile - tarifare și netarifare - existente în cadrul relațiilor comerciale dintre
 țările membre și anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri între companii
din diferite țări.

2. Bazele juridice ale politicii în domeniul concurenței

Deși politica comunitară în domeniul concurenței este tot mai mult determinată de
considerente economice, constrângerile la care este supusă sunt în principal de ordin juridic.
Baza legală (juridică) a PDC este oferită, în primul rând, de prevederile incluse în Tratatul UE,
respectiv:
 Articolul 81, privind practicile restrictive;
 Articolul 82, privind poziția dominanta pe piata;
 Articolul 86, privind intreprinderile publice;
 Articolele 87-89 privind ajutorul de stat.
În al doilea rând, referiri se găsesc în legislația secundară, adoptată de Consiliul UE și
de Comisia Europeană, sub forma regulamentelor și directivelor. Astfel, în această categorie
sunt incluse:
 Regulamentul Consiliului 17/1962;
 Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat prin
Regulamentul 1310/1997;
 Regulamente și directive privind exceptările în bloc, acordate în cazul unor acorduri
care privesc situații precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea și
dezvoltarea, distribuția autovehiculelor, etc.
În al treilea rând, un număr mare de instrucțiuni, care nu sunt în mod formal obligatorii,
oferă informații esențiale menite să arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii sau în ce
mod va acționa Comisia în acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia caută să crească
gradul de predictibilitate al acțiunilor sale. Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curții
Europene de Justiție și ale Tribunalului de Primă Instanță. Nu în ultimul rând, trebuie
menționate și acordurile internaționale în care se fac referiri exprese la situații specifice privind
concurența.

3. Instituțiile implicate
Comisia și Curtea Europeană de Justiție sunt cele două instituții comunitare a caror
principală misiune în domeniul politicii concurenței era administrarea curentă a procesului și
evoluția acestuia. Totuși, această relație între cele două instituții a ridicat probleme legate de
credibilitatea guvernării în domeniul concurenței. Ulterior, s-au implicat și Consiliul și
Parlamentul și aceasta a dus la apariția unor critici referitoare la caracterul birocratic al
procesului de administrare a politicii în domeniul concurenței.

4. Acquis-ul comunitar în materia dreptului concurenței

 Acordurile restrictive, deciziile asociațiilor de întreprinderi și practicile
concertate.
Companii din același sector de activitate pot alege să colaboreze și astfel să nu mai fie
competitori. Anumite industrii se bazează tocmai pe o astfel de cooperare între companii, dar
Comisia este cea care decide dacă aceste aranjamente sunt sau nu compatibile cu legislația în
materie.
În legislația europeană este prevazut faptul că practicile restrictive care afectează
comerțul între statele membre sunt interzise, mai ales dacă acestea înlatură, distorsionează sau
restricționează concurența în cadrul pieței unice. Curtea Europeană de Justiție a stabilit, însă, o
regulă de minimis.
Această regulă prevede faptul că "un acord este exceptat de la prevederile acordului
85(81) atunci cand are un efect nesemnificativ asupra pieței, având în vedere poziția slabă pe
care firma o are pe piața produsului respectiv." Se stabilește astfel o linie de demarcație între
înțelegerile care pot avea un impact semnificativ asupra pieței și cele care rămân la nivelul
competenței autorităților naționale.
 Abuzul de poziție dominantă.
Teoria economică oferă puține criterii după care să se stabilească o poziție dominantă
pe o piață. Evaluarea se bazează în general pe doi piloni:

 Piața relevantă, cu cele trei dimensiuni ale sale, respectiv piața produsului, piața în
sens geografic și piața în sens temporal.
 Puterea pe o piață. Aceasta reflectă în termeni cantitativi și calitativi statutul unei
firme, care îi permite acesteia să influenteze jocul concurențial.
Faptul că o companie deține o cota mare de piață nu înseamnă că aduce prejudicii bunei
funcționări a pieței respective. Doar abuzul de poziție dominantă este cel care aduce compania
respectivă în conflict cu prevederile politicii în domeniul concurenței.
 Fuziunile (concentrările).
Comisiei i s-a încredintat rolul de a controla achizițiile și fuziunile care ar putea
resticționa competiția pe Piața Unică. Comisia are competența de a interzice achizițiile și
fuziunile sau de a impune anumite condiții în scopul prevenirii apariției unei poziții dominante.
Reglementările în domeniul fuziunilor și achizițiilor constituie cea mai puternică armă de care
dispune DG Competition.
În Tratatul de creare a CECO era inclus un sistem de control al fuziunilor, dar în
Tratatul privind crearea Comunității Economice Europene nu au fost reținute astfel de
prevederi. Acest Tratat se bazează pe ideea că expansiunea economică a CEE necesită o largă
concentrare a forței economice; la acel moment fuziunile nu erau privite ca amenințând
concurența.
Pe parcursul anilor 60 atitudinea inițială s-a modificat. Riscul dominării piețelor de către
marile concernuri rezultate în urma fuziunilor devenea evident. Progresul în domeniul
reglementărilor achizițiilor și fuziunilor a fost lent.
 Ajutoarele de stat.
 Intreprinderile publice si liberalizarea pietei.

5. Dualitatea de competență
Cea mai importantă problemă procedurală reprezintă dualitatea de competență între
autoritățile comunitare și cele naționale. Există posibilitatea ca, în anumite situații, în cazul unei
practici anticoncurențiale să avem de-a face atât cu o intervenție din partea Comisiei, cât și cu
una din partea autorităților naționale. Acest lucru implică riscul unor hotărâri contradictorii. De
aceea, trebuie rezolvate doua chestiuni extrem de importante, și anume:
 determinarea sferei de aplicare a dreptului comunitar și a celui național;
 posibilitatea intervenției autorităților naționale în aplicarea dreptului comunitar.
În ceea ce privește prima problemă, Tratatul CE prevede că dispozițiile comunitare în
materie de concurență se aplică dacă comerțul dintre statele membre este afectat de practica
interzisă. Daca această condiție nu este îndeplinită este aplicabil doar dreptul național. O
chestiune mult mai dificilă este aceea de a stabili dacă, în cazul în care condiția afectării
comerțului dintre statele membre este îndeplinită, se vor aplica numai regulile comunitare sau
se vor aplica, cumulativ, regulile comunitare și cele naționale. În cazul în care vom răspunde
afirmativ la aceasta intrebare, trebuie să admitem că va exista o colaborare între autoritățile
comunitare și cele naționale.
 Bibliografie

 Butacu C., „ Legislaţia concurenţei. Comentarii şi explicaţii”, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2005
 Cotuţiu A., Sabău G.V., „ Drept român şi comunitar al concurenţei”,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
 Dumitru M., „Dreptul concurenţei”, Ed. Institutul European, Iaşi,
2011
 Iancu V., Iancu C.S., „Dreptul concurenţei comerciale”, Ed. Sitech,
Craiova, 2009
 http:// www.consiliulconcurentei.ro