SEDUCŢŢ IA - OPERAŢŢ IE DE COMUNICARE SOCIALAĂ

1. Parrhesia şi seducţia. Prin opoziţie cu mitul, care este operaţia persuasivaă cu cele mai profunde
raă daă cini culturale, seducţia este operaţia persuasivaă cea mai inocentaă . IÎn raport cu minciuna şi ficţiunea, care
nu au salvare îîn faţa unei instanţe de disuasiune, mitul şi seducţia se apaă raă cu ideea de non-insidiozitate. Dacă
vrem să trăim cinstit trebuie să privim în faţă adevărul. Caă ile caă tre adevaă r sunt cogitaţia şi intuiţia.
Operaţia de seducţie joacaă îîn contul intuiţiei sub o mascaă de cogitaţie. IÎn acest proces de deturnare cognitivaă
sunt mobilizate mijloace semiotice precum vorbirea, kinetica, proxemica, paralimbajul verbal, cronemica ş.a.
Nu poate exista discurs seductiv faă raă un dispozitiv limbajual. IÎn fond, seducţia este efectul patetic şi patemic al
utilizaă rii unui limbaj oarecare. Se desprinde caă seducţia acţioneazaă ca limbaj şi cogitaţie. Discursul saă u este
dublu articulat, cogitaţional şi limbajual: un "gaî nd" seductiv sofistic este antrenat de un limbaj seductiv
retoric. A. Mucchielli consideraă caă se poate delimita o “situaţie de seducţie” (Mucchielli, 2002, p. 93) ce constaă
îîn modificarea unei situaţii normale prin atragerea, ca decisive, a unor elemente seductive: zâmbet, umor,
dezinvoltură, gerare de aparenţe. Seducţia nu are nici o obligaţie faţaă de moralaă . Ea rezultaă la intersecţia
unei retorici a emoţiei cu o cogitaţie a pasiunii, ambele indiferente faţaă de o eticaă strictaă . Discursul adevaă rului
este discursul natural, discursul convictiv. Operaţia de seducţie îînseamnaă un discurs artificial, intenţionat şi
proiectat a fi nenatural, dar care face mari eforturi de a ieşi îîn lume sub acoperirea naturalului. Discursul
natural se sprijinaă îîn acelaşi timp pe o moralaă şi o artaă , acestui fundament grecii îîi spuneau parrhesia.
Vocabula greceascaă desemna vorbirea directaă , vorbirea francaă , acţiunea moralaă de a spune lucrurilor pe
nume, vorbirea pe şleau. Discursul condus de parrhesia nu este unul insidios, prefaă cut ori ascultaî nd de legile
retoricii, vizaî nd îîn sufletul destinatarului producerea de efecte patetice. Michel Foucault gaă seşte parrhesia îîn
discursul filosofilor greci, vorbirea directaă fiind metoda de producţie a lui Socrate, Platon ori Aristotel. IÎn
virtutea acestei convingeri, spunea Aristotel: "Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevaă rul". Discursul
profesorului grec "nu trebuie saă fie unul artificial", "saă nu fie unul de seducţie" (M. Foucault, 2004, p. 351).
Seducţia este una dintre artele iluziei, ale podoabelor, o îîncununare a retoricii sofistice. Producţia seductivaă nu
este o spunere pe care destinatarul saă o poataă veridictiv subiectiva, saă şi-o poataă apropria şi saă -l ajute pe
acesta saă se cunoascaă mai bine pe sine, saă se preocupe mai bine de sine, adicaă îîn atingerea obiectivului
individual fundamental: ameliorarea de sine.
Regula retoricaă a discursului convictiv este, îîn plan limbajual, vorbirea francaă , adicaă parrhesia.
Formularea limbajualaă a discursului convictiv trebuie saă fie directaă , faă raă ocolişuri, faă raă podoabe. Parrhesia
este calea caă tre adevaă rul sinceritaă ţii, totodataă atitudine eticaă şi proceduraă tehnicaă . Ei i se opune seducţia sub
toate formele ei (maă gulire, adulare, flatare şi linguşire). "Anti-vorbirea pe faţaă " a seducţiei este, şi ea, o
proceduraă tehnicaă (de nuanţaă retoricaă ) şi o atitudine moralaă (un ethos inversat). Ambele aceste componente
sunt indispensabile pentru a transmite discursul persuasiv.
2. Schema funcţionalaă a seducţiei. Rostirea persuasivaă vizeazaă un dublu obiectiv: mai îîntaî i diminuarea
suveranitaă ţii destinatarului asupra propriilor emoţii şi asupra veridicţiunii de sine şi, apoi, instaurarea pe
locul diminuaă rii a unei emoţii straă ine interesului destinatarului. Pe de altaă parte, cogitaţional, seducţia
valorificaă o premisaă care celui vizat a fi sedus îîi scapaă . Seducaă torul nu spune totul. El lasaă deoparte intenţionat
o anume premisaă . Seducaă torul renunţaă deci la sinceritatea, libertatea şi deschiderea care fiecaă ruia îîi permit saă
spunaă ce are de spus şi saă formuleze cum exact doreşte s-o facaă . Seducţia interpune un gaî nd seductiv şi o
retoricaă de formulare.
IÎn raport cu convicţiunea ce-şi trage substanţa din parrhesia, din a spune pe faţaă totul, persuasiunea
reprezintaă a nu fi franc pe douaă direcţii: cogitaţional (gaî ndul persuasiv) şi limbajual (retorica, iluzia,
podoabele). Seducţia este duşmanul moral al lucrului comunicat direct. Faptul caă seducţia existaă confirmaă caă
acest duşman al adevaă rului şi al spunerii pe faţaă este unul foarte puternic. Schema funcţionalaă a seducţiei este
una deloc complicataă . Pentru a obţine de la un destinatar o anume conduitaă sau un oarecare comportament şi
pentru a-şi satisface astfel, faă raă ca respectivul s-o ştie, un interes, seducaă torul valorificaă îîn ultimaă instanţaă o
dorinţaă a acestuia. Seducaă torul îîşi instituie influenţa seductivaă prin exploatarea unei dorinţe a sedusului. Prin
urmare, seducţia este o problemaă de generare şi gerare a unei dorinţe. Atunci caî nd nu constataă la sedus
existenţa dorinţei, seducaă torul trebuie s-o provoace, s-o inducaă , s-o genereze. IÎntre seducaă tor şi sedus se
creeazaă un "raport de seducţie" (spune J. Baudrillard, 1987, p. 53), "o relaţionare seductivaă " (precizeazaă
Ţimothy D. Wren, 1997, p. 301). Relaţia seductivaă ţine legate îîn mod complementar douaă persoane interesate.
Seducaă torul este interesat de a-şi satisface un interes prin accentuarea unei dorinţe naturale sau provocarea
unei dorinţe imperioase. Sedusul este interesat saă -şi satisfacaă dorinţa imperativaă . "Provocarea, iar nu dorinţa
este esenţa seducţiei", arataă Jean Baudrillard (1987, p. 52). IÎn demersul saă u, seducaă torul nu are la dispoziţie
decaî t un singur, un unic inocent instrument: limbajul. Seducţia se aflaă îîn afara constraî ngerii. Ea nu cunoaşte
calea obligaţiei. IÎn seducţie, forţa nu are nici un cuvaî nt de spus. Seducaă torul se serveşte de limbaj pentru a
obţine ceea ce vrea. Se foloseşte, de asemenea, de dorinţa sedusului pe care fie o staî rneşte, fie o consolideazaă .
Seducaă torul obţine de la sedus o dorinţaă ce animaă un comportament. Prin inducerea de dorinţe artificiale ori
îîntaă rirea uneia naturale, dar debile, seducaă torul se interpune îîntre "sedus" şi practica sa, îîntre sinele acestuia
şi conduita sa. Seducaă torul îîl îîmpiedicaă pe sedus saă se cunoascaă pe sine şi saă se preocupe de sine. Prin dorinţa
care-l conduce, sedusul ajunge un neputincios: sedusul nu se mai poate opune. De acum, îîl îîmpinge nu
seducaă torul, ci propria sa dorinţaă . Sedusul daă suveranitatea de sine pe o dorinţaă . Seducţia genereazaă şi
gereazaă aparenţele. Ea lucreazaă pe spaţiul verosimilului. Numele adevaă rat al verosimilului aparenţei este
amaă gire. Dorinţele sedusului sunt efecte ale amaă girii produse de seducator. IÎn procesul seductiv are loc o
dispariţie a evidenţei şi a ordinii, ceea ce permite infiltrarea aparenţei. Nu este îînsaă vorba de orice fel de
aparenţaă . Seducţia mizeazaă pe aparenţele fascinante, îîncaî ntaă toare. Seducaă torul îîncaî ntaă . Amaă girea realizeazaă
douaă scopuri deodataă : provoacaă şi promite. Domeniul seducţiei se arataă a fi îîncaî ntaă torul şi fascinantul.
3. Obiect şi mesaj seductiv. Obiecte ale seducţiei pot fi: succesul, faima, banii, iubirea, celebritatea,
respectul, prestigiul, importanţa, puterea. Ţ. Wren arataă caă "faima seduce la fel precum iubirea, succesul şi
puterea" (Wren, 1997, p. 253).
Obiectele seducţiei îîncaî ntaă prin promisiunea de respect, recunoaştere şi influenţaă asupra celorlalţi sau
din partea celorlalţi. Prin faptul caă provoacaă şi promite amaă giri, seducţia este "viitorul" unei promisiuni îîn

2
caă dere. Omul este o fiinţaă care oferaă . Omul onest îîşi oferaă adevaă rul, el acţioneazaă convictiv. Seducaă torul, îîn
schimb, oferaă verosimilul, aparenţa, amaă girea sub formaă de adevaă r. Mai mult decaî t oferaă , el stimuleazaă .
Seducaă torul oferaă o aparenţaă şi stimuleazaă o dorinţaă . De asemenea, corelat, el oferaă şi un potenţial de
îîmplinire.
IÎncaî ntarea din miezul seducţiei vine nu din dorinţa de a obţine ceva, ci din "aparenţa" unui potenţial de
îîmplinire a dorinţei. Spre deosebire de claritatea cu care vorbeşte despre dorinţe, seducţia vorbeşte
ambiguu despre câştigurile promise. Mesajul seductiv încântă şi oferă, amăgeşte şi promite, face vizibil
un potenţial de împlinire. Doar atât. Seducţia nu pune la dispoziţie garanţii.
Operaţia de seducţie este cea mai rapidaă dintre operaţiile persuasive. Seducţia este un şoc. Seducţia
este rapidaă , "provocarea este mai rapidaă decaî t comunicarea", precizeazaă Baudrillard (1987, p. 86). Ea este,
spunem noi, obligataă saă fie rapidaă . Rapiditatea seducţiei este condiţia ei de existenţaă , nu de eficienţaă .
Construind pe aparenţe, seducţia nu trebuie saă lase sedusului timp pentru a dezamorsa aparenţa şi a demonta
amaă girea. Sedusul nu trebuie laă sat saă punaă îîncaî ntarea îîn contact cu potenţialul de îîmplinire a dorinţei. IÎn clipa
îîn care cineva ar confrunta promisiunea cu provocarea, seducţia ar intra pe faă gaşul eşecului. De altfel,
principala modalitate de disuasiune pentru cazurile de seducţie o reprezintaă confruntarea dintre fascinaţie şi
potenţialul de îîmplinire a dorinţei. Seducaă torul introduce îîn suveranitatea de sine a celui vizat un discurs îîn
afara intereselor acestuia din urmaă . Odataă instalat, discursul seductiv, el îînstraă ineazaă pe sedus de autoritatea
asupra sinelui propriu şi-l conecteazaă la comenzile exogene, ale discursului seductiv. Incapabil de a-şi paă stra
autonomia, cel sedus cade îîn capcana seducţiei din care nu va mai ieşi decaî t ca subordonat premiselor
seductive. Seducţia distruge deci controlul sinelui asupra dorinţelor proprii: din afaraă , acestuia îîi sunt induse,
consolidate ori sugerate dorinţe şi stimulate energii de concretizare a acestor dorinţe. Sedusul nu se aflaă doar
îîntr-o poziţie de inferioritate, el este definitiv capturat de dorinţe straă ine proiectului saă u de viaţaă . Sedusul
traă ieşte o dorinţaă indusaă de dorinţele altuia. El traă ieşte dupaă dorinţele altuia. Marea îîncercare a seducaă torului
o reprezintaă instalarea îîntre eul cotidian al sedusului şi sinele acestuia a unei dorinţe insidioase. Acesta nu
face decaî t saă interpunaă un discurs şi saă mizeze pe amorsarea unei dorinţe, pe subiectivarea unei doleanţe.
Seducţia induce îîn eroare dorinţele celui sedus. Ea se joacaă pur şi simplu cu dorinţele. Fondul pe care ea
acţioneazaă este verosimilul sub formaă de aparenţaă şi aparenţa dusaă spre amaă gire. Acest fond se obţine prin
dispersarea evidenţelor şi prin subminarea ordinii emoţionale. "Aparenţa, arataă J. Baudrillard (1987, p. 55),
este spaţiul seducţiei". Spaţiul seductiv este un spaţiu ceremonial, contestabil şi totuşi sugestiv. IÎn acest
spaţiu, eul unui individ, al fiecaă rui individ dintr-o masaă , eul îîn general este pervertit, este îînstraă inat de sine
caă tre o dorinţaă alogenaă , veneticaă . Dorinţa seductivaă este o dorinţaă maleficaă . Prima îînclinaţie a fiinţei îîn
societate o constituie dovedirea existenţei proprii. Strategia seducţiei este de a aduce lucrurile îîn aparenţa
puraă , de a le face saă straă luceascaă , saă îîncaî nte, saă fascineze, saă captiveze, saă scaî nteieze, saă orbeascaă prin
straă lucire. Realitatea este determinataă saă se epuizeze îîn jocul aparenţelor. Senzaţia creataă este caă existaă
secrete îîn aparenţe şi caă individul pentru a avea acces la secretele obiectelor seductive (faimaă , succes, putere,
iubire etc.) trebuie saă se conformeze dorinţei ce i se induce, ce i se inculcaă . Sedusul este influenţat saă creadaă şi

3
saă nu interpreteze. Pentru a avea drumul deschis spre secretul ce pune la dispoziţie obiectul seductiv,
sedusului i se infiltreazaă ideea caă dorinţa sugerataă este insolubilaă şi indescifrabilaă , prin urmare nu trebuie s-o
cerceteze. Sedusul este îîmpins saă se mulţumeascaă doar cu îîncaî ntarea, farmecul, fascinaţia aparenţelor ce
promit îîmplinirea. Seducţia apare ca tacticaă de a face saă circule şi saă se mişte aparenţa ca secret.
Adevaă rul nu are nimic seducaă tor. Ca atare, seducţia renunţaă la adevaă r, ea valorificaă esenţa provocatoare
şi secretaă a aparenţelor. Seducţia valorificaă verosimilul.
Dorinţa seductivaă este o dorinţaă maleficaă . De aici porneşte orice seducţie. Acceptarea acesteia face
seducţia de neocolit. IÎn aceastaă ipotezaă , J. Baudrillard (1987, p. 64) are dreptate: "seducţia va fi inevitabilaă , iar
aparenţa, permanent victorioasaă ".
Singura modalitate de disuasiune anti-seductivaă o reprezintaă o neostoitaă veghe asupra sensurilor
fascinante şi o îîndaî rjitaă luptaă pentru neutralizarea aparenţelor.
4. Formele seducţiei. Seducţia are patru forme: maă gulirea, adularea, flatarea şi linguşirea. Ele se
deosebesc îîn primul raî nd prin raportul de simetrie (de egalitate) sau de complementaritate (inegalitate) care
comandaă îîn subsidiar situaţia de seducţie.
Maă gulirea are loc fie îîntre egali, fie îîntre actanţi situaţi ierarhic. Adularea se produce îîn genere îîn
raporturile sociale complementare, fiind preponderentaă adularea superiorului de caă tre inferior. Flatarea este
indiferentaă faţaă de raportul simetrie-complementaritate. Alex Mucchielli arataă caă ceea ce îîi face pe oameni
binevoitori, caî nd sunt flataţi, este nevoia interioaraă a fiecaă ruia de a fi recunoscut. "Orice compliment, orice
laudaă , orice flatare îîl poziţioneazaă pe autorul lor îîn ipostaza de a recunoaşte valoarea celuilalt" (Mucchielli,
2002, p. 65). Apar astfel simultan constituirea unei relaţii de recunoaştere şi constituirea celuilalt drept
persoanaă demnaă de a fi apreciataă . Poziţionarea şi identitatea dau valoare, la raî ndul lor, cuvintelor ce vor fi
rostite de emiţaă torul complimentelor. IÎn mare, ceea ce va spune acesta va fi la fel de important ca şi
complimentul îînsuşi. "Flatarea, accentueazaă Mucchielli (2002, p. 65), daă naştere unei identitaă ţi valoroase (a
celui flatat); la raî ndul saă u, flatatul conferaă celui care l-a complimentat o identitate de persoanaă demnaă de a fi
ascultataă ". Mesajele flatatorului devin, prin flatare, mai pline de valoare. Cea mai importantaă formaă şi cea mai
plinaă de efecte modalitate de seducţie o reprezintaă linguşirea. IÎn relaţia de linguşire sunt angrenaţi un inferior
şi un superior. Linguşitorul se serveşte de limbaj pentru a obţine de la superior ceea ce el doreşte. Folosindu-
se astfel de superioritatea superiorului, el nu face decaî t s-o îîntaă reascaă . Şi o îîntaă reşte pentru simplul motiv caă
linguşitorul este cel care obţine ceea ce vrea din partea superiorului, fie profitaî nd de generozitatea acestuia,
fie faă caî ndu-l pe acesta saă creadaă caă el este cel mai puternic, cel mai bogat, cel mai frumos, cel mai inteligent
etc. De fapt, îîl face saă creadaă caă este ceva "mai" decaî t îîn realitate este. Linguşitorul apare, prin urmare, ca fiind
cel care ne îîmpiedicaă saă ne cunoaştem pe noi îînşine, aşa cum suntem îîn felul nostru. Linguşitorul este cel care-
l staî jeneşte pe superior de a se ocupa de el îînsuşi aşa cum se cuvine. IÎi spune caă este "mai". IÎncaî ntat,
superiorul crede aceasta şi se consideraă astfel. Consideraî ndu-se "mai" caî nd îîn esenţaă nu este, linguşitul nu se
cunoaşte pe sine. Necunoscaî ndu-se cu exactitate pe sine, el nu se poate preocupa de sine ca de el îînsuşi.
Linguşitul se va îîngriji, de fapt, de o altaă "persoanaă " decaî t cea care este el îînsuşi. Linguşitorul îîl determinaă pe

4
linguşit la o dedublare ireversibilaă . IÎn aceastaă dialecticaă a seducţiei, cel care pierde este cel linguşit: sedus,
linguşitul se pierde pe sine de sub control. Linguşitorul se aflaă faţaă de superiorul saă u îîntr-o situaţie care-l va
face pe acesta din urmaă saă fie ca şi neputincios faţaă de el. Linguşirea duce la un fel de egalizare. IÎn linguşirea
realizataă de linguşitor, superiorul va gaă si o imagine de sine abuzivaă , falsaă , artificialaă , se va regaă si pe sine faă raă s-
o ştie, ca pe un altul. Va gaă si o imagine care-l va induce îîn eroare şi care, îîn consecinţaă , îîl va pune îîntr-o situaţie
de slaă biciune faţaă de linguşitor, ca de altfel şi faţaă de ceilalţi, şi paî naă la urmaă chiar faţaă de el îînsuşi. Linguşirea
îîl face neputincios şi orb pe cel caă ruia îîi este adresataă . Linguşirea produce pierderea suveranitaă ţii de sine.
Linguşirea are loc printr-un discurs linguşitor. IÎn acest mod, linguşitul primeşte un discurs straă in, faă raă saă -şi
dea seama caă , deşi i se arataă caă este mai puternic decaî t este, prin subiectivarea discursului devine mai puţin
puternic decaî t era. Acest discurs straă in îîi creeazaă şi totodataă îîi satisface îîn "maă rire" o dorinţaă de preamaă rire.
IÎn felul acesta, cel linguşit, îîn raportul saă u cu sine îînsuşi, ca urmare a propriei insuficienţe, se trezeşte
dependent de linguşitor. Linguşitor poate fi oricine. Deci linguşitor este un altul, caă ci nu existaă autolinguşire.
Fiind un altul, linguşitorul poate saă disparaă şi saă transforme imaginea linguşitoare îîntr-o capcanaă . M. Foucault
(2004, p. 362), descoperaă caă linguşitorul nu depinde numai de un altul, el "mai depinde, îîn plus, de falsitatea
discursului care i-l adreseazaă linguşitorul". Raportul cu sine al celui linguşit, subiectivitatea sa, este îîn
consecinţaă un raport de insuficienţaă care trece prin altul şi, totodataă , un raport de falsitate care trece prin
minciuna celuilalt. Seducţia se profileazaă ca o avansare îîncaî ntaă toare de aparenţe malefice. "IÎnainte de a fi
creataă , lumea a fost sedusaă ", arataă J. Baudrillard (1987, p. 63). Pe de altaă parte, un alt specialist îîn seducţie, Ţ.
D. Wren (1997, p. 15), precizeazaă caă "traă im îîntr-o societate a seducţiei". Ambele teze trebuie luate sub
beneficiu de inventar, caă ci lumea putea saă existe şi faă raă seducţie, iar societatea contemporanaă este şi o
societate a mitului, a minciunii, a ficţiunii, nu numai a seducţiei.
Cu toate acestea, nu este de negat caă seducţia are un rol important nu doar îîn relaţiile interpersonale,
ci şi îîn publicitate, reclamaă , finanţe, politicaă , Ţ. D. Wren (1997, p. 14). Audienţa politicaă a unui om de stat
depinde îîntr-o maă suraă îînsemnataă de mecanismele seducţiei, la fel precum serviciile secretarelor sunt
dependente de ele. Jurnaliştii, miniştrii, politicienii, oamenii de afaceri etc., cu toţii, folosesc armele seducţiei
îîn diferite limbaje (verbal, proxemic, paraverbal, kinetic, al atingerii, al privirii, al corpului etc.). Dintre
acţiunile de persuasiune, cel mai mult mizeazaă pe seducţie propaganda.