Dimensiuni arhetipale ale psihicului, o carte despre analiză, despre omul modern și aventura vieții

care poate fi găsită numai pe tărîmul interior al inconștientului; Psihic și materie, unde în
douăsprezece capitole discută despre timp, sincronicitate, ideea alchimică a macrocosmosului și
microcosmosului;

Probabil una din temele cel mai greu de acceptat de moderni și contemporani provine din
„abordarea” tendențioasă și unilaterală a alchimiștilor, „șarlatani” care pretindeau că transmută,
popular preschimbă, plumbul în aur. De aceea referința constantă a alchimiștilor la materie, prima
materia, trebuie dusă mai departe decît sensul primar, lipsit de spiritualitate.

Redînd și interpretînd ample pasaje din Olimpiodor sau Zosimos, nume ilustre ale alchimiei grecești,
Marie- Louise von Franz vorbește despre plumb, despre piatra aurie, despre modelare, cu trimiteri la
psihologie și îndemnul ca omul să se întoarcă la ființa originară din el, aici fiind o trimitere la mitul lui
Adam și la căderea sa care trebuie urmată de revenirea la ceea ce a fost înainte de izgonirea în lume,
la „recrearea lui Adam în tărîmul celest, a acelui Adam căzut, care trăiește ca o scînteie de lumină în
fiecare ființă umană.”

Studiind textele alchimice latineşti timpurii, C.G. Jung vorbea despre o atitudine în care alchimistul,
căutînd secretul divin al materiei, şi-a proiectat propriul inconştient în esenţa, necunoscută lui, a
substanţei. Autorul acestui tratat unic prezintă o trăire religioasă, o experienţă nemijlocită a
inconştientului, în termeni psihologici. Bernard Gorceix urmărind revelaţia biblică şi ştiinţa alchimică
afirmă că atît creştinul cît și alchimistul au același maestru, mai curînd maestră – Înțelepciunea, iar
itinerariul lor este comparabil, asemănător, sapienţial şi alchimic, sau cum afirmă autorul tratatului:
„Drumurile ei (ale Înţelepciunii, n.n.) sînt lucrări frumoase şi demne de laudă, deloc de dispreţ sau
urîte, iar cărările ei sînt măsurate şi deloc grăbite, ci legate de perseverenţa muncii de durată. Ea este
un pom al vieţii pentru toţi care o cuprind şi o lumină care nu se stinge niciodată.”

Alchimia elenistică propovăduia ceea ce avea să analizeze Mircea Eliade: „funcţia iniţiatică a
suferinţei”, iar creştinismul avea să fie, mai mult decît orice altă religie, locul în care sacrificiul era
singurul mjloc de a domina spectrul morţii. Celebrînd căsătoria contrariilor şi „misterul împreunării
contrariilor” alchimia totdeauna a vorbit de un pămînt nou, de un corp nou care şterge angoasele
timpului, coruperea, boala.