Lucian Blaga

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” și „Lumina”

1. Menţionarea a patru trăsături ale perioadei sau ale curentului cultural/literar, care
se regăsesc ȋn lirica lui Lucian Blaga

Perioada interbelică va sta la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în

revistele „Viaţa românească" a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea" a lui Nichifor Crainic
şi a modernismului promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E.
Lovinescu. Inspirându-se din „Teoria imitaţiei" a lui Gabriel Tarde, acesta va fundamenta
„principiul sincronismului” şi va considera oportună reorientarea literaturii dinspre temele de
extracţie rurală spre cele citadine, cultivarea poeziei şi prozei obiective şi intelectualizarea
acestora. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă” şi
„Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în poezie Tudor Arghezi, ca reprezentant al
modernismului clasicizant, Lucian Blaga, fundamentând modernismul filozofic
expresionist și Ion Barbu, ca reprezentant al ermetismului.
Volumul de debut din 1919, „Poemele luminii” îl consacră pe Lucian Blaga ca pe o nouă
izbândă a liricii româneşti, după „poetul nepereche”, volumele: „Paşii profetului, „În marea
trecere”, „Laudă somnului”, „La cumpăna apelor”, „Nebănuitele trepte” demonstrând
acest lucru pe deplin. Modul în care abordează temele creaţiei sale: iubirea – „Izvorul nopții”,
natura – „Gorunul”, istoria – „Zamolxe”, mitul – „Moartea lui Pan”, conştiinţa –„Am înțeles
păcatul ce apasă peste casa mea” şi, evident, tema creaţiei, îl afirmă pe acest „poet al luminii”
ca expresionist prin tensiunea extatică, transcenderea realităţii, voinţa creatoare,
năzuinţa spre absolut, aspecte evidențiate în arta sa poetică „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii”, și în poezia „Lumina”, integrate volumului de debut.

2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menţionate, valorificând două texte poetice

aparţinând lui Lucian Blaga

Două particularități ale poemelor care fac posibilă încadrarea în modernism, fiind
implicit trăsături ale acestei direcții literare sunt proiecția filozofică și transcenderea
realității. Modernismul promovează ca principiu dominant sincronizarea literaturii cu științele,
aspect evidențiat la Blaga inclusiv în această poezie prin proiecția filosofică. Astfel, ca filosof,
Lucian Blaga consideră că lumea a fost creată de „Marele Anonim”, acesta creând o lume
profund misterioasă, plină de „toturi perfecte”, sau „diferenţiale divine”. Între el şi lume
creatorul a aşezat o „cenzură transcendentă”, care se depărtează de om pe măsură ce acesta
încearcă să se apropie de ea, deoarece omul, cu cât cunoaşte mai multe, cu atât îşi dă seama cât
de multe nu cunoaşte. Cele două zone ale misterului – revelat, respectiv potențat – sunt numite
de criticul Emil Alexandrescu zona fanicului și cea a cripticului. În punctul cel mai îndepărtat
al cripticului s-ar afla Marele Anonim însuși. Omul accede la cunoaşterea lumii în două forme:
„cunoaşterea paradisiacă” sau ştiinţifică, aceasta fiind sortită eşecului, deoarece distruge
misterul şi „cunoaşterea luciferică” sau artistică, superioară celeilalte, deoarece potenţează
misterul, Blaga considerând că „există pentru fiinţa omenească o singură şansă de a lua contact
cu realitatea însăşi”, nu prin simţuri, nu prin idee, ci „prin punere de probleme, prin deschidere
de mistere ca atare”. Este astfel evidentă atitudinea lui Blaga ca poet, om şi gânditor în faţa
tainelor Universului: „omul trebuie să fie un creator – de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea
absolutului”, bucurie pe care o exprimă și în arta sa poetică „Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii” și în textul secund din volumul de debut, „Lumina”.
 Transcenderea realității este o trăsătură definitorie a expresionismului, curent integrat
modernismului interbelic. Ideea de proiecție dincolo de contingent este evidențiată în aceste
poezii inclusiv în primul element de paratextualitate, adică titlul. Acesta este format din
pronumele de persoana I, marcă a eului liric exprimat subiectiv, negaţia care anulează lexemul
a cărui signaletică dominantă este duritatea -„strivesc” în raport cu eul liric, şi „corola de minuni
a lumii”- ansamblu de minuni ale divinităţii, ce beneficiazã de un caracter exhaustiv, acesta
evidenţiind preferința pentru mister a lui Blaga. Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim
vers, iar sensul său, îmbogăţit prin seria de antiteze şi lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile
finale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/[...]/ căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi
morminte”. În cel de-al doilea text analizat, titlul face aluzie la mitul cosmogonic, la lumina
creației universale, asociate în cele din urmă misterului feminin. Poezia este, astfel, un act de
creaţie, iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocitã a formelor
concrete: „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd/ oare nu e un strop din
lumina/creată în ziua dintâi/ din lumina aceea însetată adânc de viață.”
3. Evidenţierea modului ȋn care se reflectă tema şi viziunea despre lume ȋn cele două
texte poetice alese

Poemul „Lumina” asociază tema iubirii cu tema cosmogonică, într-o viziune originală
asupra lumii și a existenței în orizontul misterului. Imaginea pregenezei este sugerată prin forța
expresivă a cuvintelor nimicul și întunericul: „Nimicul zăcea-n agonie,/când singur plutea-n
întuneric.” Imaginea poate fi asociată haosului primordial, genunii eminesciene ipostaziate în
Scrisoarea I. Trezirea se produce sub semnul misterului într-un gest imperativ: „Și dat-a un
semn Nepătrunsul/Să fie lumină”. Rolul esențial în trecerea de la întuneric la lumină aparține
Marelui Anonim, Nepătrunsul, care trezește setea, simbol al cunoașterii. Imaginea lumii nou
apărute stă sub semnul tripartiției fenomenale: mare de lumină, vifor de lumină și sete. Lumina
se mută în ochii iubitei, iubirea reținând astfel misterul genezei cosmice. Iubirea devine o formă
de cunoaștere a sinelui și a tainelor lumii și în poezia manifest literar care deschide vol. de
debut: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.” Artă poetică modernistă, poezia supusă
demersului interpretativ configurează menirea artei Cuvântului și a artistului. Pornind de la
tema filosofică a cunoașterii, Blaga construiește un text liric bazat pe antiteza lumină-
întuneric, ca forme de manifestare a misterului. Universul este asociat cu o corolă de minuni, o
sumă de taine care se revelează eului liric sub forma unor simboluri: flori, ochi, buze, morminte.
Se adoptă astfel două atitudini poetice: o cunoaștere de tip luciferic care sporește taina, respectiv
o cunoaștere paradisiacă, care strivește, ucide nepătrunsul ascuns în adâncimi de întuneric.
Rolul poetului este acela de a spori misterul, menire asumată încă din primele versuri: „Nu
ucid/cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/în calea mea.” Iubirea, cosmogonia și cunoașterea sunt
temele constante ale viziunii poetice expresioniste, amprentă stilistică a liricii blagiene.
4. Prezentarea câte unei particularităţi de limbaj din fiecare text poetic ales

Stilistic, poezia „Lumina” se bazează pe o amplă interogație adresată iubitei, instanță

referențială desemnată printr-un adjectiv în vocativ: minunato. Acesta înscrie feminitatea în
paradigma misterului și a miracolului. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se construiește
pe baza enumerației și a antitezei: lumina mea/lumina altora, eu/ alții, nu ucid/sugrumă.
Lirismul subiectiv este o particularitate a ambelor poezii, validând tensiunea lirică
expresionistă: „dar eu/ eu cu lumina mea/ sporesc”, „lumina, ce-o simt năvălindu-mi/ în piept,
când te văd.” La nivel prozodic, poeziile se descătușează de rigorile formale clasice, fiind
construite prin tehnica ingambamentului, prin continuarea ideii poetice dintr-un vers, în
următoarele, cu inițială mică.
5. Susţinerea unei opinii despre lirica lui Lucian Blaga, valorificând mesajul din
următoarea secvenţă critică: -- aici trebuie raportare concretă la citatul regăsit pe
foaia de concurs

Concluzie
Lucian Blaga a considerat că menirea poetului nu este aceea de a mânui cuvintele, ci de
a le mântui, de a le scoate din starea naturală și a le aduce în starea de grație. Cele două poezii
analizate validează o concepție modernă asupra menirii creatoare, ca datorie, asumare a
destinului artistic, dar mai ales ca parte integrantă în misterul universal, prin iubire. Criticul
literar Ion Pop îl apreciază pe Lucian Blaga atât ca poet al nopții, cât și al luminii, încă de la
începuturile creației sale, acesta debutând cu Poemele luminii la o vârstă fragedă sub povara
copleșitoare a eminescianismului, pe care l-a depășit grație viziunii sale expresioniste.