Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deținând funcții

politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta
Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă.

Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lwów, Uniunea statală polono-lituaniană, la Școala
Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și
poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.

În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar,
iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.

A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii [2] și a fost înmormântat într-o criptă
de la mănăstirea Bistrița din Moldova.

1590 Acesta este, cu aproximatie, anul in care s-a nascut Grigore Ureche. Descendent al unei
familii boieresti atestata la inceputul secolului al XV-lea, cronicarul Grigore Ureche este fiul
vornicului Nestor Ureche, mare si iscusit boier moldovean considerat pe atunci una din cele mai
marcante personalitati politice ale Tarii Moldovei (purtator de solii la Poarta, mare logofat si
mare vornic).

1604 Conform datelor lui Mihail Kogalniceanu folosite in "Notitie biografica a cronicarilor
Moldaviei", in Letopisetele Moldovei, “Marele logofat Nestor Ureche cu sotia sa Mitrofana au
zidit, in anul 1604, manastirea Secul, unde ei si sunt ingropati.”

1607 In acest an Nestor Ureche primeste indigenatul polon. In ce priveste anul si data de
nastere ale cronicarului nu s-au pastrat nici un document concret si nicio marturisire personala
care ne-ar indica o data mai mult sau mai putin sigura. Ca urmare a acestui fapt, incepand cu
Mihail Kogalniceanu, primul sau biograf, majoritatea cercetatorilor si istoricilor literari s-au
abtinut sa se pronunte in aceasta privinta. Dupa afirmatia cercetatorului literar Dumitru Velicu
(Velicu D. Grigore Ureche. Colectia “Universitas, Editura “Minerva”, Bucuresti 1979, p. 64, “locul
nasterii”, acesta este, desigur, Moldova, foarte probabil la Goesti, in tinutul Carligaturii (azi sat
tinand de comuna Ungheni, judetul Iasi)”.

1607-1616 In urma conditiilor politice din Moldova, defavorabile familiei, copilaria si

adolescenta Grigore Ureche si le petrece in Polonia, unde se refugiase tatal sau si al carei
indigenat il primise. Aici va trebui sa se afle prima parte a vietii. Viitorul cronicar primeste lectii
la scoala Fratiei Ortodoxe din Lvov, membrul careia era tatal sau Nestor-Moldoveanul, cum era
numit aici, scoala ce-si avea clasele de studii in incinta Bisericii Moldovenesti. Tot in Polonia
boierul moldovean il inscrie la colegiul iezuit cu profil umanistic din Lvov.
Constantin Negruzzi, biografie (1808 - 1868)

Constantin Negruzzi, scriitor român

Constantin Negruzzi, scriitor român

Constantin (Costache) Negruzzi (1808, satul Hermeziu, judeţul Iaşi – 24 august 1868) a fost un
om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă.

Născut în Trifeştii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropiera Prutului, lângă Iaşi, este fiul lui Dinu
Negruzzi, de origine răzăşească, ajuns boiernaş în rang de paharnic, şi al Sofiei Hermeziu. Şi-a
început învăţătura în greaca cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar
româneşte învăţă singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un
articol intitulat Cum am învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă
asupra metodelor întrebuinţate de profesorii din acea vreme.

Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face cunoştinţă cu
poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant francez de la care
ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări
literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822.

Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum făceau toţi
fiii de boieri pe atunci.

În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de
Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioţilor de peste
munţi, studie istoria şi dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa
domnului şi boierilor din timpul său.

Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul

Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu şi
Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar
al oraşului Iaşi.

Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile statului,
reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub
domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sf.
Spiridon.

Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Şalul negru după Alexandr Puşkin. Apoi întreprinde
traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să întrebuinţeze un
vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în româneşte, mai ales în timpul când scria
Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) şi pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea
autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reuşite cităm Uriaşul. O altă traducere
importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseşte, făcută împreună cu Alexandru
Donici.

Negruzzi a scris şi poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui.
Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat
câtva, dar interesul şi calităţile poetice scad de la un moment şi de aci încolo este numai o
cronică rimată.

Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinereţelor
(1857). În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal,
de exemplu Zoe (1829) şi O alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e bine condusă şi plină
de interes, iar limba e românească şi cu expresiuni nimerite. Fiziologia provinţialului reprezintă
poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română.

Tot în această grupă intră şi povestea Toderică, jucătorul de cărţi (1844), imitată cu destulă
libertate după Federico de Prosper Mérimée.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este Alexandru
Lăpuşneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referinţă ale literaturii
române.

A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În unele se
găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte notiţe despre diferiţi
scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte amintiri personale sau povestiri din istoria ţării. Tonul
este în genere glumeţ, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase şi tratează
şi asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie şi la limbă. Scrisorile au fost
publicate antum în volumul Negru pe alb.

Negruzzi ia parte la discuţiile cu Ion Heliade Rădulescu şi cu ardelenii şi înfăţişează, chiar din
primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat
izvor de informaţii de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voieşte să cunoască viaţa
socială şi culturală a epocii dintre 1838-39.

Negruzzi s-a ocupat şi de teatru. Ştim că a fost unul din cei care au pornit mişcarea din 1840.
Pentru aceasta a tradus din franceză şi a scris şi lucrări originale - slabe ca întocmire dramatică,
dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act (1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în
care îşi propune să ridiculizeze pe purişti şi neologişti.

Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii Vechi.