LICEUL ENERGETIC TG-JIU JUDETUL GORJ

PROIECT
PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A
COMPETENTELOR PROFESIONALE
NIVEL 4

Calificare: TEHNICIAN OPERATOR IN TELEMATICA

Coordonator :

Absolvent
Bilan Ștefan-Octavian

2018

1
 LICEUL ENERGETIC TG-JIU JUDETUL GORJ

Programe de
software pentru
transmisia de date

Coordonator :
Absolvent
Bilan Ștefan-Octavian

2018

2
 CUPRINS

Cuprins......................................................................................................3
Argument……………………………………….............................................4
1.Generalitati ………………………………………………......….................5
2.Transmisia asincronă...………………..…….….....................................7
2.1.Transmisia asincronă UART....................………...............................9
3.Transmisia sincronă...............................................….............................10
3.1.Sincronizarea la nivel de bit...............................................................12
3.2.Circuite de control al transmisiei........................................................13
4.Fibră optică..........................................................................................14
5.Programe de software..........................................................................15
Bibliografie…………………………………………….......…..................….16

3
 Argument

Tema proiectului “Programe de software pentru

transmisia de date ” a fost aleasa din tematica propusa si aprobata
de Consiliul de Administratie al Liceului Energetic. La realizarea
temei s-a avut in vedere cunostintele dobandite la modulele
tehnice in cei patru ani de liceu.
Structurarea lucrarii s-a realizat tinand cont de indicatiile
profesorului coordonator, prezentandu-se urmatoarele:
 Generalitati
 Transmisia asincronă
 Transmisia asincronă UART
 Transmisia sincronă
 Sincronizarea la nivel de bit
 Circuite de control al transmisiei

In partea de generalitati s-a prezentat: Transmisia

sincronă- Transmisia asincronă

S-au prezentat urmatoarele obiective:

 Transmisia asincronă
 Transmisia sincronă

4
1. Generalitati
Definiţie: Prin comunicaţie de date se înţelege schimbul de
informaţie numerică codificată între două DTE.
Trebuie făcută distincţia între termenii "dată" şi "informaţie".
Termenul "dată" este folosit pentru a desemna un set sau un bloc
de caractere numerice sau alfabetice codificate ce sunt schimbate
între două echipamente. În cadrul comunicaţiei de date în afara
transferului acestui tip de date este de asemenea necesar ca cele
două echipamente să schimbe şi diverse mesaje de control (de
exemplu pentru a preveni sau corecta erorile de transfer). De aceea
termenul de informaţie este folosit cu un înteles mai larg
desemnând atât date cât şi mesaje de control.
Comunicaţia de date se ocupă nu numai cu modul de transmisie
a datelor printr-un mediu de transmisie fizic ci şi cu tehnicile ce
trebuie folosite pentru detectarea şi corectarea erorilor de
transmisie, cu controlul ratei de transfer a datelor şi stabilirea
formatului datelor ce trebuie transferate.
Din punct de vedere al numărului de linii ce interconectează
două echipamente se deosebesc două tipuri de conexiuni:
1. modul de transfer paralel presupune folosirea câte unui fir pentru
fiecare bit de date (al unui cuvânt). Aceasta înseamnă că mai
multe fire sunt folosite pentru interconectarea a două DTE. Din
acest motiv modul de transfer paralel nu se foloseşte decât în
cazul în care distanţa între DTE este mică.
2. modul de transfer serial presupune folosirea unei singure perechi
de fire pentru interconectarea echipamentelor.
La un moment dat pe linie se transmite un singur bit, pentru
fiecare bit fiind alocat un interval de timp fix. Viteza de transfer este

5
mai mică decât în cazul 1 dar distanţa între DTE poate fi mult mai
mare.
Cele două moduri de operare sunt reprezentate în figura 3.1.
Comunicaţia de date între două echipamente se poate realiza în
trei moduri:
1. simplex: presupune transmisia datelor într-o singură direcţie.
2. half-duplex: presupune transferul de date alternativ între cele
două echipamente. Când unul din echipamente se află în starea
de emisie celălalt se află în recepţie.
3. duplex (full-duplex): presupune schimbul de date în ambele
direcţii simultan.
Datele ce sunt transferate între două DTE sunt formate din
unităţi de lungime fixă, de obicei de câte 8 biţi. De exemplu când un
terminal comunică cu un calculator fiecare caracter tastat este
codificat într-o valoare binară de 8 biţi, întregul mesaj fiind format
dintr-un şir de astfel de caractere codificate. Deoarece fiecare
caracter este transmis serial, echipamentul receptor pentru a
decodifica şi interpreta corect biţii transmişi trebuie să cunoască:
 rata de emisie a biţilor (durata unei celule bit);
 începutul şi sfârşitul fiecărui caracter (octet);
 începutul şi sfârşitul fiecărui mesaj complet (bloc).

Aceşti trei factori sunt cunoscuţi sub numele de sincronism la

nivel de bit, sincronism la nivel de caracter şi sincronism la
nivel de bloc.
Din acest punct de vedere comunicaţia între două echipamente
poate fi de două tipuri:
1) asincronă - dacă ceasul receptorului este independent de cel
al emiţătorului.

6
 2) sincronă - dacă ceasurile emiţătorului şi receptorului sunt
sincrone.
În cazul în care datele ce trebuie transmise sunt formate din
caractere separate de intervale de timp de lungime aleatoare atunci
fiecare caracter este transmis independent şi receptorul se
sincronizează la începutul fiecărui nou caracter primit. Pentru acest
tip de comunicaţie se foloseşte transmisia asincronă.

2.Transmisia asincronă

Această metodă este folosită atunci când datele ce trebuie

transmise sunt generate la intervale de timp aleatoare de exemplu
atunci când un utilizator comunică de la un videoterminal cu un
calculator. În acest caz intervalul de timp între două caractere
tastate este de lungime aleatoare. Aceasta înseamnă că pe linia de
transmisie semnalul va fi pentru un timp mai lung în starea de idle
(off).
În cazul acestui tip de comunicare este necesar ca receptorul să
fie capabil să se resincronizeze la începutul fiecărui nou caracter
recepţionat. Pentru a realiza acest lucru trebuie ca fiecare caracter

7
să fie încadrat de un bit de start şi unul sau mai mulţi biţi de stop
aşa cum se arată în figura urmatoare

Aşa cum se poate observa în figură polaritatea bitului de start

este diferită de cea a biţilor de stop. Astfel se asigură cel puţin o
tranziţie (1-0-1) între două caractere consecutive indiferent de
secvenţa de biţi ce trebuie transmisă. Prima tranziţie 1-0 după un
interval de linie liberă este folosită de echipamentul receptor pentru
a determina începutul fiecărui nou caracter.

În plus, folosind un ceas cu o frecvenţă de N ori mai mare decât

frecvenţa de emisie (de obicei N=16), echipamentul receptor poate

8
determina mai exact valoarea fiecărui bit transmis prin eşantionarea
semnalului recepţionat aproximativ în centrul fiecărei celule bit.
Din cele prezentate rezultă că pentru transmiterea unui octet de
informaţie utilă se folosesc de fapt 10 sau 11 biţi. Deci, dacă
presupunem o rată de emisie de 1200 bps atunci în cazul folosirii a
doi biţi de stop se obţine o rată de 1200/11 aprox. 110 bytes pe
secundă. Rata de emisie folosită în realitate este de fapt mai mică
din motive ce vor fi discutate mai târziu.
Când se defineşte rata de emisie a unei linii se foloseşte de
obicei termenul "baud". În înţelesul său corect, termenul indică
numărul de tranziţii pe secundă ale semnalului transmis pe linie. În
cazul în care fiecare element de semnal poate lua numai două valori
atunci baud este echivalent cu bps. Dar, aşa cum s-a arătat în
capitolul 1, în unele cazuri se folosesc mai mult de două nivele
pentru un element de semnal (un element de semnal codifică mai
mulţi biţi). Astfel, un semnal cu o rată de 300 baud şi 4 biţi pentru un
element de semnal poate fi folosit pentru transmisia informaţiei cu o
rată de 1200 bps.

2.1 Transmisia asincronă UART

Circuitul de interfaţă folosit pentru realizarea transmisiei

asincrone este cunoscut sub denumirea Universal Asynchronous
Receiver and Transmiter sau simplu UART. Este numit universal
pentru că de obicei poate fi programat de către utilizator prin cuvinte
de control predefinite ce selectează diverse moduri de operare.
În figura 3.5 este prezentat un UART tipic.
Pentru a folosi un astfel de UART în primul rând registrul de mod
trebuie încărcat cu o anumită valoare prin care se selectează modul
de funcţionare. Această operaţie poartă numele de iniţializare. De

9
obicei, utilizatorul poate selecta 5,6,7 sau 8 biţi/caracter, paritate
pară, impară sau fără paritate, unul sau mai mulţi biţi de stop şi rata
de emisie sau recepţie. Rata de emisie este selectată dintr-o gamă
de valori standard cuprinse de obicei între 50 bps şi 19200 bps.

3.Transmisia sincronă

În cazul transmisiei asincrone folosirea biţilor adiţionali (de start şi

stop) este nesemnificativă datorită intervalelor mari de timp între
două caractere.
Uneori este necesară însă transmisia unor blocuri de date de
lungime mare (transmisia de fişiere între două calculatoare). În
acest caz folosirea biţilor suplimentari la fiecare caracter devine
supărătoare.

10
 Totodată, datorită mecanismului de sincronizare folosit de
schema asincronă, aceasta nu poate funcţiona fără erori decât până
la aprox. 19200 bps.
Alternativa eficientă în aceste situaţii este transmiterea unui bloc
complet ca o singură entitate, adică transmisia sincronă.
Pentru a permite echipamentului receptor să se sincronizeze
trebuie respectate condiţiile:
 fluxul de biţi transmis să fie astfel codificat încât receptorul să
poată fi menţinut în sincronism la nivel de bit;
 toate blocurile transmise să fie precedate de unul sau mai multe
caractere speciale astfel încât la recepţie să poată fi delimitaţi
corect octeţii (sincronism la nivel de caracter);
 conţinutul fiecărui bloc să fie delimitat de o pereche de caractere
speciale.

11
 Ultima condiţie permite receptorului să determine începutul unui
nou bloc atunci când a primit un caracter special (de start) după o
perioadă liberă.
În intervalul de timp dintre două blocuri, fie sunt transmise
continuu caractere de sincronizare (pentru a întreţine sincronismul
receptorului la nivel de bit şi byte), fie blocurile sunt precedate de
unul sau mai mulţi octeţi de sincronizare (permiţând astfel
receptorului să revină în sincronism).
Transmisia sincrona este prezentată schematic în figura de mai
sus.
În cadrul transmisiei sincrone este necesar să se asigure că
octeţii sau caracterele de sincronizare să fie unice adică să nu fie
prezente şi în conţinutul blocului ce se transmite.
De multe ori transmisia sincronă este deosebită de cea
asincronă prin natura elementelor transmise (blocuri sau caractere).
De fapt deosebirea majoră între cele două tipuri de comunicaţie
este reprezentată de sincronizarea sau nesincronizarea ceasurilor
la emisie şi recepţie.
Transmisia sincronă ar putea fi realizată prin folosirea unei linii
de legătură suplimentare prin care să se emită ceasul de
sincronizare TxClk. Astfel, echipamentul receptor poate determina
exact momentul în care a fost emis un nou bit. În practică nu se
foloseşte această linie suplimentară, informaţia de ceas fiind
conţinută în unda transmisă. Prin această metodă tactul de
eşantionare la recepţie trebuie extras din fluxul de date primit cu
ajutorul unui circuit specializat.
Există două moduri de realizare a comunicaţiei sincrone:
1. orientată pe caracter;
2. orientată pe bit.

12
 Diferenţa majoră între cele două metode constă în modul în care
este detectat începutul şi sfârşitul unui element transmis. În cadrul
metodei orientate pe bit receptorul poate detecta sfârşitul
elementului la orice bit (nu numai la biţi multipli de 8). Aceasta face
ca elementul să poată avea o lungime de N biţi nu neapărat multiplu
de 8. În practică această metodă este mai puţin folosită deoarece
majoritatea aplicaţiilor folosesc elemente formate din octeţi.

3.1 Sincronizarea la nivel de bit

S-a arătat că în cazul comunicaţiei asincrone se foloseşte un

ceas separat la recepţie a cărui frecvenţă este de câteva ori mai
mare decât rata de comunicaţie. Apoi, la detectarea primei tranziţii a
bitului de start al fiecărui caracter, receptorul, pe baza ceasului
local, estimează centrul fiecărei celule bit. Această metodă este
acceptabilă pentru transmisia asincronă din două motive:

 rata de transfer maximă folosită este relativ mică (aprox.19,2

Kbps);
 metoda de codificare asigură garanţia sincronizării la începutul
fiecărui caracter.
În cazul transmisiei sincrone, biţii de start şi stop nu sunt folosiţi.
Fiecare bloc este transmis ca un flux continuu de cifre binare. De
aceea este necesar să se utilizeze o metodă diferită de sincronizare
la nivel de bit.
O soluţie este evident de a folosi două perechi de linii între
emiţător şi receptor : una pentru fluxul de date şi cealaltă pentru
semnalul de ceas asociat. Această soluţie este însă foarte rar
aplicată în practică deoarece într-o reţea telefonică este de obicei
disponibilă o singură pereche de linii.

13
 Din acest motiv pentru realizarea sincronizării la nivel de bit s-au
propus alte două soluţii:

 informaţia reprezentând semnalul de ceas este inclusă în fluxul

de biţi şi este extrasă din aceasta de către receptor;
 informaţia ce trebuie transmisă este astfel codificată încât există
suficiente tranziţii sigure în fluxul transmis pentru a sincroniza un
circuit de ceas la receptor.

3.2. Circuite de control al transmisiei

Aşa cum s-a arătat, între două DTE datele sunt transmise serial
(elemente de câte 8 biţi) folosind fie modul sincron fie pe cel
asincron (figura 3.4). În interiorul DTE fiecare element este memorat
şi transferat într-o formă paralelă. Din acest motiv circuitele de
control al transmisiei din cadrul fiecărui DTE ce reprezintă de fapt
interfaţa între DTE şi legătura serială trebuie să realizeze
următoarele funcţii:
1. conversie paralel-serie în vederea pregătirii elementului pentru a
fi transmis pe linie;
2. conversie serie-paralel a fiecărui element recepţionat în vederea
memorării şi prelucrării sale în interiorul DTE;
3. folosirea metodei adecvate la recepţie pentru a realiza
sincronismul la nivel de bit, caracter sau bloc;
4. generarea unor biţi cu scopul detectării erorilor de transmisie şi
eventual detectarea acestor erori dacă apar.
Pentru a satisface aceste cerinţe au fost proiectate circuite
integrate speciale.

4.Fibră optică (Fiber Optic)

14
 În acest tip de cablu, fibrele optice transportă semnale de date
digitale sub forma unor impulsuri luminoase modulate. Prin fibră
optică nu se circulă semnale electrice, ca urmare, este un mod
sigur pentru transport de date, deoarece datele nu pot fi
interceptate.
Un cablu cu fibră optică, este format dintr-una sau mai multe fibre
optice învelite intr-o teacă sau cămaşă. Fibra optică este un
conductor din sticlă sau plastic. Fibrele opticesunt alcătuite dintr -
un cilindru de sticlă, numit armatură. Un cablu cu fibră
optică,conţine una sau mai multe fibre optice acoperite de o teacă
sau cămaşă.

15
5.Programe de software

Prin termenul de “software” se intelege ansamblul

programelor, procedurilor si rutinelor care controleaza functionarea
eficienta a elementelor hard. Un sistem de calcul nu poate sa
prelucreze date fara sa fie programat. Un program consta dintr-o
succesiune de instructiuni ce converg catre solutia problemei ce
trebuie sa fie rezolvata.
Ansamblul programelor care alcatuiesc componenta software
pot fi impartite inca de la inceput in doua categorii:

16
 Progarme de sistem – coordoneaza modul in care lucreaza
componentele sistemului si ofera asistenta in functionarea
programelor se aplicatii. Se spune ca ele alcatuiesc software de
baza.
Programele de sitem sunt proiectate astfel incat sa faciliteze
utilizarea eficienta a resurselor sistemului de calcul si sa ofere
instrumente pentru dezvoltarea de executie a programelor de
aplicatii. Aceste programe sunt elaborate pentru anumite tipuri de
sisteme de calcul si nu se pot folosi pe alte tipuri. Ele sunt furnizate
de catre producatorii sistemelor de calcul sau de catre firme
specializate. Programele de sistem se refera in principal la
sistemul de operare.
Programe de aplicatii (software de aplicatii)- executa
sarcini de prelucrare care duc in mod direct la obtinerea
rezultatelor rezolvarii unor probleme formulate de catre utilizatori.
Ele justifica gama larga de utilizari posibile a unui calculator.
Exemplele de aplicatii pot fi foarte numeroase: editarea si
procesarea textelor, elaborarea rapoartelor statistice, financiar-
contabile si bancare, proiectarea asistata constructiva si
tehnologica, prelucrarea de imagini si sunet, modelarea si
simularea sistemelor dinamice, gestiunea bazelor de date si multe
altele.
Softul de sistem este constituit din acele programe care
coordoneaza diferite parti ale sistemului de calcul, pentru ca
acesta sa execute alte programe(pe cele de aplicatii) rapid si
eficient. Programele de sistem reprezinta un mediator intre
programele de aplicatii si hard-ul calculatorului, urmarind in acelasi
timp si degrevarea operatorului uman de o intreaga gama de
sarcini de rutina.

17
 Sistemul de operare (SO)- ansamblu de proceduri manuale
si module de program de sistem prin care se administreaza
resursele sistemului de calcul(procesoare, memorie, periferice,
informatii ) ce asigura utilizarea eficienta, in comun, a acestor
resurse si ofera utilizatorului o interfata cat mai comoda pentru
utilizarea sistemului de calcul.

18
 Bibliografie

Pentru elaborarea proiectului au fost consultate următoarele site-

uri:
 www.edu.ro
 www.e-referate.ro
 www.regielive.ro
 Radu, Mârşeanu. (1997). Sisteme de calcul, Manual pentru liceele
de informatica clasaaIX-a,Bucuresti.EDP.
 Mioara, Gheorghe. Radu, Mârşeanu. Florin, Hârtescu. (1996).
Manual de informatica aplicata pentru liceele de informatica clasa
XII, Bucuresti. EDP
 Ghidul comunicatiilor IT&C.Realizat sub patronajul Autoritatii
Nationale de Reglementare in Comunicatii , editia II 2006,
Bucuresti. House of Guides
 Ioan, Strainescu. (2002). Curs de informatica si tehnologia
informatiei, ebooks.unibuc.ro/informatica/info/Capitolul 205.htm

19