Universitatea Lucian Blaga Sibiu

Facultatea de Drept „Simion Barnuțiu”

Specializarea: Administrație Publică

Coordonator: Prof. univ. dr. Radu Gheorghe Geamanu

Studenă: Folescu Adelina-Elena

SIBIU, 2017- 2018

 CUPRINS

1. Serviciile şi operatorii avuţi în vedere.…………………..…………Pag.3

2. Legătura cu liberalizarea mişcărilor de capitaluri, cu UEM şi cu
GATT………………………………………………………………....Pag.3
3. Regimurile juridice distincte pentru bancă şi asigurare ………….Pag.3
4. Filializarea sau sucursalizarea ………………….…………….……Pag.4
5. Sectorul bancar …………………………….………………………..Pag.4
6. Sectorul asigurarilor ………………………………………………...Pag.8
7. Hotărârile din 4 decembrie 1986.…………..……………………….Pag.10
8. Directivele tranzitotii din 1988 si 1990 ..………………………...….Pag.11
9. Grupari Financiare…………………………………………………..Pag.11
10.Serviciile de investiţii………………………………………………..pag.12
11. Directiva din 10 mai 1993..................................................................Pag.13
12.Directiva din 3 martie 1997................................................................Pag.13

2
 Spațiul Financiar European

Serviciile şi operatorii avuţi în vedere. – Spaţiul european trebuie să permită

intermediarilor profesionişti care sunt stabilimentele de credit, societăţile de asigurare sau
servicii de investiţii, să propună serviciile lor ansamblului clientelei comunitare. Sunt vizate aici,
bineînţeles serviciile bancare tradiţionale (operaţiile de credit, gestiunea mijloacelor de plată),
serviciile pe care le oferă companiile de asigurări, în special în domeniul asigurărilor de viaţă.

Accesul la pieţele reglementate (Bursele de valori în special) este necesar de asemenea

din perspectiva acestui spaţiu financiar mai ales după înscăunarea euro. Cu toate acestea, accesul
la aceste pieţe reglementate presupune adesea (în orice caz aceasta este situaţia menţionată în
Franţa) recurgerea la intermediari (societăţi de Bursă şi, după caz, bănci şi societăţi de investiţii).
Nu există spaţiu financiar conceput fără libertate de acţiune pentru aceşti intermediari
profesionişti.

Legătura cu liberalizarea mişcărilor de capitaluri, cu UEM şi cu GATT.

Se cunoaşte că articolul 51 § 2 face să depindă liberalizarea acestor servicii de aceea a

mişcărilor de capitaluri. Acest articol nu mai prezintă deloc decât un interes istoric (afară de
eventualul joc al clauzelor de salvgardare). Liberalizarea mişcărilor de capitaluri, începută cu
directiva din 11 mai 1960, a fost dobândită cu cea din 24 iunie 1988 şi confirmată prin Tratatul
de la Maastricht. Această liberalizare a mişcării capitalurilor este aceea care a permis
coordonarea legislaţiilor naţionale în materie de bănci, asigurări şi servicii de investiţii, de către
unu număr semnificativ de directive adoptat începând cu iunie 1988. Această liberalizare a fost
de asemenea inevitabilă, nu numai din perspectiva monedei unice, care a stabilit şi va stabili
veritabila piaţă financiară europeană, dotată cu „profunzime” suficientă, dar încă în acela al
GATT1.

Regimurile juridice distincte pentru bancă şi asigurare

Banca şi asigurarea sunt două materii distincte la nivelul producţiei. De asemenea, chiar
dacă directivele traduc principii comune, termenul de armonizare lasă să se substituie diferenţe
între stabilimentele de credit şi întreprinderile de asigurări. Tot aşa, regulile prudenţiale sunt, în
mod net, diferenţiate.
Instituţiile de credit pot, în principiu, să furnizeze servicii operatorilor de asigurări, În
timp ce companiile de asigurări nu pot face acest lucru decât băncilor. O decompartimentare este
astfel stabilită între cele două tipuri de activităţi: "bancassurance" nu este, deci, posibilă în
interiorul aceleiaşi societăţi. Distribuirea băncii sau a operatorilor de asigurări este distinctă de
exerciţiul principal al acestor activităţi. Se poate - potrivit legislaţiilor naţionale - să existe un

1 Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar comunitar, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2008, pag 55-56

3
"mixaj" la nivelul distribuirii. Aceasta poate fi accentuată atunci când produsele sunt concurente
sau complementare.
În orice caz, "bancassurance" poate fi practicată de un grup de societăţi. Numeroase
conglomerate financiare supun aceluiaşi control, simultan, stabilimentele de credit şi societăţile
de asigurare. Dreptul comunitar nu le ia, în mod direct, în considerare.
Foarte schematic, directivele adoptate, fie că sunt în materie bancară sau în sectorul
asigurărilor, se bazează pe controlul unic al autorităţilor statului de sediu al unei bănci sau al unei
companii de asigurări. Acesta este principiul Home Country Control , prin opoziţie cu cel din
Risk Country Control . Locul situării unui sediu social a devenit, astfel, foarte important,
deoarece acesta este acela în care vor fi centralizate controalele administrative. Or, chiar dacă
există armonizare, în special a regulilor prudenţiale, ea nu este totală.
Marile grupuri financiare sunt, câteodată, tentate să menţină sediile sociale în statele alese
de ele. Ele vor sucursaliza, atunci, vechile lor filiale stabilite în statele a căror reputaţie este
aceea de a fi mai coercitive sau mai constrângătoare. Aceasta ne poate îndreptăţi să afirmăm că
mişcarea este, deja, amorţită.

Filializarea sau sucursalizarea. – directivele adoptate , fie în materie bancară sau în

sectorul asigurărilor, se bazează pe controlul unic al autorităţilor de stat de la sediul unei bănci
sau al unei companii de asigurare. Acesta este principiul Home Country Control, opus celui Risk
Country Control (control al autorităţilor de stat al riscului, împrumutului sau angajamentului).
Locul situaţiei unui sediu social (al unei societăţi mamă sau al unei filiale) a devenit astfel foarte
important, deoarece el este acel loc unde vor fi centralizate controalele administrative. Ori, chiar
dacă există armonizare, în special a regulilor de prudenţă, aceasta nu este totală. Nu sunt
armonizate în totalitate practicile administraţiilor.

Mari grupuri financiare sunt uneori tentate să menţină sedii sociale în state la alegerea
lor. Acestea vor sucursaliza deci vechile filiale stabilite în state reputate mai coercitive sau mai
restricţioniste. Nu este hazardat să ne pronunţăm că mişcarea este deja amorsată.

EEE. – Spaţiul financiar european depăşeşte astăzi frontierele Uniunii europene.

Internaţionalizarea operaţiunilor cere un cadru juridic într-un câmp de aplicare cel mai vast
posibil. De asemenea toate directivele adoptate în materia operaţiunilor bancare şi a asigurărilor
sunt vizate de anexele VIII ale Tratatului asupra EEE.

SECTORUL BANCAR

In cadrul pietei unice, o importanta deosebita prezinta sectorul serviciilor financiare, adica
bancile si institutiile de credit si financiare. Libera circulatie a "produselor financiare" este
facilitata in mod constant prin dezvoltarea tehnologiilor din domeniul comunicatiilor. Trebuia ca
aceste servicii sa fie liberalizate in pas cu liberalizarea circulatiei capitalului si a serviciilor
bancare, intrucat ele sunt legate de aceasta circulatie. Cum libera circulatie a capitalului si
serviciilor bancare reprezinta in prezent o realitate, ea nu mai constituie un obstacol pentru libera
circulatie a serviciilor financiare. Problema o constituie operarea institutiilor financiare, libera

4
circulatie a produselor financiare necesitand o recunoastere mutuala din partea statelor membre a
ceea ce intreprind celelalte state membre in vederea apararii intereselor publice.

In acest moment sectorul bancar european are la baza functionarii sale urmatoarele
Directive europene:

- Directiva nr. 2006/48/CE a P.E. si a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la
activitate si desfasurarea activitatii de catre institutiile de credit;

- Directiva nr. 2006/49/CE a P.E. si a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea
capitalului firmelor de investitii si institutiilor de credit;

- Directiva nr. 2000/46/CE a P.E. si a Consiliului din 18 septembrie 2000 privind accesul la
activitate, desfasurarea si supravegherea prudentiala a activitatii institutiilor emitente de moneda
electronica;

- Directiva nr. 2001/24/CE a P.E. si a Consiliului din 4 aprilie 2001, privind reorganizarea
si lichidarea institutiilor de credit;

- Directiva Consiliului nr. 89/117/CEE din 13 februarie 1989 referitoare la obligatiile

sucursalelor stabilite intr-un stat membru ale institutiilor de credit si institutiilor financiare,
avand sediul central in afara acelui stat membru, privind publicarea documentelor contabile
anuale.

La nivelul U.E., ultimele evolutii legislative inregistrate sunt reprezentate de adoptarea si

publicarea Directivei nr. 2006/48/CE si a Directivei nr. 2006/49/CE, care transpun la nivel
comunitar prevederile referitoare la noile cerinte de capital agreate la nivelul Comitetului de la
Basel pentru Supraveghere Bancara, cunoscute sub numele de Noul Acord de Capital - Basel II.

Primul Acord Basel a fost instituit in 1988 pentru a coordona reglementarile globale din
acest sector si pentru a institui cerintele minime de capital in scopul eliminarii amenintarilor
venite din partea bancilor cu politici de capital instabile. De la introducerea primului acord,
activitatile din sectorul bancar (prin prisma practicilor de management al riscului sau abordarile
privind supervizarea si pietele financiare) au trecut printr-o serie de transformari majore.
Tehnicile avansate de management al riscului au evoluat spre solutii mai specializate de tratare a
riscurilor.

Noul Acord de Capital - Basel II vine sa inlocuiasca Acordul Basel I, ale carui reguli au
dovedit in timp ca ofera o cuantificare simplista si rigida a riscului de credit, nemaifiind aliniate
la cele mai bune practici aplicate de institutiile de credit in procesul de management al riscurilor.
Prin alinierea cerintelor de capital cat mai aproape de propriile estimari ale institutiilor de credit,
Noul Acord reduce diferentele intre cerintele de capital reglementat si cele de capital economic. 2

2 Pierre Mathijsen, Compendiu de drept european, Editura Club Europa, Bucuresti, 2002, pag 112-115

5
 Cele patru obiective principale din spatele Basel II sunt:

1. Asigurarea stabilitatii sistemului financiar-bancar la nivel global;

2. Ajungerea la un nivel de competitivitate egala;

3. Furnizarea unei abordari mai competitive pentru abordarea riscurilor si promovarea

celor mai bune practici in managementul riscurilor;

4. Furnizarea unei abordari aplicabile la nivel global in procesul de evaluare a capitalului.

In general, Basel II stabileste pentru banci metodologii de calcul mai precise a rezervelor
de capital pe care trebuie sa le faca luand in calcul riscurile de credit si operational. Ceea ce
constituie insa un element de noutate este faptul ca Basel II introduce ca o conditie esentiala
riscul operational in calcularea cerintelor de capital, astfel ca eficientizarea managementului
riscului operational al unei banci duce la minimizarea sumei de bani blocate in conturi.

Un element important al noii legislatii, mai ales si din cauza ultimelor dezvoltari pe piata
creditelor din Romania, este riscul de credit, la evaluarea caruia trebuie avute in vedere
urmatoarele aspecte:

- capacitatea de punere in aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor

contractuale;

- capacitatea si posibilitatea de a executa garantiile in conditiile pietei;

- concentrarea expunerilor pe sectoare de activitate, regiuni, piete pe care se opereaza.

Liberalizarea serviciilor de asigurare la nivelul Comunitatii a urmarit doua obiective:

a) sa permita fiecarei persoane din statele membre sa beneficieze de serviciile de asigurare,

garantand protectia juridica si financiara a operatiei de asigurare;

b) sa dea posibilitatea fiecarei companii de asigurare agreata intr-un stat membru de a-si
desfasura activitatea in cadrul ansamblului Comunitatii3.

Initial, libealizarea serviciilor de asigurare s-a efectuat in cadrul dreptului de a constitui

societati de asigurare in alte state, statele membre manifestand rezerve in ceea ce priveste
prestarea libera de servicii de asigurare. Totusi, Curtea de Justitie a considerat ca este posibila
prestarea de servicii de asigurari, statul de primire, destinatar al prestatiei, putand impune
societatii de asigurare sa obtina agrementul sau, pentru a garanta in acest fel protectia

3 http://www.rasfoiesc.com/business/economie/finante-banci/SPATIUL-FINANCIAR-EUROPEAN28 28-03-2918

6
asiguratilor, sau sa se inscrie intr-un registru al ocupatiilor. Agrementul se acorda oricarei
societati stabilita intr-un alt stat membru care indeplineste conditiile cerute de legislatia statului
de destinatie, dar cel de al doilea-stat trebuie sa ia in considerare conditiile indeplinite in statul de
origine, daca acestea sunt prevazute si de legislatia proprie.

Directiva nr. 73/239 din 24 iulie 1973 a instituit un sistem de agrement al societatilor de
asigurare si al sucursalelor sau agentiilor acestora in alte state membre, in cadrul caruia
agrementul putea fi refuzat daca nu erau indeplinite conditiile nationale. Apoi, directiva de
coordonare a altor asigurari decat cele de viata nr. 88/357 din 22 iunie 1988 a facut deosebirea
intre riscurile mari, din cadrul intreprinderilor mari, si riscurile de masa. Pentru riscurile mari,
serviciile de asigurare pot fi prestate de o societate de asigurare intr-un alt stat membru, numit
stat de risc, fara agrementul acestuia si sub controlul statului unde societatea isi are sediul, a
carui legislatie se aplica, in cazul asigurarilor de masa, se aplica legislatia statului de risc,
inclusiv conditia acordarii agrementului.

Prin directiva nr. 92/49 din 1992 privind alte asigurari decat cele de viata s-a instituit un
regim unic de agrement, atat pentru societatile de asigurare constituite pe teritoriul altor state, cat
si pentru libera prestare de servicii de asigurare. Directiva nr. 90/618 din 8 noiembrie 1990
reglementeaza asigurarea pentru raspunderea civila pentru automobile, stabilind ca asiguratorul
dintr-un stat membru, pentru a asigura un vehicul inmatriculat intr-un alt stat membru, este
obligat sa aiba un reprezentant in acel stat.

Asigurarile de viata au fost reglementate la nivel comunitar prin directiva nr. 79/267 din 5
martie 1979 si apoi prin directiva nr. 90/619 din 8 noiembrie 1990, care a prevazut ca se aplica
legislatia statului asigurator daca incheierea contractului s-a facut din initiativa asiguratului.
Daca initiativa apartine asiguratorului, se aplica dispozitiile din legislatia statului de risc. Prin
cea de a treia directiva, nr. 92/96 din 10 noiembrie 1992, s-a instituit un regim de agrement unic,
acordat de statul unde isi are sediul societatea care isi poate desfasura activitatea pe teritoriul
intregii Comunitati.

Prin servicii de investitii intelegem acele servicii pe care le ofera unii profesionisti
investitorilor si celor care economisesc pentru constituirea si gestiunea portofoliilor lor. Sunt
vizate, de exemplu, receptia si transmiterea de ordine de cumparare sau de vanzare ori
negocierea de valori imobiliare, de instrumente ale pietei monetare, de contracte financiare la
termen sau de optiuni. Sunt, de asemenea, avute in vedere conservarea valorilor si gestiunea
patrimoniului. De fapt, este vizata intreaga piata financiara, ca urmare a intrarii in circulatie a
monedei unice.

Aceste servicii sunt, adesea, oferite prin stabilimentele de credit. Pot, de asemenea, sa fie
oferite de catre unele societati specializate, de exemplu de catre intreprinderile de asigurare: este
cazul gestionarii patrimoniului. Mai mult, aceste servicii presupun, deseori, accesul la pietele
reglementate, in anumite state, accesul la acest gen de piete este rezervat numai unei anumite
categorii de intreprinderi.

7
SECTORUL ASIGURARILOR

Diversitatea operaţiilor de asigurare. – Trebuie făcută o distincţie capitală între „non-

viaţă” şi asigurarea de viaţă. Prima acopere sectoarele tradiţionale de asigurare daune şi
asigurarea de responsabilitate. Aceste forme ale asigurării nu aduc deloc atingere depunerilor
publice. Ele nu sunt o formă de investire sau de plasament. În plus, piaţa comunitară a acestor
ramuri ale asigurărilor este relativ saturată. În acest sector negocierile au fost cele mai lungi în a
reuşi.

În ceea ce o priveşte, reasigurarea trebuie avută în vedere separat. Necesară oricărei

activităţi de asigurare, reasigurarea nu face să intervină decât profesionişti. Piaţa reasigurărilor
este în plus de mult timp internaţional, a se vedea mondial. Dreptul comunitar acordă o totală
libertate acestui sector de la o directivă veche, apărută în 1964, adică mult înainte de deciziile
Reyners et Van Binsbergen.

Diversitate de drepturi şi practici naţionale. – Contrar activităţilor bancare, care

cunosc de multă vreme instrumente similare de la o ţară la alta, asigurările sunt profund ancorate
în tradiţiile juridice ale fiecărui stat. Relaţiile lor cu responsabilitatea civilă sunt o explicaţie.
Armonizarea drepturilor materiale ale contractului de asigurare apare deci ca o întreprindere
foarte ambiţioasă, de care legislatorul comunitar se păzeşte astăzi să o întreprindă. După cum
vom vedea, a preferat să protejeze beneficiarii de asigurări punând în operă un sistem de reguli
de conflict specifice a cărui caracteristică este de a reduce beneficiarii – consumatorii – în „LPS”
la protecţia drepturilor lor naţionale.

Evoluţie. – Evoluţia dreptului comunitar al asigurărilor este grosso modo paralelă cu cea
din domeniul bancar. Deciziile din 4 decembrie 1986, care au recunoscut efectul direct în materie
de asigurări a articolului 59, admiţând aprobările (agrementele) administrative în cazul LPS în
măsura în care sunt necesare pentru a proteja beneficiarii de asigurări, au avut un impact
considerabil asupra construcţiei comunitare. Să amintim aici marile linii.

Aprobările (agrementele) administrative – Primele directive (1973-1979). – Primele

directive „non-viaţă” (altele decât de viaţă) din 1973 şi „viaţă” din 5 martie 1979 au instaurat
agrementul administrativ pentru accesul la activităţile de asigurări în statele membre. Acest
agrement este dat pe „ramuri”. O listă cu ramurile asigurărilor este anexată fiecăreia dintre
primele directive. Orice extindere de activitate la o ramură nouă trebuie să facă obiectul unei noi
aprobări (agrement). Au fost stabilite regulile fundamentale de prudenţă.

Aceste prime directive au lăsat în afara câmpului lor de aplicare anumite întreprinderi de
asigurare importante în Franţa, ca mutualele sau instituţiile de prevedere.

Anumite forme sociale sunt de asemenea interzise întreprinderilor de asigurări (SARL).

Întreprinderile de asigurări trebuie să aibă ca obiect exclusiv activitatea de asigurare.

Aceeaşi întreprindere nu poate să facă deci „bancasigurare”, ceea ce nu exclude totuşi crearea de

8
conglomerate financiare, în cadrul cărora pot să existe sub acelaşi control în acelaşi timp
stabilimente de credit şi întreprinderi de asigurări.

Din motive de prudenţă, prima directivă „viaţă” din 5 martie 1979 interzice în principiu
întreprinderile „multiramuri”, adică acelea care fac în acelaşi timp asigurare „non-viaţă” şi
asigurare de viaţă. Totuşi ea permite statelor membre care cunoşteau întreprinderile
„multiramuri”, să continue să le autorizeze, cu preţul unei gestionări separate. Această derogare a
fost la origine concepută ca temporară. Anumite state, au optat pentru specializare fără să fie
ţinute acolo. Dar se pare că riscurile nu erau în definitiv superioare în cazul unei gestiuni prin
două întreprinderi distincte, faţă de acela al unei gestiuni distincte în cadrul aceleiaşi
întreprinderi. Cu ocazia celei de-a treia directive „viaţă” a intervenit un aranjament : cumulul
limitat (viaţă şi boală, sau accidente, ex-Germania) nu mai împiedică întreprinderile să obţină un
agrement comunitar, în timp ce acelea care practică un cumul mai extins nu vor avea decât un
agrement naţional.

Specialitatea restrânsă. – Directivele din 1973 şi 1979, ca şi cele posterioare, limitează

activitatea întreprinderilor de asigurări numai la operaţiunile de asigurare şi operaţiunile care
decurg direct din acestea, cu excluderea oricăror alte activităţi comerciale. Este adevărat că nu
există nici o definiţie despre ceea ce înţelege prin operaţie de asigurare. Acest fapt permite o
anumită supleţe. Tehnica aleasă – adică mutualizarea riscurilor pe o bază statistică – este în cazul
acesta criteriul decisiv. Nu este mai puţin adevărat că preocuparea de a proteja beneficiarii de
asigurare, activitatea întreprinderilor din acest sector este limitată prin acest principiu de
specialitate într-o mai mare măsură decât este cea a stabilimentelor de credit. Aceasta face încă şi
mai dificilă exercitarea „bancasigurării”.

Hotărârile din 4 decembrie 1986. - Directivele din 1973 şi 1979 nu avea în vedere
decât libertatea de stabilire. Progresele spre „LPS” au fost foarte lente şi negocierile între statele
membre nu progresau deloc, în ciuda efectului direct recunoscut de articolul 59 de către decizia
Van Binsbergen din 3 decembrie 1974. Mai multe state, printre care Franţa şi Germania, au
menţinut chiar şi o interdicţie de a asigura în străinătate un risc situat pe teritoriul lor. Atunci
Comisia a intentat o acţiune de nerespectare împotriva acestor state. Aceasta urmărea ceea ce era
recunoscut ca o libertate de prestare de servicii fără obstacole sau piedici, în baza articolului 49.
În ochii Comisiei, beneficiarii de asigurări erau suficient protejaţi prin armonizarea parţială
intervenită în 1973 şi 1979.

Răspunsul Curţii de justiţie, prin mai multe hotărâri similare din 4 decembrie 1986, a fost
decepţionant pentru Comisie. Cu certitudine Curtea amintea efectul direct al articolului 49. Dar,
tot astfel, ea prelungea hotărârea Van Binsbergen admiţând că beneficiarii de asigurări în liberă
prestare de servicii nu beneficiază de o protecţie armonizată. Ori, unii – bebeficiarii care nu
exercitau activităţi comerciale – aveau potrivit Curţii, o reală nevoie de protecţie. Deci,
legitimează aprobările (agrementele) administrative specifice pentru exercitarea asigurărilor în
„LPS”. Ar putea exista deci douăsprezece aprobări (agremente) naţionale distincte pentru LPS.
În schimb, a condamnat, ceea ce era previzibil, interdicţiile de a subscrie poliţe de asigurare pe
lângă companiile de asigurare care nu sunt stabilite în statul de rezidenţă al subscriitorilor.

9
 Celelalte două directive tranzitorii din 1988 şi 1990. – Hotărârile din 1986 au accelerat
în mod brutal construcţia Pieţei unice a asigurărilor. Ele au conţinut amorsa compromisurilor
care au fost înscrise în următoarele două directive. Aceste compromisuri au constituit preţul care
trebuia plătit pentru a se ajunge la „LPS” fără obstacole.

„LPS” nu devine liber decât pentru marile riscuri, în timp ce pentru micile riscuri sau
riscurile de masă, ar putea fi supus unei aprobări (agrement) special de prestare de servicii.

Această directivă a constituit de asemenea armonizarea reglementărilor de prudenţă

specifice asigurărilor (provizioane tehnice şi marja de solvabilitate). Ea a fost completată printr-o
directivă din 8 noiembrie 1990 cu privire la asigurarea pentru automobile care insera dispoziţiile
de reciprocitate comunitară, transpunere fidelă a celei conţinute în cea de-a doua directivă
„bancară” din 15 decembrie 1989.

Această directivă conţine în aceeaşi măsură un sistem de conflicte de legi original. Cu

excepţia marilor riscuri, beneficiarul de asigurare – adică consumatorul – beneficiază în linii
generale de protecţia dreptului său naţional : criteriul cel mai important este acela al locului
situării riscului care corespunde cel mai adesea cu rezidenţa beneficiarului.

În materia asigurărilor de viaţă, distincţia dintre marile riscuri şi riscurile de masă nu

poate fi deloc reluată. Asigurarea de viaţă este în fapt o asigurare de riscuri individuale.
Asigurarea de viaţă, de creştere, este un produs de economisire. Ea nu va putea fi în mod real
liberalizată decât în legătură cu liberalizarea mişcărilor de capitaluri, intervenită prin directiva
din 24 iunie 1988.

Cea de-a doua directivă „de viaţă”, din 8 noiembrie 1990, se bazează pe un criteriu dificil
de practicat din cauza consecinţelor care ar rezulta : distincţia dintre „LPS” activ şi „LPS” pasiv.
În primul caz, când asigurătorul este acela care încheie contractul cu asiguratul, un agrement
(aprobare) specific de prestare de servicii ar putea fi impus. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul
celui de-al doilea, din moment ce asiguratul a părăsit în mod voluntar protecţia dreptului său
naţional. Dificultatea practică este aceea de a verifica felul în care contractele sunt încheiate.

Pentru rest, această a doua directivă de viaţă conţine un început de armonizare a regulilor
de prudenţă, a regulilor de reciprocitate comunitară şi un sistem de conflicte de legi care conduce
în majoritatea cazurilor la legea beneficiarului.

A treia directivă din 1992 – Piaţa unică a asigurărilor. – Directivele din 1988 şi 1990
au tradus într-adevăr compromisurile care au fost necesare pentru a face să fie admis sistemul
„licenţei unice” în statele membre. Aceste directive au fost înlocuite chiar înainte ca ele să poată
ocaziona acţiuni în contencios.

Două directive adoptate în 1992, prima în 18 iunie 1992 în materia asigurărilor „non
viaţă” cea de-a doua din 10 noiembrie 1992 în materia asigurărilor de viaţă , extinzând în
sectorul asigurărilor sistemul „licenţei unice” sau a „paşaportului unic”, cunoscut în sectorul
bancar de la directiva din 15 decembrie 1989. O singură aprobare (agrement) dată fiecărei
întreprinderi de asigurare de către autorităţile sediului lor social, îi va permite în viitor să

10
acţioneze în toată Uniunea europeană la fel de bine pe calea sucursalizării cât şi prin „LPS”, fără
să aibă nevoie să solicite aprobarea (agrementul) din partea autorităţilor celorlalte state membre.
Cu certitudine, ca şi în domeniu bancar, reglementările de interes general pot, dacă sunt legitime
în dreptul comunitar, să fie opuse întreprinderilor de asigurări. La fel, autorităţile statelor
sucursalelor sau prestaţiilor de servicii nu sunt în totalitate lipsite de orice iniţiativă, dar ele nu
pot să acţioneze decât în circumstanţe precise : în esenţă, atâta timp cât întreprinderea de
asigurări nu respectă reglementările care îi sunt aplicabile şi în cazul în care autorităţile de la
sediul social sunt inactive, sau în caz de urgenţă.

Aceste două directive coordonează sporirea reglementărilor de prudenţă (provizioane

tehnice, cu activul lor reprezentativ şi marja de solvabilitate). Această coordonare este mai puţin
extinsă în sectorul asigurări de viaţă, sau directiva din 10 decembrie 1992 se bazează pe
principiul recunoaşterii mutuale a diferitelor metode de actualitate survenite în statele membre.

Spaţiu de libertate şi extinderea câmpului de aplicare a armonizării comunitare. –

Sistemul „ghişeul unic” oferă o mare libertate întreprinderilor avute în vedere. Legislaţia
comunitară care fusese la un moment dat un handicap pentru anumite întreprinderi datorită
reglementărilor de prudenţă, a devenit atractivă. Mutualităţile Codului de mutualitate în care
instituţiile de prevedere, care rămăseseră în afara armonizării iniţiale, au fost incluse în câmpul
de aplicare al dreptului comunitar cu ocazia elaborării celei de-a treia directive. Dar contrapartida
este supunerea lor la constrângerile directivelor (exclusivitate de activitate, ceea ce pune
problema stabilimentelor de sănătate administrate direct).

Piaţa financiară europeană şi mondială – Grupurile financiare. – Cele de-a treia

directive „asigurări”, ca a doua directivă bancară din 15 decembrie 1989, nu permite să fie avute
în vedere grupările de societăţi. Directiva 95/26 din 22 iunie 1996, cu toate acestea a întărit
controlul asupra întreprinderilor de persoane care participă la capitalul întreprinderilor de
asigurări, aşa cum a făcut-o pentru bănci (participare calificată, legături strânse ...). Controlul
este la nivelul fiecărui sediu social, adică la nivelul fiecărei filiale sau a fiecărei sub-filiale,
cunoscut fiind că, aşa ca în cazul băncilor, întreprinderile de asigurări trebuie să aibă
administraţia lor centrală în statul în care se află sediul lor social4.

Logica era de a face să crească controalele la nivelul societăţilor mame şi de asemenea de

a prelungi sistemul consolidării conturilor. Dar a intervenit o dificultate, care provine din
existenţa „conglomeratelor financiare”, adică a grupurilor care integrează în acelaşi timp
stabilimente de credit şi companii de asigurare şi care sunt adesea controlate de holdinguri care
nu sunt nici stabilimente de credit, nici societăţi financiare, nici întreprinderi de asigurări.
Controlul „consolidat” al acestor grupuri trebuie să permită respectarea reglementărilor de
prudenţă specifice fiecăreia dintre activităţi. Trebuie de asemenea şi mai ales, să se evite ca
aceleaşi activităţi să poată fi oferite în acelaşi timp de filialele „bancare” şi de filialele de
„asigurări”. Astfel de active ar fi fictive. O „falsificare” abuzivă ar putea duce la un astfel de
rezultat. O primă reacţie a venit odată cu directiva 93/28 din 27 octombrie 1998 cu privire la

4 Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar comunitar, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2008, pag 60

11
supravegherea complementară a întreprinderilor de asigurări care fac parte dintr-un grup de
asigurări, care se bazează pe principiile unei colectări de informaţii în folosul autorităţilor de
control a fiecărei întreprinderi de asigurări integrată într-un grup, de supraveghere a anumitor
operaţii intragrup şi de colaborare între autorităţile de control ale sectorului asigurărilor şi a altor
sectoare financiare.

Sectorul special al asigurărilor de automobile. – Aici este vorba bineînţeles despre

asigurările de daune şi responsabilitate. Dar circulaţia trasfrontalieră ridică chestiuni practice
care au fost rezolvate printr-o serie de directive relative, faţă de sistemul convenţional al Cărţii
verzi, în domeniul şi conţinutul asigurării obligatorii, care trebuie să aibă astăzi aceeaşi valoare
pentru întreaga CE. Fără a intra în detalii şi fără a forţa linia, această armonizare este una din
condiţiile evidente ale libertăţii de circulaţie a persoanelor în spaţiul european.

Directiva din 10 mai 1993

Aceasta Directiva reia grosso modo principiile, deja, recunoscute in materie bancara si de
asigurari. Ea se apropie, mai ales, de Directiva din 15 decembrie 1989, cu privire la
stabilimentele de credit.

Acordul administrativ, este, in primul rand, o cerinta obligatorie. Conditiile in care este
obtinut lasa o anumita marja de apreciere autoritatilor nationale, pentru ca o cerinta esentiala este
onorabilitatea si experienta conducatorilor.

Acest acord, si aici se regaseste principiul recunoasterii reciproce, ca si sistemul 'licentei

unice' sau al 'pasaportului unic', deschide, apoi, posibilitatea tuturor serviciilor de investitii de a
actiona in intreaga Uniune Europeana, atat pe calea stabilimentelor, cat si pe calea liberei prestari
a serviciilor.

In sfarsit, principiul controlului de catre autoritatile statului membru unde se gaseste sediul
intreprinderii de investitii este atenuat avand in vedere specificitatea serviciilor in cauza. Aceste
servicii, de fapt, pun in discutie protectia depunatorului si ele trebuie, de asemenea, sa respecte
regulile pietelor reglementate pe baza carora se pot prezenta. Directiva prevede, astfel,
armonizarea intre regulile prudentiale care dau autoritatilor posibilitatea de a controla sediul si
regulile de conduita sau regulile de functionare a pietelor reglementate care revin autoritatilor
statelor pe teritoriul carora serviciile de investitii vor actiona5.

Directiva din 3 martie 1997

5 https://www.masterstudies.ro/Gestiunea-Financiar%C4%83-a-Afacerilor-%C3%AEn-Spa%C8%9Biul-
European/Rom%C3%A2nia/Danubius/ 29-03-2018

12
 Aceasta Directiva impune oricarui stat membru, incepand cu septembrie 1998, sa prevada
un astfel de sistem. Aderarea intreprinderilor de investitii la un asemenea sistem va deveni o
conditie a acordului comunitar. Armonizarea este, totusi, minima, in prezent. Pentru a evita
concurenta intre legislatii, ceea ce ar determina si o concurenta intre intreprinderi, sucursalele nu
vor putea oferi in statele in care ele sunt stabilite o garantie superioara celei care rezulta din
sistemul statului de primire, chiar daca sistemul in vigoare in statul sediului este mai
protectionist. Stabilimentele de credite, pentru a putea sa exercite activitatea de servicii de
investitii, trebuie sa coordoneze sistemul Directivei din 3 martie 1997 cu cel al Directivei din 30
mai 1994.

Operatiile pe titluri implica participarea la sistemul de plati, de compensare si de transfer.

Aceste sisteme conduc la anumite riscuri - denumite sistemice - avand in vedere compensarea
multilaterala, in plus, insolvabilitatea unui participant nu trebuie sa afecteze sistemul si garantiile
sale. O directiva vizeaza sa redea definitiv livrarile de titluri si reglementarea lor si sa fie
opozabila tertilor.

13
 BIBLIOGRAFIE

1. Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar comunitar, Editura C. H.

Beck, Bucuresti, 2008
2. Ovidiu Tinca, Drept comunitar material, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2003
3. Pierre Mathijsen, Compendiu de drept european, Editura Club
Europa, Bucuresti, 2002
4. http://www.rasfoiesc.com/business/economie/finante-
banci/SPATIUL-FINANCIAR-EUROPEAN28.php
5. https://www.masterstudies.ro/Gestiunea-Financiar%C4%83-a-
Afacerilor-%C3%AEn-Spa%C8%9Biul-
European/Rom%C3%A2nia/Danubius/

14