Alexandru Ivasiuc: “ Racul” sau teroarea

Ioan Stanomir
Cel din urmă roman al lui Alexandru Ivasiuc, “Racul”, este,simbolic, un minuţios studiu închinat puterii. Unei puteri
care, în cadrele veacului XX, edifică regimul terorii absolute , aleatorii şi dezumanizante. “ Racul”, cu a sa perfecţiune
formală şi glacială cruzime, este testamentul lui Ivasiuc. Statul este, aici, un imens mecanism dedicat unui singur
obiectiv: contaminarea întregii societăţi cu frica ce paralizează şi cimentează complicităţi. Frica , ubicuă , este zeul la
care se închină secolul pe care Ivasiuc îl traversează, până la moartea sa prematură.

“ Racul” instituie convenţia ficţională a exotismului în ton cu o anume modă a anilor postbelici. Ţara latino-americană
a lui Ivasiuc este un continent sincretic, în care sunt reunite voci, culori şi ţipete familiare. Alegoria se înfige în solul
istoriei ce poate fi recunoscută cu uşurinţă. Mustind de seve şi de poveşti terifiante, ce urcă până la epoca
conchistadorilor, ţara lui Ivasiuc se învecinează cu cea în care tronează personajele lui Bastos sau Carpentier. Totul
este aici fondat pe imuabila lege a servituţii şi a puterii. Revoluţia şi statul sunt feţele gemene ale violenţei din care nu
se poate scăpa. Scriitura lui Ivasiuc adaugă la acest arhipelag imaginar o altă insulă, nu mai puţin terifiantă.

Ţara îndepărtată din “Racul” este tărâmul parabolic acoperit de mâzga sângelui. Dincolo de decorul insolit se poate
simţi profilul unui alt univers, cel pe care Ivasiuc îl cunoaşte, din anii de detenţie. Romanul său politic aspiră să
extragă acea esenţă unică şi inconfundabilă a terorii. Subiectul tabu al totalitarismului comunist este transfigurat în
perfecţiunea de cristal a tiraniei tropicale. Ceea ce nu se se schimbă este capacitatea forţei de a anihila, de a umili, de a
înfricoşa. Pentru cititorul instruit esopic al anilor postbelici, denunţarea militarismului trimite la imaginea, familiară, a
celei mai drepte dintre lumi, socialismul. Listele întocmite de dictatura lui Don Athanasios nu sunt mai puţin
minuţioase decât cele ale democraţiilor populare. Dispariţia inamcilor are un rol profilactic, de pedagogie socială.

Aşezată pe această punte a parabolei potenţial subversive, cartea lui Ivasiuc posedă rigoarea unui scenariu
cinematografic filmat documentar. Evemimentele puse în mişcare nu mai pot fi oprite. Puterea are un fel al ei de a se
sustrage oricărui control, ajungând să fie un mecanism mişcat de propria ei energie, încât omorul se încadrează în
fişiere poliţieneşti, birocratic. Obsesia lui Ivasiuc în marginea puterii atinge, în “Racul”, un prag de intensitate
insuportabilă. Universul este saturat de barbarie, în variate forme, de la cea catifelată a lui Don Athanasios la cea
pedestră a soldaţilor ce execută pe stradă. Racul contemplat în paginile de final este emblema de meduză a acestei noi
omeniri, ce înlătură pe toţi cei de dinaintea ei.

Cartea lui Ivasiuc are rigoarea unui tratat de politică. Miguel, revoluţionarul comunizant devenit secretarul intim al
stăpânului ţării, nu se poate smulge de sub imperiul acestei fascinaţii ce sfârşeşte prin a-l lichida. Ziua pe care o
parcurge Miguel este o zi a călătoriei, o zi a iniţierii în misterul fricii şi al puterii. În clipa în care, pe aeroport fiind,
Miguel este salvat de la moartea de Tahereh, terorista orientală, prin propriul ei sacrificiu, pragul cel din urmă este
atins pe acest drum al modelării. Moartea pe care o priveşte este moartea pe care o credea îndepărtată şi străină. Dar
moartea nu îi este nimănui străină, de vreme ce teroarea este,în mod obligatoriu, aleatorie.

Miguel parte din acest labirint în miezul căruia locuieşte racul cel mare, Don Athanasios: dictator ce refuză majestatea
puterii, tiranul are voluptatea punerii în scenă a comediei statului. Crimele sale sunt piedestalul pe care se ridică statuia
Preşedintelui. Don Athanasios preferă clar-obscurul discreţiei. Elanul nobil al minciunii oficiale este atribuit păpuşii
din fruntea ţării. Pentru Miguel, Athanasios are contorul unei fiinţe mitice. El este cel care nu e văzut, dar îi vede pe
toţi, el este cel care nu conduce, nominal, dar este marele arhitect al planului ce se mişcă cu precizie de ceasornic.
Misterul său este misterul violenţei care locuieşte în centrul puterii.

“ Racul” este labirintul din care nimeni nu se poate salva. Moartea lui Miguel este un alt sacrifiu pe altarul zeităţii care
domină acest veac XX. Ambiguă şi sfâşiată, identitatea lui Ivasiuc se întrevede în aceea a lui Miguel. Asemeni lui
Miguel, Ivasiuc a ales convertirea şi tabăra puterii de neoprit, ca un cataclism geologic. Asemeni lui Miguel, el a
păstrat un rest de insurgenţă intelectuală, un rest de libertate evocând viaţa de dinaintea metamorfozei sale. “ Racul”
este radiografia, parabolică, a impasului în care Ivasiuc însuşi se instalează, ca într-un pat procustian.