Creanga de aur, de Mihail Sadoveanu

(comentariu literar, rezumat literar)

Literatură

Mihail Sadoveanu, „Ceahlăul literaturii române”, cum l-a numit Geo Bogza, „Ştefan cel
Mare al literaturii române” cum i-a spus George Călinescu, are o operă monumentală a
cărei măreţie constă în densitatea epică, lirismul tulburător şi grandoarea
compoziţională. Înclinaţia lui Sadoveanu către civilizaţia arhaică recompune în
romanul Creanga de aur (1933) o cultură primordială, o istorie din vechea Dacie.
Această operă, considerată de Alexandru Paleologu „cheia de boltă” a creaţiei
sadoveniene, este foarte complexă, putând fi definită ca roman istoric, roman filozofic,
roman al religiei ortodoxe, după ce credinţa în Zamolxe dispăruse, ca roman erotic şi
ca basm.

Tema
Tema romanului o constituie imaginea Daciei şi a Bizanţului din secolul al VIII-lea prin
evocarea istorică a dispariţiei credinţei în zeul Zamolxe şi înlocuirea acesteia cu
ortodoxismul, precum şi iubirea imposibilă dintre două persoane deosebite, care nu pot
forma cuplul din cauza destinului potrivnic. Axa fundamentală a romanului Creanga de
aur o constituie motivul călătoriei ca drum al cunoaşterii şi ca simbol iniţiatic: la început,
speologul Stamatin prin căutarea peşterii magului şi apoi călătoria lui Kesarion Breb în
Egipt şi Bizanţ.
Titlul
Titlul Creanga de aur este de natură magică şi simbolizează iubirea imaterială şi
nepieritoare dintre Kesarion Breb, viitorul mag, şi Maria din Amnia, devenită tânăra
împărăteasă a Bizanţului. Sufletele celor doi se contopesc într-o iubire ideală şi numai
în plan spiritual, întrucât dragostea trupească le este interzisă de statutul cu totul
excepţional al fiecăruia, aşa cum reiese la ultima lor întâlnire, când Kesarion Breb îi
spune Mariei: „Iată, ne vom despărţi. Se va desface şi amăgirea care se numeşte trup.
Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e un aur, care va luci în sine, în afară de
timp”.
Unele referiri ale criticii literare consideră că titlul „evocă simptomatic cartea
fundamentală despre credinţe şi rituri a antropologului britanic James George Frazer”
(Nicolae Oprea), în sensul că niciun muritor nu poate călători în Infern şi să se înalţe
apoi din împărăţia morţilor fără „ramul cel cu frunzele de aur”, ca dovadă certă a unei
„lumi părăsite, dar veşnic vie în suflet şi în amintiri”. (Teodor Parapiru)

Structura şi compoziţia romanului

Sadoveanu îşi organizează romanul în 17 capitole, fiecare având câte un titlu sugestiv,
fie narativ (Înainte de a ajunge la fericitul Filaret, Kesarion Breb cunoaşte şi alţi oameni
vrednici din Paflagonia şi de la Amnia), fie informativ (Unde apare întăia oară Kesarion
Breb), fie de factură aforistică (Subt strălucirea purpurei bizantine se vădesc lucruri nu
tocmai binemirositoare, Mărirea şi tihna stau în hotare deosebite).
Compoziţia romanului
Compoziţia romanului evidenţiază două componente: una de iniţiere simbolico-mitică a
lui Kesarion Breb în trei direcţii - filozofia Egiptului, politica Bizanţului şi trăirea profundă
a sentimentului de iubire; cealaltă - istorică şi religioasă, care evocă obiceiuri şi credinţe
ancestrale din Dacia şi apariţia ortodoxismului în Bizanţul secolului al VIII-lea. Cele
două valenţe constitutive se interferează pe parcursul întregului roman, formând
unitatea compoziţională a subiectului.

Mihail Sadoveanu
Romanul Creanga de aur este o operă epică, deoarece naratorul omniscient îşi exprimă
indirect sentimentele şi concepţiile prin intermediul personajelor şi al acţiunii.
Modalitatea narativă
Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului şi
relatarea la persoana a III-a, fapt ce argumentează detaşarea acestuia de evenimente
şi caracterul obiectiv al romanului.

Timpul
Timpul în care are loc acţiunea este limitat şi cronologic, întâmplările se petrec mai întâi
în anul 1926, apoi în secolul al VIII-lea. Perspectiva spaţială este reprezentată în
exterior de meleagurile accidentate şi stâncoase ale munţilor din Moldova, de palatul şi
tărâmurile Bizanţului, iar spaţiul interior reflectă tulburările şi frământările psihice ale
personajelor.

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Romanul începe prin relatarea la persoana a III-a, de către naratorul reprezentat de
vocea auctorială (autor), a expediţiei organizate de profesorul speolog Stamatin în
august 1926, la izvoarele Oltului şi ale Mureşului. Geologul, împătimit de trecutul
îndepărtat al acestor meleaguri, le povesteşte însoţitorilor că, pe vremea regilor daci, a
trăit un Mag, a cărui înfăţişare este fabuloasă: „Avea muşchi în plete şi pe sân; îi
ajungea barba la pământ şi genele la piept” (portretul Magului este realizat şi prin versuri
din poezia Strigoii, de Mihai Eminescu).
Într-o zi de martie, profesorul intrase în contact spiritual cu Magul şi avusese viziunea
unei lumi ce este considerată pierită, dar care pentru el este încă vie. Bătrânul îi
descifrase înţelegerea „eresurilor, a datinelor, a descântecelor, a vieţii intime a
poporului nostru” şi sub fruntea sa clipeau „numerele de aur” care au scris misterios
timpurile, cu hieroglife, adică în „grafia sacră a cunoaşterilor spirituale”.

Duhul Magului, susţine geologul, i-a desluşit ideea contopirii religiilor lumii într-o singură
credinţă şi dă numeroase exemple de sărbători comune civilizaţiilor şi epocilor din cele
mai vechi timpuri până azi. De pildă, pe vremuri, se sărbătorea „ziua învierii lui Mitra,
ori a lui Osiris”, aşa cum în credinţa creştină se sărbătoreşte învierea lui Iisus.
Profesorul Stamatin murise într-o altă expediţie, din 1930, căzând într-o râpă şi
naratorul găsise printre hârtiile sale un manuscris, care constituie, de fapt, subiectul
romanului.

În capitolele al II-lea până la al XVII-lea (şi ultimul), naratorul este autorul manuscrisului
şi relatează, la persoana a III-a, evenimentele, întâmplările şi trăirile interioare ale
personajelor, ceea ce constituie substanţa istorică, filozofică, erotică şi mitologică a
romanului. În anul 780 după Hristos, bătrânul Mag, Decheneu al XXXII-lea, contemplă
din gura peşterii primele semne ale primăverii, în timp ce un grup de tineri monahi urcă
la grotă ca să se roage împreună cu el, pentru „cele trei zile de mâhnire, tăcere şi taină”,
după care Dumnezeu va învia.

Ceremonia tainică a fost săvârşită de monahi, sub privirea călăuzitoare a preotului ce

slujea pe „fericitul Zamolxis” în „muntele ascuns”, ritual ce nu trebuia să treacă „dincolo
de umbra de amurg a peşterii, la cunoştinţa mulţimii”. Între călugării nou veniţi se
evidenţiază Kesarion Breb, un monah „sprinten şi înalt” care cugetă la efemeritatea
lumii, aşa cum „ne arată moartea de care ne întristăm şi învierea de care ne vom bucura
în curând”.

Bătrânul din muntele ascuns se arăta „satelor, păstorilor şi tuturor neamurilor” o dată la
cinci sau la şapte ani, într-un loc care se chema La-Prelunci. El binecuvânta pământenii
şi Jertfele lor depuse pe altar”, le dădea sfaturi pentru cultivarea pământului şi îngrijirea
vitelor, le tălmăcea vise înfricoşătoare şi-i vindecă „de boli grele”. Kesarion şi ucenicii îl
întreabă de proroc despre întruparea lui Iisus Hristos, „legea nouă cătră care noroadele
se îndreaptă”, iar preoţii noştri „trebuie să deschidă biserici”.

Marele preot nu se arată mâhnit, considerând că tot ceea ce se întâmplă în lume este
rânduit de Cel prea înalt, căci „Domnul-Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme,
dar cel pe care îl servim este „Unul născut din el-însuşi; şi din acest unul toate au ieşit
şi el e în toate şi le învăluie pe toate”. Ascetul îi destăinuie lui Kesarion că, pentru
calităţile sale deosebite, l-a ales că fie Decheneu al XXXIII-lea atunci când „oasele mele
vor trece la odihnă”.

Pentru aceasta, Kesarion trebuia să facă o lungă călătorie în Egipt, la Memfis, pentru a
se iniţia spiritual timp de şapte ani. apoi va trebui să plece în Bizanţ pentru a-şi desăvârşi
învăţătura în alţi zece ani. În această expediţie spirituală, tânărul monah primeşte sfatul
de a-şi lua ca ajutor „un om ascultător şi cu braţ tare din neamul Dacilor” şi, înmânându-
i „bucăţile de aur” cu care să se poată întreţine, îi dă o ultimă povaţă: „Pleacă-te
stăpânirilor, închină-te zeilor, şi du-te în calea ta, având în inimă numai pe Dumnezeul
tău”.
Capitolele IV-XVII relatează evenimentele petrecute în Bizanţ, sub stăpânirea
împărătesei Irina, care hotărâse pedepsirea iconoclaştilor islamişti şi susţinerea cultului
icoanelor. După cei şapte ani petrecuţi în Egipt, la templul din Memfis, Kesarion Breb
ajunge în Bizanţ la începutul lunii mai, anul 787 d.Hr., pentru a-şi desăvârşi experienţa
iniţiatică.

Îmbrăcat în „strai alb încins cu colan subţire de argint”, Breb era însoţit de slujitorul său
uriaş, ce părea „dintr-un veac mai vechi şi mai sălbatic”, semănând cu un muntean de
dincolo de Istru (vechiul nume al Dunării) şi amândoi stârneau uimirea tuturor. Străinul
impresiona prin „albeaţa obrazului” de nobil străin, înfăţişare ciudată pentru casa
Egiptenilor, unde poposise, precum şi prin straiele albe, ce-i dădeau o distincţie care
atrăgea atenţia. Preotului Platon i se destăinuie că venea din Egipt, unde se născuse
„a doua oară” şi se îndrepta spre plaiurile natale, adică spre Dacia.

Împărăteasa Irina, aflată în „anul al patruzecilea al vieţii ei” şi văduva viteazului Leu
Isaurianul-împărat, îl înlăturase cu înţelepciune de la tron pe fiul său. Constantin, un
adolescent „tânăr, înalt şi frumos”, sub pretextul că era destrăbălat şi îşi pierdea
tinereţea în orgii şi petreceri păcătoase. Vasilisa Irina „luptătoare pentru ortodoxie”,
deschisese din nou bisericile şi poruncise să se spele varul cu care fuseseră acoperite
icoanele zugrăvite pe pereţi, din ordinul socrului său, Copronimul.

Kesarion Breb, iniţiat în cunoaşterea omului dincolo de înveliş, intuieşte la împărăteasă

o lăcomie pentru putere „aspră şi flămândă”, o agilitate de „lupoaică” şi o „patimă vie a
măririi”. Prin intermediul lui Eftihie, ea îi plătea „sigle de aur” lui Alexie, bun prieten cu
fiul ei, căruia îi arăta, cu viclenie, masca binevoitoare a încrederii, pentru că „bunăvoinţa
cea mai mare deci trebuia arătată duşmanului celui mai primejdios”.

La mănăstirea Sfântul Pantelimon Kesarion îl cunoaşte pe părintele episcop Platon,

care venea de la mănăstirea unde era monah, Sakkoudion, şi pe care îl ajută să
deschidă porţile înţepenite ale sfântului lăcaş. El se recomandă A doua zi dimineaţa,
„prea mărita şi prea lăudata Despină” asistă la liturghia de Duminică în biserica Sfinţilor
mari împăraţi Constantin şi Elena, alături de fiul său, care „era apăsat de plictis” şi cu
gândul „la blăstămăţiile lui”, uitând adesea să-şi facă semnul Crucii.

După slujbă, Vasilisa trebuie să asiste la întrecerile de cai ce au loc la hipodrom, unde
primeşte, în mare taină, pe episcopul Platon, căruia îi cere sfatul pentru soluţionarea
poverilor care-i stăteau pe suflet. Mai întâi, împărăteasa Irina îi destăinuie premoniţia
pe care o are în ceea ce priveşte primejdia de a pierde domnia, care, susţine ea, se află
în „slujba lui Iisus şi a fericitei lui Maice, prea curata Fecioară” şi cere preotului s-o ajute
a îndepărta pericolul acesta. A doua îngrijorare a Vasilisei este în legătură cu fiul ei, pe
care ar dori să-l însoare cu o tânără din popor, o „binecredincioasă întru Ortodoxie” şi-
l roagă pe preot să găsească o astfel de soţie „cu trup şi minte ageră”.
Sub această atitudine falsă, împărăteasa ascundea setea de putere, urmărind să aibă
o noră de origine modestă pe care s-o poată manevra în obţinerea simpatiei populare
şi care să se simtă umilă în preajma ei. Pentru aceasta, împărăteasa desface logodna
fiului cu Domniţa Rotruda, fiica lui Carol, puternicul împărat al Apusului. Vasilisa îi
transmite, în finalul întâlnirii, că îl roagă să participe şi el la adunarea conciliului
ecumenic de la Nikeea, care avea ca scop nimicirea eresurilor (concepţii false,
prejudecăţi) şi consolidarea ortodoxiei.

Plecând de la hipodrom, bătrânul Platon se întâlneşte din nou cu Breb şi este surprins
de puterea acestuia de a citi gândurile, fiind la curent cu tot ceea ce preotul discutase
în mare taină cu împărăteasa. Convins că şi străinul a atins iniţierea spirituală
superioară, episcopul Platon îl roagă să meargă, în locul său, în ţinutul Paflagonia, satul
Amnia ca să găsească mireasă pentru Constantin, în timp ce el va îndeplini misiunea
la „adunarea episcopească” de la Nikeea. Vechiul prieten al monahului Platon, cuviosul
Filaret, locuia în Amnia şi era căsătorit cu credincioasa Teosva, cu care avusese fii şi
fiice, iar de la aceştia avea numeroşi nepoţi şi nepoate, dintre care Kesarion trebuia să
aleagă mireasa pentru prinţul Constantin.

Impresionantul portret al lui Filaret este realizat prin ochii altui personaj, stăpânul
„ospătăriei” la care poposise Kesarion, pe nume „kirie Agatocle”, care are aici statutul
de personaj-mesager. Când se căsătoriseră, Filaret şi Teosva erau foarte bogaţi,
deoarece moşteniseră de la părinţi o avere extraordinară, dar el, dorind să adune
„comoară în cer”, a început să împartă bogăţiile la săraci, care, aflând de milostenia sa,
„veneau ca ostile spre Amnia”.

Filaret a rămas sărac, mai are un ogor pe care-l lucrează fiii săi „şi-l ţin pentru hrana lor
cea de toate zilele”, dar este mâhnit pentru că numărul cerşetorilor lumii nu s-a
împuţinat. De câte ori primea catâri încărcaţi cu merinde pentru familia sa, trimişi de
preotul Platon, mulţimea de săraci se ivea la porţile palatului părăginit şi Filaret le
împărţea toate darurile primite, astfel că pentru ai lui nu mai rămânea nimic.

Kesarion, ca mesager al cuviosului Platon, este primit cu bucurie şi Teosva nu se sfieşte

în faţa musafirului să acuze pe unii cerşetori vicleni care profită de milostenia bătrânului
Filaret. Localnicii, presupunând că la Filaret a sosit un oaspete de seamă, au pregătit o
cină îmbelşugată, iar cuviosul nu s-a mirat deloc şi nu s-a întrebat despre provenienţa
bucatelor, fiind convins că Dumnezeu avea grijă de toate cele. Kesarion este
impresionat de una dintre nepoatele milostivului, Maria, „o copilă de şaisprezece ani”,
cu obrazul delicat, părul negru şi cu „ochii mari adumbriţi de gene lungi”, exclamând în
adâncul fiinţei sale de monah: „O! vedenie a frumuseţei eterne”.

Kesarion îi dă fetei să încerce condurul, ca în basmul cu Cenuşăreasa şi, pentru că i s-

a potrivit perfect, i l-a dat în păstrare, urmând să primească şi perechea atunci când vor
ajunge la împărăţia Bizanţului. Fiorul şi revelaţia iubirii au străpuns inima castă de
călugăr a lui Kesarion, care se gândeşte că puritatea unei copile este de multe ori „mai
primejdioasă şi mai înveninată decât a unei curtezane”.

La Palatul împărătesei Irina dregătorii aleseseră douăzeci de tinere ce visau „cununa şi

purpura”, dar numai una urma să fie aleasă ca împărătiţă pentru Constantin Vasilevs.
Maria de la Amnia venise însoţită de bunica ei, Teosva, iar cuviosul Filaret împreună
cu toţi ai casei urmau să sosească şi ei. Prea sfinţitul Platon plecase şi el din cetatea
Nikeea, de la adunarea episcopească şi se grăbea să ajungă la nunta împărătească.
Maria este frământată de „gânduri şi vedenii” care o tulbură, de aceea Kesarion o
previne că „împărăţia şi tihna stau în hotare deosebite”.

Dintre toate tinerele prezente la palat, este aleasă Maria, pe care Constantin o place şi
o doreşte numaidecât „ca pe o jucărie”. Împărăteasa Irina i-a aşezat nurorii sale hlamida
şi coroana, apoi, fără s-o îmbrăţişeze, a rostit formula încununării: „Fii vrednică de acest
sfânt odor”. Din toată mulţimea adunată la palat ca să omagieze evenimentul, Maria
întâlneşte privirea străinului pe care-l cunoscuse la Amnia şi care-i zâmbeşte „cu
prietenie”, fiind singurul sprijin cald şi încurajator între „acele marmuri lucii, între acele
aururi reci” unde se simţea „străină şi depărtată de sine însăşi”.

În timp ce cuviosul Platon era plecat cu treburi grabnice la Sakkoudion, Kesarion Breb
află de la un cerşetor că în casa lui Alexie Moseles, prietenul de orgii al prinţului
Constantin, se urzeşte înlăturarea de la tron a împărătesei Irina. Kesarion observă că
stoluri de păsări năvălesc dinspre ţărmul Calkedoniei şi socoteşte că acestea sunt
gonite de oştiri numeroase care le vânează, alungându-le astfel din cuiburile lor. De
remarcat este relaţia pe care o are Kesarion cu asinul (măgarul) său, pe nume
Santabarenos, care-i şopteşte la ureche şi-i comunică taine pe care numai stăpânul său
le înţelege.

Despre frumuseţea şi blândeţea Mariei s-a dus vestea în toată Cetatea şi în tot ţinutul,
dar foarte curând ea observă intrigile de la curte şi este profund nefericită. Kesarion află
de la Teosva şi Filaret că tânărul Constantin se plictisise repede de candoarea soţiei şi
se întorsese la petrecerile deşănţate şi la curtezanele mult mai pricepute în arta
amorului. Maria îi spusese Teosvei că soţul ei vorbea noaptea în somn şi aflase astfel
că pregătise oştiri străine, cu ajutorul cărora intenţiona să-şi detroneze mama şi să ia
în stăpânire împărăţia.

Kesarion Breb îi relatează părintelui Platon faptele păcătoase ale feciorului lui Leu-
împărat şi, ca urmare, nefericirea profundă a Mariei, „acel odor de preţ pe care l-ai
închinat domnia-ta Bizanţului” şi care este nevoită să trăiască „lângă un leş putred”.
Împreună cu Stavrikie, Breb s-a dus la palatul Augusteon, pentru a-i semnala
împărătesei complotul şi atitudinea fiului ei faţă de Maria.
Recunoscând că poate „ceti semnele pe care le-a pus Dumnezeu în lucruri şi în
oameni”, Kesarion Breb scoate din sân cele douăzeci şi două de foi de fildeş, pe care
se află hieroglife şi imagini, întinzându-le pe masă. Ca urmare a celor spuse de el,
Vasilisa şi Stavrikie alcătuiesc un plan de soluţionare a complotului: să-l aresteze pe
Alexie Moseles, să trimită oşti ca să-i învingă pe duşmanii aşezaţi pe celălalt mal al
Bosforului, iar Constantin va fi bătut cu vergi. Întrebat de către împărăteasă ce răsplată
doreşte pentru serviciile aduse, Kesarion îi cere să mângâie „cea dintâi suferinţă ce ţi
se va înfăţişa”, referindu-se la nefericirea Mariei.

Stavrikie îi spune lui Constantin că cel care l-a trădat este prietenul său, Alexie, iar
acestuia îi transmite că stăpânul l-a abandonat în mod perfid, răsplătindu-i cu josnicie
loialitatea. Fiul lui Leu împărat o acuză pe soţia sa, Maria, că a destăinuit celorlalţi ceea
ce vorbea el în somn şi a ameninţat că va face orice pentru a-şi ocupa tronul care i se
cuvine şi a-i lovi pe cei care l-au trădat. Prefăcut, el devine umil în faţa mamei sale,
arătând căinţă pentru că se însoţise cu „sfătuitori vicleni”. De făţărnicia prinţului şi-a dat
seama numai Stavrikie, care avea iscoade pretutindeni.

Toate aceste întâmplări povestite de Kesarion îl amărăsc foarte pe cuviosul Platon, care
hotărăşte să meargă împreună la Filaret şi Teosva ca să afle veşti. În timp ce Breb iese
din Cetate călare pe asinul său, preotul şi Teosva merg la palat ca să o vadă pe Maria,
care s-a bucurat nespus de mult, simţind nevoia să-şi destăinuie nostalgia după
curăţenia morală a vieţii petrecute la Amnia şi le dă de înţeles că mariajul ei este un
total eşec. Platon îi transmite Mariei mesajul lui Kesarion, că se împlinesc doi ani de
când se întâlniseră în Amnia şi apoi îi promite că va înălţa rugi Sfintei Fecioare pentru
a conteni suferinţa împărătiţei. Tânăra nefericită simte, venind spre ea un fluid spiritual
dinspre Străin, ca „o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţi”.

Împărăţia Isaurienilor era păzită cu străşnicie de nişte „bărbaţi blonzi, cu ochii albaştri,
veniţi din ţinuturile îngheţate”, numiţi Varangi. Căpitanii acestora, Arnulf şi nepotul său,
Carol, au adunat la sfat toţi Varangii şi, instigaţi de războinicul Mihail Lahonodracon şi
de Alexie Moseles, fiind sprijiniţi de ostile din Armenia, au reuşit să o detroneze pe
Vasilisa Irina şi să-l înscăuneze pe Constantin Vasilevs, fiul ei, aflat în închisoare.

Tânărul moştenitor porunceşte să i se aducă însemnele împărăţiei în chilia unde era

închis, o roagă pe soţia sa, Maria, să-i stea de-a stânga pe tronul pe care se instalează
ca „adevăratul şi singurul împărat”. Aceste întâmplări se petrec „în ajun de sărbătoare
a sfintei Adormirii a Maicei Domnului, anul 790”. Împăratul arată blândeţe mamei sale,
oferindu-i pentru a locui palatul Elefterion, iar lui Stavrikie îi îngăduie să-şi aleagă singur
surghiunul.

Foarte bucuros de toate acestea se arăta cuviosul Filaret, în casa căruia se pregăteau
mese întinse şi multe bucate pentru sărăcimea Bizanţului, care era „o oaste fără
număr”. Mâhniţi erau Breb Kesarion şi Teosva, care sufereau pentru nefericirea tinerei
împărătese Maria. Bătrâna fusese la palat şi veştile nu erau deloc bune. Maria nu mai
plângea, dar îl înfrunta curajoasă pe soţul ei, care, deşi părea că şi-a întors privirile
către ea, femeia reuşea cu greu „să steie alături de el în catisma (tribuna oficială)”, unde
se dusese „cu obrazul împietrit şi cu buzele strânse”.

Teosva presupune că fetei i s-e făcuseră farmece, dar Kesarion, care citea în sufletul
tinerei împărătese, ştie că „sila poate fi vraja cea mai înveninată”. Asistând la aclamarea
de către mulţimea de norod a noului împăiat, Kesarion Breb întâlneşte privirea tinerei
Maria aţintită asupra sa, în care el citeşte bucurie şi spaimă. Clipa comunicării spirituale
între cele două inimi se înalţă în soare, bărbatul fiind străbătut de un fior lăuntric atunci
când simte în străfunduri fericirea împlinirii: „Inima mea te-a găsit, îi zise Kesarion fără
cuvinte. [...] avem înaintea noastră veşnicia întristării”.

Trecuse un an de la încununare şi, sub pretextul că-şi vizitează mama, Constantin

împărat mergea adesea la palatul Elefterion ca s-o vadă pe Teodota, fiica lui Gherontie
Strategul. Femeia era cunoscută în toată Cetatea pentru farmecul ei deosebit, nu exista
altă „muieruşcă mai minunată la umblet şi privire” şi cucerise sufletul tânărului împărat.
Convinsă de fiul ei să părăsească solitudinea palatului Elefterion, împărăteasa Irina
vine la reşedinţa de la Augusteon, unde nu a fost întâmpinată de împărătiţa cea tânără,
Maria, despre care unii spuneau că ar fi bolnavă, dar alţii gândeau că soţul nu-i
permisese să se arate, ca să fie două împărătese la un loc.

Constantin hotărăşte, „în pripă şi pe ascuns”, s-o mute pe tânăra soţie, Maria, la Halki,
apoi îi anulează surghiunul lui Stavrikie, pentru a-i face o bucurie mamei sale. La palat
se instalează, într-un heliacon, la Dafhe, Teodota, căreia i se spunea împărăteasa a
treia, fapt ce stârneşte indignarea tuturor locuitorilor, care îl acuză pe împărat că „a
călcat în picioare cununia şi a desfăcut ceea ce numai Domnul Dumnezeu are putere
să desfacă”.

O altă atitudine nesăbuită a împăratului este legată de uciderea lui Alexie Moseles,
fostul său prieten de petreceri deşănţate, cu care uneltise, de altfel şi detronarea
Vasilisei Irina. Acesta condusese ostile pe frontul din Asia, având un rol determinant în
biruinţa repurtată în acest război. Alexie este târât în faţa împăratului, la al cărui semn
gâdele îi arde ochii cu fierul încins. În ziua următoare, tot din porunca lui Constantin
împărat, cinci monahi, care erau unchii săi şi fraţii lui Leu-Isaurianul, au fost torturaţi în
prezenţa sa, unora le-a „crăpat ochii”, iar celorlalţi „le-a tăiat limbile cu briciul,
lepădându-le pe pardoseala de marmură”.

Veştile s-au răspândit cu iuţeala fulgerului, impresionând întregul ţinut. Convins că toate
acestea sunt numai „minciuni mari”, prea-sfinţitul Platon pleacă din singurătatea
mănăstirii Sakkoudion şi soseşte în Bizanţ, la casa Egiptenilor pentru a căpăta informaţii
de la Kesarion privitoare la aceste întâmplări. De la servitorul dac, preotul află că, de
opt zile, Breb se închisese în chilia sa, într-o singurătate deplină, iar servitorii nu aveau
voie să intie nici măcar în încăperile din preajmă. El ţine post numai cu apă şi se roagă,
aşa cum făcea pe vremuri în Egipt, în cei şapte ani de iniţiere spirituală, semn că are o
„mare mâhnire”.

Platon îi cere servitorului dac să-l ducă la stăpânul său şi se înfricoşează când îl găseşte
pe acesta „slăbit, cu pleoapele obosite”, dar privirile arzătoare de un foc lăuntric.
Kesarion neagă faptul că şi-ar fi aplicat o pedeapsă şi-i mărturiseşte că numai tăcerea,
singurătatea şi concentrarea îl pot ajuta să dezlege întrebările fără răspuns privind
faptele ce se petreceau la palat. Descoperirea lui Kesarion este cumplită şi
înfricoşătoare: Doamna Irina este cea care i-a tulburat mintea şi l-a împins „în abis”
(prăpastie) pe fiul ei, urmărind să-l distrugă irevocabil (decisiv), astfel încât toate
popoarele să se bucure atunci când „îi va fi sosit pieirea”.

Ticăloşiile săvârşite de Constantin împărat va stârni revolta tuturor: trupele armene se

vor răscula din cauza uciderii lui Moseles, sfinţii episcopi îl vor blestema pentru
batjocorirea şi uciderea celor cinci monahi, iar toţi locuitorii Bizanţului vor fi mânioşi
pentru că alungase o soţie aleasă de puterile divine şi îşi instalase amanta în postura
împărătesei a treia.

Toate acestea, consideră Kesarion, „Ie face lupoaica” pentru a atrage furia popoarelor
împotriva lui Constantin, căruia nu-i putuse ierta că o alungase de la tron, ea având o
„foame în veci neistovită” pentru putere şi pentru „zădărnicia măririi”. Suferinţa lui
Kesarion era amplificată de sentimentul vinovăţiei care-l rodea pe dinăuntru, deoarece
pe Maria el o dusese în acest viespar plin de intrigi şi de ticăloşii: „eu am fost solul care
am dus o floare curată şi am aruncat-o într-o volbură prihănită”.

Preotul Platon şi Kesarion hotărăsc să meargă acasă la Filaret pentru a afla veşti
despre Maria, dar aici găsesc o mulţime de „calicime” (cerşetori) care se jeluia, răcnea,
blestema şi ameninţa, manifestându-şi astfel afecţiunea faţă de durerea milostivului
Filaret, căruia-i murise soţia, Teosva, pe neaşteptate. Kir Filaret asculta mângâierile
celor doi prieteni cu un zâmbet de nedumerire, spunând că Teosva „se duce într-un loc
mai încântat decât acesta”.

Trupul neînsufleţit al Doamnei Teosva a fost depus la mănăstirea de fecioare Rodolfia,

unde se pregătesc privegherile şi toate rânduielile creştineşti. Au sosit să se roage
pentru sufletul ei patricii şi dregătorii din tot ţinutul, ar fi venit şi împărăteasa Irina, dar
avea „treburi multe şi sfaturi grele”. Împărătiţei Maria nu-i este îngăduit să părăsească
reşedinţa de la Halki, soţul său interzicând oricui să iasă din cetate, deoarece el pleca
a doua zi la război împotriva armenilor, care se răzvrătiseră pentru uciderea lui Alexie.
Filaret donează mănăstirii tot aurul care-i mai rămăsese după ce miluise atâta „calicime”
şi o roagă pe stareţă să ofere un ospăţ de două ori pe an, cu prilejul zilelor Teosvei şi a
lui însuşi, apoi prevesteşte că în seara aceea „voi dormi şi eu, lângă doamna mea
Teosva”. La intervenţia părintelui Platon, împărătiţa Maria a fost adusă la mănăstirea
Rodolfia, ca să-şi ia rămas bun de la bunicii săi, Filaret şi Teosva: „cuviosul Filaret îşi
plecase fruntea pe umărul stâng, pentru somnul cel din urmă. Împărătiţa Maria dăduse
un strigăt prelung”.

Breb o însoţeşte pe Maria în foişorul din grădină, aceasta fiind prima întâlnire a lor „după
lungă dorinţă”, când stătuseră despărţiţi, „fiecare în întunericul lui”. Ea îşi exprimă
recunoştinţa pentru că-i simţise veghea şi primise mesajele care o bucuraseră de
fiecare dată. Străinul îi domoli însă mulţumirile şi-i destăinui că toată nefericirea pe care
ea trebuia s-o îndure era o pedeapsă cauzată de iubirea sa vinovată, care constituia un
mare păcat: „nefericirea nu ţi-a adus-o purtarea împăratului, ci iubirea mea”.

De aceea, drumurile lor în această lume trebuie să se despartă, ea va trebui să-şi

petreacă restul vieţii pe Insula Principilor, iar el se va întoarce în Dacia natală. Cu toate
acestea, ei nu trebuie să fie mâhniţi, pentru că iubirea profundă ce se manifestă în
sufletele lor va trăi şi după ce „se va desface şi amăgirea care se numeşte trup”. Iubirea
lor este „un aur care va luci în sine, în afară de timp”, dăinuind în eternitate.

În anul 797, Kesarion Breb primeşte o scrisoare de la cuviosul Teodor de la Sakkoudion,

în care acest monah relatează evenimentele în care se implicase preotul Platon,
precum şi împrejurările morţii acestuia. Bătălia câştigată de împăratul Constantin
împotriva armenilor,fusese de o cruzime îngrozitoare: oamenii de rând au fost tăiaţi cu
săbii şi loviţi cu buzdugane, conducătorii oştirii au fost legaţi de cozile cămilelor şi „rupţi
în patru”, iar femeile şi copiii, abandonaţi în pustietate ca să moară de sete şi să-i sfâşie
fiarele.

Întors victorios din această expediţie, Constantin a poruncit ca soţia sa, Maria, să fie
exilată la Prinkipo, iar Teodota să fie înscăunată la împărăţia Bizanţului. Părintele Platon
merge la împărăţie şi-l avertizează pe Constantin că, pentru nelegiuirile sale, nu va
moşteni împărăţia lui Dumnezeu, ci va putrezi „întru scârnăvia de jos!”. Constantin
Isaurianul nu a ţinut seama de vorbele prea-sfântului şi a continuat să trăiască în
desfrâu la palatul său unde „se destrăbălează hetairele (curtezane) şi copilandrii
persieni.

În vara anului 796, împăratul a poposit la porţile mănăstirii Sakkoudion cu daruri şi a

dorit găzduire. Prea-sfinţitul Platon a poruncit să nu i se deschidă porţile şi să fie alungat
din acest lăcaş imaculat. Nu după mult timp, Isaurianul s-a întors şi, nefiind nici de
această dată primit în mănăstire, a poruncit varagilor să spargă porţile, să devasteze
lăcaşul, iar preotul Platon a fost târât de barbă la picioarele împăratului, unde „şi-a dat
duhul acest bătrân sfânt”.

La un an de la această grozăvie, în Bizanţ s-a pornit revolta cetăţenilor, iar împărăteasa

Irina a plătit servitorilor lui Constantin bani greu ca aceştia să-l trădeze. Într-o dimineaţă,
străjile au năvălit în reşedinţa Dafne şi l-au ridicat pe Isaurian din pat, de lângă Teodota.
Judecat la Triclinion, a fost condamnat la moarte şi acelaşi gâde îmbrăcat în strai roşu
i-a aplicat aceeaşi pedeapsă ca prietenului său, Alexie, adică i-au fost arşi ochii cu fierul
încins. După această osândă, încheie cuviosul Teodor scrisoarea, el făcuse o călătorie
la mănăstirea Principo şi s-a închinat cuvioasei călugăriţe, Doamna Maria.

Ultimul capitol, al XVII-lea, este intitulat sugestiv „Floarea de ghiaţă”, întrucât descrie
retragerea definitivă a lui Kesarion Breb în peştera de pe muntele ascuns - Kogaionon
- locul sacru al dacilor, unde se va afla sanctuarul lui Decheneu al XXXIII-lea. Kesarion
îşi ia rămas bun de la cei şase fraţi ai săi, de la cumnate şi de la nepoţi, care i se
închinară ca unui străin, iar bărbaţii „îi sărutară amândouă mânile, ca unuia care se suia
cătră singurătăţile lui Dumnezeu”. Se desparte şi de credinciosul şi uriaşul său servitor
care-l însoţeşte până la muntele ascuns, apoi îngenunchează şi-i sărută mâinile.

Bătrânul Decheneu al XXXII-lea îl aştepta lângă altar, iar candela mai pâlpâie atâta timp
cât Egipteanul poate să-i afle prorocirea „asupra neamurilor acestui pământ”. Îmbrăcat
în strai alb şi purtând la gât semnul de aur, Decheneul cel nou îi binecuvântează pe
monahii lui Zamolxis, „ştiind că va fi cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”.

Limbajul artistic
Limbajul artistic de narator al lui Mihail Sadoveanu este caracterizat, aşa cum afirma
George Călinescu, de o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul
popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia
sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei
acelor vremuri vechi. Despre limbajul artistic al scriitorului, Zoe Dumitrescu-Buşulenga
afirma: „Nicăieri n-ai să întâlneşti, ca la Sadoveanu, calm, umor firesc, seninătate”.

Arhaismele
Arhaismele sunt numeroase, având un rol esenţial în recompunerea autentică a epocii
atât prin cuvinte care definesc timpurile vechi - „hlamidă”, „ghinekeu”, „catisma”,
„Decheneu”, „varvar”, „poclăzi” -, cât şi prin formule galante de adresare ale acelor
vremuri: „fiule al nostru iubit”, „Prea mărită şi prea înţeleaptă Stăpână”, „cuviosule
prietine”, „cinstite părinte şi prietine”.

Stilul
Solemnitatea şi sobrietatea stilului caracterizează timpul în care se petrec întâmplările
şi lumea arhaică şi se vădesc în frazele sentenţioase, moralizatoare: „Căci mai este un
demon al lăcomiei de argint şi altul al nedreptăţii şi silei şi altul al putreziciunii trupeşti”;
„împărăţia şi tihna stau în hotare deosebite”. Personajele romanului vorbesc domol şi
într-o limbă dulce ca mierea, aşa cum este limba moldovenească: „o vorbă înflorită şi
dulce”, „a rostit apoi dulce şi meşteşugit cuvânt”, „să vorbim deci cu dulceaţă de ceea
ce este al nostru”.

Opera lui Mihail Sadoveanu constituie o adevărată „epopee a poporului român, în

ipostazele sale fundamentale”. Romanul Creanga de aur profilează epoca anterioară
formării neamului românesc, a cărei acţiune se petrece în vechea Dacie, ceea ce face
ca această operă să fie o „carte de atmosferă şi de iniţiere ezoterică, în care sunt scoase
în relief valorile spirituale şi morale antecreştine care [...] au intrat în formarea
spiritualităţii româneşti sub formă de elemente păgâne, adeseori superioare noii
mentalităţi prin faptul că sunt mai apropiate şi mai adecvate naturii”. (Pompiliu Marcea)
Critica literară a asociat romanul Creanga de aur al lui Mihail Sadoveanu cu lirica
filozofică a lui Mihai Eminescu, fiind de părere că savantul din Scrisoarea I, care „într-
un calcul fără capăt tot socoate şi socoate”, astfel încât „Universul fără margini stă în
degetul lui mic”, poate exista în opera sadoveniană în ipostaza lui Kesarion Breb. Marin
Mincu analizează „ipostaza poetică a bătrânului mag”, creionată de Sadoveanu prin
versurile din Strigoii lui Eminescu şi consideră că povestea iubirii imposibile este „doar
un pretext de înfăţişare a unei tulburătoare experienţe umane”. Transpunerea iubirii în
plan platonic, pur spiritual, sugerează renunţarea senină şi apolinică (echilibrată) la
„amăgirea trupului” şi cufundarea în spirit.