MĂSURARE ȘI EVALUARE ÎN

KINETOTERAPIE
- note de curs -

KMS
2015-2016

1
 CURSUL 1

Evaluarea în afecţiunile aparatului neuro-mio-artro-

kinetic
Evaluarea se poate defini ca: "procesul de stabilire a valorii sau meritului
dalelor culese, prin judecarea după anumite criterii a rezultatelor măsurătorilor".
Măsurarea = procesul prin care culegem informaţiile
Cuantificarea = descrierea numerică a unor caracteristici ale obiectelor
sau fenomenelor, utilizând standarde, etaloane sau unităţi de măsură specifice.
Testul = probă determinată ce implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru
toţi subiecţii examinaţi pe baza unei tehnici precise, în scopul aprecierii
succesului sau eşecului sau notării numerice a reuşitei.
Etalonarea = operaţia de stabilire a scării valorice a rezultatelor
subiecţilor Aprecierea, în comparaţie cu măsurarea, presupune emiterea unei
judecăţi de valoare asupra fenomenului evaluat, pe baza datelor obţinute prin
măsurare, acordându-se semnificaţii acestora prin raportarea Ia un termen de
referinţă, la un sistem de valori sau criterii .
Assesment = procesul de înregistrare-strângere a datelor, identificarea
problemelor, formularea ipotezelor şi luarea deciziilor pentru intervenţii
terapeutice (Pedretti)
Assesmentul prezintă următoarele etape:
1.Triajul
2.Interviul iniţial
3.Informaţii subiective (anamnestice)
4.Informaţii obiective (clinice şi paraclinice)
5.Procesul de analiză al datelor:
-stabilirea diagnosticelor (de boală, funcţional şi al capacităţii de muncă)
-aprecierea restantului funcţional, evoluţiei deficitului
-stabilirea obiectivelor programului de recuperare, necesităţilor de
- ortezare-protezare/obiectelor de ajutorare/modificarea mediului ambiant.
6.Concluziile lucrative - stabilirea programului de recuperare
7.Reevaluarea (feed-back-ul necesar funcţionării oricărui sistem) - punct
de plecare pentru alcătuirea unui nou plan de recuperare.

2
I Anamneză
Latură a examinării care culege prin examinarea clinică date de la pacient
ducând spre un diagnostic de probabilitate.
I.Vârsta
2.Sexul
3.Profesiunea şi condiţiile de muncă
4.Locul naşterii, domiciliul, condiţiile de viaţă
5.Antecedente eredocolaterale
6.Antecedente personale:
7.Istoricul afecţiunii prezente: -debut;
-evoluţie;
- tratamente anterioare efectuate şi rezultatele lor.
II Examenul general
1Tipul constituţional, greutatea şi înălţimea
2Tegumentul şi fanerele: culoare; consistenţa / mobilitatea; turgorul;
temperatura; contuzii, echimoze, plăgi; altele (cicatrici locale, pete distincte,
localizări anormale de pilozitate, flictene, fistule,
hiperhidroză, ulcer trofic)
3.Ţesut subcutanat: - ţesut adipos si ţesutul fibros. Se urmareste alterarea în
sensul măririi dimensiunilor unor regiuni sau părţi ale corpului date de:
tumefacţie; edem; hipetrofie musculară; chisturi; depunere de ţesut osos;
alterarea în sensul scăderii dimensiunilor unor regiuni sau părţi ale corpului date
de: hipotrofia - atrofia musculară sau pierderea continuităţii ţesutului moale
4.Ganglioni
5.Aparatul cardiovascular
6.Aparatul respirator
7.Aparat digestiv
8.Aparat uro-genital
9.Examen neurologic
10.Examen psihic

Mişcările active au în vedere:

a). Apariţia durerii
b). Amplitudinile de mişcare articulară (testare articulară)
c). Testele ce includ mişcări active contra unei rezistenţe (vezi teste
neuromusculare)

Tehnicile de evaluare clinică prin mişcări active sunt:

A)generale - folosite în toate patologiile (de obicei pentru pacienţii cu handicap
mare):
Indicele Barthel;Gradul de independenţă funcţională

3
B)specifice - pentru o anumită patologie sau pentru evaluarea unei anumite
funcţii

Mişcările pasive:
-localizeaza nivelul leziunii prin producerea unei dureri elective
-determina cauzele de modificare a amplitudinilor de mişcare normale

Teste neuromusculare:
-Teste de forţă (testing muscular pe scara 0-5)
-Teste de sensibilitate (atingerea, presiunea, vibraţia, temperatura, durerea,
propriocepţia, kinestezia, simţul dermolexic, stereognozia)
-Reflexele osteo-tendinoase
-Coordonarea, tonusul şi reflexele patologice
-Echilibrul şi stabilitatea

Evaluarea funcţiilor:
-respiratorie (clinică, prin aparate - teste funcţionale)
-capacităţii de efort
-mersului
-deglutiţiei
-apraxiei
-prehensiunii

Întrebări:
1.Ce este evaluarea?
2.Care sunt etapele evaluării?
3.Ce se înţelege prin anamneză?
4.ce se înţelege prin examenul obiectiv?

4
 CURSUL 2

Evaluarea creşterii şi dezvoltăii fizice prin metode

subiective şi obiective.
Evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice se realizează prin metode
subiective şi obiective.
Metode subiective
Somatoscopia constă din examinarea vizuală a aliniamentului global şi
segmentar al corpului din faţă, spate şi profil, în stare statică şi dinamică
(mers).
Se efectuează iniţial subiectiv, fără instrumente de măsură şi control. Când
se recurge la ajutorul acestora devine obiectivă, evaluările globale şi
segmentare fiind în măsură să stabilească un diagnostic precis al
aliniamentului normal şi al abaterilor de la acesta.
Poziţia ideală din care se realizează evaluarea este stând: cu umerii
relaxaţi, membrele superioare pe lângă corp, palmele în poziţie intermediară de
pronosupinaţie, degetele uşor flectate, bărbia orizontală, privirea anterior,
membrele inferioare apropiate, genunchii extinşi, picioarele orientate anterior,
călcâiele apropiate, vârfurile uşor sau chiar mai mult depărtate, fără să
depăşească 45°.
Somatoscopia generală apreciază:
• statura, care permite clasificarea subiecţilor în normo-, hiper- şi
substaturali;
• starea de nutriţie, care va conduce la etichetarea subiecţilor în:
normoponderali, hiper- şi subponderali ;
• atitudinea globală a corpului, pe care o apreciem ca normală sau
deficientă;
• proporţionalitatea între ansamblul somatic şi părţile sale, dar şi între
segmente;
• concordanţa dintre vârsta biologică şi cronologică, prin aprecierea
nivelului creşterii şi dezvoltării somatoponderale, comparativ cu dezvoltarea
caracterelor endocrine şi psiho-intelectuale;
• tegumentele şi fanerele, apreciindu-se modificările patologice ale
tegumentelor, mucoaselor, părului şi unghiilor;
• elemente ale sistemului limfatic prin inspecţie;
• ţesutul celular subcutanat, apreciindu-se grosimea şi caracterul
distribuţiei stratului adipos subcutanat;
• muşchii scheletici, se apreciază ca formă şi relief în funcţie de: sex,
vârstă, biotip somatic, profesie, iar în cazul sportivilor şi în funcţie de sportul

5
practicat;
• oasele se aproximează ca: dimensiuni, formă, eventuale sechele
după rahitism, traumatisme sau alte boli, lipsa unor segmente
(agenezie) sau segmente supranumerare, de exemplu polidactilia;
• articulaţiile, respectiv modificările de: formă, volum, dezaxări,
mobilitate articulară voluntară liberă;
• motricitate spontană sau provocată:
• atitudinea în timpul examinării, precum şi elementele comporta
mentale capabile să aducă informaţii asupra tipului de activitate
nervoasă superioară.
Somatoscopia segmentară constă în cercetarea caracterelor morfologice şi
funcţionale ale regiunilor, părţilor şi segmentelor corpului, în mod metodic,
de sus în jos, în următoarea succesiune: cap, faţă, gât, trunchi, torace,
abdomen, membre superioare, spate, bazin şi membre inferioare sau invers.
Metode obiective
Metodele obiective constau în: examinarea somatoscopică instrumentală a
aliniamentului corpului, examen clinic general, examen radiologie şi
somatometrie.
1. Examinarea somatoscopică instrumentală a aliniamentului se
realizează cu:
• firul cu plumb, la care raportările se fac doar pe verticală;
• cadrul antropometric de simetrie (CAS), la care raportările se fac atât
pe verticală, cât şi pe orizontală.
Cadrul antropometric de simetrie are dimensiuni de 2m înălţime şi Im
lăţime.
Gradarea se face pe orizontală de la mijloc, deci de la punctul zero (0)
spre dreapta şi stânga, din 10 în 10 cm, iar pe verticală de jos în sus, de la 0
până la 200 cm. Astfel, CAS este împărţit în pătrate cu latura de 10 cm.
Verticala din mijloc, de la punctele zero (00) se suprapune liniei mediane a
corpului.
Examinarea somatoscopică instrumentală se realizează: din spate, profil şi
faţă.
Examinarea din spate
In această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când linia
mediană a cadrului antopometric de simetrie (verticala 00) coincide cu axa de
simetrie a corpului, care trece prin: vertex, protuberanta occipitală externă,
apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale, toracale, lombare, pliul interfesier,
printre epicondilii femurali interni, maleolele tibiale şi se proiectează în
mijlocul bazei de susţinere.
Verticala trebuie să fie echidistantă faţă de: relieful median al călcâielor,
gambelor şi coapselor, faţă de scapule şi coincide cu linia mediană a
trunchiului şi capului

6
 La această verticală se raportează o serie de linii orizontale care
unesc:
- marginea inferioară a lobilor urechilor;
- extremităţile acromiale (biacromială);
- spinele omoplaţilor (bispinoasă) şi tre
- ce prin apofiza spinoasă a vertebrei T 3;
- vârfurile omoplaţilor şi trece prin apofiza spinoasă a vertebrei T 7;
- crestele iliace (bicretă);
- trohanterele mari (bitrohanteriană);
- maleolele tibiale (bimaleolară).

Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00), dar
şi paralele între ele şi cu orizontala cadrului antropometric de simetrie.
Examinarea din profil
în această examinare), postura corectă ideală se realizează când verticala
zero (00) a CAS-ului coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin:
vertex, lobul urechii, articulaţia umărului, marele trohanter al femurului, uşor
anterior faţă de mediana genunchiului, uşor anterior faţă de maleola laterală, la
nivelul proiecţiei cutanate a interliniei articulaţiei mediotarsiene - Chopart.
Examinarea din faţă
În această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când verticala liniei
de simetrie a corpului coincide cu verticala zero (00) a cadrului
antropometric de simetrie care, trece prin: mijlocul frunţii, mijlocul nasului,
mijlocul buzelor, mijlocul bărbiei, sternului, ombilic, simfiza pubiană, printre
condilii femurali interni şi maleolele tibiale şi se proiectează în mijlocul bazei de
susţinere.
La această verticală se raportează următoarele linii orizontale:
- bisprâncenoasă;
- biacromială;
- bimamelonară (la bărbaţi);
- bicretă;
- bispinoasă (spine iliace antero-superioare);
- bitrohanteriană;
- bimaleolară.
Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00) şi
paralele între ele şi cu orizontala cadrului antropometric de simetrie.
2. Examenul clinic general va fi precedat de anamneză medicală, prin
care se obţin date despre: vârstă, sex, stare civilă, condiţii de viaţă şi mediu,
antecedente personale şi heredo-colaterale, precum şi date privind istoricul
bolii.
Este efectuat de medic şi constă în palpare, percuţie şi auscul-taţie.
Inspecţia din poziţie ortostatică reprezintă practic examenul somatoscopic.

7
 3. Examenul radiologic completează sau precizează datele exa
menului clinic. Astfel, se pot depista aspecte morfologice şi dimensionale
legate de: forma, dimensiunile oaselor, raporturile articulare etc.
4. Somatometria reprezintă un ansamblu de măsurători antro-
pometrice pe baza cărora, prin calcularea unor indici specifici, se apre
ciază nivelul de creştere şi gradul dezvoltării fizice.
• Utilizează repere antropometrice strict cutanate sau proiecţii
tegumentare ale unor elemente scheletale.
Măsurătorile antropometrice se sistematizează în:
• dimensiuni longitudinale: înălţimea, bustul, capul, gâtul, lungigimea
membrelor inferioare, superioare, în ansamblu şi pe segmente (coapsă,
gambă, picior, braţ, antebraţ şi palmă);
• dimensiuni (diametre) transversale: diametrul bitemporal, bizigomatic,
anvergura, diametrul biacromial, toracic, biepicondiliar (femural şi humeral),
bistiloidian, bicret, bispinal, bitrohanterian, bimaleolar, lăţimea palmei,
piciorului;
• dimensiuni sagitale: diametrul anteroposterior al capului, toracelui,
sacro-pubian;
• dimensiuni circulare: perimetre ale capului, gâtului, toracelui,
abdomenului, braţului, antebraţului, şoldului, coapsei, genunchiului, gambei,
gleznei, talia;
• dimensiuni ale masei somatice: greutate şi compoziţie corporală;
• determinarea plicilor;
• date fiziometrice: forţa dinamometrică a flexorilor mâinii, umerilor şi a
extensorilor lombari ai trunchiului.
Măsurătorile antropometrice se efectuează cu: taliometru (pentru înălţime,
bust), bandă metrică, compas, caliper, riglă gradată, echer.
Determinarea plicilor
Determinarea plicilor se realizează pentru aprecierea compoziţiei corporale.
Plică include un dublu strat, al pielii şi al ţesutului adipos subcutanat, nu
şi muşchiul.
Plică se formează prin ciupire între police şi index; se strânge ferm şi se
menţine pe tot parcursul măsurătorii.
Se măsoară cu caliperul, plasat cu muchiile la lcm de police şi index.

Înrebări:
1.Cum se face evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice?
2.Ce apreciază somatoscopia generală?
3.Care sunt măsurătorile antropometrice?

8
 CURSUL 3

Evaluarea amplitudinii de mişcare(1)

Evaluarea amplitudinii articulare.
Evaluarea amplitudinii articulare sau bilanţul articular constă în
aprecierea gradului de mobilitate într-o articulaţie, prin măsurarea analitică a
unghiurilor de mişcare, pe direcţiile anatomice posibile, în planurile şi axele
corespunzătoare.
După numărul axelor de mişcare şi forma suprafeţelor articulare, deosebim
articulaţii:
• uniaxiale - cu o singură axă de mişcare: trohleare (humero-ulnară,
interfalangiene), trohoide (radioulnară proximală şi distală, atlantoaxoidiană);
• biaxiale - cu două axe de mişcare, perpendiculare una pe cealaltă:
elipsoidală (radiocarpiană, metacarpofalangiene) şi articulaţii în şa
(carpometacarpiană a policelui, trapezometacarpiană);
• triaxiale - care permit mişcări în toate planurile spaţiului şi includ
articulaţii sferoidale, cotilice numite şi enartoze (umăr, şold).
Posibilităţile de apreciere ale unghiurilor maxime de mişcare sunt
numeroase, dar goniometria rămâne cea mai uzitată.
Goniometrele sunt de diferite modele şi mărimi, adaptate dimensiunilor
segmentelor de studiat.
Se compun dintr-un raportor (0-180°) şi două braţe: unul fix şi celălat
mobil. Cele două braţe se întâlnesc într-un punct, care reprezintă axul
goniometrului.
Condiţii de aplicare ale goniometrului:
• raportorul se plasază în planul mişcării;
• axul goniometrului se aşează în axul biomecanic al mişcării, mai
precis pe proiecţia lui cutanată, definită cu precizie clinică relativă,
respectiv prin repere vizibile sau palpabile;
• braţele se aşează paralel cu axele longitudinale ale segmentelor care
formează unghiul articular ce urmează a fi măsurat, astfel: braţul fix pe
segmentul fix, iar braţul mobil pe segmentul mobil care execută mişcarea,
deci practic se aliniază pe segmentele situate de o parte şi de alta a
articulaţiei;
• nu se va presa pe segmente, ci va fi aplicat uşor, pentru a nu limita
mişcarea;
• articulaţia de testat, va fi poziţionată în zero (0) anatomic (poziţie
neutră) sau într-o poziţie preferenţială;
• poziţia subiectului va fi comodă şi relaxantă, subiectul dezbrăcat la
nivelul segmentului de examinat pentru a permite o evaluare corectă a
amplitudinii de mişcare în articulaţia testată;

9
 • poziţia kinetoterapeutului va fi de asemenea comodă şi relaxantă,
pentru a asigura o maximă tehnicitate;
• testările se vor realiza prin mobilizări active sau pasive.
Valorile obţinute, în urma măsurătorilor, se exprimă în grade de la 0 la
180, deoarece orice mişcare se încadrează între aceste limite.
Înregistrările se notează în diverse sisteme de tabele, grupând valorile
mişcărilor opuse pe acelaşi ax (flexia şi extensia, abducţia şi adducţia, rotaţia
internă şi rotaţia externă), alături de valorile standard.
În cazul articulaţiilor membrelor interpretarea se face în comparaţie cu
unghiul aceleiaşi mişcări, efectuată cu segmentul opus şi/sau cu valorile
standard ale amplitudinii maxime de mişcare.
Unele articulaţii se pretează mai greu (coloana vertebrală) sau nu se
pretează (sterno-costo-claviculare şi intercostale) evaluărilor cifrice precise a
amplitudinilor de mişcare.
Amplitudinile articulare pot fi afectate în caz de redoare sau ankiloză.
Redoarea - defineşte un deficit de amplitudine, indiferent de mecanismul
său. De exemplu, redoarea în extensie evidenţiază un deficit de flexie,
redoarea în abducţie reprezintă un deficit de adducţie etc.
Ankiloză - este definită prin absenţa totală, a oricărei mişcări la
nivelul unei articulaţii, ceea ce nu corespunde realităţii din punct de vedere
mecanic decât în fuziunea osoasă.
Constatarea unei anomalii de amplitudine articulară, impune depistarea
cauzei, reprezentată de anomalii prin exces (hiperlaxitate capsulo-ligamentară sau
hipotonie musculară) sau prin deficit (redoare articulară sau hipertonie
musculară).
Ideal este ca mişcările să se execute în amplitudinea lor maximă.
În activitatea cotidiană însă, rareori solicitarea articulară se realizează la
aceşti parametri. De aceea, este necesară definirea unor noţiuni ca: poziţie de
funcţiune (utilitate), sector util şi coeficient global funcţional de mobilitate.
Poziţia de funcţiune (utilitate) reprezintă poziţia de maximă utilitate a
articulaţiilor, care asigură independenţă funcţională individului. Imobilizările
prelungite se efectuează în poziţia de funcţiune, tocmai pentru a o conserva, în
eventualitatea instalării ankilozelor secundare.
Dacă pierderea a 15-20° amplitudine spre sfârşitul cursei de mişcare nu
are importanţă foarte mare, pierderile cu aceeaşi valoare, de o parte şi de alta
a poziţiei de funcţiune, pot transforma individul într-un disabilitat motor, cu
imposibilitate de autoîngrijire, autoservire sau deplasare. Valoarea totală a
acestor amplitudini, mici în aparenţă (30-40°), care încadrează poziţia de
funcţiune, constituie sectorul util de mobilitate.
Coeficientul global funcţional de mobilitate, stabilit de Ch.
Rocher este utilizat în mod curent în evaluarea amplitudinii articulare.
Calcularea lui presupune:

10
 -descompunerea fiecărei mişcări, posibile în articulaţia respectivă în
mai multe sectoare;
-efectuarea produsului între primul sector de mobilitate, pentru mişcarea
respectivă, şi coeficientul standard pentru acel sector (se exprimă în
procente);
-efectuarea diferenţei între valoarea maximă şi cea minimă a sectorului
următor de mobilitate;
-calcularea produsului dintre valoarea obţinută şi coeficientul standard
pentru acest sector de mobilitate;
-repetarea operaţiunilor şi pentru următoarele sectoare de mobilitate,
atunci când mişcarea este descompusă în trei sau patru sectoare;
-calcularea sumelor produselor tuturor sectoarelor de mobilitate pentru
mişcarea respectivă, sumă care reprezintă coeficientul funcţional elementar,
-repetarea operaţiunilor amintite, pentru fiecare mişcare posibilă în
articulaţia respectivă, finalizată cu obţinerea tuturor coeficienţilor funcţionali
elementari;
-calcularea sumei tuturor coeficienţilor funcţionali elementari, sumă
care reprezintă coeficientul global funcţional şi are, pentru articulaţiile cu
mobilitate normală, valoarea 100%.

Întrebări:
1.Ce este bilanţul articular?
2.Care sunt condiţiile de aplicare a goniometrului?
3.Ce este poziţia de funcţiune?
4.Cum se calculează coeficientul global funcţional de mobilitate?

11
 CURSUL 4

Evaluarea amplitudinii de mişcare(2)

Bilanţul articular al coloanei vertebrale
Testul separării degetelor se execută astfel: se plasează policele şi
indexul sau policele şi rnediusul pe două apofize spinoase vecine.
Se măsoară distanţa dintre aceste repere, înainte şi după flexia
trunchiului.
În mod normal, depărtarea este de 3-4cm.
Testul lui Schober se efectuează astfel:
-se determină apofiza spinoasă a vertebrei sacrale S1 (reper 1);
-se măsoară proximal l0 cm (reper 2).
Se execută apoi flexia trunchiului, prin care în mod normal distanţa dintre
cele două repere creşte cu 5cm. Se va nota Schober = 10 / 15cm.
Distanţa degete - sol se apreciază prin măsurarea distanţei dintre sol şi
vârful mediusului, după executarea flexiei coloanei.
Pentru coloana cervico-dorsală se măsoară distanţa menton-stern înainte şi
după executarea mişcărilor de flexie-extensie.
Mişcări în plan frontal şi ax sagital -reprezentate de înclinările
laterale
• pentru coloana cervico-dorsală se măsoară distanţa lobul urechii -
acromion;
• pentru coloana dorso-lombară se mă soară distanţa dactilion - capul
fibulei.
Mişcări în plan transversal (orizontal) şi ax vertical - reprezentate de
rotaţii
• pentru coloana cervico-dorsală se măsoară distanţa menton-
acromion;
• pentru coloana dorso-lombară (în cazul unui subiect aşezat călare pe
un scaun) se măsoară gradul deplasării planului frontal al umerilor în raport
cu planul bazinului.

Bilanţul articular al toracelui

Morfologia toracelui condiţionează pe cele ale trunchiului şi centurii

scapulare.
Dimensiunile şi mobilitatea lui influenţează atât mobilitatea membrului
superior cât şi dinamica ventilatorie.
Bilanţul toracelui se aplică mai ales în malformaţii: torace în carenă
sau în pâlnie, precum şi în deformaţiile secundare deviaţiilor vertebrale în plan

12
sagital (mai ales cifoze), frontal sau tridimensionale, respectiv scolioze cu
gibozităţi costale.
Bilanţul articular al toracelui se apreciază în mod indirect, prin măsurarea
perimetrului toracelui, completată dacă este cazul, de măsurători spirografice
şi studiu radiologie al dinamicii costale.

Bilanţul articular al membrului inferior

Articulaţia coxofemurală este o enartroză cu trei grade de libertate.
Pentru măsurarea amplitudinii articulare în cele trei planuri, se aleg: poziţia
zero (0) sau poziţii preferenţiale.
Reamintim că goniometrul se plasează în planul mişcării.
Mişcări în plan sagital şi ax frontal - reprezentate de flexie şi extensie,
axul mişcării trece prin vârful trohanterului
Aceste măsurători sunt însoţite, şi eventual compensate, prin participarea
coloanei lombare, care trebuie menţinută în lordoză fiziologică.
Flexia şi extensia se măsoară cu genunchiul extins sau flectat. În caz de
retractură a muşchilor ischiogambieri sau a dreptului anterior, poziţia în flexie
sau extensie a genunchiului influenţează rezultatele măsurătorilor.
Mişcări în plan frontal şi ax sagital -reprezentate de abducţie şi
adducţie; axul trece prin centrul capului femural.
Pentru a putea fi corect măsurate, se va poziţiona în primul rând bazinul:
linia care uneşte cele două spine iliace antero-superioare trebuie să fie
perpendiculară pe linia mediană a feţei anterioare a coapsei de testat şi să se
menţină astfel în timpul examinării.
-braţul fix - situat orizontal, paralel cu linia care uneşte spinele iliace antero-
superioare;
-braţul mobil - pe linia mediană a feţei anterioare a coapsei.
Mişcări în plan transversal şi ax vertical reprezentate de rotaţie internă –
externă. Poziţia zero (0): aşezat sau decubit dorsal cu genunchii la marginea
mesei de testat, deci flectaţi la 90° sau decubit dorsal cu coapsa la verticală şi
genunchiul flectat, astfel încât gamba să realizeze cu coapsa un unghi de
90°. Important este ca spina iliacă antero-superioară, linia mediană a
rotulei şi feţei dorsale a gleznei, precum şi spaţiul dintre degetele II-III să
fie aliniate.
Mişcarea este limitată de fasciculul iliopretrohanterian al ligamentului
iliofemural, de ligamentele rotund şi pubofemural.
Articulaţia genunchiului este o trohleartroză cu un singur grad de
libertate pentru:
Mişcări în plan sagital şi ax frontal - reprezentate de flexie şi
extensie, axul trece prin condilii femurali.

13
 Articulaţiile degetelor. In practică, numai mişcările în articulaţia
metatarso-falangiană a halucelui pot fi exprimate cifric pentru flexie-
extensie. Celelalte articulaţii ale degetelor, fără a fi neglijate, sunt evaluate
cu precizie mică.
Bilanţul articular al membrului superior
Bilanţul articular al membrului superior trebuie totdeauna completat cu
bilanţul funcţional, care sugerează importanţa mâinii în actul prehensiunii.
Umărul. Are cea mai imperfectă coaptare articulară, datorată celor cinci
articulaţii care îl compun.
Articulaţiile sterno-claviculară, acromio-claviculară şi scapulo-toracică
formează centura scapulară prin care umărul dobândeşte particularitate
biomecanica, executând în raport cu toracele mişcări specifice: proiecţie
anterioară - posterioară şi ridicare - coborâre, a căror valoare se apreciază în
centimetri.
Mişcările de proiecţie anterioară (antepulsie) şi posterioară
(retropulsie) realizează deplasări de 10-12 cm. Axul este vertical şi trece prin
extremitatea sternală a claviculei.
Mişcările de ridicare şi coborâre sumează 12-13 cm, 3 cm pentru coborâre
şi 9-10 cm pentru ridicare. Se produc în jurul unui ax transversal şi sagital, care
trece prin extremitatea sternală a claviculei.

Întrebări:
1.Cum se realizează bilanţul articular al coloanei vertebrale?
2. Cum se realizează bilanţul articular al toracelui?
3. Cum se realizează bilanţul articular al mebrului inferior?
4. Cum se realizează bilanţul articular al membrului superior?

14
 CURSUL 5
1. Evaluarea forţei musculare

Evaluarea musculară este complexă, în final ea trebuind să ne dea răs-

punsul asupra valorii forţei musculare, a rezistenţei musculare, a tonusului
muscular, asupra inervării musculare, a controlului motor şi desigur a inte-
grităţii anatomice a musculaturii.
Testarea musculară are un mare rol chiar în precizarea diagnosticului
de boală. Tot pe testarea exactă a muşchilor paralizaţi apreciem nivelul
lezional medular la un traumatizat vertebromedular.
În toate bolile neurologice testarea musculară alături de cea sensitivă
devine definitorie pentru diagnostic.
Alături de precizarea diagnosticului de boală, evaluarea musculară ne
dă o suită de lămuriri obligatorii pentru programul recuperator:
a) să apreciem valoarea musculară disponibilă pe care ne putem baza
în programul terapeutic;
b) să înţelegem cât de mult slăbiciunea muşchilor afectează activităţile
zilnice (ADL);
c) să putem preveni sau corecta dezechilibrele musculare care au gene
rat diformităţi sau dezaxări;
d) să apreciem necesităţile pentru aparate şi dispozitive de asistare ca
măsură compensatorie (de la purtare de baston, orteze până la
stimulatoare
neuromusculare);
e) să putem selecta activităţile posibile ale individului în funcţie de
capacităţile musculare ale sale (ale restantului muscular);
f) să ştim exact ce muşchi trebuie reeducaţi şi cât de importantă tre
buie să fie această evaluare.
g) să apreciem posibilităţile vocaţionale. Evaluarea musculară se face
întotdeauna după bilanţul articular.
Evaluarea musculară subiectivă
Primul contact cu deficitul muscular îl luăm prin anamneză asupra aces-
tui deficit. Bolnavul ne va prezenta acuzele caracteristice.
Întrebările medicului sau kinetoterapeutului trebuie să completeze şi să
lămurească toate aspectele observaţiilor şi afirmaţiilor pacientului.
Evaluarea obiectivă
Se referă la examenul clinico-funcţional făcut pacientului.
a) Inspecţia ne arată relieful muscular comparat cu cel opus sau cu
relieful normal al acelei zone. Astfel apreciem de la început hipotrofia sau
hipertrofia musculară.
Inspecţia maselor musculare a teritoriilor interesate trebuie să aibă ca
termen de orientare starea nu numai a musculaturii simetrice, ci şi a

15
musculaturii întregului corp, pentru a nu interpreta ca patologică musculatura
subţire, fără relief, a persoanelor slabe sau longiline.
b) Palparea masselor musculare (în poziţii de relaxare) ne precizează
hipotoniile sau hipertrofiile (contracturile) musculare. Şi mişcarea pasivă a
segmentelor ne dă informaţii asupra acestor aspecte putând chiar să deose
bim o spasticitate piramidală (semnul lamei de briceag) faţă de o rigiditate
extrapiramidală (semnul roţii dinţate).
Testarea forţei musculare
Testăm forţa maximă relativă, adică forţa dintr-un anumit moment.
Există mai multe tehnici de testare a forţei musculare.
a) Testingul muscular manual sau bilanţul muscular manual (metoda
Fundaţiei Naţionale pentru Paralizie Infantilă, 1946, prelucrat şi
generalizat de L. Daniels şi C. Warthingham) este cel mai folosit.
Testul muscular manual cere o bună cunoaştere a sistemului muscular
de către testator. Testul apreciază forţa nu a unui muşchi, ci a grupului
muscular care execută o anume mişcare (este una din părţile negative ale
testului).
Pentru fiecare grup muscular, testarea cere poziţionări deosebite pentru
anularea gravitaţiei (forţă 0-1-2) sau, din contră, pentru implicarea gravitaţiei
(forţă 3-4-5) cu sau fără rezistenţe suplimentare.
Execuţia bilanţului muscular are câteva precauţii deosebite şi con -
traindicaţii cum ar fi:
- dislocările articulare
- fracturile recente
- stări postoperatorii (locale)
- miozitele osifiante
- procese infecţioase şi inflamatorii locale
- durerile intense
- operaţiile pe abdomen (pentru musculatura abdominală)
- boli cardiovasculare severe
- stări de oboseală locală sau generală.
Forţa poate fi testată şi cu ajutorul unor aparate speciale numite „dinamometre".
Au fost create o serie de dinamometre adaptate unui singur sau mai multor tipuri de
mişcări. Dinamometrele înregistrează valoarea de vârf a forţei grupului muscular
respectiv.
Valoarea reală a forţei unui muşchi de fapt nu o obţinem cu nici unul din testele
de mai sus. Evaluările acestea au însă o mare valoare orientativă şi în funcţie de
acurateţea testării ne putem apropia mult de valorile relative reale.

Întrebări:
1.De ce este importantă evaluarea musculară?
2.Ce înseamnă evaluarea obiectivă?
3.Cum se face testarea forţei musculare?

16
 2. Evaluarea echilibrului
Există multe teste pentru aprecierea tulburărilor de echilibru explicabile
de altfel datorită proceselor complexe care concură la menţinerea stabilităţii.
În general, testul se repetă de 3 ori luându-se cea mai bună performanţă.
Ortostatism static
a) Testul Romberg clasic, cu închiderea ochilor 20-30 sec, picioarele
lipite. Se apreciază gradul de legănare. Variante cu aşezarea picioarelor
unul înaintea altuia;
b) Testul „branciului" se execută în două moduri:
- din ortostatism ca la Romberg aplicăm scurte împingeri neanunţate
pacientului la nivelul sternului, în spate, pe bazin, din lateral şi apreciem
stabilitatea;
- idem, dar cerem pacientului să se opună, să nu se lase împins .
c) Testul unipodal, într-un picior cu braţele încrucişate pe piept, se
cronometrează cât îşi poate ţine echilibrul (30-150 sec). Se poate
complexa flectând genunchiul.
d) Testul stressului postural - o chingă legată de talie şi având în
spate un inel de care este prinsă o coardă care trece peste un scripete. La
capătul coardei se atârnă nişte greutăţi care reprezintă 1,5%; 3%; 4,25%
din greutatea corpului. La nivelul călcâielor este trasă o linie.
Cronometrare cât rezistă şi nu balansează înainte braţele, nu apleacă
trunchiul, nu face pasul sau paşii îndărăt sau dacă chiar nu este gata să
cadă.

Ortostatism activ
Testul întinderii membrului superior foarte utilizat mai ales la
vârstnici, în ortostatism lipit cu umărul de un zid, picioarele paralele.
Braţul anteflectat la 90° (cot întins) lipit de zid. Se începe aplecarea înainte
cu avansarea membrului superior maxim posibil, fără pierdere de echilibru.
Se notează pe zid nivelul atins de vârful degetelor. Se măsoară distanţa de la
nivelul iniţial al vârfului degetelor până la cel final.

Bilanţuri funcţionale
Sunt frecvent utilizate în serviciile de specialitate aducând informaţii
complexe căci pacientul este pus să îndeplinească o serie de acţiuni care cer
oarecare abilităţi. După modul de execuţie, se pot aprecia deficitele
funcţionale:
a) Scala echilibrului Berg reprezintă o listă de 14 acţiuni pe care
pacientul trebuie să le execute .După modul cum sunt executate fiecare se
codifică cu 0-1-2-3-4 (0 = incapabil să execute, iar 4 = execută fără nici o
dificultate).

17
 b) Scala abilităţilor de mişcare are 10 teste de mobilizare
Utilizează ca scor cuantificările 0-1-2 (0 = incapabil; 1 = performează
cu dificultate; 2 = performează fără dificultate).
c) Testul „ridică-te şi mergi" este foarte frecvent utilizat la bătrâni,
hemiplegiei etc. Şi acest test se poate cuantifica pe scala 0--1-2-3. Practic,
el se desfăşoară astfel: pacientul stă pe scaun, i se comandă să se ridice în
picioare (fără sprijin), să meargă 6-10 m; să se întoarcă şi să se reaşeze
pe scaun. Durata acestor acţiuni se poate cronometra.
d) Testul de echilibru Tinetti cu 2 sau 3 grade de apreciere (0-1 sau
0-1-2)
e) Testul de mers Tinetti este o analiză a câtorva componente ale mersu-
lui care se poate face la viteza obişnuită a pacientului sau/şi viteză
crescută. Şi la acest test, gradele de apreciere pot fi 0-1 sau 0 1-2.
Deseori ambele teste Tinetti sunt asociate dând o mai bună apreciere.
f) Scala evaluării mersului este ceva mai complexă decât testul de
mers Tinetti, căci se introduc o serie de mişcări automate din mers ale
articulaţiilor membrelor inferioare şi ale membrelor superioare. Scala de
grade de apreciere este 0-1-2-3 în care însă 0 este normalitatea şi 3
aspectul cel mai grav.
Evaluarea se realizează la vârstnici mai ales pentru aprecierea pe ri-
colului de căderi.

Întrebări:
1.Cum se evaluează echilibrul static?
2.Ce sunt bilanţurile funcţionale?
3.Din ce este alcătuit testul „ridică-te şi mergi"?

18
 3. Evaluarea prehensiunii
Prehensiunea este un gest precis, adaptat, conştientizat sau reflex, care pe baza
informaţiilor instantanee extero şi proprioceptive se automatizează prin repetare
şi determină coordonarea optimă a mâinii pentru prindere sau apucare.
După Littler mâna este divizată in trei elemente de mişcare:
- raza 1, policele, metacarpianul I şi articulaţiile dintre ele; metacarpianul I
nu se articulează cu cel de-al doilea şi astfel policele poate fi opus degetelor II-
V; şi muşchii policelui.
- Raza 2, indexul, prin cei 7 muşchi proprii poate fi mobilzat independent
fată de celelalte trei degete;
- Raza 3 – formată din degetele III-V şi metacarpienele corespunzătoare.
Razele 1 şi 2 formează o unitate funcţiuonală pentru activităţi de
prehensiune fine, precise, la care participă în mică măsură şi degetul III.
Legătura funcţională dintre razele 1-3 asigură prehensiunea de forţă. Ea
este evidenţiată de redoarea în extensie a inelarului , care face imposibilă
„strângerea în pumn a celorlate degete”.
Aceste trei raze de mişcare sunt grupate în jurul unei unităţi centrale
stabile, reprezentată de rândul distal al carpienelor, metacarpienelor II şi III şi
musculatura aferentă: muşchiul flexor radial al carpului şi muşchii extensori
radial ai carpului (lung şi scurt).

Tipuri de prehensiune
1.Prehensiunea terminală se realizează între extremitatea pulpei policelui,
aproape de unghie şi extremitatea pulpei fiecărui deget, în particular a indexului.
Este o prehensiune bidigitală fină, discriminatorie prin care sunt sesizate
obiectele fine. Testul de eficacitate constă în apucarea unui ac sau a unui băţ de
chibrit aşezat pe masă. Această mişcare necesită integritatea flexorului lung al
policelui şi al flexorului profund al degetului opus acestuia.
2.Prehensiunea subterminală se realizează între pulpa policelui şi pulpa
altui deget când este bidigitală sau pulpele a două degete, când este tridigitală.
Acest mod de prehensiune este mai des folosit în activităţile cotidiene şi
permite sesizarea unor obiecte mai groase care pot fi apucate cu două sau trei
degete, de obicei police, index şi medius.
Testul de eficacitate pentru priza bidigitală index-police constă în
încercarea de a smulge o foaie de hârtie ţinută între aceste două degete.
3.Prehensiunea subtermino-laterală se realizează între pulpa policelui şi
faţa laterală a unui deget, mai frecvent indexul, ca şi cum am număra banii, am
prinde o farfurie sau am răsucii o cheie, motiv pentru care se mai numeşte „
pensa de cheie”.

19
 Acestă prehensiune bidigitală realizează o priză mai puternică decât
precedenta , deoarece degetul opus policelui, în special indexul se sprijină pe
celelalte degete şi astfel adductorii policelui pot dezvolta o forţă maximă.
Se mai poate realiza şi tridigital între pulpa policelui, indexului şi faţa
laterală a mediusului; acestă priză este utilizată la scris , motiv pentru care se
mai numeşte „pensa de scris”.
4.Prehensiunea polici digitopalmară este o prehensiune de forţă realizată
între palmă şi ultimele patru degete şi police; se aplică în jurul unor obiecte grele
si voluminoase.
Când volumul obiectului este prea mare, policele nu poate realiza priza cu
celelate degete, iar forţa scade.
5.Prehensiunea prin opoziţie digitopalmară opune palmei ultimele patru
degete şi permite sesizarea unor obiecte mai mici decât precedenta: mânuirea
unui levier, apucarea volanului, agăţarea de o bară, purtarea unui geamantan.
Este mai rar folosită, deoarce priza se menţine greu.
6.Prehensiunea latero-laterală se realizează interdigital între feţele
alăturate a două degete, mai ales index şi medius. Ex: menţinerea ţigării între
degete. Este secundară, dar devine preţioasă în absenţa policelui.

Întrebări:
1.Care sunt elementele de mişcare al mâinii?
2.Care sunt tipurile de prehensiune?

20
 4. Evaluarea mersului
Se poate spune că evaluarea mersului este o apreciere global-analitică căci
poate furniza date importante atât analitice pe segmente limitate cât şi globale
asupra unui complex funcţional neuro-mio-artrokinetic static şi dinamic ca şi
aspecte extrem de importante ale echilibrului.
Evaluarea mersului se face în principal prin observaţia testatorului care
consideră tipul de mers al pacientului.
Subiectului i se solicită să execute variate modalităţi de mers:
- mers normal
- mers rapid
- mers în lateral
- mers în tandem
- mers peste mici obstacole
- urcat-coborât scări.
Se urmăresc o serie de aspecte precum:
• echilibru
• simetria
• poziţia piciorului
• comportarea lanţului kinematic al membrului inferior
• parametrii măsurabili ai mersului
• mişcările bazinului
• mişcările trunchiului
• mişcările membrelor superioare.

Mersul are trei momente funcţionale de bază:

1. Sprijin pe ambele picioare;
2. Sprijin pe un picior;
3. Balansul sau avansarea unui picior.
Cum primele 2 momente înseamnă perioadă de sprijin pe sol se
consideră că ciclul de mers este format din două perioade distincte:
• sprijinul;
• balansul (oscilarea, pendularea).
Analiza kinematică a mersului arată că există 6 mişcări
determinante ale mersului: rotaţia pelvisului, înclinarea pelvisului, flexia
genunchiului, mişcarea piciorului şi genunchiului, deplasarea laterală a
pelvisului.

Faza I: atacul cu talonul

• Capul şi trunchiul, verticale; braţul opus este proiectat înainte;

• Bazinul face o uşoară rotaţie anterioară;

21
• Genunchiul membrului de atac este extins;
• Piciorul respectiv este în unghi drept cu gamba.
Perturbări ale fazei I:
- Capul şi trunchiul se apleacă înainte. Se controlează: extensorii
genunchiului.
- Trunchiul alunecă spre dreapta şi şoldul se rotează extern - pasul
se scurtează.
Se controlează: rotatorii interni ai şoldului, extensorii genunchiului şi
eversorii piciorului.
- Bazinul se rotează posterior.
Se controlează: extensorii şoldului şi flexorii coapsei (evaluarea mărimii
pasului).
- Şoldul în abducţie.
Se controlează: adductorii.
- Genunchiul în extensie blocată sau în hiperextensie. Se controlează:
extensorii şi flexorii genunchiului.
- Piciorul este pe plat, pe sol (căderea antepiciorului). Se controlează:
flexorii dorsali ai piciorului.

Faza a II-a: poziţia medie.

Capul şi trunchiul verticale;.
Braţele apropiate de axa corpului;
Bazinul foarte uşor rotat anterior şi uşor înclinat spre stânga;
Coapsa dreaptă moderat rotată extern;
Genunchiul drept extins, iar cel stâng uşor flectat.

Perturbări ale fazei a II-a:

- Capul şi trunchiul se apleacă înainte, cu o rotaţie anterioară crescută a
bazinului.
Se controlează: extensorii genunchiului.
- Capul şi trunchiul se apleacă îndărăt, cu o rotaţie posterioară a
bazinului.
Se controlează: extensorii şoldului.
- Capul şi trunchiul se apleacă spre dreapta, bazinul se ridică pe
partea stângă, în timp ce braţul drept se îndepărtează d e corp
Se controlează: abductorii coapsei drepte.
- Bazinul este în rotaţie anterioară exagerată.
Se controlează: abdominalii şi extensorii coapsei; de verificat
amplitudinea extensiei coapsei.
- Bazinul este înclinat spre partea stângă („mersul tip Trendelenburg").
Se controlează: abductorii coapsei drepte.
- Şoldul în rotaţie externă exagerată.

22
Se controlează: abductorii şi rotatorii interni ai coapsei, extensorii
genunchiului şi eversorii gleznei.
- Genunchiul în extensie sau în hiperextensie.
Se controlează: flexorii şi extensorii genunchiului, flexorii dorsali ai
gleznei (evaluarea amplitudinii flexiei dorsale a gleznei).
- Genunchiul are o flexie exagerată.
Se controlează: flexorii plantari ai gleznei.

Faza a IlI-a: desprinderea de sol a piciorului.

• Capul şi trunchiul verticale;
• Braţul drept înaintea axului corpului, cu cotul uşor flectat, braţul
stâng uşor îndărătul axului corpului, cu cotul extins;
• Bazinul în rotaţie anterioară;
• Coapsa dreaptă în uşoară rotaţie externă;
• Genunchiul drept uşor flectat;
• Glezna dreaptă în flexie plantară;
• Piciorul se sprijină pe partea anterioară;
• Degetele în extensie.

Perturbări ale fazei a IlI-a:

- Braţele sunt la distanţe diferite de axa corpului; coatele sunt flectate.
Se controlează: flexorii plantari şi extensorii coapsei şi genunchiului.
- Bazinul cu rotaţie anterioară exagerată.
Se controlează: abdominalii şi extensorii coapsei; de verificat
amplitudinea extensiei coapsei.
- Şoldul în rotaţie externă exagerată.
Se controlează: flexorii plantari şi extensorii coapsei şi genunchiului.
- Genunchiul este parţial flectat şi/sau flexia plantară este limitată,
glezna putând fi în dorsiflexie.
Se controlează: flexorii plantari.

Faza a IV-a: balansarea.

• Capul şi trunchiul, verticale;
• Braţele în apropierea axei corpului;
• Bazinul cu foarte uşoară rotaţie anterioară;
• Şoldul în uşoară rotaţie internă;
• Coapsa şi genunchiul drept flectate;
• Membrul de sprijin este aliniat vertical la bazin;
• Piciorul în unghi drept pe gambă şi uşor eversat.

23
Perturbări ale fazei a IV-a:
- Trunchiul alunecă spre stânga, în timp ce bazinul se ridică pe
dreapta.
Se controlează: flexorii coapsei şi genunchiului, flexorii dorsali ai gleznei.
- Bazinul rotat posterior.
Se controlează: extensorii şi flexorii coapsei, de verificat amplitudinea
flexiei.
- Coapsa în abducţie.
Se controlează: flexorii coapsei şi genunchiului, ca şi flexorii dorsali ai
piciorului; de verificat amplitudinea adducţiei şi flexiei coapsei, ca şi flexia
genunchiului.
- Şoldul în rotaţie externă.
Se controlează: rotatorii interni ai coapsei şi eversorii piciorului.
- Flexia coapsei şi a gambei este exagerată, iar antepiciorul cade
(stepaj).
Se controlează: flexorii dorsali ai piciorului.
- Degetele se târăsc pe sol.
Se controlează: flexorii coapsei, gambei şi cei dorsali ai piciorului.

Întrebări:
1.De ce este importantă evaluarea mersului?
2.Care sunt perturbările fazei I?
3. Care sunt perturbările fazei II?
4. Care sunt perturbările fazei III?
5. Care sunt perturbările fazei IV?

24
 CURSUL 6
1. Evaluarea ADL-urilor
ADL-urile, activităţile umane zilnice, sunt acele acţiuni
obişnuite ale fiecăruia dintre noi pe care le facem pentru propria îngrijire
şi viaţă. ADL-urile nu au scopuri de performanţă în nici un domeniu.
Posibilitatea sau nu de a realiza aceste ADL-uri împarte indivizii în
„independenţi" şi „dependenţi". Incapacitatea de a realiza aceste ADL-uri
poate să fie temporară, nedeterminată de mari invalidităţi.
ADL-urile în evaluare au fost introduse de terapia ocupaţională, dar în
ultima perioadă au fost preluate şi de kinetoterapeuţi.
ADL-urile fac parte din testarea complexă a capacităţilor unui
individ alături de evaluările activităţilor de muncă şi profesionale ca şi a
activităţilor posibile de agrement.
ADL-urile sunt importante şi obligator de evaluat căci:
- ne precizează nivelul funcţional al unui individ ca o linie
de bază de la care se pot urmări şi măsura progresele sau regresele;
- contribuie la precizarea atât a diagnosticului cât şi a
prognosticului exprimând nivelul de incapacitate;
- permite alcătuirea completă a unui program recuperator;
- permite încadrarea în ghiduri de invalidităţi şi incapacităţi
în baza cărora se fac încadrările în conformitate cu legislaţia;
- permit terapistului de a distinge între „optimumul" pacientului
(nivelul la care totul este foarte favorabil) şi „potenţialul maxim"
(nivelul cel mai înalt care se poate sau s-ar putea atinge prin
recuperare);
- permit o apreciere corectă a dificultăţilor reale pentru viaţa
pacientului diferenţiind între diverse ADL-uri.
Evaluarea ADL trebuie precedată de o evaluare rapidă analitică:
amplitudine de mişcare, forţă, coordonare, echilibru.
Testarea propriu-zisă a ADL-urilor durează un timp mai
îndelungat, uneori chiar 2-3 zile. în general, se face pe etape,
urmărindu-se în ordine:
- testarea abilităţilor personale;
- testarea abilităţilor pentru timp liber (agrement);
- testarea posibilităţilor de comunicare;
- testarea pentru activităţi lucrative personale;
- testarea posibilităţilor de transport;
- testarea activităţilor în favoarea altora (îngrijire casă, copii
etc);
- testarea abilităţilor educaţionale, a capacităţii de gândire,
corectitudinea de percepere etc.
Ca metode de evaluare se folosesc:

25
 a) întrebările puse familiei, anturajului;
b) Observaţia proprie a testatorului a activităţilor pacientului. Este
metoda cea mai bună dar greu sau imposibil de realizat pentru o serie de
activităţi. Se vede deci că testarea este mai mult informală.
Rezultatele sunt scalate, dându-se un punctaj pentru fiecare activitate.
Aprecierea pe grade de independenţă şi de dependenţă este următoarea:
A. grade de independenţă
4. performanţă normală
3. performanţă adecvată dar dependentă de aparate,
instalaţii - amenajări speciale
B. grade de dependenţă
2. necesită supraveghere pentru îndeplinirea activităţilor
1. necesită asistare
0. activitate imposibilă
De asemenea, este utilizată şi următoarea scală de apreciere:
1. Independent.
2. Supravegheat (poate performa singur activităţile, dar necesită o
persoană de protecţie).
3. Asistenţa minimă (necesită supraveghere şi o asistenţă de cca 20%).
4. Asistenţa moderată (necesită supraveghere, dar necesită asistare 20-
50%).
5. Asistenţa maximală (necesită supraveghere, cu asistenţă de 50-80%).
6. Dependent (poate performa câteva activităţi dar oboseşte uşor,
activează încet, are nevoie de echipamente şi amenajări, dar în marea
majoritate a activităţilor are nevoie de peste 80% asistare).
Activităţile vieţii zilnice au fost împărţite în ultimul timp în 2 categorii:
I. ADL-urile propriu-zise care sunt activităţile de bază personale (auto- îngrijire,
mobilitate, comunicare etc).
II. ADL-uri instrumentate (I-ADL) care reprezintă activităţi mai elaborate care
utilizează aparatură, se referă la îngrijirea sănătăţii, la activităţi co munitare sau sociale etc.
I-ADL-urile sunt grupate pe direcţii de activităţi.
1. Gospodărie
2. Manipularea aparatelor gospodăreşti
3. îngrijirea sănătăţii
4. Activităţi de protecţie
5. Activităţi ale vieţii comunitare
Evaluarea ADL-urilor nu este completă dacă se limitează doar la aprecierea
capacităţii de acţiune a pacienţilor. Este obligatorie şi o evaluare a mediului în care trăiesc aceştia
deoarece mediul ambiental poate fi un obstacol suplimentar sau, din contră, un ajutor important în
executarea activităţilor zilnice.

Întrebări:
1.Ce sunt ADL-urile?
2.Care este importanţa ADL-urilor?
3.Care sunt categorisite ADL-urile?

26
 2. Explorarea motilităţii şi a tonusului muscular
I.Examenul obiectiv al motilităţii vizează motilitatea pasivă, activă,
automată, reflexă, involuntară şi sincinetică.
1.Motilitatea pasivă se efectuează de către examinator care imprimă o
serie de mişcări diferitelor segmente ale aparatului locomotor. Tulburările
motilităţii se manifestă prin:
- limitarea – dureroasă sau nu a mişcărilor ce poate merge până la lipsa
oricărei motilităţi, ca în anchilozele osoase;
- prin pareze sau plegii mai mult sau mai puţin extinse.
Prin mobilizare pasivă se explorează şi tonusul musular.
2.Motilitatea activă, voluntară se examinează invitând pacientul să
efectueze mişcările fiziologice, începând cu cele ale degetelor, urmărite simetric
şi rizomelic; se examinează deasemenea şi mişcările coloanei vertebrale.
Pentru depistarea unor tulburări discrete de motilitate activă se folosesc
„probele de pareză”.
Pentru membrele inferioare:
 Proba Grasset. Bolnavul în decubit dorsal este solicitat să menţină
coapsele flectate pe bazin la 50o-60o; de partea deficitului motor membrul
inferior cade uşor spre planul patului.
 Proba Mingazzini. Bolnavul în decubit dorsal cu membrele inferioare
depărtate cu 5-10 cm este invitat să-şi flecteze la 90o coapsele pe bazin şi
gambele pe coapse; de partea paretică (deficit piramidal) gamba cade uşor spre
planul patului.
 Proba Vasilescu. În decubit dorsal, bolnavul flectează rapid
membrele inferioare de partea cu defict piramidal, membrul rămâne în urmă.
 Proba Brarré. In decubit ventral, bolnavul flectează gambele pe
coapse în unghi de 50o – 60o ; în cazul unui deficit unilateral, gamba respectivă
cade treptat spre planul patului. În condiţii fiziologice, meţinerea gambelor în
această poziţie este posibilă aproximativ 10 minute.
Pentru membrele superioare.
Bolnavul , indiferent în care postură, este invitat să întindă braţele cu
palmele în sus. De partea paretică, membrul superior nu poate fi menţinut şi va
cădea treptat, iar antebraţul ia atitudine de pronaţie.
Gradul tulburării motilităţii active va fi notat: uşor dimminuată, diminuată,
foarte diminuată, limitată, schiţată.

3.Motilitatea automată se apreciază prin urmărirea clipitului, masticaţiei,

râsului, plânsului, vorbirii, mersului în pas de voie sau în fugă, urcatul sau
coborâtul scărilor, balansarea braţelor în mers.
4. Motilitatea involuntară se explorează prin urmărirea eventualelor
mişcări involuntare prezente mai ales în leziuni extrapiramidale: convulsiile

27
tonice sau clonice, tremurături, fasciculaţii, mişcări coreice sau atetozice,
mioclonii, ticuri, crampe funcţionale, hemibalism.
5. Motilitatea sincinetică ( mişcări asociat patologice) constă din mişcări
sincinetice de partea hemiplegică sau hemiparetică ce apar când se face o flexie
de partea sănătoasă, căreia i se opune o rezistenţă.
II. Tulburări de motilitate.
1.Disociaţia funcţiilor motorii se manifestă ca tulburări ale mişcărilor
refelxe, automate sau voluntare ale extremităţilor.
2. Parezele şi paraliziile se realizează ca urmare leziunilor fasciculului
piramidal şi a neuronului motor periferic.
Parezele reprezintă scăderi ale motilităţi active privind atât ritmul cât şi
amplitudinea şi forţa musculară. Paraliziile reprezintă pierderea motilităţii
active şi sunt produde de:
-leziuni ale neuronului motor central:
● hemiplegia corticală , însoţită de convulsii şi tulburări de vorbire;
● hemiplegia capsulară, asociată cu tulburări de sensibilitate;
● în leziuni de trunchi cerebral, se poate asocia cu paralizia unor nervi
cranieni;
● hemiplegia medulară;
● paraplegia: cerebrală sau medulară.
-leziuni ale neuronului motor periferic prin afectarea cornului anterior ,
rădăcinilor motorii, leziuni ale plexurilor, polinevrite şi alte afecţiuni ale nervilor
periferici.
Tetraplegiile pot fi determinate de leziuni ale fasciculului piramidal,
bilateral, deasupra lui C5 , frecvent prin leziuni medulare sau de trunchi cerebral.

III. Explorarea tonusului muscular

În mod fiziologic muşchii sunt într-o uşoară şi permanentă satre de
tensiune musculară chiar şi în condiţii de repaus; este o stare de semicontracţie.
Se va explora tonusul de repaus, tonusul de atitudine şi în timpul unei contraţii
voluntare.
Tonusul de repaus. Se urmăreşte prin palpare consistenţa şi tensiunea
muşchiului, extensibilitatea maximă a muşchiului şi rezistenţa la mişcarea
pasivă impusă de examinator.
Tonusul de atitudine (posibilitatea tonusului muşchiului de a se adapta la
o nouă poziţie). Acest tonus asigură poziţia corpului printr-o serie de refelexe
de postură generală sau locală.
În timpul unei contraţii voluntare tonusul creşte.
Tulburările de tonus muscular sunt hipertonia şi hipotonia.
Hipertonia este:
-piramidală= contractură
-extrapiramidală=rigiditatea

28
 -spinală.
Se poate întâlnii şi contarctura antalgică.
Hipotonia survine în :
-leziuni ale nervilor periferici
-leziuni ale fascicolelor medulare ascendente
-leziuni ale cerebelului
-în coree şi atetoză se asociază cu mişcări involuntare caracteristice.

În hipertonia extrapiramidală se evidenţiază semnul „roţii dinţate” al lui

Negro şi semnul Noica.
Semul „roţii dinţate” se evidenţiază prin executarea unei mişcări pasive cu
deosebire al nivelul cotului sau gâtului mâinii, când se observă că cedarea
hipertoniei se face sacadat sau întrerupt, dând o senzaţie similară cu cea pe care
o dă un lanţ tras pe o roată dinţată.
Semunl Noica evidenţiază hipertonia extrapiramidală latentă: bolnavul
este aşezat în decubit dorsal. În timp ce îşi plimbă încet membrul inferior în jos
şi în sus, examinatorul execută la mâna de aceeaşi parte, mişcări pasive de flexie
şi de extensie ale mâinii bolnavului din articulaţia radiocarpiană. În caz de
hipertonie extrapiramidală se evidenţiază o rezistenţă musculară care cedează
sacadat sau tinde să blocheze mişcarea.
În cazul leziunilor piramidale avem semnul lamei de briceag.

Întrebări:
1.Care este scopul examenului obiectiv al motilităţii?
2.Care sunt probele de pareză?
3.Care sunt etaple evaluării tonusului muscular?

29
 3. Explorarea sensibilităţii

Din punct de vedere clinic, sensibilitatea se împarte:

-sensibilitatea subiectivă şi obiectivă;
-sensibilitate superficială şi profundă
I.Sensibilitatea subiectivă cuprinde paresteziile şi durerea, care poate
îmbrăca diferite aspecte: nevralgie, cauzalgie, dureri radiculare, dureri
polinevritice, cefalee, migrenă, înţepătură, junghi, fulguraţie, arsuri.
În funcţie de localizare, durerea este de mai multe tipuri:
În leziunile nervilor periferici durerea se localizează pe traiectul nervilor
respectivi şi se exacerbează la presiunea acestora.
Durerea radiculară are distribuţie radiculară, este exacerbată de factori
care cresc tensiunea: tuse, strănut , defecaţie sau de manopere de elongarea
trunchiului nervos:
 Manopera Lasègue; constă în ridicarea membrului inferior bolnav întins
ceea ce provoaă o durere vie pe traiectul rădăcinii ( Lasègue pozitiv);
 Manopera Bonné : flectarea gambei pe coapsă şi a coapsei pe bazin cu
adducţie concomitentă provoacă durere (Bonne pozitiv).

Lasegue pozitiv se poate cuantifica prin precizarea gradelor la care devine

pozitiv: 30, 40, 50,…, grade.
Durerea cordonală are extindere difuză imprecisă însoţită de parestezii.
Durerea talamică apare în jumătatea corpului opusă leziunii cu caracter
particular = sindromul talamic: are sediul profund şi distrubuţie difuză, cu
caracter de arsură, intesă, parţial influenţată de analgezice; durerea este
exagerată de stimulări algogene minimale şi de stimulări nealgogene.
II. Sensibilitatea obiectivă
Examenul sensibilităţii obiective trebuie să se efectueze după mai multe
reguli:
- explorarea se face într-o camera linştită cu temperatura de confort;
- subiectul va avea ochii închişi pentru a nu vedea aplicarea excitantului;
- înainte de începerea examinării vom face cunoscut subiectului
excitantul care va fi aplicat;
- examinarea se face comparativ, pe zone simetrice;
- regiunea cu tulburări de sensibilitate se delimitează cu un creion
dermatograf

Explorarea sensibilităţii superficiale.

Se examinează pe rând sensibilitatea tactilă, termică şi dureroasă.
1.Sensibiliatea tactilă

30
 a)sensibilitatea tactilă se examinează cu ajutorul unei bucăti de vată cu
care atingem diferite regiuni ale corpului. Se apreciază intensitatea excitantului
şi localizarea lui. Atingerea se face uşor şi cu aceeaşi intensitate.
În condiţii patologice sensibilitatea tactilă poate fi diminuată=hipoestezie
sau abolită=anestezie.
b)discriminarea tactilă este posibilitatea de a distinge doi excitanţi tactili
aplicaţi simultan pe piele, la o oarecare distanţă. Ea se examinează cu compasul
lui Weber care are două braţe (unul cu vârful ascuţit celălalt cu vârful bont)
aşezate pe o bară metalică gradată. Distanţa minimă la care cei doi excitati
aplicaţi simultan sunt apreciaţi corect este diferită în funcţie de regiune: la
nivelul buzelor= 1-3 mm, la nivelul pulpei degetelor =1-2 mm, la spate şi la
coapse =6-8 mm.
c)dermolexia constă în capaciatea subiectului de a recunoaşte cu ochii
închişi literele, cifrele sau desenele executate de examinator, pe diferite regiuni
ale pielii corpului. Tulburările dermolexiei se numesc adermolexie.
2.Sensiblitatea termică
Sensibilitatea termică permite aprecierea temperaturii unui obiect pus în
contact cu tegumentele. Pentru explorare se utilizează două eprubete, una cu apă
încălzită la 40-50o C şi o alta cu apă rece sub 15oC. Se aplică alternativ cald şi
rece pe regiunile de examinat. Excitanţii trebuie aplicaţi la un oarecare interval
de timp, deoarece senzaţia persistă un timp mai îndelungat.
Sensibilitatea termică poate fi modificată în plus=hiperestezie,
diminuată=hipoestezie sau abolită=anestezie.
3.Sensibilitatea dureroasă
Sensibilitatea dureroasă înregistrează excitanţii care produc durerea.
Pentru explorarea ei se foloseşte un ac cu un vârf bine ascuţit pe care îl aplicăm
moderat, dar suficient ca să provoace o senzaţie dureroasă si nu tactilă.
Sensibilitatea dureroasă poate fi diminuată= hipoestezie sau
abolită=anestezie

Exploarea sensibilităţii profunde

1.Simţul mioartrocinetic
Acest tip de sensibilitate permite subiectului (având ochi închişi) să
recunoască poziţiile imprimate de examinator unui segment de membru, într-o
anumită articulaţie
Examinarea se face începând cu articulaţiile mici de la nivelul degetelor.
Deplasăm un deget de la un membru, într-un anumit sens şi subiectul trebuie să
imite la membrul opus mişcarea făcută de examinator, să spună ce segment am
mişcat, la care membru şi în ce direcţie.
2.Sensibilitatea vibratorie
Sensibilitatea vibratorie se examinează cu ajutorul diapazonuluicu timbru
jos. Se aplică piciorul diapazonului (pus în vibraţie) pe emineţele osoase ale

31
membrelor (maleole, rotulă, creasta tibiei etc). Se apreciază durata cât subiectul
percepe vbraţiile şi sensibilitatea cu care percepe aceste vibraţii.
3.Sesnsibiltatea barestezică
Se examinează prin aplicarea unor greutăţi difeite, persoana apreciind
diferenţa de greutate.
4.Stereognozia
Steeognozia reprezintă posibilitatea de a recunoaşte, cu ochii închişi, un
obiect , pipăindu-l cu degetele. Uneori, subiectul poate denumi forma, mărimea,
consistenţa, regulariatea obiectului, dar nu îi poate spune numele.
5.Somatognozia este simţul schemei corporale. Se explorează prin
solicitarea persoanei să recunoască , cu ochii închişi , segemntele corpului şi a
raportului lor spaţial.

Întrebări:
1.Cum se împarte sensibilitatea din punct de vedere clinic?
2.Care sunt regulile de examinare a sensibilităţii obiective?
3.Cum se face explorarea sensibilităţii profunde?

32
 CURSUL 7
1. Explorarea reflexelor
1.Refelxele osteotendinoase (miotatice) se explorează cu ajutorul unui
ciocan de refelexe. Ca metodă este folosită percuţia tendonului unui muşchi, iar
ca răspuns se obţine contracţia muşchiului respectiv. Cu ciocanul de refelxe se
percută bilateral , comparativ, simetric tendonul sau locul de inserţie a acestuia
pe os.
Reflexul bicipital: prin percuţia tendonului muşchiului biceps brahial la
plica cotului; se obţine flexia antebraţului pe braţ.
Refelxul tricipital: prin percuţia tendonului muşchiului triceps brahial se
produc extensia antebraţului pe braţ.
Reflexul achilian se obţine prin percuţia tendonului lui Achile, când se
produce flexia plantară a piciorului (bolnavul se află în decubit ventral sau în
genunchi la marginea patului).
Reflexul rotulian: prin percuţia tendonului rotulian se obţine extensia
gambei pe coapsă.
Reflexul medioplantar: prin percuţia plantei în 1/3 mijlocie se obţine
flexia plantară a piciorului.

2.Reflexele cutanate. Se explorează prin excitarea cu un ac a tegumentelor

din diverse regiuni.
Reflexele cutanate abdominale se obţin prin excitarea cu un ac a
tegumentelor abdominale. Subiectul stă în decubit dorsal cu membrele inferioare
în semiflexie. Se obţine contracţia muşchilor drepţi abdominali la trecerea acului
paralel cu arcul costal , în dreptul ombilicului şi paralel cu plica inghinală.
Reflexul cremasterian: excitarea tegumentelor feţei interne a coapsei
determină contracţia muşchiului cremaster şi ridicarea testicolului de partea
respectivă.
Refelexul cutanat plantar: excitarea tegumentelor de pe marginea externă
a plantei, de la călcâi spre degete, produce flexia plantară a degetelor.

3.Reflexele patologice
Refelxul lui Babinski este fiziologic până la vârsta de 2 ani; patologic
apare în leziuni ale căii piramidale. Se declanşează prin excitarea cu un ac a
marginii externe a feţei plantare a piciorului. Constă în extensia halucelui
însoţită, uneori, de răsfirarea degetelor în formă de evantai. Se poate pune în
evidenţă şi prin alte tehnici: presiunea tegumentelor de sus în jos pe creasta
tibială (semnul Oppenheim) , ciupirea tendonului lui Achile (semnul Schaffer)
presiunea musculaturii gambiere anterioare (semnul lui Gordon).

33
 Reflexul lui Rossalino constă în flexia plantară a degetelor produsă prin
percuţia pulpei degetor membrelor inferioare; este pozitiv în leziunile căii
piramidale.
Reflexul lui Mendel-Bechterew se produce prin percuţia cu ciocanul pe
faţa dorsală a piciorului, în dreptul cuboidului; răspunsul este o flexie plantară a
degetelor; este pozitiv în leziunile căii piramidale.
Clonusul este rezultatul exagerării reflexului de întindere şi constă în
declanşarea de secuse clonoide la întinderea bruscă a tendonului lui Achile sau a
muşchiului cvadriceps. Apare în leziuni piramidale accentuate.
Refelxul Marinescu-Radovici (palmo-mentonier) se produce prin excitarea
tegumentelor eminenţei tenare şi constă în contracţia mentonului de aceeaşi
parte; apare în leziuni de trunchi cerebral şi piramidale bilaterale.

Întrebări:
1.Care sunt reflexele osteotendinoase?
2.Care sunt reflexele patologice?

34
 2. Evaluarea funcţională, cardiorespiratorie şi a
reactivitătii neuromusculare
Evaluarea funcţională
Evaluarea funcţională este importantă în dirijarea programu lui
recuperator, deoarece - chiar dacă sunt aplicate local - efectele mijloacelor
specifice şi asociate utilizate se răsfrâng, imediat şi tardiv, asupra întregului
organism.
Cele imediate sunt utilizate în dirijarea operativă a efortului fizic şi a
pauzelor necesare refacerii după efort.
Eforturile pot fi clasificate după durată şi intensitate, în funcţie de
raportul dintre aceşti doi parametrii.
Se consideră că între volumul şi intensitatea efortului există un
raport invers proporţional, în sensul că eforturile cu volume mari (de lungă
durată) se pot desfăşura numai dacă intensităţile la care se lucrează sunt reduse.
Aceste eforturi au la bază un consum ridicat de oxigen, adică se desfăşoară în
condiţii de aerobioză. Creşterea intensităţii efortului (tempo-uri crescute de
lucru) atrage după sine, în mod implicit, scăderea volumelor, deoarece
activitatea fizică la parametrii ridicaţi se realizează prin consumarea rapidă a
rezervelor energetice.
Refacerea după aceste eforturi poate fi realizată prin trei tipuri de pauze,
care permit:
a) refacerea completă a capacităţii de efort;
b) refacerea incompletă a capacităţii de efort;
c) supracompensarea sau creşterea capacităţii de efort peste
valorile iniţiale.
Pauzele constituie elementul fundamental de progres, indiferent dacă se
lucrează cu volume sau intensităţi mari.
Evaluarea funcţională se impune cu atât mai mult, cu cât datele recoltate în
timpul efortului şi a pauzelor sunt cele care determină raţionalizarea întregului
proces recuperator.
Evaluarea cardio-respiratorie
Cele mai semnificative sunt efectele asupra aparatelor cardiovascular şi
respirator, consideraţi şi factori limitativi ai efortului.
Explorarea cardiovasculară va include determinarea: frecvenţei cardiace,
tensiunii arteriale în clino- şi ortostatism, electrocardiograma, care trebuie să
devină investigaţia de rutină înainte de instituirea tratamentului, deoarece
poate ridica probleme deosebite de dozare a efortului.
Colegiul American de Medicină Sportivă a stabilit o formulă de calculare a
frecvenţei cardiace optime, la care o persoană poate desfăşura efort fizic:
frecvenţa cardiacă optimă = 220 - vârsta în ani.

35
 În programul de reeducare se recomandă pacienţilor o frecvenţă
cardiacă de lucru a cărei valoare este 50-70% din frecvenţa cardiacă
optimă.
Evaluarea capacităţii de adaptare la efort se poate realiza pe baza unui
test simplu, cunoscut în literatura de specialitate sub numele autorului - testul
Ruffier, prin care se calculează indicele Ruffier.
Calificativul nesatisfăcător necesită un consult cardiologie de
specialitate.
Explorarea respiratorie se realizează prin: spirografie-spirometrie,
care evidenţiază valorile capacităţii vitale (CV), VEMS-ului şi
volumului curent de aer (VC); se va urmări şi frecvenţa respiratorie
(FR).
Evaluarea reactivităţii neuromusculare
Reactivitatea neuromusculară se apreciază prin timpul de reacţie sau
latenţa reacţiei motrice. Aceasta reprezintă perioada de timp scursă între
momentul aplicării unui stimul (vizual, acustic, cutanat sau proprioceptiv) şi
apariţia răspunsului motor voluntar adecvat. După Demeter timpul de reacţie
însumează:
• durata recepţionării stimulului şi transformarea excitantului în
influx nervos (3-5 ms);
• durata transmiterii aferente către SNC, care pentru impulsurile
vizuale şi acustice este de 5-10 ms, iar pentru cele cutanate
şi proprioceptive de 20-25 ms;
• timpul central de conducere, care include timpul de conducere
cerebral spre zona motorie şi timpul necesar acceptării acţiunii
de elaborare a răspunsului motor (70-82 ms);
• durata transmiterii eferente, care variază între 8-10 ms;
• timpul efector, care durează în medie 25-35 ms şi este consti
tuit din depolarizarea plăcii neuromotorii şi contracţia fibrelor
musculare.
Cu cât mişcările sunt mai complexe, cu atât timpii sunt mai mari.
Promptitudinea răspunsului motor voluntar la diverşi stimuli se ameliorează prin
exersare.
Un răspuns motor voluntar poate fi obţinut numai din partea unui
pacient conştient, capabil să reacţioneze la comenzile verbale ale
kinetoterapeutului: "trage", "rezistă", "împinge", "relaxează" etc.
La primele execuţii, viteza de reacţie este scăzută, dar prin repetare,
răspunsul va deveni din ce în ce mai rapid.
Promptitudinea şi performanţa răspunsului motor se poate auto-aprecia şi
autocorecta prin biofeed-back.
Biofeed-back-ul foloseşte aparate electronice sofisticate, compuse din:
EMG, osciloscoape, monitoare, circuite electronice exterioare, vizuale sau

36
sonore, care furnizează pacientului retrocontrolul, crescându-i astfel
motivaţia participării la actul recuperator.
Când mişcările voluntare se normalizează, controlul extern dispare şi
pacientul realizează mişcarea cu coordonatele aşteptate: amplitudine, viteză,
precizie.

Întrebări:
1.Care este importanţa evaluării funcţionale în kinetoterapie?
2.Ce include explorarea cardiovasculară?
3.Cum se apreciază reactivitatea neuromusculară?

37
 3.. Evaluarea capacităţii de efort şi a capacităţii
psihice
Evaluarea capacităţii de efort
Capacitatea de efort reprezintă cantitatea maximă de lucru mecanic
efectuată de un individ într-o unitate de timp.
Dacă pentru un individ aparent sănătos, dirijarea creşterii capacităţii
de efort este relativ simplă, pentru un pacient lucrurile sunt mai complicate,
deoarece depind de o serie de variabile, enunţate deja, respectiv: vârstă, sex,
stadiul bolii, boli asociate etc. Capacitatea de efort a organismului nu
reprezintă o sumă a capacităţii funcţionale a tuturor organelor şi sistemelor
corpului omenesc.
In kinetoterapie efortul este mai ales de tip aerob, fiind condiţionat
de cantitatea de O2 consumată de muşchi în unitatea de timp. Cu cât muşchiul
consumă mai mult oxigen în unitatea de timp, cu atât eliberează o cantitate
mai mare de energie şi ca urmare, intensitatea efortului creşte. La valoarea
maximă a consumului de oxigen (VO 2 max.) inima ajunge la limita maximă
funcţională.
Consumul maxim de oxigen se determină prin metode directe, iar
efortul se efectuează la cicloergometru sau la covorul rulant şi indirecte.
Determinarea indirectă a VO2 max. utilizează relaţia liniară dintre frecvenţa
cardiacă şi consumul de oxigen, în cursul unui efort submaximal de 6
minute, care determină creşterea frecvenţei cardiace intraefort la 130-170
bătăi/minut.
Programul kinetic, efectuat în cadrul şedinţei de recuperare, include
cicluri de mişcări, care prin repetare devin mai sigure, dobândesc
continuitate armonioasă, economisesc energie şi prin aceasta oxigen. Dacă
numărul de repetări este prea mare scade coordonarea.
Sănătatea nu conferă totdeauna capacităţi maxime de efort. De
asemenea, sunt bolnavi, care după recuperare ating doar nivelul eforturilor
uşoare, automatizate, după cum alţii, cu o stare de sănătate limitată,
datorată unor afecţiuni cronice sau disabilităţii motrice, cu sechele
ireversibile, dobândesc o capacitate de efort foarte bună şi sunt
motivaţi să practice chiar activităţi sportive competiţionale.

Evaluarea activităţii psihice

Recuperarea - ca orice act medical - presupune şi cunoaşterea
psihologică a pacientului în vederea individualizării tratamentului,
adaptării lui caracteristicilor de personalitate (temperament, atitudini,
experienţă de viaţă) şi stabilirii unei comunicări cât mai eficiente între
echipa medicală şi bolnav.

38
 Metodele de psihodiagnoză sunt multiple: anamneză psihologică,
observaţia, autoobservaţia, autocunoaşterea şi autoevaluarea, interviul,
ancheta, experimentul, chestionarele şi testele.
Evaluarea temperamentului. Se cunoaşte modul în care unele
trăsături temperamentale se suprapun convingerilor şi obişnuinţelor de
comunicare şi reactivitate, determinând comportamente mai mult sau
mai puţin acceptate sau performante.
Cele patru tipuri temperamentale - au primit în teoria lui I.P. Pavlov
explicaţii psihonerviste, în care forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor
fundamentale ale sistemului nervos central - excitaţia şi inhibiţia - se
află într-o anumită combinaţie:
• coleric - este tipul puternic, mobil, neechilibrat;
• sanguin - este tipul puternic, mobil, echilibrat;
• flegmatic - este tipul puternic, inert, echilibrat;
• melancolic - este tipul slab, inhibitiv.
Evaluarea temperamentului se poate realiza pe baza chestionarelor.
Nu există tipuri temperamentale "pure", doar combinaţii de trăsături în
proporţii diferite.
Caracterizarea temperamentului are la bază şi sistematizarea trăsăturilor
în extraversie şi introversie.
După Eysenck:
• extravertul este sociabil, vorbăreţ, săritor la nevoie, agrează
oamenii şi compania lor; nu este totdeauna de încredere, se plictiseşte
repede, nu agrează lucrurile neinteresante sau care îi consumă timpul;
• introvertul - este tocmai opusul.
Nu se poate spune că unul este superior celuilalt; ei sunt numai diferiţi.

Autoobservaţia şi autoaprecierea sunt indisolubil legate.

Pacientul poate să-şi observe şi analizeze reacţiile locale şi generale la
mijloacele terapeutice aplicate: durere intensă, limitarea amplitudinii de
mişcare, scăderea tonusului muscular etc. sau dimpotrivă, scăderea acuzelor
dureroase, creşterea amplitudinii articulare, a tonusului muscular etc.
Rezultatele introspecţiei pot fi trecute în fişe şi comparate apoi cu
rezultatele evaluărilor obiective, efectuate de psiholog sau kinetoterapeut.
Anamneză psihologică, după F. Antonelli, trebuie să încheie activitatea de
psihodiagnostic, terapeutul având posibilitatea să clarifice unele aspecte
neelucidate de testele şi chestionarele aplicate.
În afara datelor personale obişnuite, oferite de orice interviu anamnestic,
se pot recolta informaţii privind posibile dificultăţi de adaptare la situaţia
creată de boală, spitalizare, colaborare cu echipa medicală, motivaţie în
efectuarea programului recuperator, relaţia cu familia, măsura în care se
autoevaluează.

39
 Prin conturarea personalităţii fiecărui pacient se poate individualiza planul
de recuperare.

Întrebări:
1.Ce tip de efort întâlnim în kinetoterapie?
2.Cum se determiniă indirect VO2 max?
3.Cum se evaluează temperamentul?
4.Ce încheie psihodiagnosticul?

40