ARGUMENT

Creditul, în general, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori
monetare viitore. Locul şi importanţa creditului în economie sunt date de rolul acestuia, prin funcţiile
pe care le îndeplineşte, cea mai importantă fiind funcţia distributivă.

Elementele creditului sunt:

o Schimbul în timp;
o Subiecţii raportului de credit:
 Debitor;
 Creditor.
o Promisiunea de rambursare;
o Scadenţa – momentul rambursării creditului;
o Dobânda – preţul creditului.

Acordările de credit sunt consemnate în marea lor majoritate prin înscrisuri, instrumente de
credit a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate.
Esenţial în aceste instrumente este obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea
împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată.

Fondurile din care se acordă creditele sunt furnizate în mare parte de depozite. La cel mai de
bază nivel, obiectivul băncii este acela de a atrage fonduri, de a asigura aceste fonduri şi de a opera
profitabil. În concordanţă cu acest punct de vedere al băncii, ofiţerul de credit trebuie să privească ca
negociabili aceşti termeni şi aceste condiţii care ameninţă să facă acest credit excesiv de riscant şi
neprofitabil. Rata dobânzii pentru un credit trebuie să fie întotdeauna suficient de mare pentru a acoperi
costul fondurilor, alte cheltuieli ale băncii şi să lase o marjă care să acopere riscurile şi să furnizeze un
profit.

Creditarea este un proces de analiză şi selectare. Începând cu primul interviu cu clientul şi până
la investigarea creditului trebuie să examineze constant cererea de creditare, atât din punctul de vedere
al celui ce solicită creditul, cât şi din punctul de vedere al băncii.

Procesul de creditare începe de obicei cu un interviu, pe care ofiţerul de credit îl are personal cu
solicitantul, potenţialul beneficiar al creditului. Interviul are loc la sediul băncii de la care se solicită
împrumutul, sau uneori la sediul companiei clientului.

Obiectul principal al acestui interviu este acela de a se constata dacă respectiva cerere de
împrumut merită luată în considerare pe mai departe, dacă se justifică desfăşurarea altor interviuri mai
în detaliu sau analiza situaţiilor financiare. Ofiţerul de credit este cel care pune întrebările şi
direcţionează discuţia. În tot timpul întâlnirii, clientul trebuie tratat cu curtoazie. Informaţiile trebuie
cerute politicos şi nu într-un mod imperativ.

În timpul interviului, ofiţerul de credit trebuie să evalueze dacă cererea de împrumut este
fezabilă sau trebuie respinsă. Nu are nici un rost ca un interviu să fie continuat atunci când este evident
că acordarea împrumutului implică riscuri inacceptabile sau solicitarea este incompatibilă cu politica de
creditare a băncii.
1
 Cererile de împrumut trebuie să fie acceptate în funcţie de bonitatea clientului şi nu în funcţie
de alţi factori, cum ar fi cei de natură personală.

Înaintea de adoptarea deciziei finale, ofiţerul de credit trebuie să analizeze dosarul de credit al
clientului, evaluând informaţiile din notiţele luate în timpul interviului, din rapoartele de credit,
situaţiile financiare şi alte materiale, potrivit evaluării de bază a calităţii creditului, care să ne arate dacă
el merită sau nu să fie acordat. Acest lucru îi oferă celui ce acordă creditul o şansă de a vedea dacă mai
există întrebări la care nu s-a răspuns încă. Analiza ar trebui să includă şi punctele forte şi punctele
slabe din punct de vedere financiar ale clientului şi să se determine dacă avantajele câştigate de bancă
prin acordarea creditului compensează riscul asociat acestuia.

Dacă în orice moment din timpul interviului pentru acordarea creditului, sau în timpul paşilor
care urmează în procesul de creditare, încep să existe semne că scopul, suma sau termenii creditului nu
sunt conformi cu standardele de creditare ale băncii, cererea de credit poate fi respinsă. În acest caz,
clietul va trebui să fie informat cu compasiune şi foarte mare diplomaţie.

Respingerea unei cereri de creditare ar putea fi serviciul pe care ofiţerul de credit trebuie să-l
facă cu cea mai mare amabilitate faţă de client. Dacă îi este explicat motivul pentru care cererea de
credit i-a fost respinsă şi dacă este arătat interes în ajutarea lui în găsirea altor soluţii, pentru client va fi
mult mai uşor să accepte acestă situaţie. Este, de asemenea, un obicei bun să comunici respingerea unei
cereri de credit în persoană, decât prin telefon sau printr-o scrisoare. Punctul de vedere al băncii este
cel mai bine înţeles de către client, dacă el realizează că ofiţerul de credit a acţionat în propriul interes.

Cealaltă alternativă este aceea de a aproba cererea de credit – decizie care va trebui justificată,
la început unui comitet de creditare, iar mai târziu, probabil, unui auditor. Când a fost luată decizia de a
aproba cererea de credit, următorul pas va fi negocierea creditului.

În cazul unei întreprinderi care solicită un împrumut, ofiţerul de credit va trebui să facă
recomandări referitoare la:
o Bonitate;
o Abilităţi tehnice, financiare sau alte abilităţi manageriale;
o Factori de risc.

Ofiţerul de credit dintr-o bancă ştie că în mod normal, acolo unde atât analiza cantitativă, cât şi
cea calitativă sunt efectuate corespunzător, concluziile desprinse în fiecare caz vor fi adecvate şi vor
conduce la acelaşi rezultat. În anumite privinţe ale analizei financiare este greu de făcut delimitarea
între metodele cantitative şi cele calitative. Există cazuri când analiza cantitativă nu concordă cu
analiza calitativă.

Astfel analiza cantitativă poate evidenţia o profitabilitate adecvată, cu toate că rezultatele

desprinse din analiza calitativă pot releva aspecte negative, şi invers, opiniile desprinse din analiza
calitativă să fie favorabile, dar, în realitate, activitatea să fie neprofitabilă. În astfel de cazuri ofiţerul de
credit trebuie să se bazeze pe datele cantitative.

Analiza financiară cantitativă este un instrument tehnic ce utilizează informaţia financiară

pentru a calcula elemente de fezabilitate a creditului, adică:
2
  Gradul de profitabilitate a activităţii curente a clientului;
 Probabilitatea ca această activitate să rămână profitabilă;

 Posibilitatea rambursării creditului într-o anumită perioadă;

 Probabilitatea ca o nouă investiţie proiectată în cadrul activităţii să fie profitabilă;
 Mărimea riscului.

Riscurile asociate întreprinderii şi creditării îmbracă diferite forme. Întreprinderile se confruntă

deseori cu riscuri cauzate de cumularea unor motive combinate. Bancherul trebuie să identifice gradul
de risc care însoţeşte orice cerere de credit şi să facă o evaluare a acceptabilităţii acestuia pentru bancă.
Acolo unde riscul este ridicat, dar este totuşi considerat acceptabil, el se va reflecta în condiţiile de
creditare. O rată mai mare a dobânzii, precum şi un grad mai mare de raportare al întreprinderii şi de
monitorizare al băncii sunt metode de compensare a unui risc crescut.

Gradul de risc asociat unei întreprinderi, sau unui credit pentru acea întreprindere, este în
funcţie de punctele interne forte şi slabe şi de impactul posibil al factorilor externi. Printre factorii de
risc care trebuiesc luaţi în considerare se numără:
o Performanţele conducerii pot fi slabe.

o Clienţii se pot dovedi a nu fi de încredere.

o Concurenţa se poate intensifica.

o Costul principalelor materii prime poate creşte

o Rata dobânzii poate creşte.

o Fluctuaţiile de pe piaţa valutară pot afecta agenţii economici cu importuri masive sau pe
cei ce exportă o mare parte din producţia lor.

o Politicile guvernamentale se pot modifica astfel încât să reducă profitabilitatea.

o Alţi factori externi se pot modifica astfel încât să afecteze negativ agenţii economici.

După analiza planului de afaceri şi a situaţiilor contabile disponibile sau după întocmirea unei
schiţe de plan de afaceri de către el însuşi, ofiţerul de credit va ajunge la concluzii preliminare
referitoare la calitatea propunerii, dacă ea merită sau nu acordarea unui credit de către bancă. Dacă nu
este fezabilă, dar poate fi îmbunătăţită până la un nivel la care poate merita acordarea unui împrumut,
atunci ofiţerul de credit poate să aducă o asemenea îmbunătăţire, de obicei, prin discuţii cu potenţialul
client.
În această etapă, ofiţerul de credit va putea decide asupra tipului de analiză financiară detaliată,
necesară pentru a face recomandarea finală a creditului. Aceasta se va diferenţia, în primul rând, în
funcţie de tipul creditului solicitat, şi anume: credite pe termen scurt sau credite pe termen mediu şi
lung.

3
 CAPITOLUL I

DEFINIREA CREDITULUI

Etimologic, cuvântul credit este de origine latină „creditum- creditare”, care înseamnă „a
crede”,sau „a avea încredere”. Această origine a noţiunii de credit scoate în evidenţă un element
psihologic al existenţei unei operaţiuni de credit: încrederea.

Creditul este o operaţie prin care o persoană fizică sau juridică (debitor), obţine fonduri sau
bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându–şi obligaţia să le restituie sau să le
plătească la termen (scadenţă). De regulă, creditul este garantat cu bunuri sau valori acceptate ca atare.

Creditul, la apariţia sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un individ acordă altuia
un bun sau serviciu, formă ce se mai practică şi astăzi în comunităţile mai puţin evoluate.

Mobilizarea disponibilităţilor şi drenarea lor către diverse obiective economice alcătuiesc

geneza creditului şi raţiunea funcţionării băncilor şi celorlalte instituţii specializate. John Stuart Mill
afirmă despre credit că „reprezintă posibilitatea de a folosi capitalul altuia”, sau „creditul nu reprezintă
niciodată mai mult decât transferul unui capital dintr-o mână într-alta”.

Creditele reprezintă creanţe deţinute de bancă asupra clienţilor, creanţe ce au apărut din
necesitatea satisfacerii nevoilor de finanţare ale persoanelor fizice şi juridice.

În economiile moderne, creditul joacă un rol foarte important, el facilitează schimburile,

stimulează producţia, susţine creşterea economică şi joacă un rol important în creaţia monetară.

Mijloc de plată, reprezentare şi transfer al bunurilor şi serviciilor, instrument de conservare în

timp şi spaţiu de drepturi şi obligaţii materiale, creditul a devenit de multă vreme o componentă
principală a masei monetare.

Unii autori susţin existenţa a două frme de exprimare a creditului, şi anume:

o Creditul bancar
o Creditul comercial

Creditele bancare, pecum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor de risc de

credit sunt reglementate prin Regulamentul 2 din 7 aprilie 2000 emis de BNR.

Băncile comerciale acordă clienţilor săi diferite tipuri de credite care pot fi clasificate după mai
multe criterii:

1. După perioada de acordare :

A. Credite la vedere;
B. Credite la termen:
i. Pe termen scurt, care nu depăşesc 12 luni;
ii. Pe termen mediu, acordate pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani;
4
 iii. Pe termen lung, acordate pe o perioadă mai mare de 5 ani;

2. În funcţie de debitorul băncii :

A. Credite acordate clientelei financiare;
B. Credite acordate clientelei nefinanciare;
C. Credite acordate populaţiei.

3. După formă:
A. Avansul în contul curent;
B. Împrumut acordat;
C. Cesiune de creanţe (scontare, factoring);
D. Creditul pe semnătură sau angajamentul de garanţie.

4. După modalitatea de rambursare:

A. Credite rambursabile la scadenţă;
B. Credite rambursabile prin rate fixe;
C. Credite rambursabile prin anuităţi constante.

5. În funcţie de destinaţie:
A. Credite comerciale;
B. Credite de trezorerie;
C. Credite pentru export;
D. Credite pentru echipament;
E. Credite pentru bunuri imobiliare

6. În funcţie de calitate:
A. Performante
B. Nerambursate la scadenţă

7. După tipul de garanţie:

A. Credite garantate
a. Cu gaj
b. Cu garanţie
c. Cu asigurare
B. Credite negarantate

8. În funcţie de valuta în care sunt acordate:

A. Credite în lei;
B. Credite în valută.

9. În funcţie de nivelul de risc :

A. Credite standard (performante)-cele care nu implică riscuri în privinţa rambursării

ratelor scadente şi achitarea dobânzii la termen. Acestea sunt împrumuturi acordate
clienţilor solvabili care desfăşoară o activitate rentabilă având asigurate toate
condiţiile tehnico–organizatorice care pot genera şi în perspectivă o performanţă
financiară ridicată.

5
 B. Credite supravegheate (în observaţie)–sunt creditele acordate unor clienţi cu o bună
situaţie economico–financiară în prezent, dar pentru care, în perspectivă, se prevăd
unele greutăţi în menţinerea performanţelor economico–financiare la acelaşi nivel,
ca urmare a unor posibile probleme de natură organizatorică, de personal, legate de
obiectul sau de ramura de activitate. Riscul de credit este minim.

C. Creditele sub standard–sunt creditele acordate unor clienţi care, deşi în prezent au o
situaţie economico–financiară satisfăcătoare, tendinţa de înrăutăţire este evidentă,
existând riscul imposibilităţii onorării integrale a datoriei faţă de bancă.

D. Creditele dubioase sau incerte, sunt împrumuturi incerte din punct de vedere al
rambursării creditelor şi plăţii dobânzii. Activitatea împrumutătorilor este
nerentabilă, neasigurând fondurile necesare onorării datoriilor.

E. Creditele compromise, numite şi pierdere, sunt acele împrumuturi care prezintă un

risc mare pentru bancă. Clienţii din această categorie sunt cei care înregistrează
sistematic pierderi. În mod normal ei sunt excluşi din procesul de creditare, însă,
totuşi dacă primesc creditele, acestea sunt considerate pierdute.

Clasificarea creditelor se face prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:

o Serviciul datoriei;
o Iniţierea de proceduri juridice.

Serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a–şi onora datoria la scadenţă exprimată
ca un număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei.

Iniţierea de proceduri juridice presupune luarea a cel puţin unei măsuri de recuperare a
creanţelor, astfel:

1. Faţă de debitor:

- Acceptarea de către instanţă a cererii introductive depuse de bancă, de un terţ sau de

debitorul însuşi pentru declanşarea procedurii de reorganizare juridică sau a procedurii
de faliment.

- Declanşarea procedurii de executare silită a patrimoniului în cazul persoanelor fizice.

2. Faţă de contract:

- Investirea cu formulă executorie a contractului de credit, precum şi a contractelor de

garanţie, dacă este cazul.

- Investirea cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti definitive ce dispune asupra

contractului de credit.

Indiferent de modalitatea de creditare, băncile dispun de un sistem propriu de evaluare a

bonităţii solicitanţilor de credite, evaluarea realizată cu ajutorul metodei credit scoring. Aceasta
6
presupune stabilirea unor criterii specifice pentru evaluarea capacităţii de plată şi a solvabilităţii
solicitanţilor, precum: forma de organizare, forma de proprietate, situaţia patrimonială, referinţe
bancare, dependenţa de pieţele de aprovizionare şi desfacere din ţară şi străinătate, posibilităţile de a
depune garanţie, etc. Fiecare din aceste criterii presupune un răspuns, care se notează cu un număr de
puncte şi se ponderează ulterior cu coeficientul de importanţă al criteriului respectiv. Suma punctelor
determină încadrarea solicitantului într–unul din cele 5 categorii de credite clasice, notate de la A la E
în funcţie de riscul de rambursare:

- A: pentru creditele performante cărora li se aplică rata nominală a dobânzii practicată pe

piaţa interbancară.

- B: pentru creditele în observaţie care suferă o majorare a ratei nominale a dobânzii de

3%.

- C: pentru creditele sub standard care beneficiază de o majorare de 30% a ratei nominale
a dobânzii.

- D: pentru creditele încerte care beneficiază de o majorare de 75% a ratei nominale a

dobânzii.

- E: pentru creditele pierdere la care nu se aplică o rată a dobânzii, însă trebuiesc

rambursate cu o majorare de 100%.

Pornind de la categoria solicitanţilor, creditul specific lor şi modul cum se respectă rambursarea
(serviciul datoriei) Banca Naţională a României a întocmit o matrice a creditelor. La baza acestei
matrice stau două principii:

1. La acordare, clientul beneficiază de creditul specific categoriei de risc.

2. Dacă pe parcursul rambursării serviciul datoriei este slab (întârzie în rambursarea creditelor
şi plata dobânzilor până la 30 de zile) sau necorespunzător (întârziere de peste 30 de zile) ,
datorită creşterii riscului de rambursare creditele vor decădea într-o categorie inferioară
celei de acordare, purtătoare de dobândă majorată în funcţie de clasa în care a decăzut.

Matricea are următorul conţinut:

Tabel nr. 1.1.
Serviciul datoriei Slab
Bun Necorespunzător
Credit (până la 30 zile)
A→1 1 2 3
B→2 2 3 4
C→3 3 4 5
D→4 4 5 5
E→5 5 5 5

Dobânda de plată depinde în mod direct de mărimea capitalului împrumutat, de rata dobânzii,
de perioada de rambursare dar şi de serviciul datoriei.

7
 Sursele principale de asigurare a creditului la întreprinderi sunt:
- Beneficiul agentului economic
- Activele gajate în calitate de asigurare a creditului

- Bilanţ lichid, în care se includ active uşor realizabile şi capital propriu

- Garanţiile, prezentate de agentul economic.

Documentele necesare pentru obţinerea unui credit sunt de două feluri:

(1) Documente obligatorii
(2) Alte documente justificative

(1) Documentele obligatorii sunt:

- Cererea de credit semnată de persoanele autorizate să reprezinta agentul economic

solicitant.
- Bilanţul contabil, raportul de gestiune, contul deprofit şi pierdere încheiate pe ultimul an;
ultimele situaţii privind: situaţia patrimoniului şi balanţa de verificare încheiată pe ultima
lună.
- Bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului de Finanţe.
- Situaţia prognozată a plăţilor şi incasărilor aferente perioadei pentru care agentul solicită
împrumutul.

- Situaţia stocurilor şi cheltuielile pentru care se solicită creditul, care să cuprindă

cantităţile, valorile, cauzele formării şi termenele de valorificare.
- Situaţia contractelor de livrări pentru produsele care constituie obiectul creditului.

- Proiectul graficului de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor.

- Lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat.
- Planul de afaceri.

(2) Alte documente justificative–cuprinde toate documentele pe care banca le cere, în funcţie
de tipul creditului şi de perioada de acordare a acestuia. În această categorie intră:

- Documetaţia tehnico–economică aferentă obiectivului de investiţii sau memorii

justificative pentru listele de utilaje şi alte dotări aprobate potrivit prevederilor legale în
vigoare.

- Studiul de fezabilitate elaborate pe baza analizei propriei activităţi, precum şi a

perspectivelor unităţii prin utilizarea metodei cost–beneficiu potrivit prevederilor HG
numărul 64/1991. (Acesta este obligatoriu pentru obiectivele cu o valoare de peste
100.000.000 lei.)

- Protecţia surselor şi a utilizărilor acestora până la rambursarea integrală a creditelor pentru

investiţii.

- Proiecţia fluxului de lichidităţi determinată pentru întreaga activitate de exploatare a

agentului economic.

8
 - Actele privind situaţia juridică a termenului.
- Acordurile şi avizele prevăzute de lege privind utilităţile şi protecţia mediului
înconjurător.

- Memorial de fundamentare a creditului din care să rezulte necesitatea, oportunitatea şi

indicatorii caracteristici precum şi rezultatele economico – financiare scontate. (Se solicită
în cazul creditelor pentru achiziţionarea de maşini, utilaje, mijloace de transport, animale,
alte dotări şi cheltuieli de natura investiţiilor.)

- Lista cheltuielilor de capital pentru investiţia aprobată. (Se solicită în cazul proiectelor de
investiţii a căror acoperire financiară se asigură de la buget sau din fondurile speciale
extrabugetare.)

- Situaţia contractelor de import care fac obiectul creditului (sau oferte confirmate).

- Situaţia contractelor de export ale căror încasări urmează să fie cesionate în favoarea
băncii, drept garanţie pentru creditul acordat. Pe parcursul derulării creditului, banca poate
acorda după caz şi cesionarea altor contracte de export, astfel încât creditul acordat şi
dobânda să fie permanent acoperite cu garanţii.

La cererea agenţilor economici, se acordă credite dacă aceştia îndeplinesc cumulativ

următoarele condiţii:
 Sunt constituiţi potrivit legii.
 Posedă capital social vărsat potrivit statutului.

 Desfăşoară activităţi legale şi eficiente potrivit actului de înfiinţare şi statutului de

funcţionare. Pot beneficia de credite şi agenţii economici ale căror activităţi sunt
subvenţionate, cu condiţia ca rezultatele financiare să se încadreze în subvenţia
cuvenită.

 Îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate.

 Din analiza fluxurilor de lichidităţi rezultă că există posibilităţi reale de rambursare la
scadenţă a ratelor din credit şi a dobânzilor aferente.

 Prezintă garanţii materiale şi morale pentru utilizarea cu eficienţă a împrumutului,

rambursarea integrală la scadenţă a creditului şi achitarea dobânzilor aferente.

 Valoarea garanţiilor materiale acceptate este mai mare sau cel puţin la nivelul creditelor
solicitate şi a dobânzilor aferente calculate pe întreaga perioadă de creditare. În cazul
creditelor pe termen mediu şi lung, valoarea garanţiilor va trebui să acopere, la acordare,
nivelul împrumutului şi dobânzile aferente calculate pentru o perioadă de cel puţin 12
luni.

 Au deschise conturi la una din unităţile teritoriale ale băncii.

 Prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte societăţi bancare şi a
garanţiilor aferente.

 Acceptă clauzele din contractul de credite.

9
 Băncile acordă la cerere şi perioade de graţie pentru rambursarea creditelor în funcţie de tipul şi
durata acestora, variind de la 3 luni la 12 luni. În perioada de graţie se plăteşte numai dobânda pentru
întreaga sumă de rambursat.

Rambursarea creditelor se face prin trei modalităţi:

1. Rambursarea în rate egale–presupune ca mărimea ratei să fie constantă pe toată perioada
de derulare a creditului, pe măsura rambursării, dobânda plătită va fi din ce în ce mai mică.

2. Rambursarea prin anuităţi constante–suma plătită băncii (rata + dobândă) să nu se

modifice pe toată perioada de rambursare. Anuitatea se poate stabili cu ajutorul relaţiei:

Rata anuala a dobanzii

Anuitate = Credit
1 (1 + rata anuala a dobanzii ) numarul de ani

3. Rambursare totală la scadenţă (in fine), când creditul se rambursează la final, iar
dobânda se plăteşte periodic.

Capacitatea de rambursare a clientului pe durata contractului de credit reprezintă una din

cerinţele de bază ale băncii. Cu alte cuvinte, suma de rambursat trebuie să fie mai mică decât
capacitatea de rambursare.

Dobânda, în general, se stabileşte în funcţie de indicatorii economico-financiari ai firmei, şi se

recalculează în funcţie de modificările intervenite la indicatorii analizaţi şi trendul ascendent sau
descedent al dobânzilor pe pieţele bancare.

Creditul deschis în favoarea clientului este însoţit de garanţii de drept comun personale
(asigurare, aval) sau reale (gaj, ipotecă). Dintre garanţiile personale , în cadrul creditelor se folosesc cu
preponderenţă asigurările.

Asigurările pentru credite sunt practicate de societăţile de asigurări, iar forma concretă pe care o
îmbracă e aceea a asigurării creditului împotriva riscului insolvabilităţii.

Avalul este o formă de garanţie suplimentară privind asigurarea plăţii la scadenţă a cambiilor şi
biletelor la ordin cu care a fost garantat creditul.

Avalul reprezintă obligaţia pe care şi-o asumă o terţă persoană, de regulă o bancă comercială, că
va plăti suma înscrisă în titlul de credit, în cazul în care trasul va refuza plata sau e în imposibilitate să
o facă.

Prin avalul pe care îl dă pentru un tras, client al băncii, acesta se obligă faţă de trăgător să
garanteze insolvabilitatea lui, şi astfel îi acordă credit prin semnătură. Rezultă că, o cambie sau un bilet
la ordin pentru care există un aval nu poate, în principiu, rămâne neplătită.

Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei în
instituirea unui drept real, accesoriu, de garanţie, cu privire la acest bun.
10
 Garanţiile prezintă o serie de caracteristici şi anume:
 Dreptul de preferinţă
o Dacă bunul este vândut, titularul acestuia trebuie, în primul rând, să îndestuleze
din preţul obţinut pe creditorul garantat.

o Creditorul garantat poate cere vânzarea pentru a trece înintea altor creditori ai
debitorului.

 Dreptul de urmărire – atunci când bunul a fost înstrăinat înainte de stingerea datoriei şi
creditorul nu a cunoscut acest fapt, el poate cere ca bunul să fie vândut la licitaţie pentru
a putea fi îndestulat din preţ. El poate urmări bunul afectat de garanţia reală, chiar şi în
mâna terţilor dobânditori.

Garanţiile reale se manifestă în forme variate:

- Deschiderea de credit garantat prin gajul unor titluri (acţiuni sau obligaţiuni). Băncile
păstrează o marjă de siguranţă între valoarea titlurilor şi cuantumul creditului.

- Contractul de deschidere de credit poate fi garantat prin ipotecă. Ipoteca este un drept
real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii. Ea e indivizibilă şi subzidă în întregimea ei asupra
tuturor imobilelor afectate, asupra fiecăruia dintre imobile şi asupra fiecărei porţiuni din acele imobile.
Bunurile imobile ipotecate vor fi asigurate pe toată perioada rambursării creditului. Dreptul de ipotecă
se conservă asupra imobilului în orice mână va trece.

Potrivit Codului civil, pot fi ipotecate nu numai imobilele aflate în circuitul civil cu accesoriile
lor, ci şi uzufructul asupra acestor imobile şi accesorii. Uzufructul reprezintă dreptul de a se bucura
cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de
a le conserva substanţa. Uzufructul este un drept real, temporar.

Ipoteca prin care se garantează creditul se constituie prin act autentic în care sunt prevăzute
natura şi situaţia fiecărui imobil al debitorului asupra căruia se constituie ipoteca, precum şi suma
pentru care e constituită.

Ipoteca pe imobile poate fi de rang I sau de rang II, în funcţie de data înscrierii sale.
Garanţiile solicitate de bancă se calculează în felul următor:
Valoarea creditului plus valoarea dobânzii pentru 12 luni şi eventual înmulţit cu coeficientul de
risc calculat de bancă. În cazul în care nu se dispune de garanţii suficiente, fie se reduce valoarea
creditului, fie se găsesc garanţii suplimentare agreate de instituţia bancară.
Coeficientul de risc este determinat în funcţie de analiza economico-financiară, de domeniul
deactivitate al firmei, al mediului concurenţial, cadrul legislativ şi alţi factori negativi care pot influenţa
activitatea.

Există mai multe tipuri de garanţii:

- Garanţii proprii: ipotecă pe imobilele proprii, sechestru asupra unor utilaje, etc.
- Garanţii din partea unei terţe persoane (părţi), adică obligaţia acesteia de a achita
datoria, dacă debitorul este în incapacitate de plată.
- Cesiunea de creanţe – este de asemenea un mijloc de transmitere a obligaţiilor.

11
 Garanţiile utilizate la creditare pot fi de bază sau complementare, reale sau personale. La
garantare se are în vederea denumirea clară a garanţiei, anul de fabricaţie sau construcţie, valoarea
contabilă, valoarea estimată la bancă, valoarea asigurată şi data la care asigurarea expiră.

Poate constitui garanţie pentru credit:

o Depozitul bancar care să se constituie într – un depozit distinct având destinaţia
de garanţie;

o Garanţie bancară – reprezintă un înscris prin care o bancă garantă se angajează

să plătească în locul debitorului , dacă aceste nu plăteşte la scadenţă;

o Gajul fără deposedare – reprezintă un contract, în cadrul căruia se desemnează

un bun drept garanţie, care rămâne la debitor. Creditorul are în vederea că acest
gaj să fie proprietatea debitorului, să acopere nivelul creditului şi să fie uşor de
valorificat pe piaţă.

o Gajul cu deposedare – apare în cazul unor bunuri mobile cu volum mic şi valoare
mare: metale preţioase, bijuterii, tablouri.

o Ipotecă – reprezintă o garanţie imobiliară, realizată fără deposedare, ea

menţinându – se pe întreg imobilul chiar dacă debitorul a rambursat o parte din
datorie.

o Cesiune de creanţe – reprezintă un înscris prin care un creditor, numit cedent,

transferă o creanţă către o altă persoană numită cesionar.

12
 CAPITOLUL II

TIPURI DE CREDITE

Creditele pentru echipament în completarea surselor proprii se acordă, în completarea

surselor proprii, a surselor din bugetul de stat şi/sau bugetele locale şi din fondurile speciale, necesare
acoperirii cheltuielilor prevăzute în proiectul de investiţii şi sunt aprobate pentru:

- Realizarea de noi obiective şi/sau capacităţi de producţie;

- Dezvoltarea, modernizarea şi/sau retehnologizarea obiectivelor de investiţii, a capacităţilor
de producţie, a utilajelor, a maşinilor şi instalaţiilor, a clădirilor şi construcţiilor executate;

- Procurarea de maşini, utilaje şi mijloace de transport;

- Procurarea de animale de producţie, de reproducţie, precum şi de animale de muncă;

- Plantaţii pomicole, viticole şi de alte specii;

- Asigurarea utilităţilor necesare funcţionării obiectivelor şi capacităţilor noi sau existente;

- Cumpărarea de active fixe (clădiri, construcţii, unităţi de producţie, etc.);

- Cumpărarea de materiale;

- Achiziţii de imobilizări necorporale;

- Alte investiţii asemenea.

Creditele pentru echipament în completarea surselor proprii, se acordă pentru finanţarea a cel
mult 85% din valoarea totală a investiţiei, diferenţa de 15% reprezentând aportul propriu al agentului
economic care, de regulă, trebuie cheltuit înainte de punerea la dispoziţie a creditului. Aportul propriu
al agentului economic constă fie în lichidităţi înregistrate în contul curent, fie în realizarea efectivă a
unei părţi din investiţia respectivă.

Volumul maxim al creditelor pentru investiţii se stabileşte la nivelul deficitului net de surse ce
rezultă din proiecţia surselor pentru investiţii şi a utilizării acestora, ţinând cont şi de fluxul de
lichidităţi determinat pentru întreaga activitate de exploatare a agentului economic. Prin această metodă
se poate determina de asemenea şi termenul de acordare a creditului şi a ratelor de rambursat.

Agenţii economici solicitanţi de credite pentru echipament în completarea surselor proprii

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- În cazul regiilor autonome care solicită credite de valori mari să existe aprobările legale de
la organelle avizate.

- Existenţa avizelor, acodurilor pentru ocuparea terenurilor agricole sau forestiere,

asigurarea cu combustibil, energie electrică şi termică, protecţia apelor, pădurilor şi
13
 mediului înconjurător, urbanism şi sistematizare, etc. şi autorizaţiile necesare (autorizarea
executării construcţiilor potrivit legii numărul 50/1991) prin care beneficiarul arată că
realizarea obiectivului de investiţii se va face cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

- Folosirea capacităţilor de producţie similare, existente la solicitantul de credite, pe baza

evidenţelor ţinute potrivit normelor în vigoare.

- Asigurarea materiilor prime din ţară şi import pentru noile capacităţi prevăzute în
proiectul de execuţie şi existenţa condiţiilor de vânzare a producţiei la intern şi la export.

- Indicatorii de eficienţă ai investiţiei, în condiţii comparabile trebuie să fie superiori de cei

obţinuţi la capacităţile similare existente.
- Să fie asigurate condiţiile necesare pentru încadrarea execuţiei lucrărilor şi realizarea
investiţiilor în cadrul duratelor aprobate prin documente.

- Să existe aprobările legale privind dreptul de proprietate, de folosire a termenului, pentru

eventualele exproprieri, demolări sau dezafectări de fonduri fixe impuse de realizarea
investiţiilor. În cazurile în care terenul pe care urmează a fi amplasat obiectivul de
investiţii este concesionat, se va verifica dacă contractul de concesionare prevede o durată
de folosire cel puţin egală cu durata de rambursare a creditului.

- Să fie respectate eventualele condiţii impuse prin autorizaţia de construcţii pentru lucrările
de bază, precum şi pentru lucrările de organizare de şantier.

AVANTAJE DEZAVANTAJE
Dobânda este indexabilă în funcţie de
Completează fondurile proprii pentru
indicatorii economico-financiari, respectiv
dezvoltarea afacerii.
rata inflaţiei.
Perioada de rambursare este mai mare de
Se pune ipotecă asupra bunurilor imobile,
un an, existând posibilitatea acordării unei
gaj asupra bunurilor mobile şi dacă este
perioade de graţie, în cazul unui plan de
cazul se cer garanţii suplimentare.
afaceri pus la punct şi un profit asigurat.

Credite pentru bunuri imobilizate – sunt credite acordate pe termen mediu şi lung, pentru
achiziţii, amenajări şi reparaţii de bunuri imobilizate efectuate fie de investitor, fie de către o instituţie
specializată, pe o perioadă de cel mult 10 ani.

Banca poate acorda credite pentru bunurile imobilizate clienţilor care îndeplinesc următoarele
condiţii:
- Desfăşoră o activitate rentabilă, iar din studiile de fezabilitate rezultă o tendinţă de
creştere a activităţii şi vânzărilor pe piaţă.
- Prezintă un grad de îndatorare financiară bun, de până la 30%.

Aceste credite se acordă pentru finanţarea a cel mult 80% din valoarea totală a bunurilor
imobilizate ce vor fi cumpărate de solicitanţi, diferenţa de cel puţin 20% reprezintă aportul propriu al
cumpărătorului.

14
 Societăţile comerciale cu capital privat care au avut încheiate contracte de locaţie, participaţiune
sau închiriere cu societăţi comerciale cu societăţi comerciale cu capital de stat ale căror bunuri
imobilizate au fost scoase la vânzare şi care au câştigat licitaţiile, pot contracta credite pentru
cumpărarea lor dacă respectă condiţiile:

- Au constituite surse proprii în proporţie de 20 – 40% din preţul activelor care trebuie
achitate.
- Contul de profit şi pierdere al societăţilor în anul precedent, ultima balanţă de verificare,
precum şi prognoza profitului pe perioada creditării să asigure:
o Rambursarea obligaţiilor scadente contractate anterior
o Rambursarea creditelor solicitate pentru cumpărarea activelor precum şi a
dobânzilor aferente într – un termen de până la 5 ani de la acordare
o Solicitantul poate constitui garanţii reale sub forma ipotecilor asupra clădirilor şi
terenurilor aflate în proprietatea sa sau a giranţilor acestuia, în proporţie de cel
puţin 50% din valoarea creditului solicitat. Diferenţa de 50% din volumul
garanţiilor va putea fi acoperite cu alte forme de garanţie.

Creditele de forfetare.
Forfetarea a apărut încă din anii 1960 în Elveţia.
Forfetarea reprezintă operaţiunea prin care o creanţă în valută e cumpărată cu remunerarea la
dreptul de regres asupra vânzătorului creanţei.

Vinderea cambiilor, indiferent de scadenţă lor, se face către anumite instituţii specializate care,
spre deosebire de băncile comerciale, la scontare preiau riscul de neplată de către debitor.

Forfetarea este operaţiunea prin care un vânzător sau prestator de servicii îşi vinde creanţele în
valută pe care le are faţă de cumpărător sau beneficiar, unei societăţi bancare sau instituţii financiare
specializate, contra unei taxe de forfetare.

Forfetarea permite exportatorului recuperarea sumelor îninte de scadenţă sau de transformare a

unei vânzări pe credit într-o vânzare la vedere, cu plata taxelor respective.

O creanţă pentru a putea face obiectul forfetării trebuie să îndeplinească două condiţii:
1 Să fie necondiţionată – disociată şi complet independentă de tranzacţia comercială de
bază.
2 Să fie liber transferabilă – să poată fi plasată integral sau parţial în altă parte şi oricând
până la scadenţă.

Exportatorul e astfel plătit în numerar, fiind degajat de riscurile creditului comercial, de

transfer,de convertire a monedei sau chiar de riscuri politice.

Operaţiunea este negociabilă şi se derulează între bancă şi clientul său (exportatorul), creanţa
valutară fiind cumpărată cu renunţarea la dreptul de recurs asupra vânzătorului creaţiei.

Forfetorul furnizează astfel finanţare pe termen mediu (se pleacă de la 180 zile, dar în general
perioada e cuprinsă între 2 şi 7 ani), insistând ca titlul de credit forfetat să constea într-o serie periodică
de plăţi de valoare egală.

15
 În cadrul operaţiunilor de forfetare, creanţele sunt materializate în efecte de comerţ (cambii,
bilet la ordin, etc.) exprimate în valută, ai căror beneficiari sunt agenţi economici cu activitate de export
înregistraţi în România.

Valoarea la care posesorul titlului cedează prin operaţiunea de forfetare, cu titlu de vânzare sau
de gaj, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau din prestarea de servicii către terţi va fi cea
negociată între părţi (bancă – client) şi aprobată de consiliul de administraţie al posesorului titlului.

Atunci când din analiza efectuată banca are cele mai mici dubii asupra certitudinii încasării
sumei la scadenţă, aceasta are dreptul să nu acepte efectuarea operaţiunii, deoarece riscurile de neplată
izvorâte din reaua credinţă, incapacitatea de plată sau falimentul debitorului principal sunt preluate de
către bancă.

Unităţile teritoriale ale băncii vor putea primi la analiză în vederea forfetării titluri care, pe
lângă respectarea tuturor cerinţelor de formă şi fond acceptate pe plan internaţional şi prevăzute de
Legea nr. 58/1934 modificată prin Legea nr. 83/1994 privind cambia şi biletul la ordin, îndeplinesc şi
următoarele condiţii cumulative:
- Posesorul titlului (beneficiarul) să fie client al băncii;
- Titlul să fie acceptat legal la plată;

- Intervalul de timp dintre momentul prezentării la forfetare şi scadenţa titlului să nu

depăşească 3 ani;

- Titlul să fie avalizat de către o bancă de prim rang din străinătate, agreată de banca română
în cauză, sau în favoarea trăgătorului să existe o scrisoare de garanţie bancară emisă de o
asemenea bancă, urmăridu-se ca expunerea faţă de această bancă să se încadreze în limita
de risc stabilită. În acest sens, unităţile bancare teritoriale vor solicita Direcţiei Relaţii
Internaţionale informaţii despre nivelul disponibil al expunerii la risc faţă de societatea
bancară respectivă.

Oferta de forfetare făcută băncii de către agentul economic exportator, în situaţia în care acesta
intenţionează să forfeteze creanţele rezultate în urma unui export pe credit comercial, poate avea una
din următoarele forme:

a. Oferta „fără obligo”.

În cazul oferte „fără obligo” exportatorul solicită băncii indicarea „fără obligo” a costului
forfetării, valabil la un moment dat sau pentru un anumit interval de timp. Această ofertă nu obligă
banca să menţină nivelul procentual comunicat al taxei de forfetare dacă forfetarea se realizează, iar
exportatorul nu este obligat să plătească comisionul de angajament.

b. Opţiunea.
În situaţia în care exporatatorul doreşte să aibă asigurată posibilitatea refinanţării prin forfetare
înainte de încheierea contractului comercial, el solicită băncii o opţiune fermă de forfetare.
În cazul unei opţiuni ferme de forfetare, banca va comunica condiţiile certe de forfetare pentru
efectele de comerţ pe care exportatorul urmează să le obţină de la importator.

Opţiunea este limitată în timp, de la câteva zile până la câteva săptămâni, şi poate fi prelungită.
Pe acest interval de timp banca se angajează în mod ferm să efectueze forfetarea creanţelor

16
exportatorului cu nivelul taxei de forfetare şi în condiţiile convenite. Pentru acest serviciu, exportatorul
plăteşte băncii un comision de opţiune.

c. Oferta fermă – se efectuează în faza postcontractuală, când titlurile de credit sunt deja
în posesia exportatorului şi acesta decide forfetarea lor.
Oferta fermă poate sau nu să fie precedată de oferta „fără obligo” sau de opţiune. În cadrul
ofertei ferme, banca îşi formulează condiţiile definitive cu privire la forfetarea titlurilor de credit
existente.

Acceptarea ofertei ferme obligă părţile definitiv, după cum urmează:

o Banca se obligă faţă de client, din momentul transmiterii ofertei ferme;
o Clientul se obligă faţă de bancă, din momentul acceptării ofertei.

În vederea iniţierii operaţiunii de forfetare, posesorul titlului îl va prezenta băncii, însoţit de o

cerere de forfetare care va cuprinde, pe lângă datele de identificare ale beneficiarului şi trasului, data
emiterii titlului şi scadenţa acestuia precum şi menţiunea prin care beneficiarul se obligă să achite
băncii contra serviciului prestat, taxa de forfetare şi comisioanele aferente.

Prezentarea la bancă a titlului în vederea forfetării se va face cu cel puţin 15 zile lucrătoare
înainte de scadenţă, pentru a da posibilitatea băncii să efectueze investigaţii prin sistemul băncilor
străine corespondente sau prin orice alte mijloace asupra riscului operaţiunii de forfetare solicitată de
clientul său.

Titlurile la care, din analiză rezultă incertitudinea efectuării plăţii la scadenţă a obligaţiunilor
asumate de plătitor, vor fi restituite beneficiarilor, care vor semna de primire pe originalul cererii de
forfetare ce se păstrează la bancă. Restituirea titlurilor se va face cu cel puţin 10 zile lucrătoare înainte
de scadenţă, pentru a da beneficiarului timpul necesar în vederea încasării creanţei sale, pe calea
obişnuită, de la tras.

În ziua stabilită de comun acord cu beneficiarul titlului, banca va efectua operaţiunea de

forfetare propriu-zisă, încasând în schimbul taxei de forfetare, care este echivalentă cu dobânda
aferentă creditelor curente în valută pe termen scurt, mediu sau lung, după caz, practicată de bancă la
data efectuării operaţiunii de forfetare.

Operaţiunea de forfetare se poate realiza în două stadii diferite de timp în raport cu contractul
comercial:
o În stadiul precontractual, când exportatorul doreşte să asigure facilităţi
cumpărătorului (importatorului), prin vânzarea pe credit comercial;
o În faza postcontractuală sau de portofoliu, când exportatorul deţine creanţe
asupra importatorului şi doreşte recuperarea fondurilor imobilizate în creditul
comercial acordat cumpărătorului înainte de scadanţă.

În cazul titlurilor plătibile la vedere sau la un anumit timp de la vedere, în care s-a inclus
menţiunea „suma este purtătoare de dobândă” cu indicarea nivelului (% pe an) dobânzii şi a datei de la
care curge, banca vira exportatorului numai suma forfetată, determinată conform precizărilor din nota
contabilă, întocmită de ofiţerul de credite şi vizată de şeful compartimentului valutar, urmând ca
dobânda să se calculeze şi deconteze între parteneri.

17
 Pentru exportatori, principalele avantaje ale forfetării sunt următoarele:
- Reprezintă o formă de finanţare cu rată fixă a dobănzii;
- Transformă vânzarea la termen în vânzare cash.
- Forfetorul nu are drept de recurs asupra sa în caz de neplată sau din partea
importatorului.

- Permite economie de timp şi reducerea cheltuielilor aferente monitorizării şi colectării

plăţii.
- Transferă asupra forfetorului toate riscurile legate de creanţă (riscul de ţară, riscul
comercial, de dobândă şi valutar).

- Rapiditate, confidenţialitate, documentaţie simplă.

- Permite renegocierea finanţării chiar şi pentru o singură tranzacţie.

Pentru exportator şi indirect, pentru importator, principalul dezavantaj al acestei tehnici este
costul său, în general mult mai ridicat decât dobânda la creditele obişnuite (aspect care constituie un
avantaj esenţial pentru forfetor).

La stabilirea taxei de forfetare se ia în calcul şi omarjă globală de risc calculată în funcţie de

condiţiile contractului de import-export, avându-se în vedere riscurile comerciale, riscurile generale şi
riscurile politice. Nivelul taxei de forfetare şi a comisioanelor sunt cele stabilite de către Comitetul de
direcţie şi Comisia de Administraţie al băncii şi vor fi transmise în mod operativ unităţilor bancare
teritoriale.

Creditele consorţiale – apar atunci când mai multe bănci se asociază pentru a finanţa un client.
Aceste bănci îşi vor împărţi participarea la creditare, riscurile asumate şi dobânzile încasate.

În acest scop, societăţile bancare participante la cofinanţare, încheie convenţii de

cofinanţare în care se prevăd obligatoriu: obiectivul de investiţii ce urmează a fi realizat pe seama
creditelor bancare; beneficiarul obiectivului de investiţii; bănci care participă la cofinanţare şi suma
creditelor ce se acordă de fiecare bancă; banca coordonatoare a derulării contractului de credite;
modalitatea de cofinanţare şi modalitatea de plată a acesteia nivelul comisioanelor, clauza renegocierii
dobânzilor; eşalonarea la rambursare a creditelor, orice alte clause considerate necesare pentru
creditarea în cofinanţare a obiectivului de investiţii.

Contractul de credite se încheie între între banca coordonatoare a cofinanţării şi beneficiarul

obiectivului de investiţii. Contractele vor fi contrasemnate şi de celelalte bănci cofinanţatoare.

Acordarea creditelor, plata lucrărilor, controlul pe şantier a stadiului investiţiei, urmărirea

rambursării creditelor, decontarea dobânzilor aferente se face de banca coordonatoare, care are
obligaţia de a informa lunar celelalte societăţi bancare cofinanţatoare asupra stadiului realizării
investiţiei precum şi a modului de utilizare şi rambursare a creditelor şi plata dobânzilor aferente.

Cooperarea financiar bancară şi de credit sub forma consorţiilor bancare prezintă o serie de
avantaje, dintre care:
 Pentru aranjor (lead manager):
o Creşterea veniturilor din comisioane;

18
 o Posibilitatea de a realiza un volum mare de tranzacţii, cu clienţi de calibru mare,
de la care se poate câştiga şi din derularea altor operaţuni;

o Permite reducerea expunerii pe un singur client;

o Larga recunoaştere prin intermediul publicităţii legată de operaţiunea în cauză.

 Pentru băncile participante:

o Posibilitatea de a beneficia de tranzacţii fără costuri directe de marketing –
pentru că beneficiază de un client găsit de alţii;
o Diversificarea riscului.

 Pentru debitori:
o Simplificarea formalităţilor de credit, beneficiarul creditului stabilind legături
doar cu o singură bancă, legăturile cu celelalte bănci realizându-se prin intermediul acesteia.
o Volumul creditului mobilizat permite derularea unor operaţiuni de mare
amploare, consorţiul bancar constituindu-se într-un mijloc de înlăturare a limitelor legate de proporţiile
capitalului unei singure bănci.prin intermediul consorţiului bancar, finanţarea şi creditarea dinamizează
şi amplifică schimburile comerciale deoarece permite derularea unor proiecte care implică resurse
considerabile ca volum.
o Beneficiarul creditului este cruţat de fluctuaţiile monetare care ar putea să apară
într-una din ţările componente ale consorţiului, deoarece există posibilitatea de a-şi alege moneda de
plată.

Limitele derulării unei finanţări prin intermediul consorţiilor bancare sunt legate, în special, de
relativa greutate în constituirea consorţiului, de legislaţiile diferite existente în ţările de origine atât ale
creditorilor, cât şi ale beneficiarilor respectivelor credite.

Creditele participative – sunt creditele pe termen lung acordate întreprinderilor

industriale şi comerciale. Sunt numite astfel deoarece creditorul participă la rezultatele sau
performanţele întreprinderii. Acestea sunt creanţe de ultimul rang deoarece în caz de lichidare a
societăţii debitoare, ele sunt rambursate doar după acoperirea integrală a tuturor celorlalte creanţe
privilegiate sau chirografare.

Creditele participative sunt contabilizate ca împrumuturi financiare diverse, remunerarea lor

având o parte fixă (ca mărime redusă) şi o parte variabilă – calculată în funcţie de profit, capacitate de
autofinanţare, valoare adăugată, etc.

Creditele în valută pe termen mediu şi lung – se pot acorda clientelei pentru

finanţarea următoarelor acţiuni care privesc activitatea de investiţii:

- Modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie existente.

- Retehnologizarea proceselor de producţie.
- Achiziţionarea din import de maşini, utilaje, tehnică de calcul, instalaţii tehnologice,
mijloace de transport, etc.
- Efectuarea oricăror altor cheltuieli legate strict de realizarea şi darea în exploatare a
investiţiilor productive.

19
 Nu se acordă credite în valută pentru efectuarea de operaţiuni speculative pe seama diferenţelor
de curs valutar sau de dobândă între leu şi/sau alte valute.

Volumul maxim al creditelor pentru investiţii care poate fi acordat agenţilor economici se
stabileşte la nivelul deficitului de lichidităţi net ce rezultă din proiecţia surselor pentru investiţii şi a
utilizărilor acestora. Deficitul în lei rezultat va fi transformat în valuta în care se solicită creditul
utilizându – se cursul de schimb al leului faţă de valuta respectivă comunicat de BNR, valabil la data
analizei.
Creditele în valută pe termen mediu şi lung se vor acorda pentru finanţarea a cel mult 85% din
valoarea proiectului de investiţie, iar cel puţin 15% trebuie să reprezinte aportul propriu al
împrumutatului la realizarea investiţiei.

În situaţia în care aportul propriu al solicitantului la valoarea totală a investiţiei este realizat în
proporţie de cel puţin 15%, fie în numerar, fie în natură, la data solicitării creditului, pentru importurile
de completare, banca poate finanţa 100% aceste importuri.

Clauzele specifice privind modul de acordare, utilizare, garantare şi rambursare a creditelor în

valută, vor fi prevăzute în mod expres în contractele de credite încheiate cu beneficiarii de astfel de
împrumuturi.
Pentru plata cu întârziere a oricăror sume în valută datorate şi neachitate la termen conform
contractului de credit împrumutatul va plăti o dobândă penalizatoare care se va capitaliza conform
clauzelor din contract.

Creditele pentru activitatea de leasing

Leasingul este o tehnică de finanţare a investiţiilor care a luat naştere în SUA, în 1952, iar după
anii ’60 s – a răspândit şi în Europa.

Leasing-ul este o operaţiune comercială prin care o parte denumită locator/ finanţator transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă a unui lucru al cărui proprietar este către altă parte,
denumită utilizator, la solicitarea acesteia din urmă, contra unei plăţi periodice, denumită rată de
leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de
opţiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta
raporturile contractuale.

Opraţia este deschisă diferiferitelor categorii de utilizatori din industrie, agricultură, comerţ.
Bunul ce face obiectul operaţiei este ales de utilizator în funcţie de specificaţiile tehnice şi condiţiile de
vânzare comunicate de furnizor. Ulterior, el va fi cumpărat de locator şi închiriat utilizatorului pe o
perioadă de determinată, revocabilă ce trebuie să acopere perioada minimă de amortizare finală a
bunului. Pe această perioadă ce în cazul leasingului imobiliar este cuprins între 12 şi 25 de ani, nici una
din părţi nu va putea întrerupe contractul, cu excepţia cazului în care nu sunt respectate clauzele
contractuale.

Operaţiunile triunghiulare de leasing reprezintă o formă des întâlnită a leasing-ului. Iniţiativa

aparţine, de regulă, utilizatorului care are nevoie de un anumit bun sau grupuri de bunuri şi procedează
la prospectarea pieţei pentru identificarea unui eventual furnizor şi a unui finanţator.

20
 Operaţia poate fi reprezentată grafic astfel:
3
Furnizor Societate de leasing
4

6 5 2
1
Utilizator

1: Alegerea bunului
2: Chirie
3: Plata bunului, obiectul leasingului
4: Dreptul de preoprietate
5: Locaţia bunului
6: Livrarea bunului

Leasingul este forma specială de închiriere a bunurilor imobile sau mobile de către societăţi
financiare specializate, care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea acestei
activităţi, către agenţi economici, care în general, nu dispun de suficiente fonduri proprii sau
împrumutate pentru a – şi achiziţiona astfel de bunuri cu plata integrală, sau nu doresc să – şi
achiziţioneze aceste bunuri întrucât le sunt necesare numai pentru perioade scurte de timp.

Leasingul reprezintă o convenţie prin care locatorul (în calitate de proprietar) cedează
locatarului (persoana care ia cu chirie), pentru o perioadă determinată, dreptul de utilizare a unui bun
mobiliar, imobiliar sau a unui activ necorporal destinat desfăşurării activităţii de exploatare a
locatarului, contra unei chirii, cu opţiunea de cumpărare la scadenţă, la un preţ convenit prin contractul
iniţial între părţi.

Părţile într-un contract de leasing sunt:

a. Utilizatorul (locatarul) - clientul solicitărilor sau beneficiarul lucrului;

b. Finanţatorul operaţiunii - creditorul sau cumpărătorul bunului (de regulă, este o societate
comercială specializată);
c. Furnizorul (vânzătorul) - constructorul, producătorul sau fabricantul lucrului.

Operaţiunile de leasing se clasifică în:

o Leasing operaţional, dacă nu transferă, în mare măsură, toate riscurile şi beneficiile
aferente titlului de proprietate;
o Leasing financiar, dacă transferă, în mare măsură, toate riscurile şi beneficiile aferente
titlului de proprietate.
Operaţiunile de leasing au ca obiect:
o Utilizarea echipamentului industrial;
o Utilizarea bunurilor imobile cu destinaţie comercială sau industrială, achiziţionate sau
construite de o societate de leasing;
o Utilizarea fondului de comerţ sau a unuia din elementele sale necorporale;
o Utilizarea bunurilor de folosinţă îndelungată şi a imobilelor cu destinaţie de locuinţă,
pentru persoanele fizice, cu respectarea prevederilor legale privind protecţia
consumatorului.
21
 Nu pot fi utilizate în sistem de leasing:
A. Bunurile ce fac obiectul unei concesiuni.
B. Înregistrările pe bandă audio şi video, piesele de teatru, manuscrisele şi brevetele.

În România, contractul de leasing este reglementat prin Ordonanţa Guvernamentală nr. 51 /

1997, operaţiunile de leasing constituie o nouă categorie de fapte de comerţ care se adaugă la cele
prevăzute de art. 3 Cod Comercial.
În contractul de leasing, locatarul îşi asumă următorele cheltuieli: costul livrării (transport,
montaj); asigurare (furtul, incendii, explozii, spargeride maşini, adesea chiriaşul apelează şi la asigurări
de răspundere civlă care să acopere riscul de încetare a plăţii, ca urmare a unei calamnităţi); întreţinerea
şi reparaţiile; redevenţa (chiria) constantă, degresivă sau variabilă stabilită în funcţie de dispoziţiile
fiscale privind amortizările degresive şi de capacitatea chiriaşului.

Nefiind decât locatarul bunului, utilizatorul va trebui să aplice pe acesta o placă care să indice
numele locatorului. Bunul nu poate fi modificat fără autorizaţie, iar orice avarie semnalată trebuie
adusă la cunoştinţa locatorului, care îşi rezervă dreptul de inspecţie.

Activele de valori mari care fac obiectul operaţiunilor de leasing sunt în cele mai frecvente
cazuri următoarele: mijloacele de transport; utilajele de ridicata; echipamente de transport; computere;
echipamente energetice; echipamente medicale; echipamente industriale specializata; instalaţii şi utilaje
de extracţie; hale şi chiar uzine întregi; etc.

Leasingul financiar presupune îndeplinirea a cel puţin unuia din criteriile:

a. Închirierea pe o perioadă lungă, care implică transferal de proprietate asupra mijlocului fix
la sfârşitul contractului de leasing.
b. Contractul de leasing financiar se încheie pe o perioadă care este mai mare sau egală cu
75% din durata de viaţă a mijlocului fix.
c. Opţiunea de cumpărare a activului fix la sfârşitul contractului la o valoare suficient de
mică pentru ca această opţiune să se concretizeze.
d. Valoarea actualizată a tuturor chiriilor este egală sau mai mare cu 90% din valoarea pe
care ar trebui să o plătească utilizatorul pentru a achiziţiona activul fix respective altfel
decât prin leasing.
e. Riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din
momentul încheierii contractului de leasing.

După ce furnizorul şi utilizatorul s-au pus de acord asupra perfectării unui contract de vânzare-
cumpărare cu privire la bunul dorit de utilizator, utilizatorul va adresa finanţatorului o cerere,
cuprinzând date referitoare la caracteristicile tehnico-funcţionale ale bunului dorit, la situaţia sa
materială si financiară, la identificarea furnizorului şi detaliile negociate în privinţa contractului de
vânzare-cumpărare.
Dacă finanţatorul acceptă cererea, el va intra în afacere preluând din acel moment, în nume
propriu, negocierea cu furnizorul cu care încheie contractul de vânzare-cumpărare. Vânzarea lucrului,
deşi se perfectează la momentul în care finanţatorul intervine, intră în vigoare la data încheierii
procesului verbal de predare-recepţie, intervenit între furnizor şi utilizator.

Drepturile beneficiarului şi ale finanţatorului faţă de furnizor:

22
 1. Beneficiarul (utilizatorul bunului), în calitate de mandatar, este împuternicit de finanţator, în
calitate de mandant, să achiziţioneze titlul de proprietate asupra bunului ales de el, să rezolve orice
diferend privind calitatea bunului şi să conserve bunul până la manifestarea opţiunii de cumpărare - va
negocia cu furnizorul condiţiile de cumpărare, preţul, modalităţile de plată, modalităţile de livrare,
momentul transferului proprietăţii şi a riscurilor, asigurarea transportului, data şi locul recepţiei,
termenele de formulare a reclamaţiei cantitative şi calitative, modul de soluţionare a acestora,
penalităţile pentru nelivrare sau livrare necorespunzătoare, efectele forţei majore şi suportarea
consecinţelor etc.;

2. Finanţatorul primeşte mandat de la beneficiar să procure bunul ales de acesta din urmă în
scop de garanţie, astfel încât beneficiarul să răspundă de riscuri.
Rolul furnizorului este secundar, obligaţiile sale limitându-se la garantarea calităţii bunului.

3. Să cumpere bunul la un preţ rezidual (diferenţa dintre preţul plătit de investitor şi sumele
restituite, periodic, de către beneficiar). Deoarece preţul de cumpărare este inferior valorii reale a
bunului, această variantă este cea mai avantajoasă pentru utilizator.

Finanţatorul (societatea de leasing) nu răspunde pentru cazul în care bunul ce face obiectul
contractului de leasing nu este livrat utilizatorului, cu excepţia cazului în care societatea de leasing are
calitatea de furnizor; în această situaţie, utilizatorul se va vedea nevoit să plătească redevenţele
convenite, fără ca el să se poată bucura de folosinţa bunului contractat, sfârşind prin a plăti întreaga
valoare a contractului.
În cazul leasing-ului, contractul de locaţiune este precedat de o promisiune bilaterală (reciprocă,
sinalagmatică) de locaţiune, ceea ce înseamnă că finanţatorul promite că va da în locaţie lucrul pe care
îl cumpără, iar utilizatorul promite că îl va lua ca locatar. Practic, contractul de locaţiune este un
instrument juridic de punere a lucrului la dispoziţia utilizatorului.

Fazele operaţiunii de leasing:

 Achiziţionarea bunului de către societatea finanţatoare;

 Restituirea treptată de către beneficiar a creditului primit (prin plata redevenţelor), folosind
resursele financiare obţinute din exploatarea bunului (a investiţiei). Redevenţa contractului de
leasing cuprinde: ratele de amortizare ale bunului, chiria pe capitalul neamortizat, taxele,
asigurările, precum şi o marjă de profit a societăţii finanţatoare;

 Dreptul beneficiarului ca la expirarea contractului să-şi exprime opţiunea privind bunul care
face obiectul contractului de leasing.

La încetarea perioadei de închiriere, utilizatorul are următoarele posibilităţi:

 să restituie bunul finanţatorului, contractul luând astfel sfârşit;
 să reînnoiască locaţiunea pentru o nouă perioadă şi cu chirie redusă.

Leasing-ul nu poate fi însă asimilat vânzării pe credit, deoarece până la expirarea duratei
locaţiunii şi manifestării opţiunii de cumpărare, utilizatorul este un simplu locatar, iar translaţia
proprietăţii nu operează cu efect retroactiv;

Leasingul financiar poate fi la rândul lui cu plata integrală sau cu plata parţială. În cazul cu plata
integrală, ratele sunt astfel calculate, încât după încheierea perioadei de închiriere să se acopere integral

23
preţul de achiziţie al mijlocului fix plus alte cheltuieli (inclusiv dobânda) şi profitul societăţii de
leasing.

În cazul leasingului cu plata parţială, chiriile nu acoperă întrega valoare a activului fix, profitul
societăţii de leasing precum şi alte cheltuieli ale acesteia. La sfârşitul contractului de leasing, locatorul
are obligaţia de a plăti activul fix la o valoare reziduală.

Leasingul operaţional presupune o închiriere pe o perioadă mai scurtă iar la sfârşitul

contractului părţile pot opta pentru:

- Prelungirea duratei de închiriere, prin încheierea unui nou contract de leasing.

- Încetarea contractului şi returnarea activului societăţii de leasing.

La acest tip de leasing nu există o relaţie directă între preţul la care a fost achiziţionat activul fix
de către societatea de leasing şi chiria percepută.

Atunci când obiectul leasingului îl constituie o clădire, datorită duratei mari de viaţă a acesteia
şi perioada de leasing poate fi mare. În acest caz, dacă la sfârşitul leasingului titlul de proprietate nu se
preia de către locatar, cea mai mare parte a riscurilor şi recompenselor este preluată de societatea de
leasing, motiv pentru care acest tip de leasing este considerat operaţional.

Contractul de leasing este un act juridic care reglementează relaţiile între parteneri pe toată
durata prevăzută în contract, are un caracter oneros – transmiterea dreptului de folosire efectuându – se
contra cost – şi care trebuie să cuprindă anumite elemente obligatorii: perioada de închiriere, chiria,
modul de determinare a chiriei, drepturile şi obligaţiile părţilor, condiţii de folosire a utilajului,
asigurarea service – ului, asigurarea bunului, condiţii de reziliere, etc.

Contractul de leasing poate înceta la expirarea termenului de valabilitate sau prin reziliere de
către una din părţi. Contractul de leasing operaţional poate fi reziliat şi de către locatar.

Contractul de leasing financiar poate fi reziliat numai de socitatea de leasing, din proprie
iniţiativă, sau cu acordul acesteia, la solicitarea locatarului. Locatarul nu poate rezilia contractul de
leasing financiar în mod unilateral.

Sistemul ango – saxon, care se sprijină pe norma numărul 17 IAS, consideră că operaţiile şi alte
fapte economice trebuie să fie centralizate şi prezentate în funcţie de natura lor şi realitatea financiară şi
nu doar de forma lor juridică. În consecinţă, utilizatorul bunului trebuie:
- Să imobilizeze bunul la valoarea sa actuală după deducerea subvenţiilor şi avantajelor
fiscale, iar dacă ea este inferioară, la valoarea actualizată a plăţilor minim exigibile în
virtutea contractului;

- Să înscrie în pasiv obligaţia de a plăti chiria viitoare pentru o valoare egală;

- Să etaleze chiria între cheltuielile financiare şi rambursabile de pasiv;

- Să preia în cheltuielile fiecărui exerciţiu cheltuielile financiare şi amortizarea bunului
închiriat.

Totuşi dezvoltarea leasingului arată interesul de care se bucură, pentru că:

24
 - Finanţarea este integrală, fapt ce avantajează întreprinderile cu o rentabilitate ridicată. Acestea
pot dispune astfel de 25-30% din disponibilităţile proprii, care în cazul unui credit pe termen mediu
trebuiau avansate, finanţarea nerealizându – se integral.

- Societăţile, a căror rentabilitate este bună, dar a căror putere financiară este prea mică pentru a
recurge la formele clasice de finanţare (insuficienţa garanţiilor), pot găsi în leasing un mijloc de
dezvoltare şi modernizare a producţiei lor. Totuşi în ultima perioadă, societăţile de leasing apelează la
aceleaşi analize de risc ca şi băncile.

- Realizarea operaţiilor de finanţare clasică este adesea foarte îndelungată, fapt ce poate duce la
pierderea oportunităţilor de afaceri; în timp ce leasingul, în circumstanţe ce necesită o investiţie
imediată cu o rentabilitate ridicată, constituie o soluţie adecvată, timpul pentru încheierea contractului
fiind relativ scurt.

- Poate fi un mijloc de finanţare complementar în realizarea unui program complex de investiţii,

adăugându – se altor forme de finanţare.

AVANTAJE DEZAVANTAJE
La leasingul financiar sunt deductibile Costuri mai ridicate decât cele legate de
amortizarea, dobânda şi asigurarea. un credit.
Ratele lunare se vor negocia în funcţie de
posibilităţile de rambursare ale clientului,
deci există flexibilitatea graficului de
plăţi.

Avantajele leasingului faţă de credite sunt următoarele:

 Posibilitatea folosirii mijloacelor fixe fără a le cumpăra;
 Disponibilităţi băneşti suplimentare pentru activitatea curentă;

 Nu este afectat bilanţul contabil

 Avansul pentru leasing este mai ridicat decât contribuţia proprie pentru un credit;

 Cheltuielile de service pot fi incluse în ratele de leasing;

Termenul de încheiere a unui contract de leasing este de cel mult 5 ani.

25
 CAPITOLUL III

COSTURILE ÎMPRUMUTURILOR

Obiectivul normei IAS 23 „Costurile împrumuturilor” este de a prescrie prelucrarea contabilă

aplicabilă costurilor împrumuturilor. La modul general, norma solicită că, din punct de vedere contabil,
conturile împrumuturilor să fie înscrise imediat în cheltuieli. Totuşi, ea admite, în numele celeilalte
prelucrări autorizate, capitalizarea costurilor împrumuturilor, care sunt direct imputabile achiziţionării,
construirii sau producţiei unui bun în anumite condiţii.
Adepţii capitalizării estimează că astfel de cheltuieli nu diferă fundamental de cele care intră în
costul de revenire al activului. Adversarii capitalizării susţin că o astfel de practică ar conduce la o
evaluare în mod diferit a unui bun, în funcţie de modul lui de finanţare, dar din împrumut sau din
capitaluri proprii. Excepţie ar fi situaţia în care s-ar admite, de asemenea, o incorporare în costul
bunului a unei remunerări a capitalurilor proprii, soluţie la care nici un specialist nu cotizează.
Deci, norma 23 dă dreptate, mai repede, adversarilor capitalizării şi face din înscrierea în
cheltuieli a costurilor împrumuturilor prelucrarea sa de referinţă.
Costul unui împrumut este reprezentat de dobânzi şi alte cheltuieli suportate de o întreprindere
în cadrul unui împrumut de fonduri. Se deduce că noţiunea de cost al unui împrumut nu se limitează la
dobânzi. În funcţie de natura împrumuturilor, ea poate să includă şi:
 Amortizarea primelor de emisiune sau de rambursare referitoare la împrumuturi;

 Amortizarea costurilor accesorii antrenate de emisiunea împrumuturilor;

 O fracţiune a locaţiilor financiare, asimilabilă dobânzilor, în cazul contractelor de

locaţie – finanţare;

 Diferenţele de curs ce rezultă din împrumuturile în devize, în măsura în care ele pot să
fie considerate un complement al dobânzilor.
Norma IAS 23 se pronunţă în mod clar asupra necapitularizării costurilor împrumuturilor. Ea
prevede că astfel de costuri trebuie să fie contabilizate în cheltuielile exerciţiului în cursul căruia ele au
fost angajate. Această soluţie constituie prelucrarea de referinţă.
În acelaşi timp, norma admite, totuşi, ca să fie incluse în costul anumitor active cheltuielile
legate de împrumuturi, cheltuieli direct atribuibile achiziţionării, constituirii sau producţiei lor. Astfel
de cheltuieli privind împrumuturile probabil ca ele să genereze avantaje economice viitoare şi când
costul împrumuturilor poate să fie evaluat în mod fiabil. Alte cheltuieli referitoare la împrumuturi, care
nu sunt atribuibile achiziţionării, constituirii sau producţiei de bunuri, sunt înscrise în cheltuielile
exerciţiului în cursul căruia ele au fost angajate.
Bunurile (activele) vizate sunt cele care solicită o perioadă lungă de pregătire înainte de a putea
să fie utilizate sau vândute. Această remarcă impune 2 judecăţi de valoare:

(1) Activele în cauză pot să fie atât imobilizări cât şi stocuri a căror durată de fabricaţie sau de
maturare este foarte lungă (lucrări imobiliare, produse ale industriei spirtoaselor, etc.).

26
 (2) Fără prea multe precizări suplimentare, a aprecia cât de suficientă este durata de punere în
stare de utilizare sau de vânzare este o problemă de resotul întreprinderiişi al auditorilor săi.
Singurele indicaţii pe care norma IAS 23 le oferă sunt:

a. Activele fabricate după procedee învechite sau produse în cantităţi mari în mod repetitiv
şi într-o perioadă scurtă nu satisfac condiţiile de capitalizare.

b. Nu intră sub incidenţa capitalizării costurile împrumuturilor pentru activele gata să fie
utilizate sau vândute în momentul aciziţionării lor, indiferent care a fost durata lor de
fabricaţie la furnizor.
Calculul cheltuielilor incorporabile în costul activelor presupune determinarea împrumuturilor
în cauză şi delimitarea perioadei de calcul.
Prin definiţie, cheltuielile capitalizabile referitoare la împrumuturi sunt cele care ar fi putut să
fie evitat, dacă activul în cauză nu ar fi achiziţionat (sau împrumutat, dacă este vorba de o locaţie
financiară). Identificarea acestor cheltuieli este mai uşor sau mai greu de realizat, în funcţie de
caracterul finanţării activului: printr-un împrumut special sau din capitalurile împrumutate la nivelul
ansamblului întreprinderii.
În prima situaţie, pot să fie capitalizate cheltuielile relative la perioada de punere în stare de
utilizare sau de vânzare a activului, din care sunt deduse eventualele venituri obţinute din plasamentul
temporar al fondurilor împrumutate.
În legătură cu costurile împrumuturilor, situaţiile financiare trebuie să menţioneze:
- Metoda contabilă utilizată.
- Mărimea cheltuielilor capitalizate în cursul exerciţiului.

- Rata de capitalizare utilizată pentru determinarea mărimii cheltuielilor cu

împrumuturile ce pot să fie incorporate în costul activului.

Capitalizarea costurilor împrumuturilor ridică o serie de probleme utilizatorului de conturi.

Mai întâi, întreprinderile pot să utilizeze această metodă pentru a evita constatarea de cheltuieli
de volum mare şi, deci, pentru majorarea rezultatului lor. Această manevră poate să fie uşor dejucată
dacă întreprinderea respectă obligaţiile pe linie de comunicare financiară. În acest sens, este suficient să
se deducă dobânzile capitalizate ale peioadei din beneficiul net pentru a se determina, astfel, un rezultat
mai conform cu regulile contabile.
În al doilea rând, să nu uităm că dobânzile incluse în contul unui activ urmează evoluţia
acestuia. Ca atare, ele vor ajunge totodeauna în cheltuieli, fie pentru că bunul a fost vândut, fie atunci
când acesta este amortizat.
În sfârşit, să reţinem că imobilizarea costurilor împrumuturilor trebuie să fie suspendată în
perioadele lungi de întrerupere a activităţii productive. Capitalizarea trebuie să înceteze atunci când
activităţile anterioare indispensabile pregătirii bunului, utilizării sau vânzării sale sunt practic integral
terminate.
În art. 23 alin. (1) se precizează că: „Cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile în cazul
în care gradul de îndatorare a capitalului este mai mic decât unu” în caz contrar, conform alineatului (2)
din acelaşi articol, doar până la nivelul sumei veniturilor din dobânzi vor fi deductibile cheltuielile cu
dobânzile şi cu pierderea netă din diferenţele de curs valutar. Restul de cheltuieli care au rămas
nedeductibile vor fi raportate în perioada următoare, în aceleaşi condiţii până la deductibilitatea lor
integrală.

27
 De sub incidenţa acestui articol ies dobânzile şi pierderile de curs valutar provenite din
„împrumuturile obţinute direct sau indirect de la bănci internaţionale de dezvoltare sau de la organizaţii
similare, menţionate în norme, şi cele care sunt garantate de stat”.

Gradul de îndatorare se poate calcula conform formulei:

Capital _ imprumutat
Grad _ de _ indatorare _ al _ capitalulu i 
Capital _ propriu

Capitalul împrumutat din formula de mai sus se referă la totalul creditelor şi împrumuturilor cu
termen de rambursare peste un an. Capitalul propriu este determinat ca medie a valorilor existente la
începutul şi la sfârşitul perioadei pentru care se determină impozitul pe profit.

Deductibilitatea dobânzilor şi pierderilor de curs valutar nu se aplică:

 Societăţilor bancare persoane juridice române.
 Sucursalelor care îşi desfăşoară activitatea în România.
 Societăţilor de leasing pentru operaţiunile de leasing.
 Societăţilor de credit ipotecar.
 Instituţiilor de credit.

La împrumuturile în lei dobânzile deductibile sunt limitate la nivelul ratei dobânzii de referinţă
a Băncii Naţionale a României, din ultima lună a trimestrului, iar la cele în valută, la nivelul ratei
dobânzii anuale de 9 %, care se va actualiza prin hotărâre a Guvernului. Aceste prevederi se aplică doar
în cazul „împrumuturilor obţinute de la alte entităţi, cu excepţia societăţilor bancare române sau străine,
sucursalelor băncilor străine, cooperativelor de credit, a societăţilor de leasing pentru operaţiuni de
leasing, a societăţilor de credit ipotecar şi a persoanelor juridice care acordă credite potrivit legii”.

Deductibilitatea dobânzilor şi a pierderilor de curs valutar se aplică în cazul unei persoane

juridice străine, doar dacă îşi desfăşoară activitatea printr-un sediu permanent în România şi doar prin
luarea în considerare a capitalului propriu.

În Codul Fiscal se precizează că din 1 ianuarie 2006, dacă gradul de îndatorare a capitalului
este mai mic de 3, cheltuielile cu dobânzile vor fi integral deductibile.

28
 CAPITOLUL IV

CONTABILITATEA CREDITELOR BANCARE

Paleta de creditare este destul de diversă. Dacă avem în vederea scadenţa creditelor, ele se
clasifică în “credite pe termen scurt” (contul 159) şi “credite pe termen lung” (contul 162). Numai cele
pe termen lung “alimentează” cu informaţii ciclul de finanţare, celelalte contribuie la realizarea
gestiunii trezoreriei întreprinderii.
Finanţările bancare sunt realizate pe termen mediu – între 1 şi 5 ani – şi pe termen lung – peste
5 ani. Obiectivul lor este realizarea de investiţii, în sensul larg al termenului, a căror natură (investiţii
mobiliare sau imobiliare) le condiţionează modalităţile (durata, rata dobânzii, expresiile garanţiilor,
forma de rambursare, etc.). În principiu, mărimea acestor credite nu poate acoperi în totalitate costul
proiectului finanţat.
Condiţiile de dobândă şi datoriile depend de elemente de conjunctură, de situaţia economică şi
financiară a întreprinderii şi de rezultatele negocierilor cu banca, cu ocazia depunerii dosarului de
creditare.
Plata dobănzilor poate fi făcută annual, semestrial sau conform oricăror altor fracţionări ale
anului. Mărimea unui împrumut scade în măsura în care se rambursează “principalul” său.
Ritmul rambursării poate să fie adaptat posibilităţilor financiara ale întreprinderii, stingerea
datoriei putând fi prevăzută conform unui “plan de amortizare” ce presupune o repartiţie a plăţilor în
tranşe egale, progressive sau degresive. De asemenea, poate să fie vizată, o perioadă de scutire, numită
franşiză, în care nu se rambursează părţi din capitalul împrumutat.
Rambursarea “ in fine”, adică rambursarea principalului la scadenţă, a devenit o modalitate de
plată extreme de rară; astfel că, rambursarea capitalului împrumutat la care se adaugă şi dobânzile,
repartizată în timp, ia forma de anuităţi variabile sau constante.
Anuitatea variabilă se calculează prin adăugarea la rata stabilită şi dobânda aferentă, pe când
cele constante (Ac) se calculează conform relaţiei:

I
Ac = n *C ;
1 (1 + I)

unde: I = rata anuală a dobânzii;

C = principalul împrumutului;
n = numărul de anuităţi

Tabloul de amortizare al unui împrumut bancar de 150 milioane lei, la o rată a dobănzii de 24%,
are următoarea structură:

Tabel nr. 4.1.4

Capitalul de
Dobânzile Capitalul la
amortizat la Amortizarea
Anii anuale (la o Anuităţile sfârşitul
începutul capitalului
rată de 24%) perioadei
perioadei
(1) (2) (3) (4) (5) (6)

29
 1. 150.000.000 36.000.000 37.500.000 73.500.000 112.500.000
2. 112.500.000 27.000.000 37.500.000 64.500.000 75.000.000
3. 75.000.000 18.000.000 37.500.000 55.500.000 37.500.000
4. 37.500.000 9.000.000 37.500.000 46.500.000 0

Unde:

(2) Capitalul de amortizat la începutul perioadei este egal cu mărimea capitalului la

sfârşitul perioadei.
(3) Dobânzile anuale se calculează prin aplicarea ratei dobânzii la capital
(principal).
(4) Amortizarea capitalului se calculează pe baza principalului şi a timpului scurs.
(5) Anuităţile sunt egale cu suma dintre dobânzile anuale şi amortizarea capitalului.
(6) Capitalul la sfârşitul perioadei descreşte pe măsura rambursării părţilor din
capital.

Conturile folosite la contabilizarea creditelor pe termen mediu şi lung sunt:

 Contul 162 “Credite bancare pe termen lung” , cu ajutorul căruia se ţine evidenţa
creditelor bancare pe termen lung primate de la instituţiile bancare şi de la alte persoane juridice.
Acesta este un cont de pasiv, care se creditează cu :
o Suma creditelor pe termen lung primite;

o Diferenţele nefavorabile de curs valutar rezultate din evaluarea la închiderea

exerciţiului financiar, a creditelor în valută;
şi se debitează cu:
o Suma creditelor rambursate;
o Diferenţele favorabile de curs valutar rezultate din evaluarea creditelor în valută
la închiderea exerciţiului financiar precum şi la rambursarea acestora.

Soldul creditor al contului reprezintă creditele pe termen lung nerambursate.

 Contul 168 “Dobânzi aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate”, cont cu ajutorul

căruia se ţine evidenţa dobânzilor datorate, aferente împrumuturilor din emisiunea de obligaţiuni,
creditelor bancare pe termen lung, datoriilor ce privesc imobilizările financiare, precum şi celor
aferente altor împrumuturi şi datorii asimilate. Acesta este de asemenea un cont de pasiv, care se
creditează cu:
o Valoarea dobânzilor datorate, aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate;
o Valoarea dobânzilor evidenţiate în avans potrivit prevederilor contractuale;

o Diferenţele nefavorabile de curs valutar aferente dobânzilor datorate în valută,

rezultate în urma evaluării acestora la încheierea exerciţiului financiar;

Şi se debitează cu:
o Suma dobânzilor plătite;
o Valoarea dobânzilor datorate şi facturate potrivit prevederilor contractuale, în
cazul leasingului financiar;

30
 o Diferenţe favorabile de curs valutar aferente dobânzilor datorate în valută,
rezultate în urma evaluării acestora la încheierea exerciţiului financiar precum şi
la rambursarea acestora.
Soldul creditor al contului reprezintă dobânzile datorate şi neplătite.

Principalele operaţii generate de gestiunea creditelor bancare pe termen lung, sunt contabilizate
astfel:
a. Angajarea creditului bancar pe baza contractului de credite şi a extrasului de cont:
 Dacă împrumutul respectiv este acordat sub formă de plăţi pentru achitarea furnizorilor (livrări
de bunuri, executări de lucrări sau prestări de servicii): 401”Furnizori”= 1621”Credite
bancare pe termen lung”

 Dacă împrumutul respectiv este acordat pentru achitarea furnizorilor de imobilizări:

404”Furnizori de imobilizări” = 1621”Credite bancare pe termen lung”

 Dacă suma de bani reprezentând împrumutul este pusă la dispoziţia solicitantului:

5121”Conturi la bănci în lei”= 1621”Credite bancare pe termen lung”
sau
5124”Conturi la bănci în devize”= 1621”Credite bancare pe termen lung”

b. Rambursarea creditelor bancare pe termen mediu şi lung în lei şi valută:

1621”Credite bancare pe termen lung”= 5121 “Conturi la în bănci lei”
sau
1621”Credite bancare pe termen lung”= 5124 “Conturi la în bănci devize”

c. În cazul creditelor în valută, înregistrarea diferenţelor nefavorabile de curs valutar, la închiderea

exerciţiului financiar, ca urmare a scăderii cursului valutar:
1621”Credite bancare pe termen lung”= 765”Venituri din diferenţe de curs valutar”

d. În cazul creditelor în valută, înregistrarea diferenţelor favorabile de curs valutar, la închiderea

exerciţiului financiar, ca urmare a creşterii cursului valutar:
665”Cheltuieli din diferenţe de cus valutar” = 1621”Credite bancare pe termen lung”

e. Obligaţiile de plată a dobânzilor pentru creditele pe termen mediu şi lung:

666”Cheltuieli privind = 1682”Dobânzi aferente creditelor
dobânzile” pe termen lung”

f. Plata dobânzilor în lei sau în devize:

1682”Dobânzi aferente creditelor pe = 5121”Conturi la bănci în lei”
termen lung”
sau
1682”Dobânzi aferente creditelor pe = 5124”Conturi la bănci
termen lung” în devize”

g. Trecerea acestor credite în categoria creditelor nerambursabile la scadenţă:

1621”Credite bancere pe termen = 1622”Credite bancare pe termen lung
lung” nerambursabile la scadenţă”

h. Achitarea creditelor nerambursabile la scadenţă în lei şi valută:

31
 1622” Credite bancare pe termen lung = 5121” Conturi la bănci în lei”
nerambursabile la scadenţă”
sau
1622” Credite bancare pe termen lung = 5124” Conturi la bănci în devize”
nerambursabile la scadenţă”

Problema împrumuturilor şi a costurilor lor este una de o importanţă capitală în contabilitate.

Întrebarea care se pune este: suportarea costurilor împrumuturilor se face prin includerea în cheltuieli
sau prin capitalizarea acestora (în anumite condiţii)?

CONTABILITATEA LEASINGULUI
Din punct de vedere contabil, doar leasingul financiar este considerat credit pe termen mediu
sau lung, deoarece în contabilitate se înregistrează bunul achiziţionat prin leasing, şi acesta se şi
amortizează, pe când la leasingul operaţional, lunar se înregistrează doar redevenţa pe care locatarul o
plăteşte locatorului.

Înregistrările care apar în contabilitatea locatarului, atunci când acesta ia în leasing un activ fix.

- Înregistrarea avansului:
% = 404 „Furnizori de imobilizări”
409 „Furnizori – debitori”
4426 „ TVA deductibilă”

- Plata avansului (prima rată):

404 „Furnizori de imobilizări” = 5121 „ Conturi la bănci în lei”

- Primirea bunului:
2133 „Mijloace de transport” = 167 „Alte împrumuturi şi datorii asimilate”

- Înregistrarea dobânzii aferente:

471„Cheltuieli înregistrate în avans”=1687„Dobănzi aferente altor împrumuturi
şi datorii asimilate”
În debitul contului 8036 se înregistrează valoarea activului fix luat în leasing şi dobânda aferentă
D8036„Redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte datorii asimilate”

- Regularizarea avansului
167„Alte împrumuturi şi datorii asimilate”= 409„Furnizori–debitori”

C8036„Redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte datorii asimilate”

- Plata ratei şi înregistrarea dobânzilor aferente:

% = 404„Furnizori de imobilizări
167„Alte împrumuturi şi
datorii asimilate”
1687„Dobănzi aferente altor
împrumuturi şi datorii asimilate”
32
4426 „TVA deductibilă”

În creditul contului 8036 se înregistrează lunar valoarea ratei şi dobânda aferentă.

C8036 „Redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte datorii asimilate”

- Înregistrarea amortizării
6811„Cheltuieli de exploatare =2813„Amortizarea instalaţiilor, mijl.
privind amortizarea de transport, animalelor
imobilizărilor” şi plantaţiilor”

- Plata valorii reziduale (la care nu se mai plăteşte dobândă, şi care reprezintă de fapt
ultima rată stabilită prin contractul de leasing):
% = 404„Furnizori de imobilizări
167„Alte împrumuturi şi
datorii asimilate”
4426 „TVA deductibilă”

C8036„Redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte datorii asimilate”

- Înregistrarea amortizării
6811„Cheltuieli de exploatare=2813„Amortizarea instalaţiilor, mijl.
privind amortizarea de transport, animalelor
imobilizărilor” şi plantaţiilor”

33
 CAPITOLUL V

STUDIU DE CAZ LA S.C. DIVERTA SRL

1. Societatea comercială S.C. DIVERTA SRL primeşte în contul de disponibil un

credit bancar pe 2 ani în sumă 60.000 lei, care se rambursează în tranşe semestriale egale. Dobânda
anuală este de 20% şi se achită trimestrial. În anul doi, din motive financiare, ultima tranşă a
creditului, precum şi dobânda aferentă ultimului trimestru se achită în cel de-al treilea an.

Primirea creditului 5121 = 1621 60.000

Înregistrarea şi achitarea dobânzii din trimestrul I 666 = 5121 3.000
(dobânda pentru trimestrul II este aceeaşi)
Rambursarea primei rate a creditului 1621 = 5121 15.000
( înregistrarea plăţii celei de-a doua şi a treia
rate este identică)
Dobânda pentru trimestrul III (dobânda pentru 666 = 5121 2.250
trimestrul IV este aceeaşi)
Dobânda pentru trimestrul I al anului 2 666 = 5121 1.500
Transferarea ultimei rate a creditului la credite 1621 = 1622 15.000
restante
Înregistrarea dobânzii neachitate la scadenţă 666 = 1682 1.500
Rambursarea creditului restant 1622 = 5121 15.000
Achitarea dobânzii restante 1682 = 5121 1.500

2. . Societatea comercială S.C. DIVERTA SRL primeşte un credit bancar în devize pe 3 ani în valoare
de 10.000 EUR la cursul de 3,2 lei/EUR, care se restituie în două tranşe egale la sfârşitul fiecărui an.
Dobânda anuală este de 10% şi se achită la sfârşitul fiecărui an. La sfârşitul primului an cursul este de
3,3 lei/EUR, iar la sfârşitul anului doi cursul este de 3,1 lei/EUR.

Primirea creditului 5124 = 1621 32.000

Înregistrarea şi achitarea dobânzii din primul an 666 = 5124 3.300
Rambursarea primei rate a creditului % = 5124 16.500
1621 16.000
665 500
Înregistrarea diferenţelor de curs valutar aferente 665 = 1621 500
creditului rămas nerambursat
Achitarea dobânzii din al doilea an 666 = 5124 1.650
Rambursarea creditului rămas la sfârşitul celui 1621 = % 16.500
de-al doilea an 5124 15.500
765 1.000

34
3. . Societatea comercială S.C. DIVERTA SRL contracteaza un credit pe termen lung de 1000 lei , pe 3
ani, cu dobanda de 10%/an:

Cont debitor Cont creditor Suma

5121 1621 1000
banci lei credite bancare pe termen lung
dobanda datorata si achitata la
finalul anului 1:
1000*10%=100 lei
666 1682 100
chelt. privind dobanzile dobanzi aferente creditelor
bancare
1682 5121 100
dobanzi aferente creditelor bancare banci lei
dobanda datorata si achitata la
finalul anului 1:
1000*10%=100 lei
666 1682 100
chelt. privind dobanzile dobanzi aferente creditelor
bancare
1682 5121 100
dobanzi aferente creditelor bancare banci lei
dobanda datorata si achitata la
finalul anului 1:
1000*10%=100 lei
666 1682 100
chelt. privind dobanzile dobanzi aferente creditelor
bancare
1682 5121 100
dobanzi aferente creditelor bancare banci lei

4. La finalul perioadei nu se dispunde de lichiditati pentru rambursare:

Cont debitor Cont creditor Suma

1621 1622 1000
credite bancare pe termen lung credite bancare pe termen lung
nerambursate la scadenta
la restituirea creditului se
inregistreaza si o dobanda de 115
lei :
1622 5121 115
credite bancare pe termen lung banci lei
nerambursate la scadenta
666 5121 115
chelt. privind dobanzile banci lei

35
5. . Societatea comercială S.C. DIVERTA SRL primeste in contul de disponibil un credit bancar in
suma de 100.000 lei. Rambursarea imprumutului se face incepand cu luna a X-a de la contractare si
pana in luna a XIV-a, in transe egale.
Dobanda anuala este de 40% si se plateste concomitent cu plata celor 5 transe prin care se asigura
rambursarea imprumutului. Dobanda se inregistreaza lunar.

Dobanda datorata pentru luna 1 (D) = (Suma imprumutata (Si), rata dobanzii 1/12)

= 100.000 ·40% · 1/12 = 3.333 lei

Dobanda este aceeasi pana in luna 10, inregistrarea dobanzii se efectueaza pana in luna a 10-a, inclusiv.

Dobanda datorata pentru luna 11 Dobanda = Imprumutul ramas · 40% · 1/12 =

= 80.000 · 40% · 1/12 = 2.667 (lei).

Dobanda datorata pentru luna 12 Dobanda = 60.000 · 40% · 1/12 = 2.000 lei

Dobanda datorata pentru luna 13 Dobanda = 40.000 · 40% · 1/12 = 1.333 lei

Dobanda datorata pentru luna 14 Dobanda = 20.000 · 40% · 1/12 = 667 lei

a) Inregistrarea primiri imprumutului

5121 1621
= 100.000
“Conturi la banci in lei” “Credite bancare pe termen lung”

b) Inregistrarea dobanzii datorate aferente lunii 1. (x10)

1682
666
= 3.333
“Dobanzi aferente creditelor bancare pe
“Cheltuieli privind dobanzile”
termen lung”

c) In luna 10, rambursarea primei parti a imprumutului

1621 5121
= 20.000
“Credite bancare pe termen lung” “Conturi la banci in lei”

d) Plata dobanzii.

1682
5121
= 33.330
“Dobanzi aferente creditelor
“Conturi la banci in lei”
bancare pe termen lung””

36
e) In luna a 11-a se ramburseaza a doua parte a imprumutului

1621 5121
= 20.000
“Credite bancare pe termen lung” “Conturi la banci in lei”

f) Inregistrarea si plata dobanzii

1682
666
= 2.667
“Dobanzi aferente creditelor bancare pe
“Cheltuieli privind dobanzile”
termen lung”
1682
5121
= 2.667
“Dobanzi aferente creditelor
“Conturi la banci in lei”
bancare pe termen lung””

g) In luna a 12-a se ramburseaza cea de-a treia parte a imprumutului primit

1621 5121
= 20.000
“Credite bancare pe termen lung” “Conturi la banci in lei”

h) Inregistrarea si plata dobanzii

1682
666
= 2.000
“Dobanzi aferente creditelor bancare pe
“Cheltuieli privind dobanzile”
termen lung”
1682
5121
= 2.000
“Dobanzi aferente creditelor
“Conturi la banci in lei”
bancare pe termen lung””

i) In luna a 13-a se ramburseaza a patra parte a imprumutului primit

1621 5121
= 20.000
“Credite bancare pe termen lung” “Conturi la banci in lei”

37
j) Inregistrarea si plata dobanzii

1682
666
=
“Dobanzi aferente creditelor bancare pe
“Cheltuieli privind dobanzile” 1.333
termen lung”
1682
5121
= 1.333
“Dobanzi aferente creditelor
“Conturi la banci in lei”
bancare pe termen lung””

k) In luna a 14-a, rambursarea celei de-a cincia parti a imprumutului

1621 5121
= 20.000
“Credite bancare pe termen lung” “Conturi la banci in lei”

l) Inregistrarea si plata dobanzii

1682
666
=
“Dobanzi aferente creditelor bancare pe
“Cheltuieli privind dobanzile” 667
termen lung”
1682
5121
= 667
“Dobanzi aferente creditelor
“Conturi la banci in lei”
bancare pe termen lung””

38
 BIBLIOGRAFIE

1. Busuioceanu Steliana, Alina Dăneţ – Contabilitatea societăţilor comerciale, cu referiri la

Standardele Internaţionale de Contabilitate – Editura Economică,
Bucureşti, 2002

2. Bran Paul – Finanţarea întreprinderii – Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Chebac Niculina, Carmen Sârbu – Contabilitate financiară – Editura AllBack, Bucureşti,

2003

4. Duţescu Adriana – Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de

Contabilitate – CECCAR, Bucureşti, 2001

5. www.brd.ro

6. www.finante.ro

39