Globalizarea securităţii

Conceptul de securitate este prezentat cel mai fecvent în raport cu statul-naţiune – vorbim
aşadar de securitate naţională atunci când ne referim la lipsa ameninţărilor. În contrapondere,
pacea înseamnă absenţa conflictului armat. Aşa cum am discutat în cursurile precedente,
globalizarea presupune şi o regândire a statului-naţiune, o permeabilitate din ce în ce mai mare a
graniţelor, creşterea fluxurilor de capital, de oameni, de informaţie. Înseamnă în acelaşi timp
creşterea interconectării şi interdependenţei între state, fapt ce pune conceptul securitate, gândit
în mod tradiţional drept asiugurarea perpetuării existenţei statului şi a valorilor sale, în dilemă.
Astfel, dincolo de securitatea internaţională care presupune stabilitatea sistemului în ansamblu,
dependentă de relaţia existentă între marile puteri, avem de aface cu o creştere a spectrului
ameninţărilor (de la cele de ordin ecologic, la criminalitate, trafic de bunuri sau persoane etc.)
care afectează mai multe state, fapt ce impune construirea, prin cooperare, a unor mecanisme de
gestionare a acestora. Înţelegerea felului în care se produce lărgirea spectrului ameninţărilor
într-o lume globală poate fi făcută şi apelând la teoriile lui Barry Buzan, rămânând însă în
interiorul unei perspective statocentrice. El identifică astfel cinci sectoare ale securităţii
naţionale, în funcţie de natura ameninţărilor:
- ameninţările sectorului militar – iar din prisma globalizării vorbim aici de intensificarea
comerţului cu armament, de atacurile informatice asupra bazelor militare, de proliferarea
nucleară;
- ameninţările de ordin politic – vorbim aici în special de divizarea ideologică, iar în ceea ce
priveşte globalizarea ne referim la dominaţia paradigmei neoliberale care naşte convulsii sociale
menite să delegitimeze autoritatea politică – vezi Occupy, Indignados şamd – sau creşterea
influenţei fundamentalismului religios la nivel global (atât musulman cât şi creştin). Mai mult, în
relaţie cu recesiunea economică, avem de a face la nivel modial cu o revigorare a drepte
extremiste (aşa cum este de exemplu cazul recrudescenţei extremismului de dreapta la nivel
European – reinventat ca populism naţionalist – cu un mesaj îndreptat împotriva migraţiei forţei
de muncă, în special a persoanelor provenite din medii culturale profund diferite de cel

1
Occidental – eg musulmanii nord-africani din Danemarca: Partidul Poporului din Danemarca,
prin vocea liderului său Pia Kjaersgaard a pus în mod eficient presiune asupra guvernului danez,
determinând o ieşire din Schengen a Danemarcei în 2011. Argumentele PPD vizau crima
organizată şi imigraţia ilegală) care pune în discuţei securitatea internă a statelor din perspectiva
capacităţii acestora de a-şi proteja grupurile minoritare (e.g. conflictele etnice din cartierele
marginaşe ale Parisului).
- ameninţările economice – o criză economică poate deveni o ameninţare la adresa securităţii,
iar într-o lume în care globalizarea înseamnă o profundă interconectare economică, orice
instabilitate din acest punct de vedere poate pune în pericol securitatea mai multor state. Acest
lucru s-a văzut foarte clar în contextul actualei crize economice mondiale care a condus la
pauperizarea unui număr mare de oameni de pe tot globul, în contraponderea salvării unor mari
companii (too big to fail). Mai mult, vorbim de o puternică polarizare socială generată de logica
neoliberală care aduce în discuţie inclusiv tensiunea Nord – Sud (primăvara arabă poate fi
gândită şi în sensul acesta, dar şi revoltele din Grecia), şi care poate chiar constitui oricând
fundamentul unor conflicte armate.
- ameninţările societale – sunt împărţite în trei tipuri 1. migraţia – globalizarea presupune
intensificarea fluxurilor migratorii care pot genera tensiuni interne, dar şi internaţionale (vezi
Franţa şi romii, Marea Britanie şi românii, Germania şi turcii etc); 2. competiţia orizontală – se
referă la ameninţările culturale, iar în contextul globalizării putem vorbi de ceea ce Huntington
numeşte ciocnirea civilizaţiilor şi ameninţărire rezultate de aici – vezi creşterea islamofobiei; 3.
competiţia verticală – impunerea unei presiuni integraţioniste, asimilaţioniste (de ex.
reglementarea acordării cetăţeniei), sau dimpotrivă, secesioniste (Spania şi Catalunia + factor
economic)
- ameninţările ecologice – problemele de mediu sunt probabil cele care pot descrie cel mai bine
ce înseamnă ameninţări globale şi necesitatea cooperării în sensul diminuării acestora.
În ceea ce priveşte gestionarea violeţei într-o lume globală asocierea globalizării cu erodarea
statului naţional şi cu „low politics” ca fomulă opusă „high politics” (mecanism ce avea în
centrul său securitatea şi supravieţuirea statului) a făcut ca violenţa organizată – element central
într-o lume globală – să intre în sfera mai puţin analizată a studiilor despre globalizare. Cu toate
acestea, evenimentele de la 9/11 au repus lumina pe acest element stimulând dezbaterile cu

2
privire la înţelgerea violenţei colective într-o lume globală mai ales în raport cu violenţa globală
non-statală.
Referindu-se la regândirea securităţii într-o lume globală Mabee (2009) dezvoltă
următoarea teză cu două elemente componente:
a) globalizarea poate fi văzută ca o intensificare a instituţionalizării puterii sociale la nivel
global. Asta înseamnă ca avem de-a face cu o mutare a nivelului organizării puterii (nu
neapărat în sens geografic) către reţele sociale de putere (actori non-statali, ameninţări
teroriste, trafic de persoane, prostituţie, mafie, droguri);
b) securitatea statală (teritoriu şi populaţie) este ameninţată de dezvoltarea acestor reţele.
Din această perspectivă globalizarea securităţii este văzută ca având trei faţete:
1. transnaţionalizarea ameninţărilor ca principală cauză a dezvoltării securităţii globale. În
acest caz poate cel mai bun exemplu este cel al ameninţătilor teroriste care pot afecta
orice colţ al lumii şi care implică actori non-statali şi reţele de putere. Alte ameninţări
sunt cele care ţin de proliferarea nucleară şi a armelor de distrugere în masă (ex: Coreea
de Nord), ameninţările la adresa mediului şi întărirea inegalităţilor, convulsiile
naţionaliste (vezi fost Iugoslavie), migraţia, răspândirea bolilor, traficul de persoane,
prostituţia etc.
2. dezvoltarea mecanismelor de urmărire şi promovare a securităţii globale – de la pacea
eternă a lui Kant, la internaţionalismul Wilsonian, imperialism şi politici neoliberale.
Din această perspectivă Barry Buzan face distincţia între strategii de securitate statale
(politici focalizate pe minimizarea vulnerabilităţii statului) şi internaţionale (mecanisme
capabile să răspundă ameninţărilor globale). Tot aici putem discuta despre apariţia
comunităţilor de securitate, cel mai simplu exemplu fiind NATO, comunităţi în care,
conform lui Wendt, se formează şi se instituţionalizează identităţi colective între state
care contribuie la rezolvarea problemei acţiunilor comune (incusiv ameniţările globale).
Dezvoltarea teoriilor cosmopolite - care impun o logică a responsabilităţii globale
inclusiv din prisma securităţii - reprezintă de asemenea strategii de promovare a păcii
globale.
3. întărirea instituţiilor globale de securitate care încearcă să suplinească neajunsurile
statului naţiune în furnizarea de securitate - NATO, ONU, ATT.

3
 O altă abordare este cea prezntată de John Gary care, după atacul terorist asupra SUA,
proclamă sfâşitul globalizării. Acest curent de gândire susţine că proliferarea terorismului
transnaţional prefigurează de fapt o reîntoarcere la statul naţional, cu graniţe închise. Astfel, dacă
infrastructurile globale (comerţ, comuncaţii, transport, migraţie) au condus la vulnerabilizarea
cetăţenilor în urma unor atacuri de o violenţă extremă, soluţia ar fi limitarea acestora prin
reîntărirea puterii statale.