„Ratiunea pura este pentru sine singura practica si da omului o lege universala, pe care o numim lege

morala.” (Immanuel Kant)

Una din lucrarile cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde intreg spectrul filozofiei sale, o
constituie "Critica ratiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitala, in care cerceteaza
bazele procesului de cunoastere. Kant incearca sa integreze intr-o conceptie unitara cele doua pozitii
contrare ale teoriei cunoasterii din vremea sa, pe de o parte lui René Descartes, pe de alta filozofilor
englezi John Locke si David Hume. In acest scop, Kant face deosebirea intre judecata analitica si cea
sintetica. In cazul judecatii analitice, adevarul deriva din analiza insasi a conceptului, fara a mai fi
nevoie de un experiment, respectiv de o perceptie sensoriala. In situatia in care o analiza rationala nu
este suficienta pentru a extrage adevarul si este nevoie de o observatie sensoriala sau experiment,
atunci avem deaface cu o judecata sintetica. Toate cunostintele valabile la un moment dat derivate
din experienta au prin urmare un caracter sintetic. In continuare, Kant imparte judecatile in empirice
sau a posteriori si judecati a priori. Judecatile empirice sunt in intregime dependente de perceptia
sensoriala. Dimpotriva, judecatile a priori poseda principal o valabilitate independenta de cazul
individual si nu sunt bazate pe observatie sensoriala.

Sunt deci reguli practice sub o conditie problematica a vointei. Aici insa regula spune ca trebuie sa
procedam in chip absolut intr-un anumit fel. Regula practica este deci neconditionata, prin urmare e
reprezentata a priori ca propozitia categorica, prin care vointa e determinata obiectiv in chip absolut
si nemijlocit (prin insasi regula practica, ce este deci aici lege). Caci ratiunea pura, in sine practica,
este aici nemijlocit legislatoare. Vointa e gandita ca independenta de conditii empirice, deci
determinata, ca vointa pura, prin simpla forma a legii, iar acest temei de determinare e socotit ca
suprema conditie a tuturor maximelor. Lucrul e destul de straniu si nu-si gaseste ceva asemanator in
toata cealalta cunoastere practica. Deoarece ideea a priori despre o legislatie universala posibila, idee
deci numai problematica, e poruncita in mod neconditionat ca lege, fara a imprumuta nimic de la
experienta sau de la vreo vointa exterioara. Dar nici nu este un precept, dupa care trebuie sa se
intample o actiune prin care un efect dorit e posibil (caci, in acest caz, regula ar fi conditionata
totdeauna in mod fizic), ci este o regula care determina a priori numai vointa cu privire la ferma
maximelor ei. in acest fel, e cel putin nu cu neputinta sa ne gandim, ca temei de determinare prin
forma obiectiva a unei legi in general, o lege servind numai in scopul formei subiective a principiilor.
Constiinta acestei legi fundamentale poate fi numita un fapt al ratiunii, deoarece nu poate fi nascocita
prin sofisme din date premergatoare ale ratiunii, de exemplu din constiinta libertatii (caci aceasta nu
ne este data mai de inainte), ci fiindca ni se impune pentru sine insasi ca propozitie sintetica a priori.
Aceasta propozitie a priori nu se intemeiaza pe nici o intuitie, nici pura nici empirica, desi ea ar fi
analitica, daca s-ar presupune libertatea vointei. Pentru aceasta insa, ca concept pozitiv, s-ar cere o
intuitie intelectuala, pe care aici nu e ingaduit deloc s-o admitem. Totusi, spre a considera, fara
interpretare gresita, aceasta lege ca data, trebuie sa insemnam bine, ca ea nu este un fapt empiric, ci
un fapt unic al ratiunii pure, care, in acest fel, se anunta dintru inceput ca legislatoare.

Faptul amintit mai inainte este de netagaduit. Nu trebuie decat sa analizam judecata ce o enunta
oamenii asupra legalitatii actiunilor lor si vom afla ca, orice ar obiecta inclinatiunea, totusi ratiunea
lor, incoruptibila si constransa prin sine insasi, leaga, intr-o actiune, maxima vointei totdeauna de
vointa pura, adica de sine insasi ea considerandu-se pe sine ca fiind a priori practica. Acest principiu al
moralitatii insa, chiar de dragul universalitatii legislatiei, care face dintr-insul supremul temei formal
de determinare a vointei fara privire la toate deosebirile lui subiective, ratiunea il declara totodata
lege pentru toate fiintele rationale, intrucat ele au in general vointa, adica o facultate de a-si
determina cauzalitatea prin reprezentarea unor reguli, deci intrucat sunt capabile de actiuni dupa
principii, prin urmare si dupa principii practice a priori (caci numai acestea au acea necesitate ce o
cere ratiunea pentru un principiu). Principiul amintit nu se margineste numai la oameni, ci priveste
toate fiintele finite care au ratiune si vointa, ba cuprinde chiar si fiinta infinita, ca inteligenta suprema.