Colindele – “taina cea din veac ascunsă”

Institutor Voican Laura

Şcoala cu clasele I-VIII Rădeşti

De moştenirea istorică, bogată şi măreaţă, se leagă toată cultura şi civilizaţia omenirii.

Pe acest fond de măreţie şi splendoare clasică a acţionat Biserica, potrivit cuvintelor
Mântuitorului:” Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau proorocii, n-am venit să stric, ci
să împlinesc.” Sufletul omului este hrănit şi crescut cu noţiunea reală a existenţei unui Creator
atotputernic şi bun, căruia toate îi sunt supuse. Creştinismul îşi are izvorul în minunata
Întrupare a Fiului lui Dumnezeu.
Prin actul întrupării, Dumnezeu S-a sălăşluit sărbătoarea Naşterii Sale ca om să fie
bucuria imensă ce îmbracă această zi prin cântările de slavă şi prin colindele, obiceiurile şi
datinile născute din impulsuri proprii sensibilităţii creştine.
Românii au ştiut să împletească, poate ca nici un alt popor, firul uneori aspru al
existenţei lui cu dulcea, bogata şi nestăvilita sa imaginaţie creatoare, dând naştere
spiritualităţii sale vii, de neasemuită frumuseţe.
În fiecare an Naşterea Domnului trăieşte în amintirea creştină, actualizându-se şi
reînoindu-se pe pământ în peştera de la Betleem, ca şi în fiecare casă de închinător a lui
hristos. Sărbătoarea Naşterii Domnului însufleţeşte întreaga fire, adunând în jurul ei cerul cu
pământul: seninul azuriu îngemănând răsuna de glasul oştilor cereşti, şi slava lui Dumnezeu
se revarsă pe câmpia Betleemului. Păstorii umili în faţa Noului Născut, iar astrele şi-au iuţit
lumina descoperind Magilor din răsărit cărarea, ca toată făptura să-şi aducă prinosul de
recunoştinţă.
Iisus se naşte mereu prin Biserica Sa, în inima şi-n mintea fiecărui creştin, mergând cu
colindătorii din casă în casă. Gazdele primesc şi pun la masă prin colindătorii zgribuliţi şi
îngheţaţi pe Însuşi Iisus. Din comoara de nepreţuit a folclorului românesc se găsesc toarse de
veacuri, ca-n firul de borangic, fibrele credinţei milenare. Colindatul este o practică rituală
veche, de esenţă creştină, ce cuprinde obiceiurile de iarnă în perioada cuprinsă între şase
decembrie şi şase ianuarie. Justificarea colindatului se face prin puterea Tradiţiei, după cum
mărturiseşte colindul: „C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni”.
Termenul colindă, colind, corind, îşi are originea din latinescul calendae. Tot din
calendae a rezultat slavul koledo, care a contribuit la forma răspândită şi astăzi colindă.
Colindele noastre răsfrâng ca o oglindă fidelă tot trecutul neamului. Ascultănd
colindele, simţim că ele au păstrat peste veacuri ceva din candoarea creştinizmului primar,
ceva din bucuria simplă şi sinceră a primilor creştini.
 Ascultând colindele simţi fiorul de sfinţenie ce vine de undeva de departe, prin veacuri
trecând din casă în casă, din suflet în suflet. Ne aduc în suflet frumuseţea şi puritatea
copilăriei şi acele sentimente trăite atunci, când la rândul nostru eram colindători. Simţim cum
reîntinerim de fiecare dată, când Iisus redevine copil şi porneşte ca de la început pe drumul
vieţii pământeşti. Astfel, primim colindele cu suflete deschise şi cu bucurie. Ele ne îndeamnă
să primim pe Cel dintâi şi Sfânt colindător (căci se vesteşte pe Sine) sosind din înălţimi din
cer dintre îngeri şi astre.
Gândindu-ne la vechimea colindelor, putem crede că îngerii au fost cei dintâi
colindători, coborâţi anume din tărie să vestească lumii „taina cea din veac ascunsă” nu prin
simpla ei rostire, căci nu era o veste oarecare, ci prin cuvinte purtate de melos divin. Precum
îngerii au intonat cântări de slavă, aşa şi astăzi, cu inimi tresăltând de bucurie, colindătorii
poartă mesajul lor duios. Ritualul colindatului constituie mijloc prin care creştinii rămân în
legătură cu Biserica. Căci în ea s-a concentrat întreaga spiritualitate ortodoxă, fiindcă puterea
ei a întreţinut trăirea religioasă pe o cale accesibilă tuturor. G. Dem. Teodorescu remarca
prezenţa cetei de colindători aidoma unor apostoli, trimişi să convertească şi să boteze lumea
ca cel mai vechi şi mai bine structurat ritual.
Colindele populare româneşti au multiple valenţe instructiv-educative. Prin colinde se
îmbogăţeşte orizontul spiritual al copiilor, se dezvoltă gândirea, capacitatea de memorare, se
dezvoltă ritmul şi auzul muzical, se adâncesc sentimentele de preţuire pentru datinile specific
româneşti. Românii vor regăsesc în tradiţiile străbune cu deosebire în colinde, „o imensă
armonie şi bucurie”. „La niciun popor cântecele acestea de sărbători nu mărturisesc atâta
putere de transfigurare, de spiritualizare a existenţei ca la noi” (Ovidiu Papadima). Sunt un
izvor de reîntinerire morală, de plenitudine, curăţenie, sfinţenie, speranţă.
Colindele lucesc ca stelele în salba datinilor de Crăciun. Organizându-se în cete, copiii
duc din casă-n casă dulcea cântare despre Iisus, însufleţiţi de gândul că sunt purtătorii
mesajului divin. Dacă în case ei aduc atâta bucurie, cu atât mai mult înseamnă ei pentru acei
care îi primesc cu suflete brăzdate de suferinţă şi singurătate, pentru cei aflaţi în azilele de
bătrâni, ori în spitale. Micii colindători se gândesc şi la aceia, ştiind că Dumnezeu nu uită pe
nimeni, de aceea prin intermediul lor colindele răsună cu mai multă duioşie în mijlocul celor
întristaţi.
.
Bibliografie:
Teodorescu,G., Dem., Noţiuni despre colindele românilor, Bucureşti, 1879;
Miloşescu, Pantelimon, Datini româneşti, Bucureşti, 19