Mânăstirea Curtea de Argeș

Încă din cele mai vechi timpuri, religia a jucat cel mai important rol atât în viața
statului cât și în cea a cetățenilor. Acest lucru este vizibil mai ales în perioada
medievală europeană, când tinerele state feudale obțineau independența, iar credința
era o expresie a unității poporului în jurul domnitorului.
Odată cu victoria obținută de Basarab I la Posada, în 1330, împotriva regelui
Ungariei, pentru existența noului stat creat se impunea înființarea unei mitropolii, prin
care să fie reînnoită viața religioasă în teritoriul nord dunărean. Înființarea unei unități
ecleziastice se va realiza în timpul domniei lui Nicolae Alexandru, în anul 1359, după
ce voievodul va fi solicitat Patriarhiei de la Constantinopol aducerea unui arhiereu
care să fie „păstor legiuit a toată Ungrovlahia, pentru binecuvântarea și îndreptarea
duhovnicească a lui și a copiilor lui și a întregii sale domnii.1” Sinodul permanent a
aprobat mutarea mitropolitului Vicinei la Curtea de Argeș2, astfel încât Sfântul Iachint
ajunge în capitala Țării Românești pentru „păstorirea și folosul sufletesc al poporului
creștin de acolo.3”
Recunoaşterea, în mai 1359, a lui Iachint de Vicina ca Mitropolit al Bisericii
Ţării Româneşti presupunea, fără doar şi poate existenţa unei reşedinţe pentru acesta.
Primul locaş aflat în afara curţii voievodale de la Argeş, la marginea de nord a cetăţii
de scaun, Curtea de Argeş, care este confirmat documentar, a fost ctitorit de către Vlad
al II-lea Dracul, fiu al marelui voievod Mircea cel Bătrân. Deşi datele păstrate sunt

1
Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Fontes Historiae Dacoromanae – Izvoarele istoriei României, Scriitori și acte
bizantine, secolele IV - XV, Vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982, p. 198.
2
Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Fontes Historiae Dacoromanae – Izvoarele istoriei României, Scriitori și acte
bizantine, secolele IV - XV, Vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982, p. 202.
3
Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Fontes Historiae Dacoromanae – Izvoarele istoriei României, Scriitori și acte
bizantine, secolele IV - XV, Vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982, p. 203.

1
destul de puţine, prezenţa4 voievodului la Curtea de Argeş la 2 august 1439, poate fi
legată de târnosirea acelei biserici, purtând hramul Adormirea Maicii Domnului, care
se prăznuieşte pe 15 august.
În anul 1499, Radu al IV-lea cel Mare, domnul Munteniei (1494-1508) aduce ca
Mitropolit pe Nifon, fost episcop al Tesalonicului şi apoi în două rânduri Patriarh al
Constantinopolului, renumit prin învăţăturile şi virtuţile sale, pentru care a şi fost după
încetarea din viaţă pus în rândul sfinţilor. O parte din Sf. Moaşte – capul şi o mână,
cea dreaptă5 – au fost aduse în ţară din îndemnul şi stăruinţa lui Neagoe Basarab şi se
află şi astăzi păstrate și venerate de credincioşi la Curtea de Argeş în biserica
episcopală, iar celelalte părţi se află la muntele Athos, unde Neagoe a făcut și o
biserică pe mormântul lui cu numele Sf. Nifon.
În anul 1507, după alungarea lui Nifon din cauza unui conflict ce a avut cu
Radu al IV-lea, fu înălţat la tronul mitropolitan al Munteniei Maxim, şi în fine ultimul
mitropolit cu reşedinţa în Curtea de Argeş, Macarie, sub care Neagoe strămută
reşedinţa mitropoliei de Argeş în anul 1517 la Târgovişte, rămânând biserica lui numai
ca chinovie de monahi.
Între anii 1512 și 1517 voievodul Neagoe Basarab construiește Mânăstirea de la
Curtea de Argeș pe moșia Flămânzești, pământul fiind „luat dela orășenii din Curtea
de Arges, cărora le-a dat în schimb partea Sasului cu Muscelul6”.
Înălţarea unei biserici însemna, după moda vremii, nu numai un act de pietate,
ci şi unul din mijloacele prin care ctitorul dorea să-şi poată afirma poziţia socială prin
măreţia zidirii, frumusețea şi bogăţia podoabelor acesteia, punând astfel în evidenţă
puterea sa, precum şi prestigiul faţă de supuşi. actul său ctitoricesc a fost susţinut şi de
condiţiile pe care pacea internă şi externă i le oferea.
Deşi nu se păstrează un document anume în acest sens, se presupune că prezenţa
4
Petre P. Panaitescu, Damaschin Mioc, Documenta Romaniae Historica. Seria B. Ţara Românească, Vol. I, (1247-
1500), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966, pp. 154 - 156.
5
Preot George I. Gibescu, op. cit. pp. 56 - 57.
6
I. Ionașcu, Din relațiile mânăstirii Curtea de Argeș cu orășenii argeșeni, în „Revista istorică română”, vol. 14, fasc. 4,
București, 1944, p. 458.

2
lui Neagoe Basarab voievod la Curtea de Argeş, la 17 august 1512, ar fi legată tocmai
de începerea zidirii măreţei catedrale. Biserica s-a ridicat pe locul fostului edificiu al
lui Vlad Dracul voievod, după cum însuşi Neagoe a precizat în pisania noului lăcaş 7 :
„… Acestea dar văzându-le şi noi, cu dorinţă şi osârdie am poftit către sfintele şi
dumnezeeştile biserici a le zidi şi a le înălţa şi înfrumuseţa, după cum le-au făcut şi
le-au înălţat şi le-au înfrumuseţat sfânt răposaţii noştri moşi şi strămoşi … Asemenea
şi noi, urmând lor, având dorinţa şi osârdie către prea sfântul şi dumnezeescul hram
şi lăcaş al preasfintei, curatei şi preabinecuvântatei Stăpânei noastre Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, cinstitei Adormiri, pe care l-am găsit domnia
mea şi la Curtea de Argeş Dărâmat şi neîntărit şi cu darul lui Dumnezeu şi
îndemnarea Preacuratei Maici a lui Dumnezeu s-au deschis ochii inimii noastre, am
gândit ca pe acest mai sus numit hram, din nou să-l clădim şi să-l înălţăm şi să-l
întărim …8”.
Mănăstirea Curtea de Argeş, construcție unică în spațiul european, a fost sfințită
la 15 august 1517, voievodul Neagoe Basarab poftindu-i „pe arhimandriţii şi egumenii
mănăstirilor de la Sfântul Munte, pe Patriarhul Teolipt de la Ianina şi pe Metropoliţii
de Varna Seri, Vizie şi Elenopole9.”
Fiind unul dintre cei prezenți la sfințirea noului lăcaș, Gavriil Protul (cel dintâi
dintre egumenii de la Athos), a confirmat prin însemnările sale faptul că pe locul
construcției ar fi existat mai înainte, în nordul orașului o reședință mitropolitană: „…
Şi sparse Mitropolia din Argeş den temelia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică,
din piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori”10. De asemenea, tot acest Gavriil ne

7
Grigore Ionescu, Arhitectura românească. Tipologii, creații, creatori, Editura Tehnică, București, 1986, p.57.
8
Constantin Bălan, Inscripțiile medievale și din epoca modernă a României, Județul istoric Argeș, (sec. XIV - 1848),
Editura Academiei Române, București, 1994, pp. 208-209.
9
Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, sau a Transilvaniei, Ţerei Muntenesci şi a Moldovei, trad. de George Sion,
Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov, Bucureşti, 1859, Vol. III, p. 160.
10
„Viața și traiul sfinției sale, Părintelui nostru Nifon, Patriarhul Țarigradului, car au strălucit între multe patemi și
ispite în Țarigrad și în Țara Muntenească, scrisă de chir Gavriil Protul, adică mai marele Sfetagorei”, disponibil la
https://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/viata_sf_nifon_patriarhul.htm, accesat la data de 02.04.2017.

3
oferă detalii despre frumusețea și eleganța mânăstirii, folosind cuvinte entuziaste: „. Şi
au făcut pre în mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalţi, tot de piatră cioplită şi învârtiţi
foarte frumos şi minunaţi, cari închipuiesc 12 apostoli. Şi sfântul altariu deasupra
prestolului încă făcu un lucru minunat, cu turlişoare vărsate. Iar ferestrele bisericii şi
ale altariului cele de deasupra şi ale tinzii, tot scobite şi răzbătute prin piatră cu mare
meşteşug le făcu şi la mijloc o ocoli cu un brâu de piatră împletit în trei viţe şi cioplit
cu flori şi poleit, biserica cu oltariu, cu tinda închipuind zvânta şi nedespărţite troiţe.
Iar pe sub streaşina cea mai de jos, împrejurul a toată biserica, făcu o streaşină tot
marmură albă, cioplită cu flori şi foarte scobită şi sepată frumos. Iară acoperământul
tot cu plumb amestecat cu cositor şi crucile pe turle, tot poleite cu aur. Şi făcu un
cerdăcel dinaintea bisericii, pre 4 stâlpi de marmură pestriţă, foarte minunat, boltit şi
zugrăvit şi învălit şi acela cu plumb. Şi făcu scara bisericii tot de piatră, scobită cu
flori şi cu 12 trepte, semănând 12 seminţii ale lui Israil şi pardosi toată biserica, tinda
şi altariul, dimpreună cu acel cerdăcel cu marmură albă. Şi o împodobi pe dinăuntru
şi pe dinafară foarte frumos şi toate scobiturile pietrelor din afară le vopsi cu lazur
albastru şi florile le polei cu aur. Şi aşa vom putea spune că adevărat că nu este aşa
mare şi sobornică ca Sionul, care îl făcu Solomon, nice ca Sfânta Sofia, carele o au
făcut marele împărat Iustinian, iară cu frumuseţea este mai pre deasupra acelora.11”
Deși nu a fost pe deplin finalizată în vremea lui Neagoe Basarab, lăcașul, din
dorința ctitorului, nu va mai fi „… de acum înainte nici o dată în veci, în Argeş să nu
mai fie Mitropolie, ci să fie monăstire şi Arhimandrie12”. Astfel voievodul mută
reședința mitropoliei de la Argeș la Târgoviște în cursul anului 1517, făcând astfel ca
mânăstirea Argeșului să devină și necropolă pentru familia Craioveștilor ajunși pe
tron.

11
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Carol I, ediția a IIIa, Editura
Cugetarea - Georgescu Delafras S.A., București, p. 166.
12
Preot George I. Gibescu, Istoricul Mitropoliei Ungro-Vlahiei și Mitropoliții Țarei Muntenești, Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1907, p. 21.

4
 Deși s-ar fi putut presupune că odată cu mutarea mitropoliei de la Curtea de Argeș
la Târgoviște, mânăstirea zidită de meșterul Manole își va pierde din importanță și
prosperitate, documentele emise ulterior ne dovedesc contrariul.
Despre Mănăstirea Curtea de Argeş s-a scris mult în literatura noastră şi se va mai
scrie în continuare. Frumuseţea ei care îl farmecă pe cel ce o vede precum şi vechimea
ei, motivează acest lucru.
Mănăstirea Curtea de Argeş din secolele trecute, a fost cu totul altceva decât ceea
ce poate vedea vizitatorul de astăzi. Este adevărat că întotdeauna, în centrul admiraţiei
tuturor a stat biserica mănăstirii. Ea însă a stat în centrul unor construcţii mănăstireşti,
împreună cu care forma un tot armonios, care în ansamblul său a constituit
,,Mănăstirea Curtea de Argeş“. In timpul restaurării lui Lecomte duNoüy, toate
construcţiile care înconjurau biserica au fost dărâmate. Unele dintre acestea fuseseră
zidite chiar în timpul lui Neagoe Basarab. […]
Ansamblul mănăstiresc care se afla în jurul bisericii fusese realizat în mai multe
etape; din anii domniei lui Neagoe Basarab şi până în anul 1793. În acest an, prin actul
domnitorului Alexandru Moruzi din 18 octombrie se înfiinţează Episcopia Argeşului
care cuprindea judeţele Argeş şi Olt. Odată cu înfiinţarea episcopiei, mănăstirea se
desfiinţează. După înfiinţarea episcopiei, fosta mănăstire Curtea de Argeş, va trece
prin momente grele. Cutremurele din 1838, incendiile din 1866 şi din anii imediat
următori, îi fac stricăciuni însemnate. Deşi printre episcopii pe care îi are Argeşul în
secolul al XIX-lea se numără şi câteva personalităţi de prestigiu, printre care Iosif,
primul episcop şi cel de al doilea episcop, Ilarion, cu toate acestea, Mănăstirea Curtea
de Argeş, aşa cum a continuat să i se zică până astăzi, nu a mai atins strălucirea pe
care o cunoscuse timp de aproape trei secole.
Renovării lui Lecomte duNoüy, îi datorăm consolidarea fundaţiilor şi a zidurilor,
precum şi realizarea foarte apropiată de original, a ornamentaţiei exterioare. În interior
însă, restauratorul a greşit grav răzând complet, (cu excepţia câtorva tablouri luate la
Bucureşti) pictura lui Dobromir, care fusese refăcută în 1761 de meşteri din Răşinari.
Noua pictură, realizată după gustul arhitectului francez, nu mai are nimic din
5
atmosfera din vremea lui Neagoe Basarab. Dărâmând construcţiile care se aflau de jur
împrejur, Lecomte duNoüy a făcut o a doua mare greşeală, lăsând biserica stingheră în
marea de lumină pe care o oferă acum lărgimea locului. Zidurile chiliilor care
înconjurau biserica puneau şi mai bine în valoare ornamentaţia bogată şi concepţia
arhitecturală a acesteia.
În ciuda restaurării de la sfârşitul secolului trecut, care a redus Mănăstirea Curtea
de Argeş numai la biserica de azi, ctitoria lui Neagoe Basarab, rămasă singură în
drumeţia ei prin veacuri, culege mai departe admiraţia și închinarea tuturor celor care
o văd. Ea este expresia geniului poporului nostru și a sfințeniei oamenilor acestor
locuri care și-au plămădit sufletele din același aluat din care și-au construit bisericile
Și dacă la Judecata Finală a lui Hristos ne vom prezenta numai cu această singură
realizare a spiritului românesc gândesc că nădejdea noastră este plină de nemurire.
Sfinte Voevodule Neagoe roagă-te pentru noi!
Maica Domnului mântuiește-ne pre noi!
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!