2 CÂT DE OBIŞNUIT ESTE LIMBAJUL OBIŞNUIT?

STANLEY FISH
Harold Whitehall s-a schimbat în mod constant. Ceea ce totuşi a rămas
neschimbat este formularea dificultăţilor pe care le implică orice tentativă de a
Cât de obişnuit este limbajul obişnuit?
pune de acord cele două discipline. Foarte adesea, aceste dificultăţi şi-au găsit
expresia în declaraţii neclare de război, urmate de o serie de polemici gazetăreşti
„Limbajul obişnuit” este unul dintre numeroşii termeni folosiţi pentru a
şi apoi de armistiţii temporare, însă tot de pe poziţii de luptă. Lingviştii susţin cu
desemna un tip de limbaj care „doar” prezintă sau oglindeşte fapte, independent
fermitate că literatura este, la urma urmei, limbaj şi de aceea descrierea lingvistică
de orice considerente de valoare, interes, perspectivă, scop şi aşa mai departe. Alţi
a unui text este inevitabil relevantă pentru actul critic; criticii pretind, cu aceeaşi
asemenea termeni sunt: „limbaj literal”, „limbaj propoziţional”, „limbaj logic”,
fermitate, că analizele lingvistice omit ceva şi tocmai acest ceva constituie
„limbaj denotativ”, „limbaj neutru”, „limbaj matematic”, „limbaj serios” (opus
literatura. Aceasta duce la încercarea făcută când de unii, când de ceilalţi, de a
celui ficţional), „limbaj nonmetaforic”, „limbaj reprezentativ”, „limbaj purtător de
identifica proprietăţile formale specifice textelor literare, încercare ce dă inevitabil
mesaj”, „limbaj referenţial”, „limbaj descriptiv” şi „limbaj obiectiv”. Oricare ar fi
greş, fie când proprietăţile astfel identificate apar în texte considerate nonliterare,
termenul, pretenţia este mereu aceeaşi: e posibil să se specifice un nivel la care
fie când texte, evident literare, nu au proprietăţile specifice. În cele ce urmează
limbajul se corelează cu lumea obiectivă şi de la care se ajunge la contexte,
niciuna dintre părţi nu câştigă, dar fiecare poate indica eşecul celeilalte: criticii nu
situaţii, emoţii, tendinţe şi, în final, la limita extremă şi periculoasă - la literatură.
au reuşit să ofere un criteriu obiectiv pentru unicitatea declarată a obiectului lor,
Afirmaţia este îndrăzneaţă deoarece presupune pretenţii similare în legătură cu
iar lingviştii nu au putut oferi tipul de demonstraţie practică ce le-ar susţine
natura realităţii, structura minţii, dinamica percepţiei, autonomia sinelui,
pretenţiile legate de disciplina lor şi instrumentul acesteia. Am impresia că
ontologia literaturii, posibilitatea şi sfera formalizării, stabilitatea textelor literare
această stare de lucruri nu se poate schimba după atâta timp cât se poartă în
(şi prin urmare şi a celor non-literare), independenţa faptului faţă de valoare şi
aceşti termeni, deoarece impasul în care se află lingviştii şi criticii nu este generat
independenţa sensului faţă de interpretare. Nu exagerez afirmând că tot ce scriu
de elemente controversate. Daţi-mi voie să ilustrez această afirmaţie prin
contravine acestei pretenţii, cu toate consecinţele şi implicaţiile sale. Contest în
alăturarea a două opinii. Prima aparţine lingvistului Sol Saporta şi a fost
acest eseu distincţia limbaj obişnuit/limbaj poetic, în primul rând, atrăgând
formulată în 1958 la Conferinţa despre stil de la Universitatea din Indiana:
atenţia că aceasta sărăceşte atât norma, cât şi presupusa deviere de la ea; în al
„Termeni ca valoare, scop estetic etc., sunt aparent elemente esenţiale ale
doilea rând, respingând ideea că literatura, ca şi clasă de enunţuri, este
majorităţii metodelor critice, dar astfel de termeni nu sunt utili lingviştilor.
identificabilă prin proprietăţi formale. Pretind că literatura este produsul unui
Afirmaţiile făcute de lingvişti includ referinţe la foneme, accente, morfeme, tipare
mod de lectură, al unui acord comun în legătură cu ceea ce poate fi considerat
sintactice etc. şi la repetiţiile şi coocurenţele lor sistematice. Rămâne să
literatură, care îi determină pe membrii comunităţii să manifeste un anumit tip de
demonstrăm în ce măsură analiza mesajelor întemeiate pe asemenea trăsături s-ar
interes şi să creeze astfel literatura. De vreme ce modul de lectură şi tipul de
putea corela cu cea întreprinsă în termeni ca valoare şi scop”.
interes nu sunt stabilite odată pentru totdeauna, ci variază în funcţie de cultură şi
Cea de-a doua opinie datează din 1970 şi vine din direcţia opusă. Elias
de epocă, natura instituţiei literare şi relaţia ei cu alte instituţii cu configuraţii
Schwartz, un critic literar, scria în paginile publicaţiei College
asemănătoare se află în continuă schimbare. Prin urmare, estetica nu este
English„[Lingviştii]…nu au reuşit să distingă în mod limpede între…structura
enumerarea amănunţită şi definitivă a proprietăţilor literare şi nonliterare
limbajului şi structura literaturii…Dintr-un punct de vedere…o operă literară
fundamentale, ci înregistrarea procesului istoric prin care asemenea proprietăţi se
poate fi privită ca entitate a limbajului. Acesta…este punctul de vedere (specific)
transformă într-o relaţie reciproc definitorie. Redactarea acestei estetici şi a unei
lingvistic; dar de îndată ce privim astfel o opera literară, ea încetează să mai fie o
istorii literare cu adevărat noi, se afla de abia la început, iar eseurile din acest
operă literară şi „devine” doar o entitate a limbajului…Analiza lingvistică nu este,
volum nu îşi propun nimic mai mult decât să schiţeze această posibilitate.
nu poate fi critică literară”.
Au trecut mai bine de 20 de ani, de când Harold Whitehall declara că
Saporta şi Schwartz sunt reprezentativi pentru toţi lingviştii şi criticii
„nici un fel de critică nu poate depăşi lingvistica”. În vremea aceea, lingvistica
literari care s-au confruntat în ultimii 20 de ani. Lingvistul spune: am dus la bun
însăşi suferea o serie de transformări, aşa că unul dintre termenii ecuaţiei lui
 STANLEY FISH
sfârşit sarcina descrierii limbajului: de aici încolo aveţi cuvântul. Replica
criticului: ceea ce ai făcut nu îmi este de nici un folos; mi-ai oferit prea mult şi
prea puţin în acelaşi timp. Aşadar, în aparenţă, cele două poziţii sunt net opuse,
dar dincolo de acest nivel de suprafaţă, se află o zonă esenţială de unitate de
vederi: preocupaţi să descrie proprietăţile limbajului poetic, Schwartz şi Saporta
admit pur şi simplu formula „limbaj nonliterar sau obişnuit”, iar această formulă
este ea însăşi o judecată la afirmaţia lui Schwartz, judecata critică este enunţată
intr-un singur cuvânt – „doar” : „o operă literară…încetează sa mai fie o operă
literară şi devine doar o entitate a limbajului”. Indirect Saporta propune acelaşi tip
de raţionament. Termeni ca valoare şi scop, spune el, nu sunt utili pentru lingvişti;
ceea ce înseamnă, de bună seamă, că nu sunt valabili în privinţa limbajului.
Admiţând că există o dihotomie, limbaj obişnuit/limbaj poetic, lingvistul
anticipează şi face posibilă tactica criticului, care nu trebuie decât să fie de acord
cu definiţia lingvisticii pentru a ajunge ulterior la concluzia că aceasta este o
disciplină irelevantă pentru studiile literare. Enunţul lui Saporta are deja
cincisprezece ani, dar supoziţiile care stau la baza lui încă mai oferă cadrul unor
dezbateri pe marginea acestei probleme. „Sarcina lingvistului - scria Gordon
Messing - se limitează la descrierea acelor componente formale ale textului literar
ce-i sunt accesibile… dar el este în măsură să judece valoarea acestor trăsături
variate; singurul care o poate face este criticul literar”. Messing este citat
aprobativ de David Hirsch, care ajunge la concluzia că „orientarea pozitivistă” a
gramaticii transformaţionale îşi restrânge unitatea când e vorba de analiza
„enunţurilor poetice”. Într-adevăr, lingvistica este fără îndoială dăunătoare când
metodele sale se aplică unor enunţuri de acest tip, şi ar fi cu siguranţă mai bine
dacă s-ar limita exclusiv la sfera sa de competenţă şi anume la limbajul obişnuit:
„În enunţurile noastre cotidiene comunicăm într-o anumită formă sensuri ce ar fi
putut fi comunicate la fel de bine şi într-o alta. Dar limbajul poeziei este diferit. El
comunică sensuri cognitive şi emotive intr-un mod specific.” Acest „mod
specific” nu este precizat, dar este evident că intenţia lui Hirsch este de a-l declara
inaccesibil lingvisticii. Aceeaşi strategie este adoptată şi de William Youngren
într-o demonstraţie ce face obiectul unei cărţi întregi. William Youngren
debutează prin a accepta teoria semantică a lui Katz şi Fodor, o teorie ce impune
restricţii severe în legatură cu ceea ce este permis formalizării lingvistice. Apoi se
întreabă dacă „nu cumva studiul ştiinţific al sensului ar putea fi de ajutor
cititorului de literatură sau criticului literar?” De vreme ce „studiul ştiinţific al
sensului” a fost deja identificat cu o teorie ce refuză să treacă dincolo de
3 4 CÂT DE OBIŞNUIT ESTE LIMBAJUL OBIŞNUIT?
„conţinutul cognitiv pur”, singurul răspuns la întrebarea lui Youngren este „nu”
şi ele apare la timpul cuvenit:
„Competenţa explicativă…pe care o are o anume teorie ştiinţifică în sfera
sa s-ar părea că nu are nimic de-a face cu inaplicabilitatea sa în domeniul criticii
literare. „Realitatea este că critica literară… este o activitate de sine stătătoare.”
Din nou, autonomia cărţii este obţinută pe seama interdependenţei între
lingvistică şi literatură. Lingvisticii îi revine „propria ei sferă”, adică „studiul
ştiinţific al sensului”, ceea ce înseamnă, de fapt, „doar” studiul limbajului,
îndeplinit foarte bine de o teorie semantică ale cărei sarcini sunt, desigur, minime
Exemplele s-ar putea înmulţi la infinit, dar cred că ideea este limpede: în ciuda
aparentei lor opoziţii, criticii literari şi lingviştii colaborează la perpetuarea
aceluiaşi model catastrofal. Acceptând supoziţia pozitivistă, potrivit căreia
limbajul obişnuit se pretează unei descrieri pur formale, ambele categorii pot fi
sigure că investigaţiile lor asupra limbajului poetic vor fi inutile şi aride: căci,
dacă se porneşte de la o noţiune sărăcită de „limbaj obişnuit”, ceea ce va fi definit
ca deviaţie de la limbajul obişnuit, este de două ori mai sărac. Într-adevăr,
obiecţia mea vizează chiar distincţia între limbajul obişnuit şi limbajul poetic;
datorită acestor supoziţii eronate, se ajunge inevitabil la o prezentare inadecvată a
ambelor tipuri de limbaj. Şi, dacă-mi permiteţi să mă exprim aforistic, teoriile
deviaţionist banalizează întotdeauna norma, banalizând astfel totul (Toata lumea
pierde).
Să ne oprim pe rând la fiecare dintre cele două părţi ale aforismului.
Banalizarea limbajului obişnuit este desăvârşită de îndată ce sunt excluse din
cadrul său elemente ca: scop, valoare, intenţie, obligaţie etc. - tot ceea ce ar putea
fi descris drept uman. Ce mai rămâne atunci? Răspunsurile la această întrebare
sunt diferite. Pentru unii, componenta definitorie a limbajului obişnuit sau a
limbajului, în genere, este capacitatea sa de a transmite mesaje; pentru alţii,
structura limbajului este, mai mult sau mai puţin, similară cu structura logicii, iar
expresia cheie este sensul cognitiv sau propoziţional. Cu toate acestea, există şi
opinii instrumentaliste: limbajul este utilizat pentru a desemna, fie obiecte din
lumea reală, fie idei; teoriile referenţiale sunt uneori şi teorii reprezentaţionaliste,
de la reprezentaţionalismul naiv de tipul „câte cuvinte atâtea lucruri”, la o serie
de variante filosofice mult mai sofisticate. Indiferent însă de definiţie, două
aspecte rămân constante: (1) conţinutul limbajului este o entitate ce poate fi
precizată independent de valorile umane (într-un cuvânt, este pur) şi (2) se
creează tocmai de aceea necesitatea unei alte entităţi sau a unui alt sistem în
contextul căruia valorile umane să deţină rolul hotărâtor. Acest sistem este
 STANLEY FISH
literatura, care devine, în absenţa unei definiţii corespunzătoare, un depozit
capabil să acumuleze tot ceea ce este exclus din definiţia limbajului. În acest
punct se petrece totuşi un lucru foarte curios. Odată ce valorile umane au fost
excluse din limbaj, iar ceea ce a rămas a fost desemnat drept normă, valorile astfel
izolate devin lipsite de valoare deoarece au fost îndepărtate din centrul normativ.
Ceea ce înseamnă că fiecare normă implică şi o morală, iar ceea ce se defineşte în
opoziţie cu ea nu este doar diferit, ci şi inferior şi neesenţial. (Acest lucru se
reflectă în frecventa caracterizare a literaturii ca parazitară, deviaţionistă şi non-
sau ne- gramaticală). Rezultă ca aria sau sfera desemnată să primească aceste
valori izolate capătă de îndată un statut periferic; în mod elocvent criticii literari
care se înscriu în această tradiţie s-au angajat în efortul extraordinar de a găsi un
loc de onoare pentru obiectul lor. Acesta este primul efect al deciziei de a distinge
între limbajul obişnuit şi literatură; ambele elemente ale ecuaţiei au de pierdut:
limbajul obişnuit pierde conţinutul uman, iar literatura îşi pierde justificarea de a
exista, deoarece conţinutul uman este considerat o deviaţie. Consecinţa ultimă a
acestei demonstraţii ar fi declararea conţinutului uman drept deviere de la el
însuşi; este exact ceea ce se întâmplă când lui Louis Milic afirmă, la începutul
unui articol despre stilul literar, că „personalitatea poate fi definită ca revers al
umanităţii”. Când am citit prima oară aceasta afirmaţie am fost la fel de contrariat
ca dumneavoastră acum; dar nedumerirea este înlăturată de îndată ce o privim ca
rezultat al unei logici inexorabile. Căci, dacă cineva îşi propune să păstreze ca
normă limbajul obişnuit sau limbajul purtător de mesaj şi, în acelaşi timp, să
menţină legătura dintre limbaj şi umanitate, umanitatea ar trebui atunci redefinită
în aşa fel, încât să fie congruentă cu norma menţinută prin această decizie.
Umanitatea, ca şi limbajul obişnuit, trebuie gândită ca un mecanism sau ca un
sistem formalizat, ca revers al personalităţii, ca - şi iarăşi îl citez pe Milic -,
„uniformitatea comunităţii umane”. Confuzia majoră pe care această
prestidigitaţie teoretică o implică, cea a transformării conţinutului uman într-o
deviere de la sine însuşi, se reflectă în procedeele lui Milic; intenţia lui mărturisită
este aceea de a identifica unicitatea ce caracterizează stilul unui autor dar, când
aceasta este descoperită, este obligat să o considere o regretabilă aberaţie. Iată de
ce, analizele lui Milic, de exemplu, demonstrează că în proza lui Swift conjuncţiile
funcţionează deseori pentru a sugera o logică pe care argumentaţia nu o posedă
în fapt; Milic conchide astfel – concluzie inevitabilă, având în vedere supoziţiile
sale - , că aceasta este o tendinţă neconştientizată de Swift, care, dacă şi-ar fi dat
seama, ar fi ocolit-o, desigur.
5 6 CÂT DE OBIŞNUIT ESTE LIMBAJUL OBIŞNUIT?
L-am ales pe Milic ca exemplu doar pentru că afirmaţiile sale dovedesc că
el are îndrăzneala de a-şi asuma convingerile teoretice. Alţi teoreticieni sunt mai
puţini sinceri. De exemplu, făcând distincţia între sensul explicit şi cel implicit,
Wimsatt şi Beardsley urmează acelaşi tip de demers, căci este evident că în orice
situaţie, sensul implicit este admisibil numai atunci când apare ca o extensie a
sensului explicit. Altminteri, acesta devine o abatere nedorită, deplânsă de îndată
ce a fost descoperită. Intenţia mea nu este de a critica efortul acestor autori, ci
de a preciza în ce măsură decizia de a separa limbajul obişnuit de cel poetic
determină configuraţia altor decizii chiar înainte ca necesitatea enunţării lor să fie
evidentă. O distincţie care presupune în centrul său o valoare normativă oferă
întotdeauna posibilitatea opţiunii între această valoare şi orice altceva, iar
opţiunea se va perpetua la toate nivelele ulterioare ale procesului critic, cu
precădere în cazul singurelor definiţii ale literaturii valabile acum: literatura, fie
ca mesaj – plus, fie ca mesaj – minus. Definiţia enunţată ca mesaj – minus este cea
în care se celebrează separarea literaturii de centrul normativ al limbii obişnuite,
în timp ce definiţia literaturii ca mesaj – plus reface legătura acesteia cu centrul
normativ, literatura fiind considerată un transmiţător mai eficient al mesajelor
comunicate prin intermediul limbajului obişnuit. Michael Riffaterre spunea că
literatura, ca şi limbajul, comunică mesaje; diferenţa fiind că, în literatură,
receptarea unui mesaj este asigurată prin mijloace literare sau stilistice a căror
funcţie este de a atrage atenţia asupra lor. Aceasta nu este altceva decât o
reformulare mai categorică a unei definiţii clasice mai puţin relevante, de genul
„ceea ce a fost atât de des gândit, dar niciodată atât de bine exprimat”, unde
mesajul rămâne în centru, înconjurat şi ornamentat pur şi simplu de structuri
verbale care îl fac mai atrăgător şi mai plăcut. În definiţia mesajului – minus
priorităţile sunt inversate, structurile verbale căpătând superioritate; mesajul este,
fie nereliefat, sau este supraîncărcat. Ce au în comun aceste definiţii referitoare la
minus şi plus de mesaj este mecanismul eliminării pe care fiecare dintre ele îl
pune în mişcare în mod inevitabil. Teoreticienii mesajului – minus sunt obligaţi să
nege statutul literar al unor lucrări a căror funcţie este parţial aceea de a transmite
informaţii sau de a oferi enunţuri despre lumea reală. Dificultăţile şi absurditățile
la care duce această teorie sunt ilustrate de decizia lui Schwartz de a include în
categoria literaturii O modestă propunere, dar nu şi Eseu despre om al lui Pope, sau
îndoiala lui Richard Ohmann că lucrarea scriitoarei Elizabeth Barett Browning,
How do I love thee este de fapt literatură din moment ce a fot scrisă cu intenţia de a-
i trimite un mesaj lui Robert Browning. Pe de altă parte, teoreticienii mesajului –
plus sunt nevoiţi să minimalizeze valoarea unor opere în care elementele stilului
 STANLEY FISH
nu reflectă şi nici nu susţin un nucleu propoziţional. Dacă există o contradicţie,
declară Beardsley, există şi o greşeală şi aceasta este de natură logică: putem
observa din nou forţa morală a limbajului obişnuit ca normă, legalizarea
inevitabilă a idealului de claritate logică, chiar în contexte ce se definesc în
opoziţie cu acest ideal. Această moralitate intrinsecă este, în mod uimitor, şi mai
eficace atunci când Wimsatt afirmă clar că parataxa, absenţa relaţiilor secvenţiale,
„este, în esenţă, un lucru greşit”. Este uşor de văzut de ce teoreticienii mesajului –
plus întâmpină dificultăţi în analiza unor opere ca The Faerie Queene, deşi
bineînţeles, ar avea, fie posibilitatea de a declara opera ce încalcă regulile drept un
eşec, fie de a găsi un mesaj superior în relaţie cu care elementele refractate să fie
consonante Oricum acestea sunt singurele posibilităţi, deoarece opţiunea pentru
oricare dintre aceste definiţii (rezultat al alegerii forţate între limbajul obişnuit şi
cel poetic) conţine în sine un criteriu evaluativ, cel al unităţii formale. Într-un caz,
criteriul este necesar deoarece elementele exterioare mesajului pot fi tolerate doar
atâta timp cât contribuie la exprimarea sau receptarea lui; într-un alt caz,
neaccentuarea mesajului determină înlănţuirea formală a aceloraşi elemente. (Ce
altceva ar putea face?) Fie converg toate către un centru, fie toate converg în
absenţa unui centru. Ca întotdeauna, alternativele sunt foarte puţine, reflectând şi
reproducând simultan opţiunea pentru acceptarea delimitării literaturii de viaţă
sau pentru reintegrarea ei în noţiunea sărăcită de viaţă, inclusă în norma
limbajului obişnuit. La fel ca orice element secvenţial, criteriul unităţii formale
este impus, iar acesta, la rândul său, impune scenariul unui demers desemnat să-l
descopere şi să-l valideze. De fiecare dată când acest demers reuşește, nu numai
că va conferi un statut onorific unei lucrări, dar va confirma totodată şi puterea
clarificatoare a criteriului evaluativ; succesul este inevitabil, de vreme ce numai
naivitatea limitează abilitatea criticului de a impune unitate, fie cognitivă, fie pur
formală, elementelor analizei sale. (Mărturie stă numărul de opere compromise
anterior, opere admise în canon când unitatea lor „ascunsă” este dezvăluită).
Nu ţin să demonstrez că aceste definiţii ale literaturii ca mesaj – plus sau
mesaj – minus sunt inadecvate (deşi, cred că aşa sunt), sau că, criteriul unităţii
formale este banal (deşi, aşa îl consider), ci susţin că aceste puncte de vedere, şi
altele asemenea, sunt determinate de o decizie care adesea nici nu a fost luată în
cunoştinţă de cauză. Când Roman Jakobson afirmă că obiectivul major al teoriei
literaturii este de a descoperi „ce anume transformă un mesaj verbal într-o operă
de artă”, el a livrat de fapt un răspuns travestit în întrebare. Ce face dintr-un
mesaj verbal o operă de artă? Indiferent ce ar fi, pesemne că tocmai ceea ce nu îl
face să fie mesaj verbal. Având în vedere această presupoziţie implicită, rezultă în
7 8 CÂT DE OBIŞNUIT ESTE LIMBAJUL OBIŞNUIT?
mod obligatoriu o serie de consecinţe descrise deja: reducţia limbajului la un
sistem formal, distinct de scopurile şi valorile umane; transferarea acestor valori
într-un domeniu care ar avea întotdeauna un statut îndoielnic; instituirea unor
metode care extind efectul teribil de limitativ al distincţiei originale asupra
întregului act critic. Sau, cu alte cuvinte, teoriile deviaţioniste banalizează
întotdeauna norma, banalizând astfel totul. Care este soluţia? Cum se poate iesi
din acest impas? Paradoxal, răspunsul la aceste întrebări se află în repetatele
eşecuri ale celor ce au încercat să definească limbajul poetic. Ceea ce i-a învins în
mod constant a fost vigoarea (availability) particularităţilor pe care le izolaseră în
presupusul discurs normativ şi de aici concluzia, formulată neconvingător, că nu
există limbaj poetic. Dar, după părerea mea, evidenţa indică într-o altă direcţie,
mult mai interesantă deoarece este mult mai deschisă (liberating) şi anume că nu
există limbaj obişnuit, cel puţin nu în accepţia naivă a termenului: ca sistem formal
abstract care, în opinia lui John Searle, e utilizat numai accidentat în scopuri ce
servesc comunicării umane. Punctul de vedere alternativ ar fi cel potrivit căruia
scopurile şi necesităţile comunicării umane organizează (inform) limbajul şi sunt
constitutive structurii sale; aceasta este soluţia susţinută de multă vreme de o
serie de filosofi şi lingvişti, în vreme ce criticii literari au înţeles implicaţiile unei
atari perspective cu încetineala ce-i caracterizează. Indiferent de rezultatul
disputei dintre Chomsky şi discipolii săi revizionişti, este evident că subiectul
controversei este statutul semanticii şi că în studiile lui Charles Fillmore, James
MacCauley, George Lakoff şi alţii, componenta semantică nu este un adaos ce
survine într-o etapă ulterioară, într-un sistem lingvistic pe deplin format şi
independent, ci este forţa motrice, ce influenţează modificările sintactice în
aceeaşi măsură în care acestea, la rândul lor, o influenţează. Mai mult decât atât
această nouă semantică nu este un simplu inventar de întrebuinţări sau o
enumerare de particularităţi, ci şi o expunere a conceptelor filosofice, psihologice
şi morale incluse în limbajul pe care îl utilizăm (adică în limbajul utilizat de noi).
Când Fillmore începe să cerceteze „verbele…folosite de vorbitori în discuţiile pe
marginea diverselor tipuri de relaţii interpersonale, implicând judecăţi în legătură
cu meritele sau responsabilităţile”, relaţiile şi judecăţile respective sunt conţinutul
propriu-zis al acelor cuvinte şi nu proprietatea unui context extralingvistic care
interacționează cu o structură de sunete (zgomote) arbitrare. Semnificaţia acestei
situaţii constă în faptul că sistemul limbii nu se defineşte independent de sfera
valorii şi a intenţiei, ci începe şi se sfârşeşte cu această sferă, ceea ce este şi mai
evident în cazul teoriei actelor de vorbire, aşa cum a fost ea promovată de o serie
de filosofi de la Oxford. Conform acestei teorii, enunţurile sunt considerate ca
 STANLEY FISH
ipoteze ale comportamentului uman deliberat: cu alte cuvinte, ele nu se referă la
stări de fapt din lumea reală, ci la intenţiile şi atitudinile celor care le formulează
într-un context anume. Obiecţia cea mai puternică faţă de o astfel de teorie este că
toate enunţurile trebuie considerate în acest mod, iar importanţa acestei obiecţii
este bine ilustrată de demonstraţia lui J. L. Austin din How To Do Things With
Words. În aceasta carte, Austin oferă o descriere a ceea ce el numeşte
performative, acte de vorbire prin intermediul cărora se realizează o acţiune: a
promite, a avertiza, a lăuda, a da un ordin, a saluta, a întreba etc. Aceste acte se
supun criteriului reuşitei (felicity) sau adecvării şi se opun constatativelor – clasa
enunţurilor pure sau libere de context, în privinţa cărora ne putem întreba dacă
sunt false sau adevărate. Oricum, această distincţie nu supravieţuieşte
investigaţiei lui Austin, deoarece concluzia lucrării sale constă în descoperirea că
şi constatativele sunt acte de vorbire şi că „ceea ce trebuie studiat nu este
propoziţia” în forma sa pură sau liberă de context, ci „producerea unui enunţ
într-o anumită situaţie” de către o fiinţă umană. În acest fel, clasa excepţiilor
înghite clasa normativă, iar, ca rezultat, limbajul descriptiv-obiectiv, liber de
contexte şi scopuri, situat în mod tradiţional în centrul filosofiei limbajului, se
dovedeşte a fi pură ficţiune. După cum a demonstrat Searle, în locul lui apare un
„limbaj permanent de intenţii şi obligaţii asumate” şi atunci descrierea unui astfel
de limbaj este inseparabilă de descrierea intenţiilor şi obligaţiilor. Semantica
filosofică şi filosofia actelor de vorbire susţin că limbajul obişnuit este neobişnuit,
deoarece nucleul său îl reprezintă acea sferă de valori, intenţii şi scopuri,
considerată deseori drept proprietatea exclusivă a literaturii. Semnificaţia acestei
opinii pentru relaţia dintre literatură şi lingvistică este copleşitoare. Am început
prin a înregistra obiecţia criticii faţă de punerea pe acelaşi plan a literaturii şi
lingvisticii: „opera literară devine astfel doar o componentă a limbajului”. Dar
aceasta obiecţie işi pierde considerabil forţa – iar necesitatea distincţiei între
literatură şi limbaj îşi pierde mult din motivaţie -, dacă adevărul „doar dispare”.
Dacă teoriile deviaţioniste banalizează norma, banalizând astfel totul, o teorie ce
restabileşte conţinutul uman al limbajului respectiv restituie şi statutul legitim al
literaturii, reunind-o astfel cu o normă care nu mai este câtuşi de puţin banală
(nivelul ei este superior). Dintr-odată, consecinţele dezastruoase ale distincţiei
iniţiale sunt răsturnate. Alegerea nu mai constă în separarea literaturii de viaţă
sau în reintegrarea ei într-o noţiune diminuată de viaţă, care decurge în mod
necesar dintr-o noţiune sărăcită de limbaj. Operelor nu li se mai poate refuza
atributul „literare” pe baza exigenţelor generate de o asemenea alegere. Nici noi
nu mai suntem legaţi de o serie de metode menite doar să confirme şi să extindă
9 10 CÂT DE OBIŞNUIT ESTE LIMBAJUL OBIŞNUIT?
opţiunile restrânse pe care distincţia iniţială le implică. Apar noi posibilităţi;
alternativele pot fi explorate fără nici o constrângere, iar cercetarea va fi înlesnită
de descrierea formală a limbajului, şi cu toate acestea, saturată de valoare pe care
lingvistica şi filosofia limbajului ne-o pun la dispoziţie. Singurul dezavantaj – din
această perspectivă – este că literaturii nu i se mai acordă un statut special, dar, de
vreme ce acest statut special a fost dintotdeauna implicit umilitor, dezavantajul se
dovedeşte a fi, în cele din urmă, marele câştig al literaturii.
Bineînţeles că încă mai rămân întrebări şi cea mai importantă este, ce este,
la urma urmelor, literatura? Tot ceea ce am afirmat în acest eseu mă obligă să
afirm că literatura este limbaj (deşi, desigur, nu în sensul minimalizator de la
început); literatura este limbaj în jurul căruia am trasat o ramă, o ramă ce indică
decizia de a aborda resursele de care limbajul a dispus întotdeauna; cu o
deosebită atenţie. (Sunt conştient că această afirmaţie ar putea suna foarte
asemănător cu definiţia funcţiei poetice formulată de Jakobson ca centrarea asupra
mesajului. Dar, din punctul lui de vedere, centrarea este exclusivă şi estetică –
asupra mesajului în sine – în vreme ce, din punctul meu de vedere, centrarea
asupra mesajului este determinată de conţinutul uman şi moral oferit de orice
mesaj). În consecinţă, nu proprietăţile formale definesc literatura, ci atitudinea –
ce stă în puterea noastră s-o adoptăm – faţă de priorităţile structurale ale
limbajului. (Iată o afirmaţie ce generează posibilitatea incitantă de a lua drept
normă limbajul literar, şi de a considera limbajul purtător de mesaj un instrument
creat anume pentru a îndeplini misiunea specială, dar desigur, fără caracter
normativ, de a comunica informaţii). Literatura rămâne încă o categorie, dar o
categorie deschisă, ce nu poate fi definită prin ficţionalitate, prin ignorarea
adevărului propoziţional (propositional) sau prin cantitatea predominantă de
tropi şi figuri, ci, pur şi simplu, prin ceea ce hotărâm noi să includem în ea.
Diferenţa nu stă în limbaj, ci în noi înşine. Cred că numai o astfel de perspectivă
ar putea reconcilia cele două opinii care au menţinut lingvistica si teoria literaturii
pe poziţii diferite – cea potrivit căreia există o clasă de enunţuri literare şi cea
conform căreia orice element al limbajului poate deveni membru al acestei clase.
Acest mod de a vedea lucrurile dă naştere unei noi dificultăţi evidente – şi anume
absenţa oricărei posibilităţi de evaluare. Şi totuşi, faptul în sine al evaluării poate fi
explicat prin evidenţierea semnalelor formale care generează „procesul de
înrămare” efectuat de cititori, ca, criterii evaluative. Cu alte cuvinte, ele identifică
„literatura” (indicând cititorului că e cazul să-şi pună în funcţiune sistemul
necesar perceperii literaturii) şi, în acelaşi timp, recunoaşte (sau validează) enunţul
astfel identificat. Desigur, aceste semnale se modifică periodic şi, ori de câte ori se
 STANLEY FISH 11 12 CÂT DE OBIŞNUIT ESTE LIMBAJUL OBIŞNUIT?

întâmplă acest lucru, survine o schimbare corespunzătoare în mecanismul de a indica odată pentru totdeauna proprietăţile literaturii şi de a stabili graniţele
evaluării. Orice estetică este astfel, mai curând regională şi convenţională, decât stilului, ar trebui fie abandonată (deşi nu ne putem aştepta să se întâmple acest
universală, reflectând decizia colectivă cu privire la ceea ce este considerat lucru, cel puţin putem spera), fie recunoscută drept ceea ce este: nu o investigaţie
literatură; această decizie este valabilă atâta timp cât comunitatea de cititori sau dezinteresată, ci reflectarea unei ideologii; nu o încercare de a formula o teorie, ci
credincioşi (literatura este în mare măsură un act de credinţă), continuă să i se produsul uneia existente deja; nu o întrebare, ci un răspuns.
conformeze. În acest chip criteriile de evaluare (adică de identificare a literaturii)
sunt valabile numai în cadrul esteticii pe care o susţin şi o reflectă. Istoria esteticii Traducerea: Delia
devine mai curând o disciplina empirică decât una teoretică, o disciplină ce face Dumitriu
corp comun cu istoria gustului
În această lumină trebuie privite eforturile celor ce s-au dedicat cercetării
distincţiei limbaj obişnuit/limbaj poetic. Aceştia ar putea riposta că încearcă să
stabilească ce este literatura, când, de fapt, deja au hotărât acest lucru, stabilind ce
nu este cu ea. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cei pentru care distincţia se
face între limbaj şi literatură şi nu între limbajul obişnuit şi limbajul poetic;
aceştia, ajungând la concluzia că nu există limbaj poetic, sunt dispuşi, mai
degrabă, să caute diferenţa în altă parte (în opinia lor, diferenţa trebuie să fie
determinabilă odată pentru totdeauna), decât să ajungă la concluzia că nu există
limbaj obişnuit. Nu e nici o deosebire între definirea literaturii ca fictivitate
(fictivity), de exemplu, sau ca deviere formală de la limbajul standard. Ambele
descrieri se întemeiază pe supoziţia pozitivistă a existenţei unei lumi obiective a
“faptelor brute” şi a unui limbaj care să-i corespundă, pe de o parte, şi, pe de altă
parte, a existenţei unei entităţi (literatura) cu responsabilitate limitată faţă de
această lume. Aceeaşi supoziţie stă la baza tentativei (ce aparţine aceloraşi
persoane) de a izola stilul, definit de obicei, fie ca modalitate distinctă de utiliza
regulile limbajului comun (stilul ca alegere), fie ca deviere de la aceleaşi reguli
(stilul ca deviaţie). Şi, cum alegerea (între expresii alternative) nu afectează
conţinutul enunţului, ci îi conferă doar o notă caracteristică, un accent, iar
deviaţia apare în raport cu acelaşi conţinut (ajungând chiar să-l eclipseze şi să-l
copleşească), cele două noţiuni depind de norma limbajului obişnuit, pe care nu o
afectează în nici un fel, devenind astfel paralele, mai mult sau mai puţin,cu cele
două definiţii ale literaturii (ca mesaj – minus şi ca mesaj – plus) dictate de aceeaşi
normă. Cercetarea stilului, ca şi căutarea unei definiţii esenţialiste a literaturii,
debutează în contextul unei supoziţii ce-i predomină forma. Pentru cine nu
acceptă această supoziţie (pozitivistă) – şi eu sunt dintre aceştia – rezultatul unei
astfel de cercetări prezintă doar un interes istoric limitat: deoarece, chiar atunci
când constituie o reuşită (şi nu se poate să nu fie), aceasta va fi sensul îngust al
fidelităţii neîntrerupte faţă de un punct de plecare restrictiv. Aşadar, încercarea