Prezintă particularităţi de limbaj şi de expresivitate ( imaginar poetic, procedee artistice, elemente de

versificaţie ) ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu aparţine curentului romantic, fiind considerat „ultimul mare romantic
european” (Tudor Vianu ). Opera sa poetică ilustrează marile teme şi motive ale
romantismului universal, acestea fiind puse în relaţie cu mituri şi motive folclorice
autohtone. Deşi poetul şi-a declarat în repetate rânduri adeziunea la romantism, în creaţia sa
poetică apar şi elemente de clasicism şi de simbolism. Preocuparea constantă a poetului
pentru obţinerea unei expresii artistice desăvârşite este evidentă în majoritatea textelor
eminesciene. Unul dintre acestea este Glossă, care îmbină rigoarea formală a poeziei cu
formă fixă cu exprimarea intensă a unor sentimente legate de tema abordată: condiţia
omului de geniu. Poezia datează din perioada studiilor de la Berlin şi a fost inclusă de Titu
Maiorescu în prima ediţie a poeziilor eminesciene. Este o poezie gnomică ( abordează
problema cunoaşterii / autocunoaşterii prin analiza raportului eu / lume ), având un
pronunţat caracter filozofic. Exprimă, într-o formă concisă şi prin esenţializare şi
generalizare adevăruri universal valabile; lirismul este prin excelenţă reflexiv. Termenul
glosa defineşte o notă explicativă; în poezie, desemnează o specie a genului liric cu formă
fixă. În forma ei clasică, glosa era alcătuită dintr-un catren ( strofa – temă ) la care se adaugă
dezvoltarea explicativă a fiecăruia dintre cele patru versuri, în câte o strofă ce număra zece
versuri. Mihai Eminescu inovează forma clasică a glosei, dublând, în primul rând, numărul
de versuri din strofa – temă şi reluând într-o strofă finală versurile primei strofe, în ordine
inversă.
Textul are o structură compoziţională riguroasă şi face economie de procedee artistice,
sobrietatea stilului reliefând conţinutul ideatic al fiecărei strofe. Procedeul artistic
fundamental este antiteza (specifică romantismului ), care se manifestă atât în plan formal,
cât şi în planul conţinutului. Prima strofă este alcătuită pe baza acestui procedeu, asociind
termeni antitetici cu aceeaşi noţiune: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă
toate; / Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă / Ce e val ca
valul trece / De te-ndeamnă, de te cheamă / Tu rămâi la toate rece”. Semnificaţiile opuse ale
termenilor incluşi în enumeraţii reliefează ideea poetică a deşertăciunii existenţei umane.
Imaginile artistice se realizează prin acumulare. Enumeraţiile includ noţiuni referitoare la
condiţia umană: „Multe trec pe dinainte, / În auz ne sună multe, / Cine ţine toate minte / Şi
ar sta să le asculte?” Repetiţiile contribuie la realizarea aceleiaşi acumulări: „Alte măşti,
aceeaşi piesă, / Alte guri, aceeaşi gamă, / Amăgit atât de-adese /
Nu spera şi nu ai teamă”. Paralelismul sintactic este un procedeu artistic esenţial pentru
realizarea înlănţuirii motivelor: lumea ca teatru, timpul efemer / timpul etern.
Impersonalizarea discursului liric, specifică acestui tip de poezie, se realizează prin folosirea
interogaţiilor retorice şi a persoanei a doua a verbelor şi a pronumelor: „Cine ţine toate
minte / Şi ar sta să le asculte? / Tu aşază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine, / Când cu
zgomote deşarte / Vreme trece, vreme vine”.
Limbajul este sobru, sentenţios, dar stilul în care sunt transmise maximele nu este neapărat
protocolar, ci impersonal. Reluarea primei strofe cu ordinea versurilor inversată produce un
efect artistic deosebit, ultimul vers – „Tu rămâi la toate rece” – sintetizând, de fapt, mesajul
artistic reliefat prin plasarea în poziţia iniţială. Strofele au o structură fixă, fiind alcătuite din
câte opt versuri,cu o măsură fixă de opt silabe; versurile fiecărei strofe au rimă încrucişată.
Această construcţie răspunde exigenţelor poeziei gnomice. Ritmul trohaic permite
accentuarea unor cuvinte-cheie în context: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe”.
Particularizarea caracteristicilor speciei în viziunea artistică eminesciană subliniază
măiestria poetului care a îmbinat în mod strălucit caracteristici ale romantismului şi
clasicismului, prefigurând, prin unele texte, simbolismul românesc.