CAPITOLUL I CONSIDERENTE GENERALE

ASUPRA PARTIDELOR. DEFINIŢII. NOŢIUNI

FUNDAMENTALE

I PARTIDE POLITICE. DEFINIŢII

Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice si

de aici deriva doua definitii. Definitia in sens larg stipuleaza ca
partidele politice sunt acele asociatii care participa la lupta
pentru putere. Definitia in sens restrans consemneaza ca partidele
politice sunt organizatii care vizeaza prin lupta parlamentara
cucerirea si influentarea puterii si care sunt legate de regimul
democratic al puterii.
Filosofia moderna (de la iluministii francezi ca
Montesquieu si pana la Jefferson) respinge fenomenul partitist
datorita conflictul pe care acesta il induce in interiorul statului.
Pentru Rousseau care considera democratia directa ca unica
forma de democratie si ca atare democratia devenea imposibila,
reprezenativitatea parlamentarilor devenea o forma de sclavaj
politic. Montesquieu considera ca republica poate fi democratica
sau aristocratica, insa cea democratica nu poate functiona decat
in cazul statelor mici (democratia este directa in viziunea
acestuia). El explica cauzele aparitiei paridelor politice dar isi
manifesta suspiciunea in privinta guvernarii prin partide si al
caracterului conflictual al societatii care se bazeaza pe partide
politice. Partidele politice pot duce la un conflict intre executiv
si legislativ. In plina perioada a alegerii constitutiei americane
(1787) „Scrierile federaliste” reprezinta punctul de vedere al
celor care sustineau necesitatea unui guvernamant puternic si
sprijinul pe care acestia il dadeau transformarii confederatiei in
federatie. Madison elaboreaza o teorie a factiunilor politice,
primul nume al partidelor care insa evidentieaza aspectele nocive
ale aceste organizatii. Factiunile contribuie la instaurarea
dictaturii, deci pentru el solutia o constituia federalizarea.
Primii doi cercetatori ai fenomenului partitist, Moisei
Ostrogorschi si Robert Michels, vor critica partidele politice
pornind de la opozita rousseauniana. Prima lucrare despre partide
politice apare in 1901 cu numele de „ Partidele politice si
democratia” pubicata de M. Ostrogorschi. El analizeaza
evolutia in secolul XIX a partidelor politice americane si
englezesti. El acuza deriva antidemocratica a partidelor poltice
pentru a ramane in contact cu cetatenii. Analizand partidele
americane acesta acuza transformarile acestora, odata cu
cresterea corpului politic, ca pe o manipulare care vicieaza
vointa generala. Odata cu 1828 se transforma sistemul de alegere
a presedintilor americani. Andrew Jackson presedintele ales
atunci era reprezentantul partidului democrat.
In 1913 Robert Michels publica lucrarea „Tendinte oligarhice ale
partidelor politice” in care analizeaza raporturile dintre structura de partid si
democratie. Michels face un studiu monografic al Partidului social-democrat
german. Analiza demonstreaza ca partidele politice sunt organizatii si ca
orice organizatie se birocratizeaza. Acest proces se datoreaza
profesionalizarii politice. Totodata Michels precizeaza ca cu cat un grup este
mai organizat cu atat el este mai oligarhic ceea ce reprezinta ”legea de fier a
oligarhiei”. Conform opiniei acestui autor partidele politice ar trebui
interzise. O conceptie total diferita de cele prezentate anterior o are
Raymond Aron in lucrarea „Democratia si totalitarismul” acesta elaboreaza
o teorie a societatii democratice in care rolul central il joaca partidele
politice. Aron deosebeste intre societatile totalitare in care pe langa o
ideologie unica, disparitia societatii civile, se caracterizeaza si prin existenta
factica a unui singur partid. Toate acestea spre deosebire de societatea
democratica care se caracterizeaza printr-un sistem constituional in care
partidele politice au datoria de a respecta regulile jocului, de a recunoaste
indreptatirea altor pozitii si de a asigura guvernarea pe perioade de timp
limitate. Regulile jocului sunt atat juridice cat si implicite, pe care partidele
politice le respecta chiar daca sunt mai putin conforme cu legea. Definitia
partidelor politice difera in functie de criteriul ales: doctrina sau
organizatia si scopul. In 1815 Benjamin Constant definea
partidele politice ca reuniuni de oameni care profeseaza aceeasi
doctrina. Aceasta definitie corespunde unei societati in care
participarea politica este redusa, organizatia de partide este
cvasiexistenta iar conflictul este de tipul aristocratie – burghezie.
Dupa 1832 sistemul electoral in Marea Britanie se reformeaza,
organizatia incepe sa devina elemenul importatnt al partidului
politic. Hans Kelsen definea partidele politice ca ”formatiuni ce
grupeaza indivizi cu aceleasi orientari politice pentru a le asigura
o influenta reala asupra gestionarii treburilor publice ”. Aceasta
definitie reprezinta statul liberal de la sfarsitul secolului XIX, un
stat neiterventionist ce exercita doar functii esentiale si in care
partidele politice concura la definitivarea spatiului politic.
In secolul XX autorii propun o schimbare a definirii
partidelor politice accenuand pe scopul acestora care ar trebui sa
fie cucerirea sau influentarea puterii. George Burdeau in „Tratat
de stiinta politica” (vol.8) sustinea ca partidele politice sunt un
grup de indivizi care profesand acelasi opinii politice face
eforturi de a impune un punct de vedere care sa atraga un numar
cat mai mare de cetateni si cauta sa cucerasca puterea sau cel
putin sa o influenteze. Aceste definitii acentueaza asupra
finalitatii partidelor politice insa neglijeaza latura
guvernamentala a acestora, nu explica ce fac partidele dupa
cucerirea puterii.
Giovani Sartori definea partidele politice in cartea cu
acelasi nume publicata in 1866 ca acele organizatii care isi
propun sa impuna in pozitiile cheie ale societatii oameni care pot
influenta mersul lucrurilor in raport cu principiile asumate. O
definiţie minimă ar putea suna după cum urmează: Un partid reprezintă "o
grupare de cetăţeni care împărtăşesc aceleaşi idei şi care şi-au propus să-şi
impună viziunile politice comune ". Ceva mai detaliate sunt următoarele
1

două definiţii: "Partidele sunt asociaţii de cetăţeni care împărtăşesc idei

comune, care contribuie cu propuneri programatice în vederea soluţionării
unor probleme de ordin politic şi care nominalizează candidaţi în vederea
ocupării unor locuri în parlament şi guvern, pentru ca în urma unor rezultate
favorabile obţinute în cadrul alegerilor să îşi poată transpună programul în
realitate .""Partidele sunt asociaţii de cetăţeni care îşi exercită permanent sau
2

temporar (...) influenţa asupra sferei politice şi care îşi doresc să reprezinte
poporul (...), lucru care depinde de situaţia reală generală, de dimensiunile
organizaţiei respective, de numărul membrilor acesteia, de modul în care se
prezintă în faţa opiniei publice şi de seriozitatea ţelurilor propuse (...) ." 3

1 Rainer-Olaf Schultze; din: Pipers Wörterbuch zur Politik]

2 Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie, Bonn BpB 1990
3 [Legea germană a partidelor din 1967, § 2 alin. 1]
Sergiu Tamas în Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura
civica, defineste partidele politice astfel: Organizatie al carei obiectiv este de
a cuceri si exercita puterea în societate, distingându-se de alte organizatii,
care urmaresc doar sa influenteze puterea, fara a încerca sa o exercite (este
vorba de grupurile de presiune, care s-ar vrea pereche de contrarii cu partidul
politic în jocul puterii). Organizatie relativ durabila, formata din persoane,
care împartasesc aceeasi conceptie ideologica, subscriu la un set comun de
valori si actioneaza pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea programului
propriu, prin politici interne si externe ... spre deosebirede grupul de
presiune, un partid se remarca prin organizarea sa formala (statut, program,
organisme de conducere) si prin obiectivul sau social, de a lua în stapânire
„masina de guvernare” a societatii4. Aceasta ar fi o definitie compozita a
partidului si toate celelalte definitii o întaresc într-un fel sau altul. Catalin
Zamfir, Lazar Vlasceanu (coord.), în Dictionar de sociologie, subliniaza ca
majoritatea definitiilor complexe vin din partea sociologilor. În lucrarea
citata, Dimitrie Gusti explica pe înteles problema partidului în complexul
analizei societatii. Partidul politic este o organizatie al carui obiectiv final
este influentarea puterii guvernamentale, în vederea promovarii intereselor
politice, economice, ideologice, culturale, ale unor grupuri, clase sau
fractiuni de clasa, comunitatii locale, etnice, religioase. Partidul politic e o
institutie specifica sistemului politic modern, structurata în forme apropiate
de cele actuale, în a doua jumatate a sec. XIX. Afirmarea partidelor politice
este asociata cu extinderea democratiei si cu cresterea interesului maselor
pentru viata politica. (sufragiul universal, sistemele parlamentare etc.)5.
Pentru sociologul Norman Goodman în Introducere în sociologie, chiar
daca se refera, în mod expres, la Statele Unite, o serie de observatii sunt cu
caracter general. Partidele politice sunt organizatii ale celor cu atitudini si
interese similare, care încearca sa câstige controlul autoritatii politice6.
Vorbind despre putere, legitima sau nelegitima, spune ca puterea este râvnita
de politica, ea este considerata cuvenita, atât de cei care o exercita, cât si de
cei asupra carora este exercitata. Aceasta ar fi autoritatea. Silviu Brucan, în
Îndreptar-dictionar de politologie, face o definire a partidelor politice si
grupurilor de presiune, pentru ca apoi, sa le concretizeze cu diverse articole,
ale sale sau ale altora, el le numeste „Articole de analiza”, care, fara a fi fost
scrise anume pentru o carte cum este aceasta, raspund, în mare parte
4 Sergiu Tamas, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Ed. Academiei Române,
Bucuresti, 1993, p. 202
5 Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu (coord.), Dictionar de sociologie, Ed. Babel, Bucuresti, 1993, pp.
421-422
6 Norman Goodman în Introducere în sociologie, Ed. Lider, Bucuresti, 1992, p. 481, 308, 317
întrebarilor fundamentale ale subiectului. Selectarea lor este facuta
inteligent, dar, asa cum e cunoscut, ca expresie a valorilor unui articol, el nu
închide o problema, ci, lasa deschideri pentru un viitor, care se refuza
certitudinilor imediate. În acest caz, dupa Brucan, partidele sunt organizatii
politice structurate, articulate si ierarhizate, care lupta pentru cucerirea
puterii, sau participa la exercitarea ei. De regula, un partid politic apare
pentru a reprezenta, în viata politica a tarii, interesele unui grup social; cu
cât acel grup social este mai numeros, partidul sau politic este mai omogen
si compact. Daca este mai redus numericeste si deci, dispune de mai putine
voturi, partidul devine mai eterogen, pentru a capta sprijin electoral si dela
alte grupuri sociale7. George Voicu, în Sistemele de partide în democratiile
occidentale, în problema care si-o pune „în cautarea unei definitii”, face un
adevarat istoric al definitiilor, ajungând la concluzia: Analiza de continut a
diverselor definitii date partidelor, remarca o extraordinara unitate de
diversitate. Trei elemente esentiale revin obsesiv în aceste definitii:
1. Partidul politic este o asociatie de timp liber,
1. Având drept fundament un proiect politic (ideologie, doctrina, credinta,
opinii, idei sau vederi politice),
2. În numele caruia actioneaza pentru a cuceri puterea (total sau partial)
prin intermediul alegerilor, si pentru a o exercita nemijlocit8.
George Voicu admite ca accentul cade, totusi, sociologic cel putin, pe
organizatie.
Joseph LaPalombara si Weiner, au stabilit patru criterii pe care o organizatie
trebuie sa le îndeplineasca pentru a fi, într-adevar un partid politic:
1. O organizatie durabila, în sensul ca ea sa aiba o speranta de viata politica
superioara liderilor sai;
2. O organizatie completa, în sensul ca trebuie sa se întinda, de la nivel
central pâna la esaloanele locale;
3. Vointa de libertate, de a exercita în mod direct puterea, singur sau cu alte
partide, la nivel national sau local. Acest criteriu, diferentiaza partidele de
grupurile de presiune, acestea din urma, cautând doar sa influenteze puterea,
nu s-o detina;
4. Vointa de a cauta sprijin popular atât la nivelul militantilor ca si al
alegatorilor, prin acest criteriu, partidele se disting de cluburi (fie acestea si
politice).
În acest context, Vasile Nazare, în Politologie, face o retrospectiva a
7 Silviu Brucan, Îndreptar-dictionar de politologie, Editura Nemira, Bucuresti, 1993, p. 72-73
8 George Voicu, Sistemele de partide în democratiile occidentale, în „Revista de cercetari sociale”, nr. 1
din 1996, p. 27-30
evolutiei definitiei, a „conceptului de partid politic”, pentru ca, în final,
autorul sa declare „Din punctul nostru de vedere, partidul semnifica un tip
de organizatie cu caracter politic, care, prin participarea la competitia
politica, urmareste cucerirea, exercitarea sau influentarea puterii în vederea
promovarii propriilor interese, ideologii si programe de organizare si
conducere unitara a societatii”9.
P.P.Negulescu, în Partidele politice, ar parea ca rezolva problema la
nivel axiomatic. Numai ca, asa cum se spune si în prefata, si în cuvântul
înainte, din martie 1926, cartea analizeaza fenomenul politic si al
partizanatului, în acest context, foarte larg, cu o bibliografie esentiala a
timpului, dar se opreste în ultima instanta si asupra unor posibile definitii.
Prin partide politice, spune Negulescu, se înteleg, dimpotriva, nu ca în cazul
revolutiei Franceze, grupari de cetateni, care îsi recunosc reciproc
legitimitatea si nu-si tagaduiesc, prin urmare, dreptul la existenta. Este
evident, ca nici unul nu crede despre celalalt, ca manevreaza „idei ilicite”. În
rest, e o parte istoricista a problemei, autorul vorbind mai ales de guvernari,
de regimuri si de problema declarata accentuat în titlu Partidele politice, se
sustrage astfel, unei definitii certe10.
Dimitrie Gusti, în Partidul politic, sociologia unui sistem al partidului
politic, republicat în Doctrinele partidelor politice, defineste ca exemple
concrete, - desi declara de mai multe ori ca se refuza concretetei,
identitatilor, nume de partide, nume de tari, - ce este un partid politic si, mai
ales, ce nu este. El ne ofera posibilitatea unor mai multe categorii de
definitii. Dar, îndrazneste, în primul rând, una de sinteza. El spune ca:
pentru a simplifica discutia, vom da de la început o definitie a partidului
politic, asa cum întelegem noi, si credem ca trebuie sa se înteleaga, definitie
care sa cuprinda toate elementele lui constitutive, adica acele elemente, fata
de care, o grupa sociala, nu poate fi conceputa ca partid politic. Aceasta
definitie trebuie sa sune astfel: Partidul politic este o asociatie libera de
cetateni, uniti în mod permanent în interese si idei comune, de caracter
general, asociatie ce urmareste, în plina lumina publica, a ajunge la puterea
de a guverna, pentru realizarea unui ideal etic social ... definitia de mai sus,
are meritul, cred, a da limite bine precise si a trage linii deosebit de clare,
fata de toate unitatile sociale, cu care, de obicei, partidele politice se
confunda11. Dimitrie Gusti apreciază partidul politic ca fiind „ una dintre cele

9 Vasile Nazare, în Politologie, Ed. Academiei Navale „Mircea cel Batrân”, Constanta, 2002,p. 80-81.
10 P.P.Negulescu, în Partidele politice, Ed. Garamond, Bucuresti, 1926
11 Dimitrie Gusti, Partidul politic, sociologia unui sistem al partidului politic, republicat în Doctrinele
partidelor politice, Ed. Garamond, Bucuresti, 1996, p. 11-38.
mai sugestive şi mai interesante personalităţi colective”12.Însira sase
caracteristici, care-l definesc si în acelasi timp, îi confera o identitate care-si
refuza orice confuzie, orice confundare cu altfel de organizatii, care sunt fie
factiuni, fie grupuri de interese, fie grupuri de presiune. Elementele
constitutive ale unui partid politic sunt:
1. Primul element constitutiv al partidului politic consta în faptul ca este
definit ca o asociatie libera de cetateni. Libera, deci, nu data ca unitate
sociala: familie, casta, etc.
2. În al doilea rând, aceasta asociatie libera de cetateni este unita în mod
permanent.
3. În al treilea rând, este necesar ca membrii sa fie cetateni români, deci, sa
fie organul acelei societati, care se circumscrie unui spatiu national, statal.
4. În al patrulea rând, aceasta asociatie, libera de cetateni trebuie sa
urmareasca a ajunge neaparat la puterea de a guverna.
5. În al cincilea rând, aceasta straduinta de a ajunge la putere sa se faca
deschis în plina publicitate, nu clandestin, secret13..
6. În al saselea rând, partidul politic reprezinta interese si idei generale.
Aceste definiţii conţin deja unele criterii importante, caracteristice partidelor.
Nu are nici o importanţă dacă o organizaţie s-a auto-intitulat "partid". Nici
conţinutul ideologic sau programul nu decide dacă o organizaţie poate fi
partid sau nu. În textul care urmează sunt rezumate toate criteriile necesare:
un partid influenţează procesul politic. El doreşte să aibă efecte asupra
întregii sfere politice. Influenţarea sferei politicului se petrece pe termen
lung şi în domenii vaste. Nu este suficient ca o asociaţie politică să se
implice doar în sectorul comunitar (...). un partid trebuie să dea dovadă că se
implică în mod regulat în procesul de reprezentare politică a poporului.
Acesta este factorul care îl deosebeşte de simplele asociaţii, care nu se
implică în toate domeniile, sau de iniţiativele civile, care au o influenţă mai
degrabă punctuală, dar care nu au ca ţel ocuparea unor funcţii în sfera
politică. Acest lucru nu înseamna că un partid va dobândi în mod automat un
mandat în parlament (...). organizaţiile independente îsi dovedesc importanţa
atât prin dimensiuni cât şi prin durabilitate. O organizaţie constituită
exclusiv în vederea alegerilor nu devine în mod automat (...) şi partid, la fel
şi grupările care profită de aparatul organizatoric al unei alte asociaţii.
Partidul reprezintă o formaţiune în care se asociază cetăţenii. Principiul

12   D. Gusti, Partidul politic- Sociologia unui sistem al partidului politic în Opere, vol. IV, Editura  
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 95
13 Dimitrie Gusti, Partidul politic, în Doctrinele partidelor politice, Institutul Social Român, Cultura
Naţională, Bucureşti, 1926, p. 33-48. 
statutului unic de membru are ca scop prevenirea infiltrării în partid a unei
asociaţii. Numărul membrilor unui partid nu trebuie să depăşească o anumită
limită, pentru ca să poată fi menţinută seriozitatea obiectivelor şi şansele de
reuşită ale acestuia. O asociaţie politică cu pretenţii de partid trebuie să
dorească să se afirme public. Formaţiunile care se feresc să devină publice,
acţionând în subteran, nu îndeplineste premisele unui partid politic14.

2. TIPOLOGII ALE PARTIDELOR

Partidele politice pot fi grupate în functie de diverse criterii astfel:

1) Dupa structura si mod de functionare sunt partide de cadre si partide de
masa.
Partide de cadre: Atunci când au apărut partidele, ele nu aveau decât foarte
puţini membri. Cetăţeni mai de vază au hotărât să se asocieze, activităţile lor
fiind mai degrabă voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele de partide
de alegători. Prin acest lucru întelegem că numărul alegătorilor unui partid
este în raport mult mai mare decât cel al membrilor acestuia, iar legătura pe
care o au aceştia faţă de partid este de cele mai multe ori slabă. Partidele de
cadre, care au aparut în sec. XIX personifica elite si reprezinta punctul de
plecare al fiecarui partid. Astfel de partide reunesc un numar restrâns de
membri, personalitati cu priza la electorat, se sprijina pe aristocratie, cler,
armata, cu notabilitate, selectionate dupa prestigiu si avere. N-au organizatii
mari în teritoriu si au o autonomie relativ mare a comitetelor locale, n-au o
disciplina interna impusa, structura tinde sa devina semipermanenta.
Finanţele sale de campanie vin din donatii, sunt neregulate, ceea ce poate
încuraja dependenta partidului fata de grupurile de interese economico-
financiare si coruptia institutiilor guvernamentale dirijate de ele.
Partidul de cadre nu are o ideologie stricta. Tipice în acest sens sunt partidele
americane.
Partide de mase: În comparaţie cu partidele burgheze, constituite deseori din
fracţiuni parlamentare, partidele muncitoreşti au dispus înca de timpuriu de
un aparat partinic bine organizat, având un număr relativ crescut de membri
(partid de membri). Partidele de masă, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, sunt
şi ele foarte bine organizate. De aceea, ele îsi pot acoperi o mare parte din
cheltuieli prin cotizaţiile membrilor. Partidele de masa apar atunci când se
simte nevoia reprezentarii unor clase sociale sau grupuri sociale largi. Sunt
14 Uwe Backes/Eckhard Jesse; din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie,
BpB 1996.
bine centralizate, structura rigida piramidala si disciplinata, cu raporturi pe
verticala între membri si lideri. Ele îsi asuma rol de reprezentant al maselor
largi, legaturi directe cu simpatizantii si posibil alegatorii, în genere
propaganda demagogica si putere prin abuzuri. Tocmai astfel de partide
avanseaza, sustin, osifica structuri de conducere, care autonomizeaza
nomenclatura fata de masa de membrilor, astfel încât, nu e lung drumul pâna
la partid-stat cu lideri inatacabili si cu o traiectorie, cel putin
nondemocratica, daca nu antidemocratica.
2) Dupa programul de partid: partide cu program integral (fac exces de
probleme doctrinare si se pierd în teorii) si partide de actiune (mai
pragmatice, mai fara preocupari doctrinare, mai oportuniste, rutiniere,
predispuse la politicianism, coruptie, intriga si chiar terorism).
3) Dupa ideologie si baza sociala a partidelor acestea pot fi: partide de
idei, (pun accent pe ideologie, social-democrate, fasciste, confesionale,
conservatoare, liberale), partide oportuniste, (se apropie de partidele de
actiune, se implica în actiuni imediate, partide orientate dupa putere si
avantaje).
4) Dupa intentiile comportamentului politic partidele pot fi partide active
(active parlamentar sau extraparlamentar), partide latente (activeaza doar în
campaniile electorale), partide competitive (în sistemul pluripartidist) si
partide necompetitive (în sistemul monopartidist).
5) Dupa disciplina de vot partidele politice pot fi: partide suple (fara
disciplina de vot), partide rigide (cu disciplina stricta de vot).
6) Dupa pozitia adoptata fata de sistemul politic partidele politice pot fi:
Partide conforme sistemului: Acest tip de partide aprobă politica sistemului
în care funcţionează. Obiectivul acestor partide este de a stabiliza ordinea
politică sau de a o ameliora treptat prin intermediul reformelor. Partide
adverse sistemului: Acest tip de partide nu acceptă principiile impuse de
sistemul politic în care funcţionează. Imediat după preluarea puterii, aceste
partide nu mai respectă regulile de joc. Ele trec sub interdicţie celelalte
partide (aşa cum au făcut-o naziştii în 1933) sau le degradează la rangul de
simpli sateliţi (politica SED-ului din RDG) . 15

7) Dupa functia ocupata în sistemul politic partidele pot fi: Partid de

guvernământ: Acest tip de partid a ieşit câştigător în urma alegerile,
constituind guvernul până la următoarele alegeri. În acest sens pot exista mai
multe partide de guvernământ în acelaşi timp care alcătuiesc guvernul
împreuna, într-o coaliţie ;Partide de opoziţie: Acest tip de partid a pierdut
15 [uşor adaptat după: Uwe Backes/Eckhard Jesse; Informationen zur politischen Bildung 207,
Parteiendemokratie, Bonn BpB 1996]
alegerile, constituind astfel opoziţia parlamentară. Bineînţeles că pot exista
mai multe partide de opoziţie, al căror obiectiv este de a creşte în
preferinţele alegătorilor, oferind o alternativă în vederea următoarelor
alegeri ; partide cu potential de coalitie si partide cu potential de santaj,
partid de balanta (decid formarea majoritatii parlamentare).

8) Dupa modul în care se pot grupa partidele politice pot fi: partide de
dreapta – centru-dreapta si extrema dreapta (partide conservatoare, partide
fasciste), partide de stânga – centru-stânga si extrema stânga (Partidul
Socialist, Partidul Comunist, Partidul Social Democrat), partide de centru –
Partide Social Crestine, Partide Democrat Crestine.
9) Dupa raporturile cu sistemul politic global partidele politice pot fi:
partide constitutionale (actioneaza într-un regim politic democratic caruia îi
respecta preceptele, regulile si principiile), partide autoritare (îsi impun
programele întregului organism politic, se definesc prin rigoare, disciplina,
ideologie).
10) În functie de obiectivele socio-politice partidele politice pot fi:
Partide naţionaliste: Aceste partide resping regulile de joc ale democraţiei,
promovând o ideologie naţionalistă, deseori împletita şi cu una de sorginte
populară destul de confuză şi cu o atitudine rasistă. Ele consideră că toate
relele au fost aduse în lume de liberalism şi comunism. Partide
conservatoare: Ele au ca obiectiv prezervarea stării de fapt. Din acest motiv,
ele au o atitudine sceptică cu privire la inovaţii şi schimbări, subliniind totuşi
faptul că principiile tradiţionale nu pot fi realizate fără anumite măsuri
considerabile şi de durată. Partide liberale: Acestea apără libertatea şi
drepturile individului, punând accent pe stabilitatea statului de drept. Ele
resping ideea de comunizare a mijloacelor de producţie. partide liberale
(apara libertatea si drepturile individului, pun accent pe stabilitatea statului
de drept, resping ideea de comunizare a mijloacelor de productie), Partidele
social-democrate: Ele au ca obiectiv suprem dreptatea socială, tinzând spre o
ordine politică bazată pe egalitatea tuturor oamenilor. Aceste partide se
impun mai ales pentru cei slabi din punct de vedere economic. Partide
social-democrate (au ca obiectiv dreptatea sociala, ordinea politica bazata pe
egalitatea tuturor oamenilor), Partidele comuniste: Independent de părerea
(deseori contrastantă) a majorităţii populaţiei, aceste partide insistă asupra
rolului lor de conducere şi de "avangardă" în ceea ce priveşte progresul
social, propagând ideea de dictatură a proletariatului. Partide comuniste
(insista pe rolul de conducere si de avangarda în ceea ce priveste programul
social, propagând ideea de dictatura a proletariatului), partidul popular
(încearca sa apere interesele tuturor gruparilor sociale, nu stabilesc accente
specifice pentru membrii si alegatorii sai, ideologiile nu joaca un rol
primordial).

11) Dupa dimensiune, numarul militantilor si relatiile dintre ei partidele

politice pot fi: partide unice (ansamblu omogen cu o directie bine precizata),
partide unificate (uniune de partide cu un program unic), partide dominante
(aflate într-o pozitie centrala în sistemul puterii), partide mari dar care nu pot
accede la putere decât în coalitii ; partide mici (joaca un rol de sprijin fie în
guvern, fie în opozitie –legea orbitarii).
12) Dupa criterii psihologice pornind de la comparatia cu vârstele
omului partidele politice pot fi: partide radicale (iau hotarâri precipitate si
imprudente), partide liberale (sunt întreprinzatoare), partide conservatoare
(dau dovada de maturitate, chibzuinta, echilibru), partide absolute (dau
dovada de vointa ferma si dorinta de impunere).
13)Clasificare în funcţie de domeniul de implicare politică:
Partid popular: Acest tip de partide încearca să apere interesele tuturor
grupărilor sociale, nedelimitându-se astfel de nici un segment al populaţiei,
integrând în schimb obiectivele sale cât mai mulţi cetăţeni. Bineînţeles că
acest lucru nu înseamna că partidele populare nu stabilesc accente specifice
pentru membrii şi alegătorii săi. Ideologiile nu joacă în programele
partidelor populare decât un rol secundar.
Grupuri de interese: Acest tip de partide îsi concentrează activităţile în
favoarea apărării intereselor unei grupări anume (grupare socială,
confesională, regională), neavând pretenţii de a acoperi toată sfera civilă.
Programul acestor partide este deseori foarte bine conturat. Partidul de clasă
este o variantă a grupurilor de interese. Categorii si variante de partide
politice

CAPITOLUL II. PARTIDUL POLITIC. FENOMENUL

PARTIZAN
1. DIMENSIUNEA NOŢIUNII DE PARTID POLITIC.

Dimensiunile conceptului de partid politic reprezinta o grila care confera

notiunii de partid consistenta, identitate.
Dimensiunea formala – dimensiune organizationala. În aceasta dimensiune
intra doua criterii ierarhice:
- criteriul organizational impus prin statut
- criteriul participarii individuale.
Partidele difera, însa, dupa institutiile care confera ierarhii pe verticala,
pornind de la Congrese, Comitete nationale, Consilii, Comitete centrale,
Birouri executive, iar ierarhii pe orizontala, Grupuri locale, judetene, sectii,
organizatii adiacente.
Dimensiunea teleologica – tine de legitimitate si dominatie. Legitimitatea
tine de relatia dintre cetatean si Putere, pe trei cai:
- încrederea într-un sef salvator
- obisnuinta de a respecta legea
- supunându-se legii pentru ca este rationala.
Puterea se învârte în jurul unor propozitii de genul: a pierdut sprijinul
electoral, a crescut în sondaje, s-a compromis în fata electoratului, alegeri
anticipate, fie pentru a consolida, fie pentru a câstiga. Un partid, pentru a-si
largi cercurile de votanti desfasoara o propaganda stiintifica, adica de
deturnare, de imprimare a directiei votului spre punctul pastrarii sau obtinerii
puterii. Cuvintele folosite sunt cuvinte mari: suveranitatea populara, vointa
populara, vointa nationala. Notiunile sunt folosite la modul ideal. Liderii se
impun prin charisma si autoritate.
Dimensiunea ideologica împarte partidele în partide de stânga si partide de
dreapta, aceasta dimensiune este din ce în ce mai inadecvata, deoarece se
petrece un amestec chiar al sistemelor (capitalismul cu socialismul în
China), multe partide încep guvernari la stânga si termina la dreapta.

2. FUNCTIILE PARTIDELOR POLITICE

Nu poate exista o democraţie modernă fără partide care să medieze între

cetăţeni şi organele constituţionale. Dar cum se produce această mediere? Ce
funcţii au partidele ca parte a sistemului intermediar din cadrul politicului?
Desi autorii au viziuni diferite in raport cu tipul de sistem,
democratic sau despotic, putem reduce functiile partdelor la
doua: exprimarea vointei prin vot si educarea politica a
electoratului.
David Apter sustine ca partidele politice pot fi diferentiate
dupa sistemul in care actioneaza. Intr-o democratie partidele
politice ar indeplini trei functii: controlul executivului,
reprezentarea intereselor, recrutarea candidatilor. In totalitarism
acestea au doua functii: creatoare a solidaritatii, si de
directionare. Neil Mc Donald sustine ca in democratie partidele
politice au cinci functii: asigurarea guvernarii, intermedierea
intre alesi si alegatori, reprezentarea opiniei publice, recrutarea
si selectarea candidatilor, cucerirea activitatii politice.
In Romania art 8 din Constitutie stipuleaza ca partidele
politice contribuie la definirea si exprimarea vointei publice a
cetatenilor. Aceasta functie esentiala se dimensoineza in raport
de valorile democratiei constitutionale astfel cum sunt ele
definite in art.1 si in art. 8 din Constitutia Romaniei.
3. Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o
garantie a democratiei constitutionale.
Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in
conditiile legii. Ele contribuie la definitivarea si exprimarea
vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea
nationala, intergritatea teritoriala, ordinea de drept si
principiile democratiei.
Schema şi textul următor sintetizează principalele funcţii deţinute de partide:

Recrutare de personal: Partidele îsi aleg persoane care să le reprezinte la

alegeri.
Articularea intereselor: Partidele formulează aşteptările opiniei publice şi
revendicările unor grupări sociale în cadrul sistemului politic.

Funcţia programului: Partidele îsi integrează interesele în politica lor

generală concepută sub forma unui program politic prin intermediul căruia
speră să dobândească acordul majorităţii populaţiei.
Funcţia de participare: Partidele reprezintă o punte de legătură între cetăţeni
şi sistemul politic, ele facilitează participarea politică a unor indivizi sau
grupări estimate a avea succes.
Funcţia de legitimare: Şi pentru că partidele reprezintă puntea care face
legătura între cetăţeni, grupările sociale şi sistemul politic, ele contribuie la
ancorarea politicului în conştiinţa cetăţenilor şi a grupărilor sociale . 16

Aceste funcţii centrale, indispensabile oricărei democraţii, sunt îndeplinite

de partide în asociere cu alţi actori din sistemul intermediar: asociaţiile şi
mass-media.
O functie importanta a partidului politic este organizarea si conducerea
societatii printr-un stil de guvernare sau de opozitie. În aceasta functie intra
elementele care definesc gestionarea guvernarii singur sau în coalitii. În
ultimul caz se pune problema componentei guvernului în functie de forta
partidelor componente, cautând o armonizare a intereselor, cu concesii
evident si cu obstructionarea opozitiei, care vrea darâmarea si luarea puterii
de catre ea, ca fiind mai capabila.
O alta functie ar fi formarea constiintei civice si politice a membrilor si
cetatenilor - aceasta se obtine prin elaborarea unor programe sau proiecte
politice, astfel încât ele sa corespunda intereselor unor grupuri sociale, spre
care se îndreapta eforturile de captare a voturilor acestora. Educatia politica
se realizeaza prin mijloace de comunicare si persuasiune, munca de la om la
om, conferinte, simpozioane, presa, radio si televiziune. În Occident se
vorbeste de o piata televizuala, de un format si un produs media. Oricâte
greseli am gasi partidelor politice, nu exista astazi un mod de a apela în mod
sincer la cetateni, pentru a-si alege felul în care vor fi guvernati. De aceasta
sunt constiente si partidele politice, munca si lupta lor se desfasoara în
sensul de a-i influenta ce anume model sa ceara, adica, exact pe acela pe
care îl propune partidul X sau Y.
O a treia functie este ca partidul mediaza raporturile dintre societatea
civila si putere, dintre guvernanti si guvernati. Pe aceeasi idee acrosanta a
principiului reprezentativitatii. Este important a studia reactia maselor, daca
democratia este cea mai buna dintre metode, daca exista o alternativa la
democratie, sunt lucruri care se pot cerceta. Democratia, prin forta lucrurilor
pare a favoriza o dictatura, dictatura majoritatii, a celor guvernati, care neaga
democratia. În analiza stiintelor politice apare chestiunea în care politicienii
de profesie cu întregul lor aparat de analiza si mediatizare pot sa lase

16 [Bernhard Sutor; din: Politik. Ein Studienbuch zur politischen Bildung, Paderborn 1994]
impresia poporului ca el hotaraste, ca vointa lui se realizeaza, desi sistema
democratiei actuale are destule goluri si instinctiv cei guvernati, ai caror
grad de cultura creste mereu, ar putea sa nege sistemul, fara a avea o
alternativa democratica. Partidele au limbaje diferite în functie de cei carora
li se adreseaza. În ultima instanta, în cadrul acestei functii, fiecare partid
structureaza voturi în alegeri si referendumuri, mobilizeaza electoratul în
sustinerea unor propuneri administrative.
În democratie nu exista putere în afara votului, nu exista beneficiar al votului
în afara puterii politice care, nu doar ca ar fi prin pasivitatea beneficiara ale
rezultatelor unor alegeri, dar influenteaza voturile prin propaganda.
O a patra functie, partidul formeaza, selectioneaza si face propuneri de
candidati la alegerile de toate nivelurile, în ultima instanta pentru aparatul
de stat. Nu se voteaza niste candidati ci un sistem pe care îl propun acesti
candidati, pe care guvernantii o pun în practica prin aparatul de stat.
Oamenii voteaza deputati, senatori, primari si întreaga cletora din executiv.
A cincea functie ar fi ca partidul trebuie sa supravegheze si sa controleze
proprii lor alesi. Functie necesara pentru ca se asigura conservarea,
apropierea puterii. Pentru aceasta functie e semnificativa importanta
grupurilor parlamentare, acestia fiind controlati, cei prinsi dauneaza puterii.
O ultima functie este aceea ca partidul gestioneaza conflictele politice si
sociale, realizând minimum de consens necesar înfaptuirii interesului
national.
S.Huntington în Ordinea politica a societatilor în schimbare, Ed. Polirom,
Iasi, 1999, apreciaza ca functii ale partidelor:
- organizarea participarii;
- însumarea intereselor;
- realizarea legaturilor între fortele sociale si guvern;
- asigurarea stabilitatii politice.
P.P.Negulescu expune functiile partidului politic, printre care enumara si
functia de educatie, în adevaratul sens al cuvântului, scoli de educatie
cetateneasca. Valorile strecurate printre valorile de partid n-au nici o alta
posibilitate de afirmare si de ascensiune politica, decât înregimentarea într-
un partid.
G. Voicu în Pluripartidismul insista pe ideea ca indiferent de exprimarea
functiei bazal constitutionale a partidului, în care sens se acorda o atentie
functiilor partidului însasi, formarea si activitatea lor nefiind voluntare.
Partidele constituie o scoala de formare a acelora care vor ocupa functii în
administratie si guvern. Ni se ofera cazul Partidului Socialist Francez, unde,
întreaga lui ierarhie, în frunte cu Mitterrand, tin sub control functiile
superioare. G. Voicu face trimitere la o structura paralela, functia sociala,
asistenta, într-ajutorare, organizare de sarbatori.
Întreaga structura paralela contribuie la formarea unei imagini a partidului
apropiat de electorat, credibil, raspunzând direct unor asteptari. Falsitatea si
uneori ridicolul unor asemenea actiuni, sustinute cu surle si trâmbite de
mass-media, au devenit obisnuite la români, dupa 1989. uneori sunt grotesti,
alte ori jignitoare, mai întotdeauna prost organizate. Societatea româneasca
nu a asimilat decât forma golind continutul sau falsificându-l si prezentându-
l într-o forma inadecvata, astfel încât sa ajunga la un rezultat contrar. E
vorba de marketingul politic, de consilierea politica de diversi purtatori de
cuvânt, de grupurile anti-lobby. Aici se naste o institutie, care într-un fel
devine stiintifica, mai ales în conditiile televiziunii, tele-alegeri, sloganurile,
studiile psihologice, mijloacele de propaganda.

3 FUNCTIILE PARTIDELOR IN CADRUL SISTEMULUI POLITIC

Chiar dacă întreaga putere statală porneşte, într-o democraţie parlamentară,

de la popor, trebuie să avem în vedere că poporul nu poate exercita această
putere decât într-o formă organizată. Sistemele reprezentative au nevoie de
partide care să medieze între popor şi guvernul unei ţări. Partidele sunt o
componentă esenţială a democraţiei moderne care devine astfel o
"democraţie partinică". Prin contrast, prin formula mai problematică "stat
partinic" se întelege că partidele deţin monopolul asupra procesului de
formare a voinţei politice. Că acest lucru nu este tocmai real o dovedesc
actorii din afara partidelor, parte a procesului politic (mass-media,
iniţiativele civile şi asociaţiile de interese) şi anumite domenii instituţionale
(administraţia publică, justiţia), aflate mai mult sau mai puţin în afara sferei
de influenţă a partidelor. Conceptul de "stat partinic" este criticat pe bună
dreptate: el face referire la tendinţele unor partide politice "celebre", care, în
ciuda unei organizaţii publice, adoptă un comportament asemănător
autorităţilor. Acest concept mai indică şi tendinţa acestor partide de a se
impune în toate sferele vieţii (comune, administraţii, posturi de radio şi de
televiziune de stat) şi să penetreze structurile statale. Procesul de formare a
voinţei politice decurge mai ales prin intermediul partidelor. Partidele sunt
cele care iau cele mai importante decizii politice, permiţând cetăţenilor să
adopte o anumită orientare politică. Procesele decizionale sunt şi ele, la
rândul lor, influenţate prin implicarea partidelor. Conform principiului
suveranităţii poporului, partidele îsi prezintă candidaţii în faţa opiniei
publice. Înainte aşadar ca cetăţenii cu drept de vot să decidă cu privire la
alcătuirea parlamentului din care oricum fac parte membrii anumitor partide,
a avut deja loc un prim "tur de scrutin". Acesta este însa inevitabil, pentru că
altfel cetăţenii nu au altă posibilitate de a se decide pentru un partid sau altul,
sau pentru o persoană sau alta. Partidele au astfel misiunea de a pregăti
procesul electoral. "Marfa" pe care o vinde orice partid este programul
politic, oferit alegătorilor pentru ca aceştia să poată decide mai bine. Aceste
programe ale partidelor îndeplinesc două funcţii principale. Pe de o parte,
acestea articulează interesele populaţiei (partidele ca "voce" a poporului), pe
de cealaltă, sarcina programelor de partid este de a influenţa procesul de
formare a voinţei politice în cadrul populaţiei (partidele ca "formatori" ai
voinţei poporului). Partidele au şi rolul de a selecta conducerea politică.
Astăzi, cei care poartă răspunderea politică, fac parte de regulă dintr-un
partid. În zilele noastre nu mai există practic nici o persoană independentă
care să joace un rol mai important în viaţa politică. Partidele aflate la
guvernare au rolul de a conduce statul. Ele ocupă poziţiile de fruntea statului
cu proprii membri. Posibilitatea de a-şi "majoriza" minoritatea sunt limitate
(pe lângă limitările constituţionale), pentru că partidele care formează
guvernul deţin un mandat limitat temporal. Partidele din opoziţie adoptă
rolul de critici ai guvernării, ele controlează şi oferă alternative pentru ca la
următoarele alegeri să se producă schimbarea dorită. Partidele cumulează,
aleg şi exprimă interesele celor mai diverse părţi. Aceste interese nu sunt
prezentate mai departe fără a fi mai înainte "filtrate". Partidele trebuie să
încerce să creeze un echilibru între grupările sociale, pentru a evita escalarea
conflictelor dintre ele.

CAPITOLUL III ORIGINEA PARTIDELOR

POLITICE

3.1. TEORIILE PRIVITOARE LA ORIGINEA PARTIDELOR

POLITICE
Originea partidelor politice, în sensul modern este noua. La începutul sec.
XIX se vorbeste si se actioneaza expres pe criterii care cer existenta unor
formatiuni, în 1832, în Anglia, conform „Reform Act” se statuteaza pentru
prima data repartizarea în parlament a locurilor. Cetatenii britanici activi
politic, adica 7% din populatia adulta, erau reprezentati pe acest criteriu,
criteriul politic. Pentru început ne oprim la teoriile privitoare la originea
partidelor politice.
1. Teoriile institutionale sustin ca partidele au aparut, din interiorul
politicului, din institutii sau organizatii politice deja existente, origine
endogena. La baza aparitie partidelor au stat grupurile parlamentare, ca de
pilda aparitia grupului iacobin, un fel de partid iacobin, grupurile socio-
profesionale sau religioase – exemplu aparitia Partidului Laburist Englez,
prin transformarea organizatiilor sindicale în 1899 în partid politic, nasterea
partidelor agrare si religioase catolice si crestin democrate, în Tarile
Scandinave, Italia, Germania, unde au aparut partide taranesti sau
confesionale; în acelasi sens au aparut partidele de dreapta sau chiar fasciste,
din cercuri industriale si
financiare, sau din grupari ale vechilor combatanti. În final, au aparut partide
din societatile secrete de factura francmasonica, au aparut Partidul Radical
Francez, Partidele liberale europene, Partidul Radical Transnational.
2. Teoriile situational-istorice – situeaza aparitii ale unor partide politice în
timpul crizelor sistemului politic, ale societatii în general, razboaie, miscari
populare, depresiune economica, explozie demografica. Se evidentiaza trei
tipuri de crize, în timpul si în legatura cu care au aparut partide politice, fie
în sensul ca au explodat, dupa înlaturarea unor oprelisti, fie ca au aparut
aproape ad-hoc, pentru a rezolva probleme de tipul crizei care le-a cauzat
aparitia:
- Criza de legitimitate care a impus transformarea unor miscari de eliberare
nationala, ca de pilda în Mozambic sau în alte tari din Africa si Asia, sau
cazul FSN-ului în 1990, în România. Aceste miscari devenite partide, se
supun principiilor decurgând din sistemul
democratic.
- Criza de integrare – în procesul de formare si integrare teritoriala sau
etnica. De exemplu transformarea militiilor albaneze din Kosovo în Partidul
Democrat.
- Criza de participare, explozia în politic, în participare, a cetatenilor mai
ales în sec. XVIII-XIX, dupa cucerirea Independentei sau schimbarea
regimului politic. Exemplu: grupurile de culoare din Africa de Sud, aparitia
PKK, Partidul muncitorilor din Kurdistan, sau proliferarea si ascensiunea
partidelor comuniste si muncitoresti în
Europa si Asia.
3. Teorii ale dezvoltarii care explica aparitia partidelor în legatura cu
modernizarea societatii, dezvoltarea socio-economica, ce au impus disparitia
unor partide ca de pilda partidele comuniste 1988-1989, fie, în România
dupa al doilea razboi mondial, disparitia partidelor conservatoare, sau
aparitia partidelor ecologiste dupa 1989. În afara acestor trei tipuri de teorii
privind originea partidelor politice, am putea aminti si teoria lui
A.D.Xenopol, care distingea în 1910, în aparitia partidelor politice doua
etape: prima etapa este cea ideologica, pentru precizarea si exprimarea
ideatica a intereselor, determinante fiind cele economice si o a doua etapa
politica, revendicarea identitatii, stabilirea obiectivelor si a mijloacelor de
realizare, a ascensiunii spre putere.
Huntington vorbeste de patru etape în aparitia si evolutia partidelor:
1. antepartid, factionalismul, factiuni de legislativ sau organizatii de tip
radical-revolutionar;
2. polarizarea – trecerea factiunilor la politica de partid;
3. extinderea – cucerirea puterii si transformarea societatii conform
programului;
4. institutionalizarea – realizarea unui program, care impune mai multe cai
în functie de situatia specifica.
În aceasta situatie ne întoarcem la preistoria partidelor politice, dar istoria
fenomenului partizan.
Facând trimitere la antichitate si la modelul democratic grec, nu
putem vorbi de partide în Atena. În Atena, dupa reformele lui Clistene, se
creeaza ceea ce am putea numi azi, fara a gresi, un parlament bicameral.
Prima Camera, Bule-sfat, format din 50 de reprezentanti, alesi prin tragere la
sorti, din partea fiecaruia din cele 10 triburi. Existau niste conditii pentru a fi
ales, sau numit prin tragere la sorti: vârsta minima 30 de ani, cetatean al
Atenei si un examen formal de oralitate. A doua Camera, era formata din toti
cetatenii apti de a purta arme. Baza era asigurata de prima Camera, în care
alesii nu puteau avea decât de doua ori un mandat a câte un an, si în calitate
de membri ai triburilor, de fapt toti cetatenii Atenei puteau accede la
conducerea Cetatii, mai mult, fiecare trib asigura conducerea Sfatului 35-39
de zile si din rândurile lor se alegea presedintele Sfatului „epistates”.
Modelul este de o rationalitate perfecta, din nefericire doar pentru acel
spatiu si timp. Este important sa spunem ca adunarea poporului reprezinta
întreaga societate, putea corija greselile legislative ale primei Camere. Din
punct de vedere al reprezentarii, nici un regim democratic n-a ajuns pâna azi
la performanta, ca toti cetatenii sa fie alegatori, sa se considere în mod just,
reprezentanti în organele puterii si mai ales toti cetatenii sa fie ei
reprezentanti, într-un fel sau altul, în organele de pute
re. Cresterea imensa a populatiei si profesionalizarea institutiilor
reprezentative face imposibila aplicarea modelului atenian, care ramâne un
tip ideal, imposibil de atins. Analizând viata politica ateniana, Aristotel
gasea trei feluri de grupe de interese, pe care din lipsa de limbaj, le-ar putea
numi partide:
- partidul celor de la câmpie – interesele aristocratiei funciare
- partidul celor de la malul marii –clasa de mijloc de negustori,
comercianti, navigatori
- partidul celor de la munte – agricultori si pastori.
Pornind de la reforma lui Clistene avem grupe de interese
convergente. Cam aceasta este existenta unor prototipuri de partide în
Grecia, a unor grupuri care se manifesta ca partide.
În lumea romana, beneficiara a sistemelor politice ale teritoriilor
cucerite, lucrurile vor fi mai radicale, mai limpezi, cuceriri, instaurarea
imperiului si împaratului, lupta de factura partizana degenereaza în razboaie
civile având ca miza puterea, lupta între patricieni si plebei si, cum zice J.
Blondel, spre sfârsitul republicii romane se naste un sistem de partide, care
separa pe conservatori de traditionalisti sau progresisti. Notiunea este
moderna.
Drumul spre democratie în Roma nu a fost lung si a esuat, au
intervenit ostracizarile, asasinatul politic care îngusteaza aria parlamentara.
Declinul post-roman al societatii poate fi privit din punct de vedere al
partidelor politice, al unor puseuri de democratie. Entitatile statale sau
modest imperiale nu sunt tentate sa aprecieze democratiile. Din punct de
vedere socialpolitic putem vorbi de o decadere si o întoarcere dincolo de
civilizatie. De abia în Evul Mediu incipient se va relua procesul partizanal
sub forma unor germene ale partidelor politice, mai pregnant social, ca
anexa a conflictului dintre rege si parlament. E vorba de revigorarea unor
genuri de manifestare politica în republicile italiene, Venetia, Genova,
Florenta, Zurich, dincolo de nordul Italiei. În societatea florentina Guelfi si
Ghibelini vizau puterea si legitimitatea, putem vorbi de doua partide politice.
Lupta se duce între cei doi capi, Papa si Împaratul, pe tema legitimitatii.
Partidele politice sunt formate din partizanii celor doua tabere, Guelfii
pentru Papa, Ghibelinii pentru Împarat. Împartirea nu este aleatorie, ei sunt
mai mult instrumente ale Papei decât obiecte de putere. Partizanii
Împaratului sunt aristocratii începutului de sec. XIII, în conflictul declarat
între Papa si Împarat. Fenomenul partizan apare în toate orasele mari,
vorbim de fenomenul partizan, nu de partid. Nu este vorba de exprimarea
politica partidista, cercurile de oameni sunt interesate si restrânse. În orasele
flamande taberele sunt mai bine precizate, formula de partid ar fi mai
potrivita, fiind vorba de partizanii Regelui – Leleiaerdii si Klawaertii
(plebea).

3.2. ETAPE IN APARITIA SI EVOLUTIA PARTIDELOR POLITICE

Daca ar fi sa facem o istorie a partidelor politice putem

spune ca forme incipiente nepurtand aceasta denumire au existat
inca din Antichitate, insa partidele apar in secolul XVIII-XIX.
Partidele politice apar in interiorul Parlamentului si sunt niste
forme de organizare contestate in numele unitatii politice. In
societatea moderna partidele politice s-au impus ca realitati
incontestabile. Procesul aparitiei lor trebuie privit in stransa
corelatie cu aparitia si dezvoltarea parlamentarismului, deci cu
ideea de reprezentare in viata publica. In ansamblul institutiilor
unei societati cele mai apropiate pot fi considerate statul si
partidele polititce care desigur nu trebuie confudate.
Cuvântul partid provine din latină pars, "parte, direcţie", la modul general o
asociere de persoane care împărtăşesc opinii şi perspective politice, sociale
şi economice asemănătoare şi care doresc să dobândească influenţă în sfera
statală. În acest sens, au existat partide ca formaţiuni mai mult sau mai puţin
bine conturate înca de pe vremea oraşelor-state de pe vremea antichităţii şi a
Romei republicane, precum şi în perioada mişcărilor politice şi religioase din
secolele XVI-XVII. Dezvoltarea partidelor moderne ca structuri stabile şi
bine organizate s-a petrecut pe parcursul secolelor XVIII-XIX, sub influenţa
exemplelor politice din Anglia, unde formaţiunile 'tory' şi 'whig' s-au distins
în secolul XVIII ca fiind nişte structuri destul de stabile, cu luări de poziţie
decise şi alternând la putere (sistem bipartidist). Grupări partinice mai bine
conturate s-au dezvoltat pe parcursul luptelor de independenţă americane şi a
Revoluţiei Franceze, mai apoi şi în mişcările constituţionale germane ale
"Vormärz-ului" (...). Obiectivul unui partid sau al unei asocieri de partide de
a obţine majoritatea parlamentară (partide de coaliţie, partide majoritare),
câştigând astfel puterea de a influenţa sfera politicului; adversarii din
parlament ai acestuia sunt partidele de opoziţie. Alternanţa la putere a
partidelor este una din premisele fundamentale ale vieţii constituţionale
moderne şi mai ales ale sistemului parlamentar. Atunci când un partid
pretinde a fi singurul care dă glas adevăratelor dorinţe ale poporului sau se
consideră a face el singur parte din elita politică, se poate ajunge la un sistem
monopartidist (de ex. în dictaturi). (...) Cu toate că partidele au un rol de
bază, definitoriu în viaţa constituţională, în majoritatea statelor ele nu sunt
încadrate în Constituţie, pentru că deputaţii şi senatorii sunt consideraţi prin
textul fundamental a fi reprezentanţi ai poporului, şi nu ai unui partid anume.
Doar în Constituţia Germaniei şi într-o oarecare măsură şi în cea a Marii
Britanii ele sunt recunoscute în mod oficial.
O tipologie de partid se orientează după criterii precum organizarea,
obiectivele politice, structura membrilor şi funcţia politică. Tipuri de partid
care se definesc prin modul în care sunt organizate sunt de ex. partidele de
cadre şi de masă. Pentru partidele ideologice, de interese şi de program,
obiectivele politice au o pondere covârşitoare, în timp ce în cazul partidelor
populare şi de clasă, structura membrilor este cea care dă tonul. Din punct de
vedere al funcţiei pe care o ocupă acestea în diferitele sisteme politice
distingem între partide de stat şi partide democratice. În realitate găsim însa
multe partide care întrunesc mai multe din caracteristicile enumerate mai
sus, acest lucru fiind valabil mai ales în sistemele democratice (...).            În
Evul Mediu formaţiunile politice respective erau compuse, îndeosebi, dintr-
un grup restrâns, adesea ocult, format din exponenţi ai ierarhiei sociale laice
şi religioase, reprezentanţi ai noii clase aflată în ascensiune, care se luptau
fiecare împotriva altuia, sau toţi laolaltă împotriva monarhului absolutist sau
Papei. Însa, aceste formaţiuni politice incipiente nu pot fi socotite înca
partide politice în sensul modern al cuvântului. Noua clasă socială,
burghezia, a intuit cu o deosebită claritate rolul şi funcţia socială ale
partidelor politice, văzând în ele instrumente de luptă împotriva
feudalismului şi a absolutismului monarhic, ca şi împotriva pretenţiilor
nobilimii de a- şi întari dominaţia. Conştientizând funcţia socială a
partidelor, burghezia a făcut pasul următor: şi-a îmbracat interesele şi
aspiraţiile de clasă într-o haină ideologică şi a făurit programe revoluţionare
pentru a le impune prin formele luptei parlamentare. Din acest moment, se
poate spune că procesul formării partidelor politice, reflectând condiţiile
social-istorice în care s-a fermentat, a intrat în faza finală. Revoluţia
burghezo-democratică din 1848 a grăbit în Europa făurirea statelor naţionale
şi odată cu acestea, întarirea instituţiilor democratice. Pe această baza
generoasă, partidele şi moderne şi-au desăvârşit în scurtă vreme fizionomia,
fiind instituţionalizate ca segmente importante ale sistemului politic.
Partidele moderne s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor
moderne, de fapt, au rezultat dinlăuntrul acestora, ca fracţiuni sau aripi. În
ceea ce priveşte noţiunea de formaţiuni sau forţe politice, trebuie remarcat
faptul că dreptul constituţional a împrumutat din vocabularul sociologiei
politice sau al politologiei anumiţi termeni, proprii acestor ştiinţe, pentru a
defini noţiunile respective, ţinând seama de faptul că acestea reflectă, în
special, realităţi sociologice şi fenomene politice. Din această perspectivă,
într-o accepţiune destul de largă, expresia „ forţe politice ” desemnează un
ansamblu de fenomene sociologice şi politice care au caracteristica esenţială
de a situa individul în anumite raporturi cu puterea politică. Din punct de
vedere instituţional, prin forţe politice se înteleg partidele politice şi
organizaţiile sociale care acţionează în vederea înfaptuirii anumitor obiective
programatice şi care au vocaţia de a determina sau influenţa cursul
evenimentelor social politice. Din punct de vedere al dreptului
constituţional, cele mai importante forţe politice şi sociale, care se revendică
a fi, fiecare, un corp intermediar sunt: partidele politice, asociaţiile sau
organizaţiile sindicale şi grupurile de presiune. Ele sunt indispensabile
pentru funcţionarea unui regim politic domocratic. Conţinutul activităţii
acestora şi caracterul lor diferă însa în funcţie de tipul de regim politic:
democratic sau autoritar, tiranic.  În toate ţările socialiste au existat partide
politice, uniuni sindicale, asociaţii profesionale, culturale, chiar şi religioase,
dar toate aceste corpuri intermediare au fost simple instrumente de
manipulare a cetăţenilor, menirea lor fiind de a înregimenta ideologic şi
politic masele de cetăţeni şi de a contribui la guvernarea ( dominarea )
acestora de către o elită de conducere care a acaparat întreaga structură
piramidală a puterii şi a folosit-o în propriul său interes. 
În sens strict partidele politice exista de cel mult un secol si jumatate.
Termenul de partid a fost folosit si pentru a desemna „factiunile” ce divizau
cetatile antice, clanurile Evului Mediu si cluburile deputatilor din
ansamblurile revolutionare, comitetele care pregateau alegerile censitare în
monarhiile constitutionale.
Daca acum fenomenul reprezentativ se fundamenteaza pe fenomenul
partizan, într-o prima etapa acesta din urma a fost o consecinta a
fenomenului reprezentativ. Reprezentarea la început nu a tinut de
fenomenele democratice, ci doar de o necesitate de a limita puterile
suveranului. Partidele apar printre reprezentanti la nivelul parlamentului ca
niste grupari neclar structurate, adesea oculte, capabile sa promoveze
anumite interese, sa exercite anumite presiuni ca sa obtina un avantaj,
grupari care aveau un caracter provizoriu. Ele se apropiau mai mult de
notiunea moderna de grup de presiune decât de cea de partid politic.
Începând cu prima jumatate a sec. al XIX-lea, partidele s-au cristalizat
în diferite forme organizationale, devenind organele esentiale ale vietii
politice. Vorbind de aparitia partidelor moderne în Anglia, SUA si Franta
pornim de la axioma lui Xenopol De fiecare data când opinia publica este
pusa în fata marii lor probleme de baza, ea tinde sa se cristalizeze la doi poli
opusi – bipartidism.
În cadrul acestei probleme avem trei momente:
1. primordialitatea engleza – fenomenul partizan devine partid politic
2. fenomenul partizan si partidele politice în SUA
3. experienta istorico-politica franceza în partidism
1. Primordialitatea engleza
Procesul aparitiei partidelor politice moderne are trei radacini, nu
esentialmente diferite, impunând o coloratura specifica. Debutul sau a fost
marcat de convocarea parlamentului de catre regele Carol I Stuart, în 1640,
fiind urmat de un razboi civil sângeros între sustinatorii regelui (cavalerii) si
tabara parlamentara (capetele rotunde). În cele din urma, tabara parlamentara
va iesi victorioasa, monarhia va fi înlaturata (1649) si se va instaura
"republica" (Commonwealth), apoi protectoratul, avându-l în frunte pe
Oliver Cromwell. Între 1648-1688, când se realizeaza Revolutia glorioasa,
se desfasoara lupta pentru putere si definitivarea a doua tabere, pe de o parte
urmasii Capetelor rotunde, ai învingatorilor din 1688, anume Wigs, pe de
alta parte, mostenitorii
Cavalerilor, învinsilor din 1688, Tories. Lupta politica va dura pâna în 1832,
când
se va metamorfoza, în sensul definirii unui raport de forte mai pregnant.
Cele doua
partide vor defini urmatoarele pozitii si componente de forta:
a. Tories – partizani ai Regelui, ai monarhiei absolute de drept divin, ai
rânduielilor sociale si politice evidente, reprezentau marea proprietate
funciara, protectionisti.
b. Whigs – în opozitie cu Tories, sustineau Parlamentul bicameral de larga
reprezentare, a claselor suprapuse, burghezia, bancherii, industriasii.
Înalta burghezie, prin Camera Comunelor si aristocratia prin Camera
Lorzilor. Whigs erau partizanii unui parlament adept al liberalismului, apara
drepturile Parlamentului amenintat de tendintele absolutiste ale lui Carol I,
în felul acesta reprezinta nu doar partide distincte ci o forma definitorie
pentru regimul democratic.
În Anglia fenomenul partizan dupa 1688 si pâna la 1832 a facut
posibila nasterea a doua partide politice. Whigs reprezinta primul grup
politic care se opune legitimitatii traditionale, în care predomina monarhia
absoluta de drept divin, pe care o respinge.
Dupa 1832, conform Reform Act, se coboara censul, se mareste numarul
votantilor la 7% din populatia adulta, dar ramâneau în afara drepturilor
politice taranii, patura inferioara, femeile. Francois Borella vorbeste de un
evolutionism britanic al partidelor engleze, urmarind strict cifrele, în 1832
7% din populatie avea drept de vot, 1867 se ajunge la 16% din populatia
adulta, între 1884-1885 gradual se ajunge la 28%, în 1918 obtin drept de vot
toti barbatii peste 21 de ani si toate femeile peste 30 de ani, ceea ce mareste
corpul de alegatori la 74%, iar dupa miscarea feminista femeile obtin un
tratament politic egal cu al barbatilor, ceea ce înseamna de fapt nu doar vot
universal ci si dezvoltarea bazei pentru partidele politice.
Comitetele electorale britanice au jucat un dublu rol: au asigurat
înregistrarea cetatenilor, care dobândeau progresiv dreptul de vot si au
selectionat si sustinut candidatii. Comitetele electorale au aparut dintr-un
impuls dat de deputati, pentru ca acestia sa fie realesi trebuiau sa mentina
legatura cu electoratul.
La nivelul parlamentului s-a trecut progresiv de la grupurile
parlamentare bazate pe criteriul provenientei geografice sau locuri de
întâlnire, la grupuri bazate pe ideologie comuna.
În momentul în care s-a stabilit o coordonare permanenta între grupul
parlamentar si comitetele electorale putem vorbi de un partid veritabil.
2. Partidele politice în SUA
Perioada Razboiului de independenta SUA gaseste doua tabere într-o
lupta partizana. Aparitia partidelor politice în SUA are la baza o multitudine
de motivatii si obiective, în principal statutul de colonie sub aspect
economic. Razboiul de eliberare porneste de la Revolta ceaiului, sub forma
de boicot economic. În timpul razboiului apar atitudini tinând de mijloacele
de lupta, de persistenta si insistenta, exista grupari diferite privind mijloacele
ce au în vedere:
- noul regim si Constitutia,
- problema uniunii si a drumului de urmat,
- problema implicarii SUA în marile probleme continentale si mondiale.
Dupa obtinerea pe calea armelor a independentei în Executiv apar
clivaje între monarhisti si republicani, apar nucleele unor viitoare partide
politice, pe de o parte Loialistii în jurul lui Hamilton, pe de alta,
Republicanii în jurul lui Jefferson.
Aparitia partidelor în SUA are doua radacini: pe de o parte una provenind
din conceptiile diferite privind guvernarea în Executiv, pe de alta, din
realitatea sociala a tarii.
În Statele Unite miza prezidentiala jucata între lideri ce cauta sprijin
pentru a fi alesi a contribuit decisiv la geneza partidelor. Sistemul
conventiilor partidelor la fiecare nivel pentru a alege candidatii si sistemul
conventiei nationale pentru alegerea candidatului la alegerile prezidentiale,
devine mai putin democratic deoarece la nivel municipal el presupune
alegerea candidatilor de catre electori însisi, la celelalte nivele fiind vorba de
un sistem de reprezentanti bine controlat de partid, prin intermediul unor
politicieni profesionisti – boss, veritabili antreprenori electorali. Acest sistem
face ca partidele sa piarda rapid aspectul ideologic, ele devenind adevarate
masini electorale.
3. Experienta politico-istorica franceza în partidism Daca revolutia engleza
pune problema legitimitatii puterii si n-o rezolva în mod democratic, daca
experienta americana rezolva brutal problema legitimitatii, lasând loc apoi
unui liberalism dus la extrem, specificul Frantei în sistemul partidelor
politice este ghilotina publica, francezii nu s-au marginit la pragmatismul
alegerilor, ci au încercat sa defineasca masura în care reprezinta natiunea
exprimarea plenara a suveranitatii poporului. Suveranitate devine
cuvântul cheie. Revolutia franceza da nastere unui laborator constitutional si
politic, s-au transformat regimurile politice, organizatiile puterii, rolul
statului, problema societatii civile, locul bisericii, educatia moravurilor
economice. Apar cluburile care reunesc deputatii mai întâi pe criterii
teritoriale – clubul deputatilor bretoni, pentru ca mai apoi sa se reuneasca pe
criterii ideologice – clubul girondinilor sau clubul iacobinilor.
Partidele în sensul actual al cuvântului au aparut odata cu impunerea
sufragiului universal.

CAPITOLUL 4. ELEMENTE DE BAZA ALE

STRUCTURII PARTIDELOR POLITICE

Un partid nu este o comunitate ci un ansamblu de comunitati, o reuniune de

grupuri mici, diseminate de-a lungul tarii (sectii, comitete, asociatii locale)
legate prin institutii coordonatoare. Elementele de baza desemneaza
componentele organismului partizan.

4.1. ELEMENTELE CARE DETERMINA TIPUL STRUCTURII DE

BAZA

Tipul structurii de baza a partidelor dintr-un sistem politic depinde de mai

multi factori:
- structura statului;
- sistemul electoral;
- structura mass-media;
- cultura politica;
- structura economico-sociala,
- structura etnica;
- gradul de conturare al claselor sociale;
- gradul de constiinta de clasa al membrilor acestora.
Partidele imita structura de organizare a statului. Este vorba de:
- structura pe verticala a puterii: statele federale cunoscând în general partide
federalizate, ele însele (exemplu: SUA unde nu sunt 2 partide ci 102 partide,
fiecare partid fiind constituit dintr-o coalitie de organizatii statale si locale),
iar statele unitare cunoscând partide mai centralizate, descentralizarea
acestora depinzând de gradul de descentralizare a statului însasi;
- structura pe orizontala a puterii: partidele tind sa imite în organizarea lor
interna organizarea rezultata în stat din tipul separatiei puterilor practicat de
sistemul respectiv.
Sistemul electoral face ca partidele sa se structureze diferit la baza
(scrutinul proportional de lista încurajeaza sectiile, iar scrutinul majoritar
uninominal comitetele, având în vedere personalizarea votului si
notabilitatea ceruta candidatilor).
Mass-media sunt importante pentru partide, structura acestora influentând
nivelul structurii de baza a partidului: cu cât media sunt mai centralizate cu
atât mai centralizate devin partidele, candidând în teritoriu cu oameni de la
centru mai bine mediatizati, structurile de baza având un rol de legitimare nu
de decizie; daca media locale sunt influente, atunci rolul decizional al
structurilor de baza creste. Prezenta unor minoritati etnice sau nationale
grupate în anumite parti ale teritoriului determina existenta unor partide
regionale si a unor partide nationale.

4.2. ELEMENTELE STRUCTURII DE BAZA A PARTIDELOR

 POLITICE

a. Structurare administrativ-teritoriala: sectii sau filiale

b. Structurare electorala: comitete
c. Structurare economico-sociala: celula
d. Structurare paramilitara: militiile
a. Structurare administrativ-teritoriala
Partidul poate opta pentru o încadrare a aderentilor în functie de domiciliu si
urmând diviziunile teritoriale ale statului. (art.4 alin (1) din legea nr.
14/2003). Aceste elemente de baza ale partidului sunt numite sectii sau
filiale.
Sectia este o inventie socialista, tipica partidelor de masa, adoptata de
celelalte partide datorita caracterului sau permanent care asigura o
propaganda continua.
Sectia este:
- permanenta, deschisa, cautând sa faca aderenti,
- presupune o arie mai larga de actiune, cautând sa se apropie de electorat;
- presupune organizare interna precisa, poate avea subdiviziuni interne
(organizatiile de imobil din partidele socialiste din Germania si Austria);
- poate reproduce la nivel local structurile centrale de conducere ale
partidului.
b. Structurare electorala
Partidele de cadre sau cele electorale se organizeaza în vederea mobilizarii
electorale, nefiind partide de integrare a aderentilor în vederea unei educatii
morale sau politice subsumate unei ideologii. Structura lor va fi dependenta
de procesele electorale. Acest tip de structura electorala se numeste comitet.
Comitetul este un grup restrâns, semipermanent si închis, care nu cauta sa-si
gaseasca noi membri, ci sa influenteze decizia opiniei publice sau a
electoratului, având activitate mai intensa în preajma alegerilor. Este un grup
de notabili, alesi datorita influentei lor sau un grup de personalitati alese de
catre grupurile de baza ale partidului. În primul caz suntem în fata unui
comitet direct, iar în al doilea caz în fata unui comitet indirect.
Un al treilea fel de comitet este cel al tehnicienilor electorali, „specialistii”
cum este cazul comitetelor electorale din SUA.
c. Structurare economico-sociala
Celula ca element de baza a structurii unui partid se sprijina pe o baza
profesionala reunind toti aderentii de partid care au acelasi loc de munca.
Acesta este modul obisnuit de organizare a partidelor comuniste. În cazul
celulei nu mai conteaza domiciliul aderentului, aceasta confera o arie
geografica mare, fara a implica un numar mare de aderenti.
Exista si celule locale, bazate pe criteriul domiciliului, dar acestea nu
sunt la fel de importante pentru partid. Celula de întreprindere asigura o
coeziune mai mare a aderentilor, o permanenta certa si o mai mare influenta
a conducerii asupra membrilor.
Celula este mult mai mica decât sectia, toti membrii se cunosc între ei si îsi
cunosc conducerea. Legea româna interzice constituirea de structuri ale
partidelor politice pe criteriul locului de munca – art. 4 alin. (2) legea
14/2003
d. Structurare paramilitara
Unele partide tind sa concureze cu statul si sa combata alte grupari
printro organizare de tip paramilitar. Art.3 din legea partidelor politice în
România interzice organizarea de activitati militare sau paramilitare.
Militia este un fel de armata privata ai carei membri sunt încadrati în mod
militar, supusi aceleiasi discipline si aceluiasi antrenament ca soldatii, sunt
îmbracati în uniforme si poarta insigne. Militiile sunt capabile sa defileze în
cadenta, precedati de drapele. Militiile pot combate un adversar prin arme si
lupta fizica, dar membrii ramân civili.

4.3 NIVELE DE ORGANIZARE A PARTIDELOR POLITICE

Partidul are mai multe nivele de organizare in functie de numarul

de membri si de influenta electorala. In privinta raportului cu
membrii partidul politic apare ca o conventie care stabileste cat
de stransa este relatia dintre partid si individ.
Primul nivel al participarii la viata politica este constituit
de electorat. Electorii reprezinta forma cea mai slaba de
atasament fata de partid, ei nu sunt juridic membri dar sprijina
partidul. Anumite partide cu influenta dispun de un numar de
persoane care isi pastreaza atasamentul indiferent de situatie.
Al doilea nivel este constituit de catre simpatizanti, acestia
nu sunt membri dar spre deosebire de electori participa la
reuniunile publice. Varsa ocazional sume de bani, sunt asumati ca
resure mediatice in functie de notorietatea lor – artisti, sportivi,
savanti.
Al treilea nivel este reprezentat de membri. Membrii sunt
persoane care juridic fac parte din partidele politice, varsa
periodic sume de bani numite cotizatii, aceasta fiind cea mai
stransa legatura cu partidul. Un partid isi formuleaza lista cu
membri in functie de cotizanti.
Un al patrulea nivel este reprezentat de militanti, adica acei
membri care isi dedica o parte din timp activitatilor de partid:
imprastie presa, scriu scrisorile si declaratiile, participa la
campaniile electorale. Dintre militanti sunt selectionati
functionarii care sunt platiti, in cazul partidelor de masa acestia
din urma sunt in mod obligatoriu militanti, iar in cazul partidelor
de cadre functionarii sunt specialisti. Totodata in cadrul
partidelor de masa functionarii aspira la ocuparea pozitiilor de
conducere.
Al cincilea nivel este reprezentat de conducere. Liderii de
partid sunt acele persoane care au dreptul sa reprezinte partidul
in raport cu tertii si cu statul si care determina strategia si
stabilesc tacticile partidului, dispun de autoritate institutionala
pentru a obtine acordul partidului in luarea deciziilor. Ei fac
parte din elita politica.

4.4. GRADE DE PARTICIPARE LA STRUCTURA PARTIZANA

a. Membri de partid
Orice asociatie partinică se sprijină pe angajamentul politic al cetăţenilor
faţă de un partid sau altul. S-a dovedit totuşi că structura socială a bazei de
membri ai unui partid nu oglindeşte structura populaţiei. În cazul tuturor
partidelor (...), femeile şi muncitorii au o reprezentare sub-proporţională.
Această situaţie s-ar denatura şi mai mult în defavoarea grupărilor sus-
numite, dacă am face o clasificare pe criteriul bazei formale de membri şi a
activităţilor politice din interiorul partidelor. În ceea ce priveşte compunerea
partidelor, majoritatea membrilor aparţin de stratul superior al clasei medii
(...). Problema reprezentativităţii deficitare a unora dintre componentele
sociale nu ar trebui însa exagerată. Trecând cu vederea faptul că partidele
populare sunt nevoite să-şi ia în considerare baza de alegători, concepţiile şi
interesele unui partid nu sunt determinate neapărat şi în nici un caz în
exclusivitate de poziţia socială a membrilor săi . Notiunea de membru de
17

partid este foarte vaga. Calitatea de membru a unui partid politic se

dobândeste prin aderarea la principiile si valorile afirmate de catre un partid
politic. În interiorul unui partid politic se gasesc mai multe categorii de
membri, formând o serie de cercuri concentrice în interiorul carora
17 [Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie,
Bonn BpB 1997]
solidaritatea partizana devine din ce în ce mai puternica. Exista mai multe
grade si mai multe tipuri de participare la structura partizana.

b. Militantii
Militantii sunt cei cercul cel mai activ, al partidului, lucrând pentru acesta în
mod constant. Militantii formeaza în partidele de masa un comitet în cadrul
sectiei, în timp ce în cazul partidelor de cadre notiunea de militant se
confunda cu cea de membru de partid.
c. Aderentii
Notiunea de aderent capata sens pentru partidele organizate în sectii. Este
aderent cel care semneaza un buletin de adeziune si plateste regulat o
cotizatie. Cercul lor este mai larg decât cel al militantilor.
d. Simpatizanti
Simpatizantul este un individ care face propaganda partizana, fara a
intentiona neaparat aceasta, el nu este aderent, dar face din votul sau o
chestiune publica influentând prin acest fapt cursul politic. El este legat de
partid nu printr-o legatura oficiala ci printr-o legatura subiectiva, ideatica sau
sentimentala.
Extinderea educatiei de masa, extinderea influentei media, reorientarea
educatiei tinerelor generatii catre negarea comunitarismului traditional,
slabirea legaturilor familiale, uniformizarea informatiei, a temelor si a
mizelor fac ca legaturile de simpatie cu un partid sa fie din ce în ce mai
slabe.
e. Alegatori fideli
Aceasta categorie îi reprezinta pe cei care dau votul lor unui anumit partid,
fara a face cu necesitate din aceasta optiune o chestiune publica. Masa lor
este usor de determinat prin sondaje ce respecta secretul identitatii
respondentilor. Unii sunt alegatori fideli, care dau votul lor în mod constant
unui singur partid, altii sunt alegatori care penduleaza de la un partid la altul,
formând un fel de electorat volatil, pe care toate partidele încearca sa-l
capteze. Partidele trebuie în mod evident sa-si fidelizeze electoratul prin
ideologie si programe ferme.
4.5. Trasaturile structurii partizane
Structura partizana este constituita pe baza liberei asocieri. Natura voluntara
a asocierii partizane are consecinte structurale importante:
- majoritatea membrilor nu sunt inclusi în aparatul birocratic al partidului
astfel, structurile sunt mult mai suple, iar distribuirea competentelor între
diversele nivele structurale este mai imprecisa;
- structura interna a partidelor politice este influentata superficial de ordinea
juridica (libertatea politica pare sa implice nereglementarea partidelor
politice);
- partidele suporta o tensiune intensa între cerintele democratiei interne
revendicate de baza si cerintele eficientei revendicate de centru, mai ales în
perioada în care partidul se afla la guvernare.
-Structura partidului trebuie sa fie durabila. Structura partizana trebuie sa fie
capabila sa depaseasca speranta de viata a fondatorilor sau conducatorilor sai
momentani. Durabilitatea nu exclude ca un partid sa fie creat în jurul unui
om sau grup , dar impune ca structura sa fie suficient de independenta pentru
a supravietui disparitiei liderului sau parintilor fondatori. Partidul trebuie sa
se institutionalizeze, sa suporte un proces de transformare în cadrul caruia
organizarea sa-si piarda caracterul instrumental, transformându-se în scop în
sine.
-Structura partidului trebuie sa fie suficient de complexa. Pentru a fi în
prezenta unui partid organizarea trebuie sa fie diseminata în teritoriu si
coordonata de un centru de comanda. Nu poate fi considerata un partid o
organizatie care nu are nicio structura la nivel local.
-Structura partizana este o structura concurentiala. Partidul nu poate exista
decât în concurenta cu alte partide si este o structura de concurenta interna.
Cazul partidelor comuniste – acestea devin la baza un fel de sindicate
muncitoresti, iar la vârf putere publica subordonata total statului.
-Structura partizana trebuie sa fie flexibila, adaptabila si capabila de a se
integra în sistem. Partidele trebuie sa aiba o structura complexa si flexibila,
partidele rigide nerezistând timp îndelungat datorita modificarilor din
societate. Structura interna a partidului nu trebuie sa fie o structura
birocratica, este necesara o structura informala, flexibila, deschisa,
personalizata, cu o capacitate mare de adaptare. Partidul constituie un sistem
de aliante al unor substructuri si intracoalitii, ceea ce face ca structura sa
trebuiasca sa fie rezumatul negocierilor permanente între aceste grupuri
orientate ideologic, geografic, economic. Structura trebuie sa fie capabila sa
ofere stimulente colective si individuale membrilor sai. Fara aceasta nu este
capabil sa-si creeze fidelitatea membrilor sai, fidelitatea necesara
caracterului durabil, si nici sa creeze si sa pastreze elitele necesare eficientei
sale electorale si guvernamentale. Aceste stimulente pot fi colective,
adresându-se diviziunilor sale interne diferentiate în functie de pozitia
sociala, starea economica, specificul regional, originii etnice, sexului,
vârstei. Stimulentele colective sunt simbolice, dar si materiale sau
normative.
Un partid care nu reuseste sa puna în functiune un sistem eficient de
recompense este un partid perdant, pe cale de disparitie.
-Structura partizana trebuie sa fie electoral eficienta.
Ea este dominata de vointa conducatorilor de a accede la exercitiul puterii,
singuri sau în alianta, pe baza votului electoratului, atât la nivel central cât si
la nivel local.
Partidul îsi adapteaza structura testului electoral, nu se mai bazeaza pe
un program ideologic ci pe un program mobil, suplu, capabil sa mobilizeze
alegatorii cu conceptii politice diferite. El nu se mai bazeaza pe aderenti ci
pe tehnicieni.
Structura partizana trebuie sa guvernamental eficienta. Odata trecut
testul electoral partidul trebuie sa fie guvernamental eficient. Structura
partizana trebuie sa fie capabila sa produca si sa selecteze personalul de
conducere pentru posturile guvernamentale, sa construiasca programe si
politici publice, sa controleze si sa coordoneze organele guvernamentale.
Daca partidul nu are forta necesara acestei alimentari a statului cu impuls
politic consistent, daca nu este capabil sa atraga sau sa formeze elitele
necesare, atunci el va pierde viitorul test electoral.
-Structura partidului trebuie sa fie o structura de putere si o structura de
formare de personal, o structura deschisa aderarii, o structura capabila sa
înlocuiasca generatiile politice la timp si în mod eficient.

4.5 PARTIDELE, INTRE "STAT" SI "POPOR"

Partidele nu sunt singurii actori din sistemul intermediar. Ele îsi împart
sarcina de mijlocire a intereselor şi de formare a voinţei politice cu
asociaţiile, iniţiativele civile şi mişcările sociale, acestea din urmă fiind mai
mult decât simpli agenţi pasivi de mediere (...), ele fiind »medii şi factori« în
cadrul procesului de comunicare. Totuşi, numai partidelor le revine »un rol
dublu«, legitimat prin alegeri. »În loc să se 'apropie' de stat, aşa cum o fac
celelalte instituţii intermediare care reprezintă opiniile şi interesele
poporului, partidele duc aceste opinii şi interese 'în interiorul' statului,
ocupându-se de formarea voinţei generale în cadrul organismelor
constituţionale statale. (...) În acest scop, partidele politice rezolvă o
problemă de comunicare comună tuturor democraţiilor pluraliste
reprezentative, între diversitatea societăţii şi idealul unităţii statului.« Acest
statut 'colorat', amestec între libertate şi supunere, care conferă partidelor —
în mod particular, independent de organismele statale — rangul de organ
constituţional, este menit să creeze o situaţie în care ele »nu sunt prinse într-
atât în instituţia statală încât să-şi piardă legătura cu societatea, şi în care
conducerea partidului nu se izolează de membri într-atât încât să piardă
legătura cu diversitatea de opinii şi interese din societate«. Partidele sunt
aşadar entităţile care trebuie să menţină în mişcare »circuitul comunicării
politice« între organele statului şi opinia publică, între »formarea voinţei
poporului« şi »formarea voinţei statale«, problema nefiind »dacă partidele
fac parte din societate sau din stat ci în ce măsură se pot integra ele în
ambele structuri«. Nici un alt actor de pe scena politică democratică nu are o
funcţie de comunicare atât de importantă ca cea deţinută de partide.
4.6 RESURSELE PARTIDELOR POLITICE

Prima resursa a unui partid este sigla sa (da

recognoscibilitate unui partid politic si asigura publicul asupra
valorilor, principiilor, si actiunilor pe care acel grup le
promoveaza). Cea de a doua resursa este data de bani care
asigura in conditii concurentiale capacitatea unui grup politic de
a raspunde exigentelor electorale. Banii nu sunt o resursa public
recunoscuta, datorita suspiciunii de coruptie. Problema coruptiei
si a clientelismului politic a adus in discutie modalitatile de
control asupra finantarii partidelor politice, finantare care nu
este in mod absolut transparenta. Numarul de membri reprezinta
o a treia resursa a grupurilor politice. Orice partid isi afirma in
mod public numarul de membri pentru a demonstra propria
capacitate de mobilizare. In functie de tipul de partid raportul
numar de membri finantare variaza. In cazul partidelor de cadre
finantarea actiunii politice se realizeaza prin obligatia de a plati
un cuantum din veniturile pe care le au toti demnitarii si
functionarii publici ce apartin acelui partid. In cazul partidelor
de masa finantarea se face pe baza de cotizatie. Cu cat numarul
de membri este mai mare cu atat fondul banesc creste.
Competenta este o alta resursa a partidelor politice si
consta in capacitatea partidelor de a atrage tehnicieni pentru
rezolvarea unor anumite probleme si pentru elaborarea anumitor
politici publice coerente. O a cincea resursa este informatia care
presupune atat accesul privilegiat la informatiile necesare pentru
maximizarea competentei cat si capacitatea partidului de a oferi
partenerilor si mass- mediei informatii specifice.
 Toate resursele precedente pot fi utilizate in masura in care
partidul dispune de capacitatea de a se relationa la institutiile
publice si private si de a crea retele de comunicare.
Combativitatea este „resursa ceror fara de reurse ” si are
doua forme: promovarea liniei morale si promovare violentei de
limbaj si fizice.
Alte doua resurse sunt imaginea grupului si sustinerea
electorala.

CAPITOLUL 5: SISTEMELE DE PARTIDE

5.1 CONSIDERAŢII GENERALE

Până acum ne-am întrebat care sunt elementele definitorii pentru un

partid ce tipuri de partide distingem şi care sunt funcţiile îndeplinite de
partide în cadrul sistemului politic. Am presupus astfel că există mai multe
partide, un sistem de partide. Pentru că doar astfel definiţiile, tipologiile şi
funcţiile descrise au un sens. Doar în societăţile pluraliste, libere şi
democratice pot exista partide ca cele pe care le-am descris. "Partidele de
stat" din dictaturi sau partidele marxist-leniniste, partidele unice, din statele
socialiste sunt construite pe un cu totul alt model, acestea netrebuind să facă
faţă concurenţei nici unui alt partid. Are sens să vorbim despre partide doar
dacă acestea funcţionează în cadrul unui sistem de partide concurente.
Atunci când un partid monopolizează procesul de formare a voinţei politice
sau când nu există decât un singur partid, concurenţa nu poate exista.
Conceptul de sistem monopartidist este în fond o contradicţie în termeni. În
genere, ştiinţa deosebeşte între sistemul bipartidist şi cel multipartitidist.
Sistemul bipartidist nu presupune însa existenţa doar a două partide; prin
acest concept întelegem că în sistemul politic al unui stat alte partide nu
joacă nici un rol: nici la guvernare şi nici în opoziţie. Faptul că într-un stat se
cristalizează un sistem bipartidist sau multipartidist depinde de tradiţie, de
aspecte socio-culturale, instituţionale, socio-economice şi confesionale.
Astfel, societăţile mai puţin omogene şi cu praguri de selecţie reduse
favorizează constituirea unui sistem multipartidist. Sistemele bipartidiste
sunt considerate a fi "sisteme concurenţiale", iar cele multipartidiste,
"sisteme consensualiste". Într-un "sistem concurenţial" (precum cel al Marii
Britanii) domină "principiul majorităţii", în "sistemele consensualiste" (vezi
Elveţia) sunt luate în considerare foarte multe interese, astfel încât nu se
poate ajunge la formaţiuni majoritare. Cea mai raspandita clasificare a
sistemelor de partide distinge: partidul unic, bipartitismul si mutipartitismul.
Bipartitismul se inscrie in cadrul democratiei pluraliste si liberale. El ofera
cetatenilor o alegere clara si suficienta iar la nivelul puterii o majoritate neta.
Bipartitismul presupune acordul celor doua partide asupra problemelor
fundamentale ale societatii. El poate functiona normal numai daca este sigur
ca un partid nu va profita de perioada cat guverneaza pentru a schimba
regimul politic. Se practica in Marea Britanie si in Statele Unite ale
Americii.
Multipartitismul este forma frecvent folosita in democratiile pluraliste si
liberale. La nivelul alegatorilor ofera fiecaruia o alegere mai larga si mai
bine adaptata la gama opiniilor ce pot exista intr-o societate. La nivelul
puterii are efecte diferite in functie de modalitatiile de practicare. Pentru
constituirea echipei guvernamentale, de regula, sunt necesare coalitiile de
partide. Deseori insa multipartitismul antreneaza instabilitate
guvernamentala. Partidele politice reprezinta o realitate a vietii politice
moderne. Totodata ele reprezinta unul din criteriile de clasificare a statelor in
totalitare sau democratice. Daca pentru primele caracteristic este partidul
unic de obicei de tip comunist, pentru statele damocratice se poate observa
o mare diversitate doctrinara, partidele fiind liberale, conservatoare, social-
democrate, crestin -democrate, uneori chiar socialiste si comuniste.
In Romania se poate observa un fenomen original: numarul mare de
partide de diferite orientari doctrinare., ceea ce nu reprezinta neaparat un
lucru rau. Se poate spune ca fenomenul se datoreaza lipsei libertatii de
exprimare din perioada comunista, imposibilitatii de intarire a structurii
centrale a partidelor datorate divergentelor de opinii, proastei legislatii in
domeniu dar si experientei perioadei de tranzitie spre o societate
democratica. Pe de alta parte numarul mare de partide poate semnifica
incapacitatea sistemului de a se institutionaliza,ceea ce este un factor negativ
in procesul de democratizare18.
3. Un lucru este cert: partidele politice reprezinta una dintre
cele mai importante castiguri ale democratiei din
Romania, desi lupta pentru putere dintre aceste nu se
duce mereu in limitele legii sau nici ale bunului simt.
Sistemul mono şi pluripartidist

18 IOAN MORARU, Drept constitutional si instituti politice, ed.Actami, Bucuresti, 1998

 
      Din punct de vedere al numărului partidelor existente pot fi distinse
convenţional:
a. sistemul partidului unic (monopartidismul);
b. sistemul bipartidismului;
c. sistemul pluripartidismului;
d. sistemul pluripartidismului în care partidele politice gravitează în jurul
unui partid politic dominant.
 
5. 2 SISTEMUL PARTIDULUI UNIC
 
      Acest sistem se caracterizează prin existenţa unui singur partid care este
constituit şi funcţionează legal ca partid de guvernământ. Motivul lipsei altor
partide poate fi foarte diferit: interzicerea expresă prin Constituţie a
înfiintarii altor partide sau enumerarea limitativă a condiţiilor în care se
poate exercita dreptul de asociere, suspendarea sau scoaterea în afara legii a
unor partide, unificarea mai multor partide într-un singur partid, etc.
      În sistemul constituţional românesc socialist, singura prevedere
constituţională referitoare la partidul politic era cea referiroare la unirea
celor „ mai înaintati şi conştienţi cetăţeni” în partidul comunist. Este
adevărat că art. 27 din Legea fundamentală recunoştea dreptul de asociere în
organizaţii sindicale, cooperatiste, de tineret, de femei, social-culturale, în
uniuni de creaţie, asociaţii ştiinţifice, tehnice, sportive, precum şi alte
organizaţii obşteşti, paritdul politic fiind considerat din punct de vedere
juridic o organizaţie oşteaască, dar nu a existat o lege care să reglementeze
modul de organizare şi funcţionare a partidelor politice. Pe de altă parte, art.
26 din Constituţie proclama solemn rolul conducător în societate al
partidului comunist, precum şi prerogativa acestuia de a îndruma activitatea
organelor de stat.
      Partidul unic este prin definiţie un partid totalitar, care acaparează
întreaga putere în stat, converteşte conştiinţele membrilor săi la anumite
precepte demagogice prin inocularea forţată a ideologiei sale.
      În condiţiile actuale, când sistemul partidului unic a fost sfărâmat, cel
puţin în Europa, viciile sale teoretice şi abuzurile politice comise în numele
său pentru implantarea lui în practica şi conştiinţa socială, ies la iveală de la
sine: partidul unic s-a identificat cu statul, devenind un Partid-Stat, liderii săi
– unii dintre ei persoanlităţi politice cu calităţi incontestabile – au fost
zeificaţi; activiştii săi, au devenit funcţionari guvernamentali, magistraţi,
parlamentari iar membri săi de rând au constituit o masă de manevră,
aderenţa lor la ideologia dominantă fiind condiţionată în marea majoritate a
cazurilor, de nevoia naturală de conservare umană.
      Sisteme de partide unice au existat în toate ţările socialiste, cu toate că în
unele dintre ele pe lângă partidul unic marxist – partid având rol conducător
şi coordonator al tuturor formaţiunilor politice, sindicate, asociaţii sau ligi
culturale, sportive, etc., consfinţit în constituţie – s-au menţinut o serie de
partide politice ( în fosta RDG, Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia, China,
ş.a. ). 
5.3 SISTEMUL BIPARTIDIST
 
      Este sistemul în care puterea politică este disputată electoral ( democratic
) de către două partide având baze sociale şi forţă politică echivalente. Nu
contează dacă alături de acestea, există şi alte forţe politice, mai mult sau
mai puţin semnificative. Un asemenea sistem a fost tradiţional în România
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până în 1948 ( mai întâi şi -au
disputat opţiunile electoratului, Partidul Conservator şi Partidul Naţional-
Liberal, apoi, după ieşirea de pe scena politică a Partidului Conservator, în
variantele sale organizatorice, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul
Naţional-Liberal ).
      În doctrina constituţională se consideră că acest sistem este rigid dacă
cele două partide politice sunt bine structurate din punct de vedere
organizatoric şi al disciplinei de partid - caracteristică foarte importantă
pentru succesul unor iniţiative parlamentare – sau simplu, dacă partidele nu
pretind o disciplină strictă în ceea ce priveşte exprimarea votului
parlamentar şi tolerează existenţa unor fracţiuni de partid – cu efecte
dezastruoase pentru procesul legislativ sau chiar pentru funcţia de control al
parlamentului asupra activităţii guvernamentale. Acest sistem având meritul
de a favoriza un echilibru în viaţa politică prin succesiunea celor două
partide de guvernareeste astăzi clasic ilustrat de către Statele Unite ( Partidul
Democrat şi Partidul Republican ) şi Marea Britanie ( Partidul Laburist şi
Partidului Conservator ). 
5.4 PLURIPARTIDISMUL
 
      Se numeşte sistem pluripartit, sistemul în care există mai multe partide
cu forţă aproximativ egală care îsi dispută, în funcţie de opţiunea
electoratului, locul şi rolul de partid de guvernământ. Caracterul de
pluripartit nu este deci conferit de simpla existenţă a mai multor partide.
Esenţial este ca acestea să fie aproximativ la fel de puternice. Alături de
aceste partide pot exista alte numeroase formaţiuni politice mai mici
reprezentate sau nu în parlament. Practic, acestea nu au acces la exercitarea
puterii deoarece nu au o bază socială largă.
      În funcţie de rezultatul alegerilor, unul dintre partidele care conferă unui
sistem politic caracter pluripartid, devine partid de guvernământ, ocupând în
acelaşi timp majoritatea locurilor în parlament. Alături de aceste partide pot
exista alte numeroase formaţiuni politice mai mici reprezentate sau nu în
parlament. Practic, acestea nu au acces la exercitarea puterii deoarece nu au
o bază socială largă.
      În funcţie de rezultatul alegerilor, unul dintre partidele care conferă unui
sistem politic caracter pluripartid, devine partid de guvernământ, ocupând în
acelaşi timp majoritatea locurilor în parlament. Alteori, când rezultatul
alegerilor nu permite formarea unui guvern monocolor, se încheie alianţe
politice între partide politice, acestea propunând membri în Guvern din
rândul lor sau dintre simpatizanţi. Acest sistem favorizează disputa
electorală între partide, obligându-le la permanenta adaptare a programelor
lor politice la cerinţele sociale ale electoratului, la un efort permanent pentru
a- şi spori credibilitatea. Pe de altă parte, cetăţenii au posibilitatea de a alege
cel mai bun partid politic. Dapartajării între partide îi corespund
diferenţierea electoratului în funcţie de aderenţa lor la un anumit partid. În
acest fel, vom găsi un electorat stabil susţinând acelaşi partid, diferenţiat de
un alt electorat la fel de stabil dar care susţine alt partid. 
5.5 PLURIPARTIDISMUL ÎN CARE PARTIDELE
POLITICE GRAVITEAZĂ ÎN JURUL UNUI PARTID
DOMINANT
      Nu există o definiţie ştiinţifică referitoare la partidul dominant. Un partid
politic poate deveni dominant dintr-o multitudine de motive şi printr-o mare
varietate de modalităţi. Există şi un partid dominant în sistemele politice
totalitare şi pot exista dominante în sistemele politice democratice. Şi într-
un caz şi în altul suntem în prezenţa unui partid dominant, dar câtă diferenţă
este între ele!
      Dreptul constituţional nu a definit „partidul dominant”, împrumutând de
la sociologia politică sensul acestei noţiuni.
Dreptul constituţional va circumscrie însa aria de manifestare a partidului
dominant, oferindu-ne astfel calea de întelegere exactă a acestui concept.
Criteriul constituţional la care se face adesea apel este numărul de voturi
exprimate în cadrul unei campanii electorale în favoarea unui partid şi deci,
numărul de mandate parlamnentare ce i se va atribui. Prin urmare, este sau
devine dominant un partid politic care prin doctrina sa (ideologia, prin
platforma electorală şi programul de guvernare, prin metodele de acţiune,
prin prestigiul liderilor săi, prin baza sa socială largă ) reuşeşte să- şi atragă
în mod durabil simpatia şi sprijinul electoratului.

5.6 STRUCTURA INTERNA A PARTIDELOR POLITICE

       Întrucât organizarea internă a partidelor este un element constitutuiv al

acestora, se consideră, convenţional, că structura lor internă arată gradul de
coeziune existentă între diferitele structuri de partid – de la celulele sau
organizaţiile de bază înfiintate în conformitate cu principiul teritorialităţii,
până la organismele conducătoare – la rigorile de disciplină impuse
membrilor de partid. În funcţie de aceste două elemente – coeziunea între
structurile interne şi disciplina de partid – partidele  sunt împartite în două
categorii: partide organizate şi partide neorganizate. 

CAPITOLUL 6 CU CE PROBLEME SE CONFRUNTĂ

DEMOCRAŢIA PARTINICĂ?
Partidele sunt - după cum am aflat din cursurile precedente - indispensabile
pentru democraţia modernă. Mulţi se încumetă chiar să spună că o
democraţie modernă nu este posibilă decât sub forma de democraţie
partinică. Ca mediatori centrali între "popor" şi "stat", ele sunt
indispensabile, cu toate că ele nu îndeplinesc acest rol singure, ci împreună
cu asociaţii, iniţiative civile şi mai ales cu ajutorul mass-mediei. Totuşi,
partidele nu se bucură de prea multă popularitate. Atunci când cetăţenii unei
ţări sunt întrebaţi câtă încredere au în instituţiile politice ale statului,
partidele se află de obicei la urma preferinţelor lor. Este vorba aici de o
"animozitate faţă de partide". Ce se ascunde în spatele acestui concept şi
care sunt cauzele pentru care partidele sunt prea puţin bine văzute, despre
aceste lucruri vom vorbi în acest curs. În următorul text este vorba despre
unele dintre problemele puse în acest curs. Concluzia este că nu există nici o
alternativă la democraţia partinică, dar multe lucruri pot fi încă ameliorate.
La finele acestei pagini se află un al problemelor discutate.
6. 1 ANIMOZITATEA FATA DE PARTIDE
În pofida sau tocmai datorită importanţei pe care o au  partidele în
democraţiile moderne, deficitele democraţiei partinice nu trebuie trecute cu
vederea, fiind necesare reforme care să remedieze aceste deficite, aparent
inofensive. Mulţi cetăţeni nu înteleg suficient rolul pe care îl joacă partidele,
iar acest lucru îngreuneaza activitatea acestora. Sentimentul tradiţional de
aversiune are diverse cauze (...). Pentru o parte din opinia publică,
dezbaterile politice legitime dintre partide sunt considerate a fi simple
"scandaluri", iar faptul că miniştrii trebuie să facă neapărat parte dintr-un
partid sau altul este un fapt foarte disputat. Mulţi sunt de părere că un
"profesionist neutru" ar fi mult mai capabil să soluţioneze problemele care se
impun. Trebuie să avem însa în vedere faptul că nu există o delimitare strictă
între "profesionalism" şi "politicianism". Pentru că multiplele probleme şi
interese, de multe ori contradictorii şi care nu întotdeauna pot fi soluţionate
în întregime necesită luarea unor decizii politice. Formele tradiţionale de
animozitate faţă de partide au mai scăzut în intensitate pe parcursul timpului,
după cum au afirmat unii analişti (...). Anumite prejudecăţi mai vechi au
căpătat însa amploare printre tineri. Un număr destul de mare de tineri îsi
câştigă primele experienţe politice astăzi nu în cadrul partidelor, ci al
diverselor iniţiative civile la nivel local şi regional care au ca centre de
interes mediul înconjurator, pacea, feminismul, lumea a treia sau "anti-
fascismul". Partidele "consacrate" sunt, în opinia unora dintre tineri, "rigide"
şi "închistate", membrii lor sunt nişte "obsedaţi de carieră", organizarea la
nivel intern este resimţită a fi prea puţin democratică, iar interesele bugetare,
neserioase. Multe judecăţi de acest fel nu se bazează pe experienţe proprii,
reflectând mai degrabă conţinutul ideologic al peisajului protestatar
alternativ. Chiar dacă multe din aceste afirmaţii sunt prea generalizatoare,
exagerate şi nu întotdeauna corecte, nu trebuie să pierdem din vedere faptul
că această critică este oarecum justificată, nefiind fondată doar pe o
cunoaştere deficitară a condiţiilor de funcţionare ale unei democraţii
pluraliste (...). 
6. 2 NU EXISTA ALTERNATIVE LA DEMOCRATIA PARTINICA
Partidele vor rămâne şi pe viitor o condiţie indispensabilă pentru prezervarea
unei democraţii libere. Capacitatea lor de a face faţă concurenţei şi de a
supravieţui va depinde de cât de flexibil vor şti acestea să reacţioneze la
noile situaţii şi aşteptări. Nu există o soluţie general valabilă în vederea
relaxării atitudinii curente de respingere a oamenilor faţă de partide.
Clientela partidelor are diverse pretenţii. În ciuda preferinţelor exprimate în
favoarea partidelor populare, existenţa celorlalte tipuri de partide poate
contribui la păstrarea vitalităţii şi randamentului sistemului de partide. Nu
este sigur faptul că tendinţele curente de introducere a unor elemente de
democraţie directă va avea consecinţe pozitive asupra tuturor partidelor.
Argumentele care vorbesc, la nivelul sistemului politic, în favoarea
democraţiei reprezentative şi în detrimentul democraţiei plebiscitare
(presupunând printre altele  pericolul unei pierderi de flexibilitate şi de
eficienţă, pericolul demagogiei, al scăderii capacităţii de a face
compromisuri, al scăderii calităţii deciziilor), se vor face resimţite şi în
interiorul partidelor. În plus, participarea din interiorul partidelor este doar
una din multiplele probleme cu care ne confruntăm. Partidele vor trebui să
îsi impună anumite limite şi să nu mai încerce să acţioneze la toate nivelele
societăţii. Doar astfel poate fi diminuat fenomenul funcţionarilor cu carnet
de partid. Mai mult, partidele vor trebui să sporească calitatea propriului
personalul, acordând şanse mai mari de afirmare oamenilor din afara lor.
Servilismul intrapartinic şi politicianismul de carieră ascund pericolul ca
clasa politică să se distanţeze prea mult de societate şi de problemele
specifice ale acesteia. Sistemul de partide a fost considerat deseori a fi pe
moarte. Există totuşi multe indicii care susţin faptul că acesta mai are, în
societăţile industriale moderne, o viaţă destul de lungă de trăit (...) — chiar
dacă situaţia în care se află astăzi pare mai fragilă decât cu câţiva ani în
urmă. Dacă partidele democratice îsi vor păstra capacitatea de a se reînnoi în
permanenţă, ele nu vor trebui să se teamă de ceea ce le va aduce viitorul.

6.3 PROBLEMA PATRONAJULUI

Multe voci critice susţin că partidele şi-ar fi extins poziţia importantă pe care
o ocupă în cadrul statului, ocupând între timp o poziţie de conducere care nu
se potriveşte cu funcţiile lor. Ca argument în favoarea acestei afirmaţii s-a
susţinut că în multe ţări, fără carnet de partid nu mai poţi ocupa nici o
funcţie în stat sau în societate. Problema patronajului şi - conform opiniilor
critice - a puterii exagerate pe care au dobândit-o partidele a condus la o
dezbatere cu privire la rolul acestora, care se învârte în jurul unor concepte
precum "democraţie partinică" şi "stat partinic". Cele mai importante
elemente din această discuţie sunt rezumate într-un capitol separat.
6.4 CE ESTE "POLITICA SIMBOLICA"?
În democraţiile partinice bazate pe criteriul competitivităţii,
Constituţia prevede (...) ca alegerile să fie ţinute la intervale regulate de
timp, acest fapt limitând perioada legislativă a unui guvern. Şi pentru că
politica democratică are mereu nevoie de aprobare şi substanţă, acţiunile
desfăşurate de cei care deţin puterea de decizie politică şi activităţile
desfăşurate trebuie să fie permanent justificate în faţa opiniei publice. În
plus, politicienii au datoria să informeze populaţia cu privire la planurile şi
deciziile politice.. Campaniile electorale sunt în acest sens esenţiale în ceea
ce priveşte încercarile actorilor politici de a găsi »legitimare prin
comunicare«. Acest lucru nu înseamna însa că procesul de comunicare
politică are loc permanent şi este de durată — nu în ultimul rând pentru că
activităţile politice sunt ele însele activităţi de comunicare. Fundamental
pentru întelegerea procesului de comunicare politică este conceptul
dezvoltat de Murray Edelman al »politicii simbolice«. Edelman pleacă de
la premisa unei dedublări a realităţilor politice. Prin această dedublare,
Edelman întelege faptul că toate activităţile şi evenimentele politice  se
împart într-o dimensiune instrumentală, respectiv o valoare nominală —
efecte ale activităţii politice — şi o dimensiune expresivă, respectiv o
valoare simbolică teatrală — reprezentarea acestor activităţi în faţa opiniei
publice. În opinia lui Edelman, actorii politici creează pentru alegători, în
mod subconştient şi pe baza propriilor roluri, o lume politică ireală,
folosindu-se de simboluri şi ritualuri politice, preluate apoi de mass-media.
Acest proces este mai apoi supra-impus asupra valorilor principale ale
acţiunilor politice. Ulrich Sarcinelli distinge într-un mod asemănător între
dimensiunile fabricării (producerii) şi ale reprezentării (intermedierii)
politicii, între valoarea nominală a politicii şi cea simbolică. Sarcinelli
susţine că politica materială (producătoare) şi-a pierdut, în această epocă a
mass-mediei şi mai ales a televiziunii, legăturile cu elementele decisive. Pe
de altă parte, »mediatizarea« politicii, adică reprezentarea în mass-media şi
mai ales la televizor a politicii devine din ce în ce mai importantă în
vederea prezervării şi mimării capacităţii de conducere politică.
Simbolurile verbale (»Euro«, »reformă fiscală« etc.) şi ne-verbale (imnuri,
steaguri, strângerea de mâini cu ocazia vizitelor de stat etc.) atrag atenţia
publicului. În plus, acestea reduc complexitatea problemelor politice, ele
intermediază o anumită perspectivă asupra lumii şi trezesc emoţiile
spectatorilor. Totuşi, simbolurile politice nu servesc numai intermedierii,
respectiv reprezentării realităţilor politice. În competiţia dintre partide şi
oameni politici a cărei miză este intrarea în atenţia mass-media, simbolurile
politice pot şi sunt instrumentalizate ca elemente de mimare a unei realităţi
politice fictive. Ei bine, tocmai pentru a ilustra această utilizare concretă a
simbolurilor politice în procesul de intermediere politică se foloseşte şi
conceptul de »politică simbolică«. Utilizarea imprecisă şi deseori
peiorativă a acestui termen în limba de zi cu zi vine să demonstreze înca o
dată critica răspândită la adresa caracterului simbolic al politicii. Cei care
se folosesc de acest concept trec cu vederea faptul că politica »pură« nu
poate exista fără o anumită teatralitate şi fără folosirea unor elemente
simbolice. De când există politica, politica simbolică a fost mereu un
ingredient indispensabil al realităţii politice. Ea reprezintă un adevărat
forum pentru cei care ţin în mâinile lor puterea de decizie politică, în care
 aceştia se pot prezenta, îsi pot demonstra capacităţile de soluţionare a
problemelor şi îsi pot face publice orientările, valorile şi normele politice.
Dar pentru că marea majoritate a populaţiei nu poate lua contact direct cu
ceea ce se întâmpla în politică reprezentarea acesteia în mass-media - cu tot
ce presupune acest lucru: ritualuri, simboluri şi stereotipii, se transformă pe
neobservate într-o imagine general acceptată a ceea ce poartă numele de
»realitate politică«. Dar în timp ce punerea în scenă a politicului pentru
public devine o realitate politică, activităţile politice »din culise« rămân în
cea mai mare parte ascunse într-un con de umbră. În textul următor vom
analiza funcţiile îndeplinite de partide în cadrul sistemului politic, funcţii
care le fac indispensabile pentru existenţa statelor democratice. Celălalt
text mai scurt din acest capitol citează din Legea Partidelor din Germania
în care este descrisă poziţia constituţională ocupată de partide, precum şi
rolul îndeplinit de acestea
6.5 TEORIA DEMOCRATIEI SI PARTIDELE
Faptul că în toate societăţile există opinii şi necesităţi diferite şi conflicte
sociale este un fapt evident, în schimb existenţa unei voinţe populare unitare
şi pretenţia de asigurare a bunăstării cetăţenilor este o idee fixă. în plus,
realitatea socială este marcată de interese rivale, care deseori se bat cap în
cap. Pentru a rezolva în mod paşnic conflictele care apar, procesul de
formare a voinţei politice trebuie să aibă loc în cadrul unor confruntări
deschise, fiind necesar un minimum de convingeri comune ("Teoria
concurenţei în democraţie"). Partidele reprezintă interese particulare,
cooperând cu diverse grupări de interese. De abia în momentul în care aceste
interese divergente sunt exprimate în mod deschis, iar partidele îsi recunosc
reciproc dreptul de reprezentare a acestor interese ("consens în lucrurile
esenţiale"), se eliberează şi calea spre o aplanare a conflictelor şi spre
crearea unor compromisuri. Bineînţeles că partidele trebuie să fie libere.
Acest lucru presupune în primul rând dreptul de a înfiinta un partid politic;
cetăţenii au dreptul de a aparţine unui partid şi de a desfăşura activităţi în
mod liber în cadrul acestuia. Libertatea partidelor presupune şi că nimeni nu
poate fi forţat să adere la un anumit partid sau să rămână în rândurile
acestuia împotriva dorinţelor sale. Încuviintarea pluralităţii partidelor este un
rezultat al teoriei concurenţei în democraţie, care corespunde concepţiilor
occidentale asupra democraţiei. Cine porneşte însa de la teoria democraţiei
dezvoltată de filosoful francez Jean-Jacques Rousseau ("Teoria democratică
a identităţii"), care presupune existenţa unei "voinţe populare" omogene, va
adera şi la maxima conform căreia democraţia este o identitate între
guvernanţi şi cei guvernaţi. O asemenea persoană nu va mai putea susţine
legitimitatea partidelor, acestea falsificând în mod necesar voinţa generală.
Nu sunt tolerate deviaţii de la deciziile ce vin spre binele societăţii . 19

6.6 PARTIDELE SI ASOCIATIILE: INTERMEDIARI IN CADRUL

PROCESULUI DE FORMARE A VOINTEI POLITICE
Raportul dintre alegători şi aleşi nu este de aşa natură încât singurul rol jucat
de cetăţeni este să voteze, toate celelalte atribuţii fiind lăsate în seama
reprezentantului ales. Dacă aruncăm o privire asupra vieţii politice din
democraţiile occidentale, ne vom convinge de faptul că această caracterizare
a rolului jucat de alegători este eronată. Puterea de decizie politică deţinută
de fiecare dintre noi este mult mai mare dacă luăm în considerare partidele şi
asociaţiile, iniţiativele şi mişcările civile în care pot funcţiona cetăţenii unui
stat. La fel ca pe piaţa muncii sau în viaţa economică a unei societăţi
industriale moderne, grupările organizate din politică sunt un mijloc decisiv
de eliberare a oamenilor din starea de inconştienţă şi neajutorare în faţa unor
elemente autoritare, transformându-i în membri activi ai unei societăţi
complicate. Partidele şi asociaţiile, iniţiativele şi mişcările civile încearca să
influenţeze procesul de formare a voinţei politice în sensul propriilor
convingeri şi interese, direct sau prin intermediari, prezentând guvernelor şi
parlamentelor dorinţele şi problemele lor sau preluând chiar anumite sarcini
din mâna autorităţilor statale, pentru a le duce la îndeplinire aşa cum cred ele
de cuviinţă.
6.7 ASOCIATIILE IN SISTEMUL POLITIC
Deseori, puterea de influenţă a asociaţiilor este evaluată ca fiind extrem de
negativă. Oamenii vorbesc despre o »supremaţie a asociaţiilor«, care deviază
forurile superioare de pe calea cea dreaptă a îndeplinirii »necesităţilor
politice ale statului« şi care împiedica politica să se dedice binelui general al
comunităţii. Acest "bine" nu este, aşa cum am mai văzut, o dimensiune pre-
dată, iar guvernul, în mâinile căruia se află puterea, nu poate să stabilească
nici el de unul singur cum trebuie să-i fie societăţii ca să îi fie bine (asta dacă
libertatea cetăţenilor nu este doar o noţiune lipsită de conţinut). Toate
grupurile sociale - angajatori şi angajaţi, producători şi consumatori,
locuitori din sate şi oraşe, proprietari şi chiriaşi (...) - trebuie să-şi poată
exprima liber opinia cu privire la politica cea mai bună de adoptat, pentru ca
astfel să apară un echilibru între diversele puteri sociale, economice şi
ideologice, măsurat după valorile fundamentale ale ordinii sociale care
respectă demnitatea umană şi libertăţile omului. Compromisul dintre
diferitele interese ale unui popor nu poate fi realizat fără implicarea unor
19 Uwe Backes/Eckhard Jesse; din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie,
BpB 1996]
grupuri organizate care să reprezinte aceste interese. Cei care cer cetăţenilor
să participe activ la viaţa statului democratic - prin intermediul alegerilor şi
neapărat prin scrierea unor "scrisori de la cititori", nu trebuie să le interzică
acestora să caute acele forme care le pot eficientiza participarea la viaţa
politică. Acest lucru înseamna însa, având în vedere condiţiile impuse de
societatea modernă ultra-complexă în care trăim, că o persoană trebuie să se
asocieze cu alte persoane care îi împartasesc ideile, pentru a se putea impune
în lupta concurenţială a intereselor. Asociaţiile reprezintă aşadar cetăţenii
care-şi pot astfel pronunţa doleanţele. Asociaţiile sunt totodată şi o metodă
de afirmare politică a cetăţenilor simpli, pe baza căreia aceştia îsi exprimă
dorinţele şi cu al cărei ajutor se pot feri de abuzurile statului sau ale altor
grupări organizate. Acest lucru este valabil şi pentru iniţiativele civile, de
cele mai multe ori limitate teritorial şi destinate îndeplinirii unor ţeluri
concrete, care organizează persoanele vizate, reprezentându-le în faţa
instanţelor politice şi administrative. De cele mai multe ori, asociaţiile îsi
adresează doleanţele şi revendicările către guverne şi parlamente. Acestea nu
le consideră însa o pacoste, ci de cele mai multe ori un sprijin extrem de util.
Ţinând cont de amploarea legislaţiei moderne, reprezentanţii asociaţiilor de
interese au devenit în multe cazuri singurii experţii adevăraţi. Guvernele şi
parlamentele se pot deservi de expertiza acestora, fără ca acest lucru să
însemne şi că cedează în faţa tuturor revendicărilor ridicate de aceştia.
Colaborând cu asociaţiile la formularea deciziilor, statul şi societatea se
întrepatrund. Totodată, faptul că cetăţenii afectaţi de măsurile luate de stat au
fost ascultate datorită reprezentanţilor intereselor lor, corespunde
principiului guvernării pentru popor. Consultarea asociaţiilor are loc sub cele
mai diverse forme, ea fiind deseori chiar prevăzută de reglementările
guvernelor şi parlamentelor. Reprezentanţii asociaţiilor de interese încearca
permanent şi la toate nivelele să-şi promoveze şi să-şi impună punctele de
vedere. La ora actuală, ei au fost denumiţi, oarecum peiorativ, "lobby-işti".
Acest termen desemna odinioară acea persoană care încerca să îi influenţeze
prin discuţii directe pe deputaţii aflaţi pe holurile parlamentului ("Lobby").
Astăzi, încercarea de a influenţa mai-marii statului a luat forme cu mult mai
importante. De multe ori, marile asociaţii de interese şi-au plasat
reprezentanţii direct în rândurile fracţiunilor parlamentare. Toate
parlamentele contemporane au în compunere reprezentanţi ai agricultorilor
sau ai sindicatelor, facţiuni ale funcţionarilor şi ale primăriilor, răspândite
prin cele mai diverse partide politice. Aceşti reprezentanţi ai asociaţiilor sunt
de multe ori experţii cei mai însemnati dintr-un partid, având de cele mai
multe ori o influenţă covârşitoare asupra procesului de formare a voinţei
politice. Prin competenţa personală şi informaţiile puse la dispoziţie de
asociaţie, ei pot controla experţii din guvern şi parlament, asta pentru că
deputaţii nu pot controla de unii singuri birocraţia ministerială, pentru
simplul fapt că le lipsesc cunoştinţele necesare. Aici intervin asociaţiile.
Deseori, administraţia statală este supusă controalelor asociaţiilor, mai ales
atunci când parlamentul şi partidele nu sunt capabile să facă acest lucru.
Importanţa asociaţiilor de interese şi necesitatea angajării politice a acestora
în democraţiile pluraliste nu poate fi neglijată. Acest lucru nu trebuie să facă
lumea să creadă că interesele egoiste organizate ale societăţii sunt cu totul
inofensive. Puterea deţinută de asociaţii ascunde şi nenumărate pericole. În
cea mai mare parte, aceste pericole izvorăsc din spiritul democratic deseori
deficitar din sânul asociaţiilor, precum şi din capacitatea redusă a membrilor
acestora de a controla conducerea şi aparatul asociaţiei. În plus, asociaţiile
preferă de cele mai multe ori să se sustragă atenţiei opiniei publice. Acesta
este motivul pentru care activităţile acestora se desfăşoară de multe ori în
umbră, lucru care împiedica reprezentanţii unor interese opuse să intervină la
timp. O problemă şi mai mare apare atunci când asociaţiile mari dobândesc o
putere de influenţă mult prea mare. Ele câştigă putere politică, obligând unul
sau mai multe partide politice să le satisfacă revendicările în mod prioritar.
Cei care se bucură de acordul majoritar al electoratului sau care s-au făcut
indispensabili pentru un partid prin acordarea unui sprijin financiar deloc
neglijabil, vor avea mai mult de câştigat decât restul. Iar acest lucru poate
avea ca rezultat faptul că unele asociaţii vor putea participa mai mult la
procesul de încheiere a unor compromisuri sociale decât alte grupări de
interese, mai slab organizate sau de dimensiuni mai reduse, care, conform
regulilor democratice, ar trebui luate la fel de mult în considerare.
Diversitatea - în fond naturală - a intereselor va împiedica de regulă o
asociaţie să se impună în faţa celorlalte. Lupta concurenţială dintre asociaţii
este în fond mult prea mare. Totuşi ar putea surveni o situaţie în care interese
vitale, importante pentru întreaga populaţie a unei ţări, să fie trecute cu
vederea doar pentru că ele nu pot fi sau nu sunt organizate într-un mod
eficient. Lipsa relativă de putere a asociaţiilor consumatorilor sau de
protecţie a mediului sunt un exemplu cât se poate de concludent pentru o
asemenea situaţie periculoasă. Cu cât un interes va avea un caracter mai
general, cu atât mai greu acest interes va putea fi organizat. Cu toţii
îmbatrânim, dar modul de organizare al celor mai bătrâni este prea puţin
eficient. Unei societăţi interesate de crearea unui echilibru social îi va fi greu
să implementeze reforme fundamentale. Pentru că interesele organizate au
de regulă ca singur scop să menţină sau să crească procentual partea care
revine susţinătorilor lor din produsul social. Cele mai puternice organizaţii
de interese au deseori un caracter eminamente defensiv, logic fiind că
grupările care se simt ameninţate în statutul lor social, ajungând în situaţii
dificile din cauza felului în care a evoluat situaţia economică, sunt şi cele
mai uşor de organizat. Astfel de asociaţii încearca să-şi consolideze poziţiile
dobândite şi să împiedice derularea reformelor necesare, care deseori pot fi
foarte dureroase. Marile organizaţii de interese (...) dispun aşadar de
posibilitatea de veto, reuşind deseori să împiedice politicienii să introducă
schimbări de proporţii. Societatea pluralistă doreşte în primul rând să
menţină status quo-ului social, fiind de altfel şi capabilă să facă acest lucru.
Dacă societatea vrea să întâmpine cum se cuvine marile  provocări ale
viitorului, ca de exemplu în domeniul menţinerii condiţiilor naturale de
viaţă, ea trebuie să fie însa ceva mai mult decât o simplă societate de interese
organizate. Prin urmare, sarcina liderilor politici este de a aduce la un
compromis interesele divergente şi de a stabili obiective pentru societate,
conectând interesele la aceste obiective, pentru ca astfel să poată face primii
paşi spre viitor. Acest lucru presupune însa ca conducerea să se impună şi
împotriva unor interese deosebit de puternice din societate, lucru care îi este
posibil doar dacă beneficiază de sprijinul unui sistem de partide funcţional
6,8 PARTIDELE IN SISTEMUL POLITIC
În timp ce asociaţiile de interese organizează cetăţenii unei ţări întelegându-i
ca deţinătorii ai unor roluri diverse, partidele văd în aceştia oameni
responsabili, participanţi la suveranitatea unui popor. Nici o democraţie
reprezentativă modernă nu poate renunţa la existenţa şi activitatea partidelor
politice. Trebuie să ţinem minte acest lucru, în ciuda aversiunii resimţite
deseori la adresa partidelor, la adresa disputelor care au loc între acestea şi
faţă de mişmaşurile politice la care iau parte acestea. Cine zice că e mai
deştept şi se află deasupra oricărui partid, pretizând că nu se lasă condus
decât de »necesităţile politice ale statului«, acela se amăgeşte - atât pe sine,
cât şi pe ceilalţi, promovând o imagine despre politică care este rezultatul
unei pure obiectualizări care încearca să o discrediteze pe cealaltă ca
»politică de partid« sau ca »ideologie«. Această situare deasupra partidelor
politice este însa, aşa cum spunea Gustav Radbruch »o minciună a statului
suveran«. Şi pentru că atunci când vine vorba de politică ne gândim mereu
doar la ceea urmează a se întreprinde în viitor, răspunsul partidelor care
doresc să înfaptuiasca după propriile principii binele societăţii nu este decât
arareori unul singur sau simplu, ci de cele mai multe ori o dispută
îndreptatita între partide. Şi chiar dacă problema asupra căreia urmează a se
decide nu are atribute politice, soluţionarea sa atinge deseori interesele unei
grupări de alegători, mai mult decât pe cele ale altor grupări, astfel încât
ordinea în care urmează a fi rezolvate problemele - indiferent cât de apolitice
ar fi acestea - poate implica foarte multe interese, devenind astfel obiectul
controverselor. O atitudine "părtinitoare" este aşadar inevitabilă. Partidele
sunt asociaţii libere ale unor cetăţeni care împartasesc aceleaşi convingeri,
care formulează propuneri programatice în vederea soluţionării problemelor
de ordin politic şi care participă cu candidaţi la alegeri în vederea
constituirea parlamentului şi a guvernului, pentru a-şi putea transpune astfel
programul în realitate. Un ingredient decisiv al democraţiilor libere este
libertatea de înfiintare a partidelor politice, chiar dacă acest lucru ar putea
displăcea partidelor deja existente, care încearca să îngreuneze apariţia unor
organizaţii concurente (...). »Partidele paticipă la formarea voinţei politice a
poporului.« (...). Această afirmaţie descrie la modul general activitatea
partidelor şi ar fi greşit să întelegem că partidele deţin monopolul asupra
formării voinţei politice. Nici vorbă de aşa ceva. Pentru că şi asociaţiile de
interese participă (...) în mod decisiv la formarea voinţei politice. De aceea,
partidele şi asociaţiile de interese sunt din multe puncte de vedere foarte
asemănătoare. Iar graniţa dintre partid politic şi asociaţie de interese poate fi
foarte transparentă. Au existat de multe ori partide ţărăniste care nu
reprezentau decât strict interesele acestui segment de populaţie (...). Spre
deosebire de asociaţiile de interese, care încearca să influenţeze organele
constituţionale aflate la putere, partidele au ca obiectiv ferm ocuparea
funcţiilor de conducere la nivelul federaţiei, al landurilor şi al localităţilor.
Ele îsi prezintă candidaţii pentru alegerile parlamentare, iar din rândul
acestora sunt aleşi membrii guvernului. Partidele devin astfel elemente
indispensabile, care fac legătura dintre popor şi reprezentanţii săi. Fără
partide, poporul nu s-ar mai putea afirma deloc din punct de vedere politic.
O societate pluralistă devine capabilă de a acţiona politic doar cu ajutorul
partidelor. Alegătorii îsi pot transpune voinţa politică în realitate doar prin
intermediul partidelor. Partidele sunt instrumentele cu ajutorul cărora
poporul ocupă poziţiile de conducere dintr-un stat şi îsi ia deciziile politice
programatice. În discuţia despre avantajele şi dezavantajele democraţiei
directe am amintit şi faptul că poporul ca întreg nu îsi poate alege
reprezentanţii şi în acelaşi timp să vină şi în întâmpinarea nenumăratelor
sarcini care revin conducerii politice. Pentru îndeplinirea acestor atribuţii
este necesară alcătuirea unor grupuri de activişti politici care să participe cu
candidaţi la alegeri în vederea ocupării unor funcţii politice, care să
formuleze propuneri spre soluţionarea problemelor de ordin politic sau care
să reprezinte interesele anumitor alegători. Alegătorii trebuie să reacţioneze
la propunerile făcute, la candidaţi şi revendicările acestora, oferindu-le sau
nu votul lor. Chiar şi alegerile prezidenţiale din SUA, unde decizia finală
este luată de o mână de oameni, ar fi de negândit şi nerealizabilă fără
participarea partidelor politice. Partidele sunt cele care stau la baza
campaniilor electorale şi care desemnează candidaţii. Partidele devin astfel
intermediarii dintre popor şi organele de conducere a ţării. Fără partide,
poporul organizat nu ar putea să-şi exercite influenţa asupra politicului,
influenţă conferită în democraţiile moderne de capacitatea de codecizie şi de
control. Putem spune pe bună dreptate că partidele politice reprezintă
»vocea« poporului. Ele trebuie să înregistreze viziunile politice ale
poporului, grijile, dorinţele şi necesităţile acestuia şi să le transpună în
voinţă statală. Partidele sunt locul în care oamenii îsi dobândesc educaţia
politică, unde activează şi de unde pot accede la viaţa politică. Ascensiunea
în sânul unui partid nu are alt scop până la urmă decât ascensiunea pe o
poziţie de conducere a ţării. Partidele devin astfel resurse de personal din
care se distinge conducerea unei naţiuni. Aceasta este o altă calitate unică a
partidelor. Aceste sarcini cer însa eforturi considerabile la nivelul organizării
interne a partidelor. Trebuie să existe o libertate de înfiintare a partidelor, dar
acest lucru nu este suficient (...). Orice persoană trebuie să poată adera la un
partid şi să poată avansa în cadrul acestuia. Într-un partid democratic nimeni
nu trebuie să deţină puterea absolută iar birocraţia anonimă de partid nu
trebuie nici ea să fie dominantă. Statutul partidelor trebuie să asigure ca toţi
membri să aibă un cuvânt de spus la stabilirea liniei politice a partidului, la
alegerea conducerii acestuia, precum şi la desemnarea candidaţilor pentru
ocuparea unor poziţii în parlament şi stat. Partidele sunt vocea poporului -
aceasta este o afirmaţie cât se poate de corectă, dar nu este suficientă pentru
a reproduce întreaga dimensiune a importanţei partidelor dintr-un stat
democratic. Această afirmaţie implică faptul că voinţa poporului, sau mai
bine spus, diversele tendinţe din cadrul voinţei poporului a fost deja
articulată, ca şi când ar fi posibil ca acestea să fies strigate printr-o
"portavoce". Partidele nu ar mai avea în acest caz altceva de făcut decât să
intermedieze de jos în sus. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Implicarea
partidelor în procesul de formare a voinţei politice decurge şi invers. Am mai
vorbit de faptul că, în cazul apariţiei unui conflict între parlament şi
populaţie, deputaţii trebuie să convingă naţiunea în ceea ce priveşte
corectitudinea opiniei lor. Iar acest lucru nu poate fi făcut decât prin
intermediul partidelor. Pentru că partidele sunt cele care formează voinţa
poporului. Astfel, ele pot fi considerate un instrument prin intermediul căruia
liderii politici ai naţiunii îsi câştigă şi păstrează susţinătorii, "făcând
reclamă" cu ajutorul partidelor politicii lor. Partidele sunt, aşa cum bine le-a
caracterizat Lenin, »curelele de transmisie« care leagă conducerea politică
de masele populare. Dar acesta este şi el doar un singur aspect, la fel de
adevărat sau fals ca orice altă caracterizare dată acestei voci a poporului.
Trebuie să privim ambele feţe ale monedei. Şi la nivelul partidelor ne
întâlnim aşadar cu tensiunile dintre elementele plebiscitare şi cele
reprezentative. Prin urmare, partidele sunt asociaţii politice care
înregistreaza şi articulează opiniile politice şi interesele sociale ale unui
popor, care încearca să-şi realizeze programele sociale cu ajutorul
candidaţilor desemnaţi să ia parte la alegeri. Una dintre cele mai importante
sarcini ale unui partid este de a expune un program. Iar aici trebuie să
distingem între programul electoral care formulează intenţiile concrete
pentru următoarea legislatură şi platforma ideologică, în care sunt exprimate
principiile politice de bază şi obiectivele de durată ale partidului. Chiar dacă
aproape toate partidele de astăzi s-au raliat idealurilor fundamentale ale
democraţiei: libertate, egalitate şi solidaritate, ele dovedesc diferenţe
programatice esenţiale, partidele accentuând în mod diferit valorile
democratice de bază. Aceste accente provin de cele mai multe ori din faza de
formare a unui partid, care îsi mai păstrează şi astăzi relevanţa ce trebuie
permanent determinată. Partidele politice provenite din mişcarea
muncitorească - iniţial organizaţii sociale protestatare - au ca obiectiv
tratamentul politic egal al claselor sociale inferioare. Pentru a veni în
întâmpinarea acestuia, statul trebuie să intervină permanent şi să nu permită
ca lucrurile să se desfăşoare la bunul plac al jocului puterilor. Partidele
liberale îsi concentrează atenţia pe libertatea individuală a tuturor cetăţenilor.
Acesta este punctul central al tuturor revendicărilor acestui partid, care se
concentrează pe statul de drept şi pe controlul statului. În aproape toate ţările
din Europa Occidentală există, pe lângă aceste două partide devenite între
timp clasice, o grupare creştină, deseori conservatoare, care, indiferent de
confesiune, încearca să impună valorile creştine asupra politicii, fiind extrem
de deschisă problemelor bisericeşti. În afară de aceste partide mai există şi
anumite partide regionale, care se simt profund îndatorate federalismului
atunci când îsi reprezintă interesele speciale ale regiunii lor istorice şi
geografice. În multe sisteme de partide din centrul şi vestul Europei, în afară
de aceste mişcări principale mai există şi unele grupări de extremă stângă şi
dreaptă - partide marxist-leniniste sau naţionalist-fasciste - care se opun
sistemului democratic parlamentar şi pluralist. Puterea pe care au dobândit-o
este un indiciu pentru gradul de acceptare de care beneficiază democraţia
parlamentară între cetăţeni (...). Incapacitatea clară a partidelor existente de a
prelua în programul lor şi de a ţine cont în practica curentă de unele
probleme nou-apărute care ţin de protecţia mediului şi de asigurarea
condiţiilor naturale de viaţă a condus la (...) apariţia unei mişcări ecologiste
care a reuşit să intre şi în parlament. Între timp, mai toate partidele au
început să abordeze - cu mai multă sau mai puţină intensitate - subiecte
legate de protecţia mediului ambiant. În cele ce urmează vom vorbi despre
dilema care pare să caracterizeze în momentul de faţă statul partinic.
Programul tuturor partidelor şi mai ales cel al partidelor mari, care nu se
adresează doar unei părţi restrânse a electoratului, tinde să devină din ce în
ce mai nedefinit. Campaniile electorale sunt din ce în ce mai lipsite de
conţinut. De multe ori, partidele nu se mai disting unele de celelalte decât
prin modul în care plasează accente, astfel încât doar candidaţii sau echipele
propuse la funcţiile de conducere mai pot oferi variante clare de diferenţiere
pentru alegători. Acest lucru ascunde unele riscuri. Pentru că dacă partidele
nu mai sunt interesate decât de ocuparea funcţiilor în stat, axându-se doar pe
asigurarea sau dobândirea puterii politice - indiferent de platformele şi
conţinuturile politice, ele pot părea alegătorilor lipsite de orice substanţă şi
mai ales incalculabile. Lipsa programelor îi face pe deţinătorii de funcţii
politice să se piardă în activităţile de zi cu zi din viaţa politică şi să piardă
contactul cu alegătorii. Animozitatea şi plictiseala resimţită faţă de partide
sunt consecinţe amplificate de scandalurile din jurul  bugetului partidelor sau
a jonglării cu funcţii. Depolitizarea electoratului, dezinteresul oamenilor
pentru politică, sau, dimpotrivă, radicalizarea lor, creşterea afinităţii pentru
partidele extremiste sunt consecinţele directe ale acestor realităţi. Doar
atunci când partidele dispun de programe pe baza cărora pot fi apreciate de
către alegători sau membri, ele scapă de ameninţarea de a deveni partide
interesate doar de ocuparea funcţiilor sau de reprezentare a unor interese de
grup. Un partid de interese poate cuprinde anumite segmente din populaţie,
dar nu îsi pierde de şansa ca prin câştigarea majorităţii să exercite o
conducere responsabilă a societăţii, modelând-o pe aceasta în toate
aspectele. Conceptul unui partid trebuie să fie aşadar foarte cuprinzător,
astfel încât partidul să poată deveni un »partid popular«, capabil de a forma
o majoritate şi care să fie apreciat de toate clasele sociale, cuprinzând în
declaraţia sa de intenţii cele mai diverse interese. Doar o platformă orientată
spre viitor permite partidelor să integreze forţele divergente ale societăţii
pluraliste şi să deosebească, pe baza propriului program, ceea ce este
important de ceea ce nu este important. Parlamentul şi guvernul nu se pot
ocupa de respectarea intereselor populaţiei de unele singure - partidele
trebuie să lucreze mai întâi la integrarea acestora în programele lor. Doar
partidele ale căror concepte cuprind totul în ele sunt mai mult decât o
coaliţie a reprezentanţilor diverselor interese, ţinuţi laolaltă de promisiunea
premiului - a participării la guvernare. În universul nostru guvernat de
tehnică şi ştiinţă nu mai există practic nici o mare alternativă socio-politică,
posibilitatea apariţiei unor programe revoluţionare fiind redusă, chiar dacă
din când în când programele ideologice ale partidelor par să se profileze şi
polarizeze. O dezvoltare democratică continuă nu este posibilă în procesul
de alternanţă a partidelor decât atunci când toate partidele acceptă întregul
sistem cu toate fundamentele sale valorice. Evident că acest lucru nu
înseamna că nu există concepţii politice diferite, în funcţie de tradiţia,
ideologia şi temperamentul partidelor politice. Nici situaţia dintr-o societate
nu este niciodată de aşa natură încât să constrângă la existenţa unui singur
răspuns valabil pentru toate probleme politice şi sociale. Totuşi, în acţiunile
politice concrete de astăzi, partidele au o posibilitate de intervenţie destul de
limitată. Ele nu trebuie să se înteleaga însa ca o "curte" a liderilor politici,
ele având un aport important la discuţia politică. Este cât se poate de legitim
ca partidul ieşit învingator din alegeri să ocupe poziţiile de vârf din stat cu
membrii săi. Din lideri de partid, politicienii devin astfel purtători de funcţii
în stat. Acest lucru nu îi îndeparteaza de partidul de provenienţă, în schimb îi
încarca cu o mai mare responsabilitate. Ei trebuie să devină executori ai
programului partidului lor, apărând interesele acestuia, servind în acelaşi
timp şi întregului. Dacă reuşesc sau nu să îsi îndeplineasca misiunea depinde
atât de calitatea lor de lideri, cât şi de calitatea programului şi de disciplina
din sânul partidului care îi susţine. Pe cât de dificil ar părea să fii şi lider de
partid şi om de stat - trebuie să reţinem că doar partidele fac posibilă o
conducere politică democratică. Împletirea funcţiei din partid cu funcţia
deţinută în stat privează liderii politici de falsa aureolă a suveranităţii supra-
partinice sau a celei plebiscitare, transformând-o într-un lucru banal, de la
sine înteles. În acelaşi timp, ancorarea socială şi spirituală în partidul de
provenienţă le oferă liderilor politici argumentele care pot face ca autoritatea
lor să fie de durată. Prin urmare, democraţia nu este posibilă decât acolo
unde o societate pluralistă doreşte să devină activă politic, organizându-se în
grupări de interese şi numai acolo unde poporul suveran este cel care îsi
alege concepţiile politice şi liderii politici prin intermediul partidelor cu
libertate de înfiintare şi care corespund principiilor democratice . 20

20 [din: Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer
freiheitlichen Staatsordnung, BpB Bonn 1990
CAPITOLUL 7 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR

Vocile critice au imputat deseori partidelor faptul că nu au o legitimare

suficientă care să justifice puterea enormă pe care o deţin. Populaţia nu este
reprezentată în cadrul partidelor într-un mod uniform, vezi de exemplu
numărul disproporţionat al femeilor membre de partid. Un semn pentru
problemele de legitimare a partidelor a fost apariţia, în democraţiile anilor
70, a organizaţiilor care făceau concurenţă formaţiunilor politice.

7.1 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR. TENDINTE

OLIGARHICE
Criticii sistemului subliniază deseori faptul că partidele s-au îndepartat prea
mult de bază, de alegători. Distanţa dintre politicienii de carieră din cadrul
partidelor şi "poporul simplu" a devenit mult prea mare, nu mai există
premisa unor schimburi dinamice. Această problemă a distanţei îi vizează şi
pe membrii simpli de partid. Nici ei, spun criticii, nu au nimic de zis în faţa
vârfurilor din partidele lor. În textul următor vom încerca să explicăm
această problemă, pornind de la conceptul de "oligarhie".Ideea de
"animozitate faţă de partide" însumeaza toate criticile aduse partidelor
politice. De multe ori s-a spus că partidele sunt cele care poartă vina pentru
această animozitate. Ar putea oare exista şi ale motive? Vom încerca să
răspundem la această întrebare într-un capitol Înca din 1911, Robert Michels
a indicat într-o lucrare devenită clasică "legea de fier a oligarhiei"
(supremaţia unor grupuri mici de persoane). Michels porneşte de la premisa
că fiecare organizaţie va produce, în mod inevitabil, conducători, fără a-i
putea controla pe aceştia într-un mod eficient şi de durată. Bineînţeles că
necesitatea existenţei unor funcţionari de rang superior, gradul ridicat de
informare al vârfurilor partidelor şi de specializare sporită al politicii
contribuie în mod decisiv la câştigarea unui anumit grad de independenţă de
către aparatul de partid. Trebuie verificat însa dacă şi în ce măsură procesul
de formare a voinţei politice din cadrul partidului decurge de sus în jos.
Cumulul de funcţii şi (implicit) de putere sunt probleme serioase cu care se
confruntă toate partidele mari (...). O îmbunatatire a schimbului de idei din
interiorul partidelor este absolut necesară pentru refacerea unor structuri de
partid prea rigide, la fel şi un mai mare grad de mobilizare al membrilor
acestora. Tendinţele oligarhice din sânul marilor partide democratice sunt în
mare parte şi consecinţa participării deficitare a cetăţenilor. Doar o mică
parte din alegătorii şi simpatizanţii unui partid doresc să şi intre în rândurile
acestuia (...). Totuşi nu trebuie să credem că partidele democratice
desconsideră criticile şi animozitatea populaţiei -   manifestate, printre altele,
prin pierderea alegătorilor tradiţionali, scăderea numărului de membri şi o
rezonanţă scăzută în rândul tinerei generaţii. Ele văd în toate acestea un
impuls pentru a promova reforme organizatorice în interiorul partidului.
Partidele populare au făcut câte ceva în această privinţă (...). Ele au adus în
discuţie anumite reforme precum limitarea perioadei de ocupare a funcţiilor
şi împiedicarea cumulului de funcţii, extinderea posibilităţilor de participare
la activităţile partidului a simpatizanţilor acestuia, fără ca aceştia să fie şi
membri de partid, o implicare sporită a femeilor şi tinerilor în cadrul
conferinţelor şi comitetelor de partid . 21

7.2 CRIZA DE LEGITIMARE

Există (...) o controversă în jurul întrebarii dacă populaţia recunoaşte
partidele ca reprezentanţi ai intereselor sale şi dacă democraţia partinică este
suficient de adânc înradacinata ("legitimată") în conştiinţa cetăţenilor. un
grup de critici (...) a recunoscut pericolul unui deficit serios de legitimare a
partidelor: momentul de criză care caracterizează statul capitalist se reflectă
şi asupra sistemului de partide, chiar dacă baza de legitimare a acestuia nu
este decât slab dezvoltată. 95 la sută din cetăţeni se ţin departe de partide şi
chiar şi membrii de partid desfăşoară activităţi în cea mai mare parte limitate
în cadrul acestora. Grevele spontane şi mai ales a iniţiativele civile, ale căror
membri nu-şi văd suficient reprezentate interesele de către partide, pun sub
semnul întrebarii această democraţie partinică (...).alţi oameni de ştiinţă (...)
pleacă în schimb de la premisa că partidele şi sistemul de partide s-au
consolidat în ochii majorităţii populaţiei, bucurându-se prin urmare de
recunoaşterea acesteia . Problema legitimării partidelor joacă un rol
22

important în discuţia cu privire la "statul partinic".

7.3 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR. ŞI-AU PIERDUT

PARTIDELE PUTEREA?

Deseori a fost criticat faptul că partidele ar fi capitulat în faţa mass-mediei.

În loc să ocupe primul loc printre elementele de formare a voinţei politice a
21 [Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur p
22 Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie,
Bonn BpB 1997
poporului, ele încearca să se adapteze societăţii mass-media. În loc să ducă o
politică "reală", partidele se concentrează asupra unei politici "simbolice",
orientate după mass-media, în sensul campaniilor de PR. Puterea deţinută de
mass-media se arată mai ales în decursul campaniilor electorale. Despre ceea
este real şi ceea ce se pretinde a fi real se vorbeşte într-un alt text. Cu cât
devine o societate mai complexă, pe atât de eterogene devin şi programele
partidelor. Pe vremuri, partidele îsi mai puteau formula obiectivele pe trei
pagini. Între timp însa, partidele stau "în aşteptare" mulţi ani, pentru ca
fiecare facţiune să îsi poată introduce propriile paragrafe şi interese în
manifestul final. Produsul final devine aşadar îngrozitor de lung şi de
plicticos, operele programatice atingând proporţii enciclopedice. Până la
urmă, partidele nu reuşesc să răspundă decât la probleme de mult timp
depăşite. Iar aceste răspunsuri nu mai par decât lipsite de orice putere şi
conţinut. Politicienii nu reuşesc să aibă succes decât atunci când au apariţii
dinamice, vioaie şi energice. În rest, discursurile programatice nu corespund
aşteptările societăţii mass-media, care pune preţ doar pe personalizări,
imagini şi divertisment. Discursurile programatice nu pot însa oferi decât
cuvinte, formule abstracte, iar când sunt cu adevărat bune: expresia forţei
intelectuale. Mesajele lor pline de sensuri vizează durabilitatea; societatea
din faţa televizoarelor aplaudă însa schimbarea, schimbul de rapid şi
nonşalant de roluri. Şi pentru că situaţia este de aşa natură, programele
partidelor de elită şi-au pierdut mult din valoarea de odinioară (...). Iar acest
lucru a denaturat sensul partidelor. Acolo unde o anumită politică şi-a
pierdut sensul, nu mai trebuie pierdută vremea cu dezbateri inutile. Astăzi,
partidele nu par a se mai certa decât pe motive de rivalitate personală.
Aripile din cadrul partidelor şi-au pierdut aproape complet importanţa, ele
nu mai reprezintă decât un instrument de cotare a deciziilor luate de anumite
persoane, ele au rămas simple grupări tradiţionale de afinităţi. Ele nu mai
sunt forurile de discuţie şi controversă politică. Pentru că politicianului-
mass-media îi este clar următorul lucru: publicului nu îi plac confruntările;
partidul este cel ales, iar partidul trebuie să iasă în evidenţă prin unitatea sa.
Tot ce se poate. Dar acest lucru privează partidele de nucleul lor politic,
golindu-le de substanţă. El slăbeşte capacitatea de reproducere a elitelor.
Pentru că elitele nu vor putea apărea într-o structură lipsită de orice
conflicte, într-un partid omogenizat şi disciplinat de oamenii de la
conducere. Politicieni decişi, siguri pe instinctele lor, capabili să iasă în faţă
şi profilaţi pe anumite conţinuturi se socializează pe câmpul de luptă, în
dezbateri libere, în dispute sălbatice şi nu prin intermediul unor declaraţii de
un minut ţinute în faţa camerelor de filmat. Acolo unde nu există aripi
puternice, o conducere moderată nu poate fi decât indecisă. În partidele
puternic polarizate, activităţile de integrare ale conducerii partidelor sunt o
adevărată operă de virtuozitate politică. Este nevoie în acest sens de
capacităţi de conciliere, de încrederea diverselor tabere din interiorul
partidului, de capacitatea de a putea crea un echilibru precum şi de a crea
acel punct strategic unic, care să fie susţinut de întreg partidul şi care să
devină elementul-cheie în cadrul campaniei electorale (...). Şi din cauza
acestui deficit de conducere politică partidele nu reuşesc să fie pe atât de
puternice cât ar dori, de aceea nu reuşesc decât prea puţin să dea impulsurile
necesare, să câştige autoritate politică. Iar de aceea ele pot fi aruncate de pe
"şine" de orice vânt mass-media mai puternic. Multe din toate acestea au
legătură cu tendinţa partidelor de a se prosterna din ce în ce mai mult în faţa
societăţii mass-media. Politica pare a-şi fi pierdut astfel funcţia iniţială.
"Depolitizarea politicii" este cea care a dus la izolarea în care se regăsesc
astăzi partidele. Partidele au înlocuit programele politice cu gag-uri; în loc
să-şi păstreze o identitate stabilă, ele au ales imagini efemere, în loc să-şi
exploateze orientarea politică, ele s-au decis în favoarea marketingului, în
loc să conducă cu încredere în propriile forţe, ei se lasă pe mâna
consultanţilor. Politicienii sunt convinşi de faptul că legile societăţii mass-
media cer toate aceste lucruri. În schimb, societatea mass-media îi respectă
doar pe acei oameni politici care ţin cu dinţii de miezul politic al
problemelor, care nu sunt dispuşi să facă orice doar pentru a câştiga simpatia
jurnaliştilor, care nu vor să placă cu orice preţ. Politicienii nu trebuie să-şi
dorească să placă cu orice preţ. Şi probabil că nici publicul din faţa
televizoarelor, indiferent cât de pasiv ar părea el, nu-şi doreşte ca politica să
se transforme în divertisment, ci să rămână însemnul responsabilităţii,
conţinuturilor cu sens şi al seriozităţii. Poate că partidele ar trebui să încerce
să mai facă din când în când...politică . Mai ales perioada de desfăşurare a
23

campaniilor electorale, partidelor li se reproşează că nu îsi îndeplinesc în

mod satisfăcător funcţia de informare a opiniei publice. În loc să-şi prezinte
programul alegătorilor înainte de alegeri şi să ia atitudine în ceea ce priveşte
anumite probleme specifice, ele se mulţumesc cu a emite vorbe mari, care nu
de puţine ori sunt produsul unor experţi în marketing. Nu persoanele sunt
puse în prim-plan. Imagine în loc de explicaţii - aceasta este ideea
principală emisă de critici. Se pune aşadar problema cât este de legitim
pentru un partid să se aplece în faţa regulilor pieţei mass-media pe timpul
alegerilor şi care sunt cerinţele minimale pe care acesta trebuie să le
23 [din: Franz Walter, Die deutschen Parteien: Entkernt, ermattet, ziellos; în: Aus Politik und
Zeitgeschichte 10/2001]
îndeplineasca pe perioada campaniei pentru a-şi respecta funcţiile.

7.4 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR: DISCUTIILE DIN JURUL

CONCEPTULUI DE "STAT PARTINIC"
În următorul text mai lung care poartă titlul "Statul partinic într-un
moment de criză?" preia elemente din discuţia cu privire la animozitatea
faţă de partide. Este vorba aici de motivele pentru apariţia criticilor aduse
partidelor, de funcţiile îndeplinite de partide în cadrul sistemului politic şi de
caracterizarea unui nou tip de partid, aşa cum apare el în zilele noastre. Prin
abordarea tuturor acestor subiecte şi prin sublinierea rolului central pe care îl
joacă partidele astăzi, acest text reprezintă un bilanţ al întregului complex
tematic "Partide". Argumentele la care face apel autorul acestui text sunt
elaborate pe baza sistemului de partide din Germania, dar parte din ele sunt
valabile şi la modul general.
Peter Lösche: Statul partinic într-un moment de criză?
Ideea de criză ne-a fost foarte la îndemâna şi am folosit-o pentru a
caracteriza tot ceea ce înseamna schimbare şi transformare. Dacă am reuşi să
nu mai folosim acest concept pentru tot ce ni se întâmpla, dacă l-am lua în
serios, în ciuda diversităţii de sensuri pe care acesta le acoperă şi a
contextelor în care este folosit, actualitatea politică şi însasi istoria
Republicii Federale Germania nu ar mai părea atât de dramatică cum o
sugerează de atâtea ori foiletoanele politice. (...) Ba chiar dimpotrivă: teza de
la care am plecat este că suntem tentaţi, atât în contextul istoriei germane,
cât şi în cel al istoriei mondiale (la care nu voi face totuşi referire) să
preamărim statul partinic federal german şi că, privind în urmă la ultimii 50
de ani putem spune pe bună dreptate că a fost o perioadă de succes pentru
partidele politice, sistemul de partide şi pentru statul partinic. Eu nu voi
încerca totuşi să glorific aceste timpuri, ba chiar îmi voi permite să formulez
unele opinii critice, chiar dacă teza mea va fi mai degrabă pozitivă - toate
acestea pentru a mă distanţa de toate lamentările. Dar ce este "statul partinic"
(...) în realitatea politică? În cele ce urmează vom porni de la întelesul uzual
al acestui concept. Pentru că nu există înca o interpretare socio-politică şi
analitică, o aşa-zisă teorie a statului partinic. În zorii Republicii de la
Weimar, termenul avea conotaţii negative, ca element opus democraţiei şi
republicii. "Statul partinic" era considerat antonimul statului birocratic al
monarhiei constituţionale, un stat neutral şi un sistem în care politica şi mai
ales partidele nu-şi aveau locul, un stat independent de societate şi care, în
virtutea acestei independenţe se evidenţia în mod pozitiv. Acest sistem era
astfel încarcat de resentimente şi prejudecăţi la adresa democraţiei, a
republicii şi, bineînţeles, împotriva partidelor. Altfel decât în acele vremuri,
în cele ce urmează vom vorbi despre conceptul de "stat partinic" ca factor cu
conotaţii pozitive în cadrul democraţiei reprezentative - de regulă
parlamentare, nu prezidenţiale -, unde partidele joacă un rol dominant în
realitatea constituţională, adică în procesul de decizie politică şi în cel de
legitimare al acestor decizii. Partidele sunt cele mai importante, dacă nu
singurele participante la procesul de formare a voinţei politice, înregistrând
necesităţile şi interesele societăţii (...) şi delegându-le spre execuţie
organelor constituţionale legislative şi executive, înregistrând deciziile luate
la acel nivel şi transmiţându-le înapoi poporului, legitimând astfel întregul
sistem politic. Republica Federală Germania este un stat partinic prin
excelenţă. Acest lucru este dovedit de următoarele reglementări formale:
1. conform articolului 21 GG, partidele participă la formarea voinţei politice
a poporului, formulare care a fost dezvoltat de partidele republicane federale
ca cerinţă cvasi-obligatorie în ceea ce privea formarea voinţei politice, care
urma a avea ca rezultat dezvoltarea unui adevărat monopol al partidelor.
2. conform aceluiaşi articol 21 GG, partidele sunt privilegiate în mod
deosebit, ele neputând fi trecute sub interdicţie decât prin proceduri
complicate derulate la nivelul Curţii Constituţionale Federale, atunci când
principiile reprezentate vin în contradicţie cu principiile ordinii liberal-
democratice. În schimb, conform articolului 9 GG, asociaţiile care încalca
ordinea constituţională sau principiile întelegerii între popoare, pot fi
interzise doar de către Ministrul Federal de Interne, respectiv de miniştrii de
interne de la nivelul landurilor.
3. partidele sunt finanţate parţial de stat, din bugetele federale sau din cele
ale landurilor. Acest lucru este valabil atât pentru partide cât şi pentru
fundaţiile de pe lângă acestea, precum şi pentru partidele din parlament,
adică pentru fracţiuni. Pentru a putea realiza cât de important este rolul
partidelor în cadrul unui stat partinic trebuie să cunoaştem sarcinile şi
funcţiile pe care i le atribuie ştiinţele politice şi mai ales socio-politica. Dacă
luăm în considerare cele definite în publicaţiile de specialitate, putem schiţa
următorul catalog de funcţii:
1. funcţii în domeniul intermediar care mijloceşte între societate şi sistemul
politico-administrativ, şi anume: organizarea alegerilor; recrutarea şi selecţia
personalului politic; articularea intereselor sociale; agregarea intereselor
sociale în cadrul partidelor; legitimarea sistemului politic.
2. funcţii în domeniul guvernamental: formarea guvernului; structurarea
parlamentului prin fracţiuni şi crearea forţelor de opoziţiei; formularea şi
executarea politicii; selecţia purtătorilor de funcţii şi mandate; destinatarul
revendicărilor politice şi sociale. Unii observatori consideră partidele, luând
în considerare funcţiile care le sunt atribuite, asemănătoare organelor
constituţionale pe lângă preşedintele republicii federale, al Bundestag-ului,
Bundesrat-ului, guvernului federal şi Curţii Constituţionale Federale.
Această consideraţie are însa unele lacune. Ea este prea unilaterală, orientată
exclusiv după stat, respectiv după puterile din stat. Pentru buna funcţionare a
unui stat partinic nu sunt însa decisive funcţiile "statale", ci tocmai acea
funcţie de intermediere pe care o au partidele între societate şi stat. Chit că
această separare a societăţii de stat poate părea strictă şi idealistă (...),
partidele par a se simţi, în activităţile lor concrete, la fel de confortabil în
ambele domenii. Orice teorie care va mai apărea cu privire la statul partinic
trebuie să plece de la recunoaşterea acestei funcţii de intermediere. Cele
cuprinse în catalogul de mai sus, funcţii centrate pe activităţile reale ale
partidelor, de mediere între societate şi stat, pot fi reduse la patru funcţii
principale:
1. funcţia de selecţie: partidele recrutează şi selecţionează elita politică din
rândurile societăţii - pentru funcţii locale şi până la funcţia de cancelar. Un
lucru este deseori trecut cu vederea sau chiar denigrat: partidele au fost
mereu şi continuă să fie organizaţii care funcţionează pe principiul
patronajului, asociaţii de cetăţeni care facilitează ocuparea unor funcţii şi
poziţii, stimulând carierele. Nimic anormal până în acest punct. Mai
problematic din punct de vedere politic (şi de aceea şi reprobabil din punct
de vedere moral) este atunci când poziţiile care conferă o oarecare putere
sunt ocupate cu scop, nemaifiind astfel vorba (şi) de impunerea anumitor
conţinuturi. Marele merit al partidelor noastre pe parcursul anilor 50 şi 60 a
fost nu în ultimul rând faptul că au democratizat serviciile publice (...).2.
funcţia de mediere: partidele şi reprezentanţii lor din parlament şi guvern
reprezintă anumite interese particulare ale societăţii. Termenul de "partid"
provine de la "pars" ( = parte), partidele nu reprezintă astfel decât o parte din
interesele societăţii. Doar când partidele şi parlamentarii delegaţi de acestea
recunosc că sunt reprezentanţii unor interese sau necesităţi speciale, doar
atunci este posibilă şi soluţionarea conflictelor de interese din societate, doar
atunci compromisurile rezultate devin acceptabile, nefiind denunţate a fi
"putrede", iar propria poziţie specifică, colorată de anumite interese, nu va
mai fi înzestrata cu acea aureolă a acţiunilor în interesul societăţii. Doar
atunci când va exista un consens cu privire la faptul că partidele şi
parlamentarii joacă un rol dublu, ca reprezentanţi ai unor interese
particulare, respectiv ca reprezentanţi ai naţiunii, doar atunci vor putea amuţi
discuţiile din jurul unor principii generale, iar partidele vor putea părăsi
meterezele de pe care s-au războit în (...) luptele ideologice. 3. funcţia de
agregare: partidele se străduiesc chiar şi în interiorul lor să aducă la un
echilibru interesele deseori divergente reprezentate de diferitele grupări
sociale organizate atât în afara, cât şi în interiorul partidului, să ajungă la un
compromis, formulând totodată o poziţie "partinică" proprie. Partidele pot
aşadar integra voinţa grupărilor, deseori de natură controversă. În cazul
ideal, ele pot acţiona ca nişte catalizatoare sociale şi politice. Pentru că cine
nu trece activităţile politice ale diverselor grupări de interese prin filtrul
partidelor, dorind să le integreze direct în procesul de formare a voinţei
politice statale, va favoriza apariţia unei formule de stat bazate pe principiul
claselor sau intereselor sociale. 4. funcţia de aplanare a conflictelor: luându-
şi în serios funcţia de mediere şi de agregare, partidele îndeplinesc şi o
funcţie de aplanare a conflictelor. Statul partinic pune la dispoziţie
mecanisme de reglementare în vederea aplanării acestor conflicte dintre
partide şi în interiorul acestora şi implicit şi dintre interesele sociale
divergente. Sunt stabilite aşadar anumite reguli după care poate avea loc
lupta pentru putere, fără ca acest lucru să degenereze într-un război civil.
Premisa pentru toate acestea este bineînţeles ca să se fi ajuns la un consens
social şi politic care să stabilească regulile conform cărora pot fi rezolvate
conflictele şi care stabilesc valorile fundamentale incontestabile. Aceste
valori fundamentale (ca de exemplu apărarea drepturilor omului, protecţia
minorităţilor), care stau la baza reglementărilor cu privire la soluţionarea
conflictelor capătă sens doar atunci când sunt şi recunoscute. Fără partide
puternice, un sistem parlamentar nu poate exista. Sistemele parlamentare
moderne au ca trăsătură centrală faptul că executivul, respectiv cabinetul şi
majoritatea parlamentară sunt strâns interconectate. Ele formează o entitate
politică de acţiune, mai precis majoritatea aflată la guvernare. Acestei
majorităţi i se opune opoziţia. Din această constelaţie rezultă, în cadrul
sistemului parlamentar, şansa de a deţine puterea de control; această
constelaţie, această antonimie dintre majoritatea la putere şi opoziţie
reprezintă cu adevărat principiul separării puterilor, şi nu relaţia dintre
legislativ şi executiv. Partidele formează paranteze în limitele cărora se
integrează diferitele ramuri ale sistemului politic (executivul şi majoritatea
parlamentară care formează guvernul) şi - în cazul Republicii Federale
Germania - în care încap diversele nivele ale politicului, guvernul federal,
guvernul statal şi guvernul local. După cum se ştie, Republica Federală
Germania are un sistem extrem de complicat în ceea ce priveşte separarea
puterilor, al controlării şi limitării acestora, care se aseamănă mai mult cu
sistemul american al "checks and balances" decât de cel simplu, bipolar, din
Marea Britanie, care distinge doar între "ins" şi "outs". În cazul ţării noastre
au un cuvânt de spus atât landurile, Bundesrat-ul, comunele, Curtea
Constituţională Federală, două bănci centrale din Frankfurt, instituţiile
europene de la Bruxelles şi de la Straßburg sau NATO, cât şi - mai ales -
asociaţiile şi grupările de interese de tot felul, astfel încât cancelarul - în
ciuda competenţelor sale de decizie politică - nu are decât un rol modest de
moderator care  - dacă doreşte să se numere cu adevărat printre mai mari -
trebuie să stabilească priorităţile şi să-şi impună, pe perioada mandatului
său, în cel mai bun caz maximum două sau trei obiective mai mari. Dacă în
această epocă a globalizării, a internaţionalizării, europenizării şi
economizării mai există vreo şansă pentru ca politica să ocupe o poziţie de
frunte, doar partidele se pot ocupa de acest lucru. Partidele sunt baza care
ţine laolaltă instituţiile politice - îndeosebi prin intermediul unor acorduri şi
cooperări informale. Germanii folosesc în acest sens un termen foarte
potrivit: Elefantenrunden stă în natura sistemelor parlamentare, neavând cu
nimic de-a face cu asociaţiile secrete sau cu eventualele trişări ca şeful
executivului - cancelarul, în cazul Republicii Federale Germania - şi
miniştrii cei mai importanţi, preşedinţii de partide şi de fracţiuni
parlamentare din guverne de coaliţie sau guverne majoritare, să organizeze
reuniuni în care să facă schimb de informaţii şi să discute pe anumite teme.
Prin disciplina de partid şi a fracţiunilor în ceea ce priveşte anumite
probleme legislative centrale se constituie şi majoritatea la putere şi opoziţia.
Mai concret: cea mai importantă lege dintr-un an parlamentară, legea
bugetului, se bucură de susţinerea majorităţii parlamentare. În cazul în care
această susţinere lipseşte avem de-a face cu o criză serioasă a puterii. Cei
care se vaită că relaţia clasică de opoziţie dintre puterea executivă şi cea
legislativă a fost perturbat de partide, cei care doresc să reconstituie
incompatibilitatea dintre mandatul guvernamental şi cel parlamentar, de
cancelar şi de lider de parti, aceia se mai află înca din punct de vedere istoric
în biserica de la Frankfurt a Sf. Paul a anului 1848, ei au o viziune arhaică
asupra parlamentarismului, proiectează opoziţia dintre stăpânul absolutist şi
reprezentanţii poporului asupra prezentului şi sunt prinşi înca - în mod
conştient sau inconştient - în mentalitatea statului autoritar. (...) Partidele din
Republica Federală Germania s-au apropiat începând cu jumătatea anilor 60
de acea imagine a partidului ideal necesar bunei funcţionări a sistemului
parlamentar, nu în ultimul rând pentru faptul că reuşiseră să se rupă de
lanţurile ideologice şi organizatorice ale mediului socio-moral de care
aparţineau. Ele au început să îndeplineasca încetul cu încetul acele patru
funcţii prezentate mai sus. Sistemul de partide, la început foarte stufos şi
înca păstrând semnalmentele sistemului din Republica de la Weimar în ceea
ce priveşte comportamentul electoral, s-a concentrat până la urmă, în anii 60
şi 70, sub forma unui sistem de partide de tipul "2 ˝", în care concurau două
partide populare mai mari şi unul de cadre. Au avut loc trei schimbări de
putere, astfel încât jocul majorităţii şi al opoziţiei părea să funcţioneze.
Participarea la alegerile pentru Bundestag a depăşit pragul de 90 %.
Partidele fuseseră acceptate. Acele vremuri idilice s-au sfârşit. Toată lumea
vorbeşte astăzi despre aşa numita animozitate faţă de partide. Avem oare de-
a face cu o criză a statului partinic, să fi ajuns acesta la capătul zilelor sale?
Criza în care se găseşte statul partinic se sprijină pe următoarele fenomene:
s-a arătat în sondaje că alegătorii sunt nemulţumiţi de activitatea partidelor,
că nu mai sunt de acord cu politica dusă de ele; marile partide pierd din ce în
ce mai multe voturi; partidele mai mici, ca de exemplu ecologiştii, PDS-ul,
republicanii şi DVU-ul câştigă alegători; procentul celor care nu mai votează
este în creştere, la fel şi cel al alegătorilor care şi-au schimbat opţiunile;
numărul de membri ai tuturor partidelor este în scădere - cu excepţia
numărului membrilor partidului ecologist, care stagnează. Avem, fără
îndoiala, de a face cu o adevărată aversiune resimţită faţă de partide, poate şi
cu o oarecare criză a statului partinic, dar în nici un caz însa cu o criză a
democraţiei parlamentare. Trebuie să ne întrebam de unde a apărut această
animozitate faţă de partide. Există cauze multiple: în această epocă a post-
materialismului s-au încetatenit noi forme de participare, tendinţele de
individualizare stagnează, conţinuturile politice au devenit din ce în ce mai
complicate şi mai complexe, astfel încât partidele nu mai sunt capabile să
ofere alegătorilor concepţii bine conturate. În orice caz, partidele însele
poartă o parte din vină pentru această aversiune resimţită de popor. Printre
aceste cauze se numără faimoasele afaceri cu privire la finanţarea partidelor
şi la corupţie. Mai greu cântăreşte însa faptul că partidele au părut, în
perioada lor de glorie, că se pot ocupa de absolut orice problemă, că dispun
de monopolul asupra formării voinţei politice. Partidele şi-au extins
competenţele şi au penetrat domenii în care nu aveau ce căuta. Printre aceste
domenii se numără consiliile responsabile cu audio-vizualul, în care nu
numai că se votează pe principiul partidului de apartenenţă, ci mai există şi
"cercuri de prieteni", similare fracţiunilor, care se întrunesc înaintea
şedinţelor oficiale. Mai mult, partidele şi-au extins patronajul în domeniul
administraţiei publice: nu ştim de ce este atât de important criteriul
apartenenţei la un partid atunci când se numeşte noul director al unui teatru
sau al unei opere. La fel, opinia publică nu  întelege de ce în anumite părţi
ale Republicii Federale Germania o promovare în sistemul educaţional nu
este posibilă decât dacă persoana în cauză deţine carnetul de partid
"potrivit". La nivel local, partidele par să fie omniprezente: ele se amestecă
în activităţile diverselor asociaţii, asociaţii sportive sau muzicale, asociaţiile
vânătorilor sau ale pompierilor voluntari. Această omniprezentă justifică
sentimentul că partidele se amestecă în toate treburile. Şi aici este problema
care s-a întors, asemenea unui bumerang, în ultimii ani în sânul partidelor.
Partidele au provocat pe baza pretenţiei lor de omnipotenţă anumite
aşteptări, aşteptări pe care nu le pot onora în realitatea politică şi socială a
Republicii Federale Germania. Din pricina acestei pretenţii de a monopoliza
toate sferele, ele sunt făcute astăzi vinovate pentru multe probleme pentru
care nu poartă nici o răspundere. Mai concret: partidele nu pot fi făcute
răspunzătoare pentru globalizarea pieţelor de capital, pentru
internaţionalizarea pieţii muncii, pentru deficitele bugetare sau pentru
necesitatea transformării statului social. La această animozitate resimţită faţă
de partide a contribuit şi faptul că partidele noastre mari au probleme cu
propria fragmentare şi segmentare, cu propria eterogenitate şi contradicţiile
pe care le proliferează. Acest lucru este valabil în această perioadă mai mult
pentru SPD decât pentru CDU, deşi şi partidul din urmă dovedeşte aceleaşi
semnalmente. Contrar imaginii de care se bucură SPD-ul şi CDU-ul în
rândul marelui public dar şi al unor analişti politici, aceste partide nu sunt
organizaţiile-mamut, ierarhiste sau orligarhiste, ci mai curând nişte
"fragmente adunate laolaltă", o "anarhie organizată". Decentralizate şi
fragmentate la nivel organizatoric, cu o măsură importantă de autonomie
conferită organizaţiilor teritoriale, diverselor grupări de interese intra-
partinice aşa cum se întâmpla în cazul SPD-ului sau al CDU-ului; cu
funcţionari, membri şi alegători extrem de coloraţi din punct de vedere
social, făcând un spagat dificil între grupările sociale cele mai opuse; la fel
de colorate şi din punct de vedere programatic şi ideologic; ţinute laolaltă
prin voinţa de putere, prin patronaj, prin simbolurile, ritualurile şi punctele
din program moştenite de-a lungul istoriei şi - pe cât posibil - prin
conducători carismatici şi/sau competenţi, partidele nu oferă aşadar o
imagine completă, armonică - lucru care contribuie la construirea
animozităţii. În plus, problemele istorice care au împiedicat într-o oarecare
măsură funcţionarea partidelor în cadrul sistemului parlamentar nu au fost cu
totul rezolvate nici astăzi. Acest lucru vine să justifice în parte sentimentul
de animozitate faţă de partide, destul de răspândit în rândurile electoratului
şi al sociologilor. La sentimentul de aversiune împotriva partidelor a
contribuit, în fine, şi faptul că partidele din ţara noastră se află într-un
permanent proces de schimbare: etichetele rămân, în timp ce conţinuturile
politice sunt modificate. Iar acest lucru duce la confuzie şi încrâncenare. Prin
acestea nu trebuie să întelegem că PDS-ul s-a transformat într-un partid
regional est-german şi că "Bündnis 90/Die Grünen" (Partidul Ecologist) a
devenit o formaţiune social-liberală,astfel încât divizarea liberalismului
german, aşa cum o cunoaştem de pe vremea Republicii de la Weimar şi din
"Imperiul Bismark", a devenit din nou de actualitate - şi că FDP-ul a adoptat
o poziţie de dreapta. Sub eticheta de partide populare adoptată de CDU şi
SPD s-a format o structură cu totul nouă. Putem vorbi chiar de un nou tip de
partide aflate în plin curs de apariţie şi care semnalează sfârşitul erei
partidelor de membri şi funcţionari. Acest tip nou de partide, care pare a se
impune în ultima vreme, are trei nivele şi poate fi descris cu ajutorul a trei
indicatori. 1. Noul tip de partid este un fel de partid mass-media.
Conducerea naţională a partidului, conducere formată din unul, doi sau trei
preşedinţi, comunică cu membrii, simpatizanţii şi alegătorii prin intermediul
mass-mediei. Astfel sunt evitate structurile tradiţionale de formare a voinţei
politice din interiorul partidului şi sistemul de delegaţi. Funcţionarii de
partid, activiştii de partid, elita mijlocie a partidelor îsi pierd din puterea de
influenţă. "Democraţia intra-partinică", aşa cum era ea cunoscută, este pusă
sub semnul întrebarii: funcţionarii de partid erau cei care, deşi nu participau
la formarea voinţei politice de jos în sus, pe baza competenţei lor
organizatorice şi la nivel de conţinuturi politice, puteau controla centrele
puterii din cadrul partidului şi astfel şi conducerea partidului, şi care, după
caz, puteau prezenta, prin formarea de grupări şi fracţiuni intra-partinice,
elite concurente, alternative la deţinătorii puterii din partid. Elita mijlocie,
funcţionarii de partid, puteau aşadar controla conducerea partidului. În cazul
partidelor mass-media, intervenţia acestei elite mijlocii este evitată. Nici
elementele democraţiei directe, introduse în procesul de formare a voinţei
politice din cadrul partidelor prin intermediul alegerii directe ale purtătorilor
de mandat şi ale funcţionarilor de partid sau prin intermediul votului
membrilor, nu au avut ca rezultat o nouă calitate a democraţiei intra-
partinice. Mai mult, în timp ce comunicarea directă dintre conducerea şi
baza de membri a fost amplificată, funcţionarii de partid au fost şi mai mult
dezbrăcaţi de puterea ce obişnuiau să o deţină. Această comunicare dintre
conducere şi baza de membri nu este în nici un caz unilaterală. În plus,
sondajele întreprinse în rândul membrilor unui partid, sondaje executate de
multe ori la comanda mass-media, câştigă din ce în ce mai multă importanţă.
Aceste sondaje reprezintă răspunsul bazei de membri la acţiunile întreprinse
de conducerea unui partid. 2. Partidele au devenit în timp organizaţii care
oferă servicii profesioniste. Este deja de la sine înteles ca membrii şi
funcţionarii de partid să lipească afişe pe perioada campaniei electorale sau
să îsi înceapa cariera în cadrul partidului "de jos", încasând de exemplu
cotizaţiile anuale ale membrilor unei organizaţii locale. În realitate, toate
acestea sunt lucruri depăşite. Afişele sunt lipite astăzi de agenţiile de
publicitate, iar cotizaţiile membrilor ajung direct, prin operaţiuni bancare, în
contul trezoreriei de partid. Această evoluţie a fost considerată o
"americanizare". Partidele din SUA au cunoscut într-adevăr o evoluţie
similară, totuşi nu pot fi făcute răspunzătoare pentru faptul că partidele tind
să se profesionalizeze. Partidele moderne, profesioniste, oferă trei servicii
mai importante: ele organizează şi finanţează campaniile electorale.
Produsul acestor campanii este elita politică, aleasă prin votul populaţiei,
care este, mai departe, numită în diverse funcţii. Un partid conduce o ţară
atunci când intră ca fracţiune în compunerea diverselor parlamente,
punându-şi la dispoziţie baza de personal pentru ocuparea posturilor
executive, administrative şi pentru ocuparea cabinetelor la nivel federal sau
la nivel de landuri. 3. Vechile partide populare tind din ce în ce mai mult să
devină partide-fracţiuni. Centrul puterii unui partid, dar şi resursele
organizatorice şi financiare ale acestuia se regăsesc în fracţiunile
reprezentate în parlamente şi în cabinetele ministeriale. Partidele sunt cele
care "guvernează" (în sensul lui "to govern"), funcţionarii de partid, adică
acele persoane care ocupă o anumită poziţie în cadrul unui partid, devin
membrii unui parlament sau al unor cabinete şi autorităţi executive. Funcţiile
ocupate în partid, mandatul din parlament şi funcţia deţinută în cadrul
executivului se cumulează. Supremaţia organizaţiei de partid, aşa cum o
cunoaştem noi din istoria democraţiei sociale, este astfel răsturnată. În
"parties in government", în fracţiuni şi în funcţiile executive se află
adevărata putere deţinută de partide. Cu toate acestea, modul de organizare
al unui partid joacă în continuare un rol (...).Noul tip de partid apărut şi care
vine să înlocuiasca partidul popular ca partid al membrilor şi funcţionarilor,
conţine aşadar cele trei elemente partid mass-media, partid profesionist şi
partid-fracţiune. Partidele cu trăsături apropiate acestui nou tip se înteleg din
ce în ce mai mult ca organizaţii care oferă anumite servicii: ele organizează
campaniile electorale, recrutează elita politică şi deleagă personalul care
compune parlamentele şi guvernul, ele guvernează şi tot ele se ocupă de
administraţie. Astfel se cristalizează o nouă accepţiune a conceptului de
partid, care se apropie de definiţia dată acestuia în manualele americane şi
care reflectă realităţile politice din SUA: "A party is to elect", partidele au
misiunea de a recruta elitele politice şi de a le aşeza în funcţii
corespunzătoare. Cu cât se va impune mai mult acest nou tip de partid, pe
atât mai puţin vor percepe partidele acele funcţii atribuite lor în mod
tradiţional, şi anume de a înregistra şi agrega diversele interese exprimate de
societate şi de a funcţiona ca o instituţie intermediară între societate şi
sistemul politico-administrativ, legitimând astfel întreg sistemul politic. Ceea
ce astăzi este resimţită a fi o criză a partidelor, animozitatea resimţită faţă de
acestea, toate acestea au legătură cu exact această pierdere a funcţiilor
despre care tocmai am vorbit. Partidele nu mai funcţionează ca odinioară (în
anii 50 şi 60), ele nu mai sunt acele instituţii intermediare care agregă şi
mediază diverse interese. Ele s-au limitat din ce în ce mai mult la simpla
funcţie de organ de recrutare a elitelor. Cu toate acestea, ceasul partidelor nu
a sunat înca. Această afirmaţie se sprijină pe argumente istorice şi
sistematice. În primul rând, vom aminti de performanţele istorice uluitoare
ale statului partinic din Republica Federală Germania, mai ales în
comparaţie cu cele realizate de Republica de la Weimar. Acest lucru promite
partidelor o viaţă lungă pe viitor. Să ne gândim doar la cele realizate în
privinţa integrării. Foşti adepţi ai naţional-socialismului, grupări şi partide
de extremă stânga şi dreapta, refugiaţi, opoziţia extra-parlamentară şi noile
mişcări sociale bazate pe mentalităţi şi comportamente post-materialiste au
fost absorbite şi integrate de către partide. Iar acest lucru demonstrează o
mare măsură de flexibilitate. Bineînţeles că, făcând acest lucru, sistemul
politic s-a schimbat la rândul lui; cultura politică, odinioară autoritară, s-a
democratizat, dorinţa cetăţenilor de a participa la procesul politic s-a
accentuat, iar necesitatea implementării principiilor democraţiei directe
exercită, la rândul ei, presiuni asupra partidelor politice. În total, prin această
muncă de integrare a fost confirmat şi stabilizat sistemul de partide şi mai
ales sistemul parlamentar. Această poveste de succes a statului partinic
include şi faptul că administraţia a fost democratizată nu în ultimul rând prin
intermediul patronajului partidelor (...).De fapt nu există nici o alternativă la
partide şi la statul partinic. Nu se cunosc organizaţii sau instituţii alternative
care ar putea lua locul partidelor şi mai ales care ar putea îndeplinii funcţiile
acestora în cadrul domeniului intermediar. Iniţiativele civile şi mişcările care
susţin un singur obiectiv completează statul partinic, ele nu îi periclitează
însa existenţa. Astăzi nici nu mai poate fi vorba de apariţia vreunui sistem de
consilii - aşa cum umbla vorba în perioada mişcărilor studenţeşti, cu atât mai
puţin posibilitatea ca acestea să apară ca o alternativă politică şi socială. (...)
Cine vrea să realizeze ceva, să impună anumite interese şi obiective politice,
trebuie să apeleze la instituţia numită "partid". Cu toate acestea, organizaţiile
nepartinice vor contribui şi în continuare - poate într-o măsură şi mai mare
decât la ora actuală - la procesul de formare a voinţei politice: iniţiativele şi
asociaţiile civile, mişcările sociale şi cele care apără o singură cauză. Dar şi
acestea se orientează - în mod conştient - după partide, încercând să le
influenţeze pe acestea în concordanţă cu interesele pe care le reprezintă. Cu
toate că partidele continuă să ocupe o poziţie centrală în sistemul politic din
Republica Federală Germania, mai ales în ceea ce priveşte formarea voinţei
politice, ele sunt pe cale să se reformeze. Ele au devenit mai sensibile tocmai
din cauza rupturilor care s-au produs între societate şi sistemul politic şi
administrativ, lucru care se manifestă mai ales sub forma animozităţii faţă de
partide. Reformele, respectiv încercarile de reformă nu apar în sânul
partidelor din pricina unor motive filantropice, de educaţie politică sau de
etică abstractă, ci din simpla dorinţă de supravieţuire. Pentru că dacă această
aversiune resimţită faţă de partide se menţine pe o mai lungă perioadă de
timp, aceasta poate provoca situaţii de criză socio-economică, putând
denatura chiar într-o animozitate faţă se sistem şi mai ales faţă de
democraţie. Vechea atitudine anti-partinică ar putea fi înlaturata măcar la
suprafaţă, astfel încât să se poată impună atitudini şi comportamente politice
autoritare. Partidele sunt interesate direct să reacţioneze în mod sensibil la
critici şi de a se supune reformelor. Este vorba aici mai ales despre faptul că
partidele trebuie să recunoască că nu sunt omnipotente, şi în mod explicit
despre faptul că partidele trebuie să renunţe la pretenţiile de a deţine
monopol unic asupra procesului de formare a voinţei politice. Mai este vorba
aici şi de promovarea altor forme de participare politică, ca de ex. în
iniţiative civile şi asociaţii. În fine, este vorba şi de preluarea precaută de
către partide a noilor forme de participare, aşadar de deschiderea  către
elementele democraţiei directe. În tot cazul, introducerea elementelor cu
caracter plebiscitar în cadrul partidelor - vezi alegerile preliminare şi
sondajele în rândul membrilor - par destul de pripite, luând în consideraţie
efectele avute. Pe ordinea de zi stau aşadar reformarea partidelor şi a statului
partinic şi nu eliminarea lor. Partidele, dar şi istoricii şi specialiştii în
ştiinţele politice trebuie să se gândească ce rol urmează a juca acestea în
cadrul sistemului parlamentar. Partidele trebuie să se alinieze noilor tendinţe
de dezvoltare din domeniul politic, social şi economic, ajustându-se pentru a
corespunde noilor exigenţe. În fond, depinde de încrederea în sine şi de
amestecul corect al diferiţilor factori prevăzuţi de modul în care sunt
constituite partidele. Ernst Fraenkel a formulat acest lucru acum aproape 40
de ani, constatările sale fiind şi astăzi actuale: ce ne trebuie nouă sunt
"partide care nu se tem să recunoască că scopul lor este să-şi aducă
conducătorii în poziţii strategic importante din guvern şi administraţie;
partide care nu se tem să recunoască că trebuie să lucreze mână-n mână cu
grupările de interese, fără a capitula în faţa acestor grupări. Partide care nu
se tem să recunoască că exercită oarecari presiuni asupra reprezentanţilor
săi, pentru că fără disciplină în cadrul fracţiunilor nu poate exista un sistem
parlamentar. Avem nevoie de partide care au puterea interioară de a se dezice
de mentalităţile tradiţionale, care, pentru că au apărut din considerente
politice diferite, reprezintă o sarcină împovaratoare pentru sistemul
parlamentar funcţional. Avem însa nevoie şi de partide, care, în ciuda
faptului că recunosc necesitatea de a adopta o atitudine pragmatică faţă de
politică, fac apel la ultima rămăşiţă de romantism din suflet, nefiindu-le
ruşine de visurile din tinereţe, atunci când toate mai erau înca atât de bune şi
de frumoase în politică tocmai pentru că am crezut cu adevărat că principiile
sunt cele care guvernează lumea ." 24

CAPITOLUL 9: CONSOLIDAREA DEMOCRAŢIEI

PARTINICE
Democraţia intra-partinică reprezintă premisa pentru ca partidele să-şi
poată onora împreuna cu celelalte organizaţii intermediare funcţiile din
cadrul sistemului politic, aşa cum au fost descrise ele în acest curs. În lipsa
unei structuri democratice interioare, partidelor le va lipsi legitimarea
poziţiei lor importante ocupate în statul democratic. În textul următor este
vorba despre cerinţele minime şi motivele democraţiei intra-partinice,
precum şi despre problemele acesteia, luând ca exemplu modelul german.
[Partidele] trebuie (...) să dispună aibă statute şi programe, ele trebuie să fie
structurate în organizaţii teritoriale (...) şi să organizeze alegeri în mod
regulat. Adunările membrilor şi conducerea partidelor, care trebuie
confirmată cel puţin o dată la doi ani sunt organe absolut necesare ale
partidelor (...). Legea partidelor subliniază importanţa crucială a membrilor
în ceea ce priveşte formarea voinţei politice în cadrul partidului, accentuând
deopotrivă şi relevanţa deosebită care revine protecţiei minorităţilor intra-
partinice. Organele de partide trebuie "să funcţioneze astfel încât să permită
formarea voinţei politice democratice" (...). Democraţia intra-partinică este
necesară pentru a spori importanţa cetăţenilor angajaţi politic la nivel de
partid. Un stat democratic nu poate fi condus de partide construite pe o bază
24 [Parteienstaat in der Krise : Überlegungen nach 50 Jahren Bundesrepublik Deutschland ; Vortrag und
Diskussion einer Veranstaltung des Gesprächskreises Geschichte der Friedrich-Ebert-Stiftung in Bonn am
19. August 1999 / Peter Lösche. [ed.: Dieter Dowe]. - Bonn : Forschunginst. der Friedrich-Ebert-Stiftung,
Historisches Forschungszentrum, 1999. - 48 p. = 115 Kb, Text. - (Gesprächskreis Geschichte ; 27),
Electronic ed.: Bonn: FES Library, 2000, ISBN 3-86077-843-9]
ne-democratică (vezi "principiul conducătorului" sau "centralismul
democratic"). În ciuda tuturor prevederilor legale, posibilităţile de
influenţare a membrilor simpli de partid sunt destul de limitate. Acest lucru
se justifică prin lipsa de participare şi prin indiferenţa manifestată de mulţi
membri de partid, prin tendinţa birocraţiei de partid de a se detaşa de baza de
membri, şi, în fine, prin constrângerile inevitabile pe care le presupune
democraţia intra-partinică modernă, care are nevoie de organe de conducere
hotărâte şi de decizii luate cu rapiditate (...).
9.1 CONSOLIDAREA BAZEI
Pentru a rezolva cumva problema animozităţii, marile partide s-au străduit în
ultimii ani să fortifice drepturile de participare ale membrilor lor. Partidele
democratice se găsesc astăzi în plin proces de reformă, al cărui sfârşit nu
este înca previzibil. Scrutinul a devenit astfel un mijloc de a transcende
clivajul care a apărut între organele de conducere a partidului şi baza de
membri a acestuia. Toţi membri de partid care se simt afectaţi de anumite
decizii (alegerea conducerii partidului, a candidaţilor) trebuie să aibă drept
de vot. În plus, sondajele efectuate în rândul membrilor de partid au rolul de
a pune capăt disputelor apărute în interiorul partidului. De asemenea,
partidele se străduiesc să se deschidă în faţa simpatizanţilor reticenţi să
dobândească calitatea de membru de partid (...). Democraţia intra-partinică
mai presupune şi ca facţiunile din interiorul partidelor să-şi expună în mod
public nemulţumirile. La nivelul partidelor (dar şi printre alegători) este
răspândită ideea că rezolvarea publică a conflictelor intra-partinice nu face
altceva decât să scoată la iveală punctele slabe ale acestora şi lipsa lor de
credibilitate. Un partid care nu încearca să îsi muşamalizeze divergenţele de
opinie este deseori considerat a fi "dezbinat". Acest lucru poate fi adevărat
uneori, dar în cazuri extreme, atunci când poziţiile sunt atât de divergente
încât angrenează energiile politicienilor, conflictele interne devenind mai
importante decât interesele programatice ale partidului. De multe ori însa,
diferenţele înregistrate la nivelul intra-partinic sunt cele care hrănesc şi
stimulează discuţiile politice. Acest lucru poate fi aşadar un semn de putere
şi de dinamism, dar doar dacă partidul tolerează asemenea manifestări,
rămânând deschis . 25

9.2 INITIATIVELE CIVILE SI PARTIDELE

Gradul sporit de participare a unui segment al populaţiei (în principal
persoane cu un nivel de educaţie peste medie) s-a regăsit înca de la începutul
anilor şaptezeci în creşterea numărului de iniţiative civile la nivel local şi
25 [Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur politischen Bildung 207,
Parteiendemokratie, Bonn BpB 1997
regional (de exemplu împotriva construirii de centrale atomice), care aveau
şi continuă să aibă ca scop evitarea situaţiilor conflictuale şi a planificărilor
defectuoase. Cu ajutorul opiniei publice urmau a fi astfel influenţate
deciziile luate de partide şi de parlamente. Iniţiativele civile stimulează, pe
de o parte, creşterea angajamentului politic, având aşadar un aport
considerabil la înlaturarea apatiei care caracterizează unii cetăţeni. Ele sunt
expresia unei conştiinţe cetăţeneşti sporite, care nu se lasă transformată într-
un obiect din mâna statului sau a administraţiei. Pe de altă parte, majoritatea
iniţiativelor civile au câte o singură sferă de preocupare - iar acest lucru este
cât se poate de firesc, dat fiind faptul că acestea nu au primit un mandat din
partea populaţiei, aşa cum se întâmpla în cazul partidelor. Ele urmăresc nişte
obiective relativ delimitate în spaţiu şi timp. Rolul iniţiativelor civile într-o
democraţie, relaţiile acestora cu partidele sunt diferite. Ele pot juca un rol
strict neutru, de colaborare cu toate partidele, ele se pot sprijini pe susţinerea
unui singur partid, unele dintre ele respingând chiar şi ideea de sistem de
partide în general. Primele iniţiative civile au apărut la sfârşitul anilor
şaizeci. Între timp numărul lor a crescut la mai multe mii. Cauzele care au
favorizat apariţia acestor iniţiative sunt diverse: nemulţumire generală faţă
de lipsa de apropiere de popor a marilor partide, posibilităţi insuficiente de
implicare a cetăţenilor de rând la celelalte nivele ale vieţii politice,
respingerea ideii de activitate politică în formele ei convenţionale.
Implicarea cetăţenilor în cadrul acestor iniţiative care reprezintă de cele mai
multe ori doar interese locale poate ajuta pe mai mulţi să se realizeze decât
în cadrul aparatului de partid, unde puterea de influenţă nu este decât
limitată. În plus, partidele populare nu pot îndeplini de multe ori anumite
interese mai specifice  din pricina programului mai general al acestora.
Presiunea sporită a acestor probleme — determinată de creşterea economică,
de zonele întunecate  ale progresului tehnic şi de pretenţiile crescute ale
oamenilor — revendică noi soluţii din partea partidelor. Partidele şi
iniţiativele civile nu sunt două concepte care se exclud reciproc, ele mai de
grabă vin să se completeze unul pe celălalt. Iniţiativele civile nu sunt astfel
neapărat un simptom al crizei din sistemul politic, pentru că o societate
deschisă nu are decât de câştigat de pe urma activităţii politice a cetăţenilor
săi. Ele nu anunţă în nici un caz eşecul democraţiei partinice, chiar dacă ele
au avut efectul de a crea un anumit grad de nesiguranţă în sânul partidelor
(...).

Partidele sunt - după cum am aflat din cursurile precedente

- indispensabile pentru democraţia modernă. Mulţi se
 încumeta chiar să spună că o democraţie modernă nu este
posibilă decât sub forma de democraţie partinică. Ca
mediatori centrali între "popor" şi "stat", ele sunt
indispensabile, cu toate că ele nu îndeplinesc acest rol
singure, ci împreuna cu asociaţii, iniţiative civile şi mai ales
cu ajutorul mass-mediei
Totuşi, partidele nu se bucură de prea multă popularitate.
Atunci când cetăţenii unei ţări sunt întrebati câtă încredere
au în instituţiile politice ale statului, partidele se află de
obicei la urma preferinţelor lor. Este vorba aici de o
"animozitate faţă de partide". Ce se ascunde în spatele
acestui concept şi care sunt cauzele pentru care partidele
sunt prea puţin bine văzute, despre aceste lucruri vom vorbi
în acest curs.
În următorul text este vorba despre unele dintre problemele
puse în acest curs. Concluzia este că nu există nici o
alternativă la democraţia partinică, dar multe lucruri pot fi
înca ameliorate.

9.3 DISPOZITII JURIDICE PRIVIND PARTIDELE POLITICE

PREVAZUTE IN CONSTITUTIA ROMANIEI SI IN LEGEA
PARTIDELOR
Intr-un stat democratic si de drept consacrarea prin constitutie a unor
reguli privind partidele politice devine obligatorie. Constitutia trebuie sa
exprime juridic scopurile partidelor politice si coordonatele in care se se pot
organiza si functiona. Constitutia Romaniei intrata in vigoare in anul 1991
reglementeaza partidele politice in mai multe articole. Textele de baza raman
cele din articolul 8, mentionat mai sus ca si cele din articolul 36 potrivit
caruia:
1)Cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in sindicate si in
alte forme de asociere.
2)Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea
lor, militeaza impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept ori a suveranitatii, a independentei Romaniei sunt
neconstitutionale.
3)Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii
Constitutionale, avocatii poporului, magistratii, membri activi ai
armatei, politisti si alte categorii de functionari publici stabiliti prin
lege organica
4)Asociatiile cu caracter secret sunt interzise.
Dispozitiile constitutionale trebuie detaliate printr-o lege a partidelor
politice. Legea trebuie sa contina obligatia ca prin statutul care-l prezinta cu
prilejul inregistrarii sa se specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel
spus sa existe obligatia legala, ca la inregistrare asociatiile sau organizatiile
ce vor sa se organizeze in partide politice sa declare oficial si expres acest
lucru. Este cunoscut ca nu rareori unele partide nu au in denumirea lor
termenul de partid, ci se pot numi asociatii, organizatii, ligi, uniuni sau
formatiuni.
Aliantele politice se pot realiza numai intre partidele politice pe baza
unui protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiului Bucuresti,
solicitandu-se inscrierea in Registrul de evidenta a aliantelor politice.
Incetarea activitatii partidelor politice poate fi voluntara, prin
autodizolvare sau ordonata in cazul dizolvarii decise pe cale judecatoreasca
sau de catre Curtea Constitutionala. Incetarea prin inactivitate intervine in
situatia in care un partid politic nu desemneaza candidati, singur sau in
alianta, in doua mandate electorale legislative succesive, in cel putin 10
circumscriptii, sau nu a tinut nici o adunare generala timp de 5 ani. Incetarea
activitatii unui partid, in toate cazurtile, este constatata de Tribunalul
Municipiului Bucuresti.

9.4 CRITERII JURIDICE SI SOCIOLOGICE DE DEFINIRE A

PARTIDELOR POLITICE
 Criteriile juridice au in functie de epoca trei grade de
generalitate. Un prim grad de gereralitate este reprezentat de
prevederile constitutionale referitoare la libertatea de asociere,
care caracterizeaza constitutiile secolelor XVII – XVIII si unde
nu se face nici o referire explicita la partide politice. Al doilea
grad de generalitate corespunde situatiei de dupa cel de al doilea
razboi mondial si presupune existenta unor prevederi speciale
referitoare la partidele politice in: Constituia Germaniei(1949),
Italiei(1945), Spaniei(1946), Portugaliei (dupa 1945), si cele est-
europene de dupa 1989
Cel de al treilea grad de generalitate se refera la existenta
legilor de organizare a partidelor politice, al caror model este
legea germana din 21 iulie 1968, care se regaseste si in Spania,
Republica Moldova, Romania.
In Romania legea 27 din 1996 se refera la organizarea
partidelor politice si ofera criterii de definire a acestora. Inaintea
acestei legi partidele s-au infiintat pe baza decretului lege nr. 8
din 26 decembrie 1989. Conform acestuia erau considerate
partide politice toate organizatiile care aveau minim 251 de
membri si care se inscriau in registrul special la Tribunalul
Municipiului Bucuresti. Legea 27 prevede in ceea ce priveste
criteriul numeric ca partidul politic este o organizatie care
numara 10.000 de membri la nivel national si cel putin 250 in 17
filiale judetene. Referitor la organizarea de partid se stipuleaza
ca partidele au organizare teritoriala, organizatiile in cadrul
intreprinerilor sunt interzise. In ceea ce priveste principiile si
statutul se precizeaza ca partidele politice sunt obligate sa aibă
un statut si un program, sa fie conduse prin intermediul
adunarilor generale periodice, sa cunoasca o comisie de
consiliere care sa permita un grad cat mai mare de democratie
interna. Criteriile financiare ale unui partid pot fi publice sau
private, cele mai mari cheltuieli inregistrandu-se odata cu
campaniile electorale. Inregistrarea partidelor ca organizatii se
face la Tribunalul Municipiului Bucuresti in registrul special.
Aliantele de partide politice se inregistreaza in acelasi loc insa
intr-un registru special pentru acest lucru.
Criteriile sociologice au fost definite de N Weiner si Josef
LaPallombara in lucrarea „Partidele politice si dezvoltarea”,
1966. Primul criteriu sociologic este durata. Un partid politic
trebuie sa existe o perioada mai mare decat viata fondatorului
sau si sa-i supravietuiasca. Acest criteriu face distinctie intre
partidele politice si grupurile de sustinere care vizeaza doar
obtinerea unei functii de ministru. Cel de al doilea criteriu este
dat de organizarea pe verticala si pe orizontala. Un partid trebuie
sa aiba filiale si ierarhie de partid. Partidul politic poate sa aibă
doar organizatii teritoriale (regionale), dar nu poate sa existe
doar pe baza unei organizatii centrale. Acest criteriu poate face
diferenta intre partidele politice si grupurile de reflectie (gen
Grupul de Dialog Social si Alianta Civica). Al treilea criteriu
este dat de vointa liderilor de a cuceri puterea atat la nivel
central cat si local, ceea ce diferentiaza partidele de grupurile de
presiune.

9.5 CATEGORII SI VARIANTE DE PARTIDE POLITICE

Fenomenul partitist se caracterizeaza in primul rand prin

diversitate de aceea incadrarea partidelor intr-o anumita
categorie impune prudenta si trebuie privita cu o anumita doza de
relativitate. Desi grupuri politice cu orientari doctrinare diferite
au existat inca din Antichitate denumirea de partid titulatura pe
care noi o cunoastem astazi (partid) este atribuita pentru prima
data gruparilor Tory si Whig. Gruparea Tory care a fost invinsa
in 1686 isi trage numele de la o injurie de origine irlandeza, un
tory este un fel de hot la drumul mare. Grupul Whyg care a
triumfat in1686 este de asemenea un cuvant derivat din scotiana
inseamna conducator de trasura cu cai, birjar. De la cele doua
grupari se origineaza clivajul de mai tarziu conservatori –
liberali.
In functie de criteriul apartenentei si orientarii membrilor ce
le compun si platformelor lor partidele politice pot fi:
4. Partide confesionale care au drept criteriu de
organizare credintele confesionale. In mod deosebit sunt
mentionate in aceasta categorie partidele confesionale facute de
catolici si protestanti in a doua jumatate a secolului XVI,
Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul Popular Italian
(constituit dupa Al doilea razboi mondial)
5. Partidele regionale sunt expresia unui „egoism
local rau inteles” reprezentand interesele locale ale diferitelor
26

regiuni, state, parti ale unui teritoriu national neajuns inca la

unificare. Dupa opinia altora partidele regionale se pot constitui
si in cazul unui teritoriu national unificat reprezentand interesele
insuficient reprezentate ale acelei regiuni. Un exemplu in acest
sens il reprezinta Liga Nordului din Italia. Uneori partidele
regionale au tendinte autonomiste
6. Partidele nationale au aparut in secolul XIX, odata
cu confirmarea principiului nationalitatilor. In aceasta categorie
sunt nominalizate partidele din Imperiul Austro-Ungar, Partidul
National din Prusia (1866-1870), Partidul Popular Slovac,
Partidul National Roman. Aceste partide erau organe de protest
in contra structurii statelor in care iau nastere, cu tendinta
manifestata de a ajunge prin lupta la independenta natiunilor pe
care le reprezinta.
7. Partidele de clasa reprezinta interesele unei clase
sociale. Au aparut in secolul XIX iar in aceasta categorie sunt
nominalizate partidele socialiste, agrariene, si taranesti. Aici se
include si clasificarea ce a dominat aproape un secol, aceea de
partide burgheze si muncitoresti.
8. Partidele etnice sunt specifice continentului
African avand in vedere ca aici formarea natiunilor nu a precedat
formarea statelor independente ci formarea statelor a fost
considerata de catre conducatorii africani ca cel mai bun mijloc
pentru formarea natiunilor. Cele mai multe partide congoleze au
avut o baza etnica printre acestea fiind Alianta Bakongo,
Confederatia Asociatiilor din Katanga, Miscarea Nationala Congoleaza.
Un al doilea criteriu este dat de compozitia partidelor.
9. Partidele de cadre unesc notabilitatile, reprezentantii elitelor
sociale. Stau la originea democratiei in epoca votului restrans. Universul lor
politic este centrul (radicalii) si mai ales dreapta. Sunt descentralizate si slab
organizate, mai sunt denumite si partidele patronilor. Sunt nominalizate aici
Partidul Radical Francez (1901) si partidele conservatoare
10. Partidele de masa sunt efectul introducerii votului universal,
cuprind un numar mare de membri, de aceea au o organizare interna mai
rigida decat a partidelor de cadre, sunt centralizate si puternic articulate. In

26 P . P . N e g u l e s c u , „ P a r t i d e p o l i ti c e ” ; e d . G a r a m o n t
aceasta categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele comuniste,
majoritatea partidelor africane si unele partide crestine. Cu exceptia
partidelor fasciste, notiunea de partid de masa este straina dreptei.
In ceea ce priveste criteriul disciplinei votului partidele pot fi suple si
rigide. Partidul este suplu daca permite parlamentarilor sai sa voteze cum
vor si este rigid daca impune acestora sa voteze numai intr-un anumit fel27.

9.6. COMPETITIVITATEA ELECTORALA SI ALEGERILE

LOCALE

Toate ciclurile electorale din 1992 incoace au fost influentate nu atat de

rezultatele efective ale alegerilor locale, cat de tendintele politice pe care
acestea le anticipau. Precedand cu cateva luni alegerile parlamentare si
prezidentiale (cu sapte luni in 1992, cu cinci luni in 1996 si 2000), alegerile
locale indica capacitatea organizatorica a partidelor, gradul de mobilizare
partizana si de motivare a candidatilor, dar si dinamica electoratului.
Preferinta initiala pentru un calendar electoral care sa aglomereze alegerile
pe parcursul catorva luni a produs deja efecte perverse: slaba asumare a
cetateniei si dezinteresul fata de participarea politica, inclusiv electoral. In
1992, fragilitatea sistemului de partide romanesc, construit in conditiile dure
ale primei parti a anului 1990, a transformat alegerile locale intr-un examen
al viabilitatii FSN, afectat de conflictele dintre grupurile ce isi disputau
pozitiile de decizie, si a determinat sciziunea din martie 1992, care a dus la
aparitia FDSN-PDSR-PSD. Daca in 1992 justificarea cumularii alegerilor
locale si parlamentare inca putea fi inteleasa din perspectiva asigurarii
fundamentului democratic al tuturor institutiilor, o data ce Constitutia fusese
adoptata in decembrie 1991, lipsa unei viziuni politice coerente si a
sensibilitatii democratice a contribuit la impunerea unui calendar electoral ce
raspunde doar interesului partidelor politice de a se conserva si a transformat
cetatenul-alegator intr-un spectator neimplicat si din ce in ce mai
dezinteresat. Alegerile locale nu reprezinta un predictor electoral, dar ofera o
perspectiva asupra spatiului de competitie si a tendintelor electoratului. In
1992 alegerile locale au anuntat degringolada FSN, in 1996 au anticipat
succesul CDR, iar in 2000 - victoria PDSR. Politizarea alegerilor locale, in
special in marile centre urbane, este dublata de personalizarea competitiei,
indusa de sistemul majoritar absolut folosit pentru alegerea primarilor. Acest
context a determinat pe de o parte abandonul cetatenesc, pe de alta parte

27 CRISTIAN PARVULESCU, Curs de Stiinta Politica la Facultatea de Stiinte Politice, S.N.S.P.A.

oligarhizarea vietii politice, dar si a structurii de partid. Apropierea perioadei
electorale produce in Romania scaderea dramatica a increderii in partidele
politice sub 10% (% la sfarsitul anului 2003). Faptul ca sistemul de partide
romanesc s-a osificat, datorita climatului politic slab concurential, a generat
o stare de spirit ostila acestor organizatii. Restructurarea partidelor
romanesti, mai ales a partidelor mari, orientate spre guvernare, ar putea
contribui la schimbarea situatiei. Teama de concurenta pe care partidele
parlamentare o dovedesc nu faciliteaza insa aceasta innoire. Rolul partidelor
mici este esential intr-o democratie. Ele contribuie la designul electoral
largind spatiul concurential, asigurand preluarea si structurarea acelor
mesaje si teme pe care partidele mari le neglijeaza. In Romania impactul
partidelor mici asupra sistemului politic este desconsiderat. De aceea,
legislatia privind partidele politice si finantarea electorala adoptata la
sfarsitul anului 2002 si inceputul anului 2003 au vizat demobilizarea si chiar
dezagregarea partidelor mici. Partidele parlamentare au urmarit doar
conservarea sistemului existent. Acelasi scop pare a fi urmarit si de
amendamentele la legea privind alegerile locale. Introducerea pragului de
5% la nivelul circumscriptiei locale sau judetene favorizeaza doar partidele
mari. Inainte de a deveni reprezentative la nivel national, partidele mici
trebuie sa-si probeze calitatile si competenta, administratia locala fiind
potrivita pentru aceasta. Pe de alta parte, partidele mici prezentand candidati
in diferitele tipuri de alegeri, dar mai ales in alegerile locale, contribuie la
cresterea gradului de participare politica activa si la democratizarea cadrului
social. Pragul local sau judetean de 5% nu poate stimula participarea la
competitie a celor care nu isi gasesc locul pe listele marilor partide. Or,
insertia noilor teme, marturie a noilor perspective sociale sau politice, dar si
a candidatilor proveniti din afara partidelor, este dificila, daca nu imposibila,
in organizatiile birocratizate ale marilor formatiuni politice romanesti. Daca,
etimologic, prin partide se desemneaza partea, iar nu intregul, grupul de
indivizi asociati in functie de interesele private, iar nu natiunea si interesul
national, atunci partidele mici, cu baza locala sau regionale, chiar daca nu
ajung niciodata la o reprezentare parlamentara, pot juca un rol politic
important prin structurarea curentelor de opinie si integrarea lor in
dezbaterea publica. Incercand nu atat limitarea numarului de competitori, cat
blocarea accesului spre pozitiile din administratia locala, partidele mari isi
afiseaza neincrederea in capacitatea cetatenilor de a alege. Fragmentarea
societatii romanesti, dinamica economica si diversitatea culturala ar trebui sa
se reflecte la nivel politic prin pluralismul partidelor. Consolidarea
partitocratiei romanesti intr-o forma oligarhica si in contextul unui sistem
slab competitiv si a unei democratii fragile nu asigura posibilitatea
reprezentarii politice reale a grupurilor sociale, contribuind la cresterea
dezinteresului fata de politica. Dar poate tocmai acesta este interesul celor
care definesc politica ca o activitate profesionista pe care cetatenii pasivi si
neinformati nu pot, si nu trebuie, sa o practice.

9. 7. ROLUL PARTIDELOR MICI ÎN FORMAREA COALIŢIILOR

GUVERNAMENTALE

Vom porni de la analiza implicaţiilor pe care le are natura dublă a funcţiei de

prim-ministru şi de lider al unui partid/al coaliţiei de guvernare. Tom
Gallagher şi Peter Mair explicau această tendinţă fie ca o dorinţă a partidelor
de a extrage exclusiv beneficiile funcţiei guvernamentale deţinute de lider,
fie ca un interes manifest de a influenţa politicile statului. În primul caz,
interesul coaliţiei de partide este unul exclusiv, şi anume de a-şi conserva cât
mai bine poziţiile obţinute imediat după învestirea Guvernului, fără a mai
urmări o lărgire a structurilor Executivului. În această situaţie, Guvernul
vrea să funcţioneze pe modelul unei coaliţii minimale, care include doar
acele partide ale căror mandate sunt esenţiale pentru constituirea majorităţii
(de exemplu actualul Guvern). În al doilea caz, şi anume cel legat de puterea
de a influenţa politicile statului, singurul criteriu de formare a coaliţiei este
„compatibilitatea” ideologică. Astfel, coaliţia va funcţiona pe baza apropierii
ideologice dintre partide şi va avea tendinţa de a se concentra mai mult pe
politici decât pe conservarea structurilor guvernamentale (de exemplu fostul
Guvern PSD) Din prisma analizei de mai sus, vom spune că subiectul
alegerilor anticipate este mai degrabă o temă de lucru a Guvernului decât a
preşedintelui şi invocarea ei de către reprezentanţii actualului Executiv
reprezintă de fapt recunoaşterea unei vulnerabilităţi în capacitatea de
negociere a unui partid sau coaliţii de a se menţine la guvernare atunci când
nu se bucură de sprijinul unei majorităţi legislative stabile. Să vedem cum ar
putea evolua actuala coaliţie guvernamentală, pornind de la analiza
caracteristicilor partidelor mici şi relaţiile pe care acestea le stabilesc cu
partidele mari în interiorul coaliţiei. Sartori vorbea despre „potenţialul de
şantaj”/”de coaliţie” pe care-l deţin partidele mici în formarea guvernelor.
Cel puţin până în campania electorală din 2004, UDMR s-a comportat ca o
formaţiune politică reprezentând exclusiv interesele unei minorităţi. De cele
mai multe ori, UDMR a venit din afara axei ideologice şi a rămas în
exteriorul ei. Deşi pe anumite problematici, UDMR a reuşit, în timpul fostei
guvernări, să influenţeze sau să faciliteze implementarea unor decizii
politice, în cele mai multe cazuri, s-a comportat în primii ani de guvernare
mai mult ca un „grup de presiune” decât ca un partid care sprijină
guvernarea. Campania electorală din 2004 a găsit un altfel de UDMR, care,
pentru prima dată, s-a prezentat ca un partid cu potenţial politic. Programul
său electoral a inclus, alături de problematica specifică, elemente tematice
generale, ceea ce l-a apropiat tot mai mult de specificul celorlalte partide
aflate în competiţia politică. Poziţiile obţinute de UDMR în Guvern şi în
structurile de la nivel local sunt revelatoare în acest sens. Situaţia PC (PUR)
este distinctă. PSD „a practicat” şi în mandatul trecut atragerea PC la
guvernare, în condiţiile în care social-democraţii aveau o majoritate
confortabilă. Explicaţia este simplă: un partid mare preferă să se înconjoare
de partide mici, astfel încât nici un alt partid care tinde să-i ameninţe puterea
să nu atragă de partea sa o parte sau toate partidele mici şi să răstoarne
raportul de forţe din sistemul politic. În timpul guvernării PSD 2001-2004,
PC a crescut tot mai mult, sprijinit fiind la nivel mediatic şi de trustul de
presă al preşedintelui partidului, Dan Voiculescu. Împartirea uniformă a
mandatelor de o parte şi de alta a partidelor mari (PSD) sau a alianţelor
politice (A.D.A) a condus la creşterea mizelor politice pentru partidele mici.
Acesta este de fapt riscul la care un partid mare sau o alianţă politică se
expune în momentul în care este constrânsă sau decide să cheme la
guvernare un partid mic. Cu cât partidele mici sunt mai puţine şi scena
politică tinde să se polarizeze tot mai mult, aceste partide „de buzunar” încep
să aibă pretenţii tot mai mari şi ele sunt în principal legate de exercitarea
puterii politice de pe poziţii-cheie de conducere. De aceea, în pragul
alegerilor locale din iunie 2004, PSD a venit cu propunerea coborârii
pragului electoral la 3%. Asigurarea intrării în Parlament a unor partide ca
PNG, PNŢCD, AP etc. ar fi fragmentat foarte mult câmpul reprezentat de
partidele mijlocii şi mici, ceea ce ar fi contribuit la scăderea pretenţiilor de
funcţii politice şi ar fi crescut concurenţa (poate şi competitivitatea!) dintre
ele. Mai mult, cu cât erau mai multe partide mici, cu atât puterea lor era mai
puţin vizibilă şi potenţialul de şantaj mai mic. Partidul mare (PSD) sau
alianţa câştigătoare în alegeri (A.D.A.) ar fi avut mai multe posibilităţi de
alegere dintre partidele mici chemate să guverneze şi totodată ar fi beneficiat
de avantajul de a renunţa, pe parcursul mandatului, la „ajutorul” unui/unora
dintre partidele mici în schimbul altora. Dinamica algoritmului de formare a
coaliţiei de guvernare ar fi dispensat partidul mare sau alianţa de partide de
influenţa decizională a partidelor mici, ceea ce i-ar fi garantat o guvernare
mai stabilă, chiar şi în condiţiile în care nu deţinea majoritatea portofoliilor
parlamentare.
Numai că rezultatele parlamentare din 2004 au generat o polarizare excesivă
a scenei politice. Doar cu UDMR şi PC pe zona de mijloc a puterii, acestea
şi-au asumat libertatea de a se deplasa aleator când mai la stânga, când mai
la dreapta, modificând configuraţia competiţiei politice, aşa cum se prezenta
ea imediat după alocarea mandatelor.
Cele două partide au fost însa pe nedrept acuzate de „balet” sau
inconsecvenţă. După cum observăm, natura în sine a sistemului românesc de
partide încurajeaza genul acesta de mutaţii. Şi nici nu este nevoie ca cele
două partide să se deplaseze prea mult pe axa stânga-dreapta, pentru că
distanţa ideologică dintre cele două formaţiuni politice mari, PSD, pe de o
parte, şi Alianţa PNL-PD, pe de altă parte, nu este foarte mare. În contextul
analizei sistemului politic românesc, discuţia asupra distanţelor ideologice se
limitează mai mult la nivel dialectic pentru că nu se poate vorbi de elemente
doctrinare consistente în cazul nici unui partid politic românesc. Din dorinţa
de a-şi câştiga/conserva puterea, partidele, cu atât mai mult cele aflate la
guvernare, intră într-un proces continuu de dezideologizare. Asistăm astfel la
o tematizare tot mai accentuată a ofertelor politice a partidelor care intră în
competiţia pentru puterea politică.
Actualmente, are loc o reconstrucţie a unui al treilea „pol de putere”,
deocamdată aflat în afara sistemului parlamentar. O posibilă aglomerare a
centrului va da în viitor mai multă libertate partidelor mari de a alege acele
partide mici pe care le va antrena în formarea coaliţiilor sau în negocierea
majorităţilor parlamentare, fie că acele partide mari se află la putere sau în
opoziţie. (A.M.T.)

CAPITOLUL 10. IMPLICAREA POLITICĂ

Oportunitatea implicarii politice a indivizilor, ca si formele de implicare

politica necesita o expunere detaliata. Mai intii insa trebuie oferita o definitie
a cuvintului "politica", cuvint folosit de multe ori in mod neadecvat.
Definitia este luata din cartea "Dictionar Politic-Institutiile democratiei si
cultura civica" aparuta la Editura Academiei Romane in 1993 sub semnatura
lui Sergiu Tamas. Definitia politicii in viziunea acestui autor este
urmatoarea:
    "1.Activitate de guvernare a societatii prin decizii ce se refera la
directionarea dezvoltarii spre anumite obiective, mobilizarea si alocarea
resurselor necesare, asigurarea stabilitatii sociale, promovarea schimbarii si
inovarii, reglementarea raporturilor unui stat cu mediul international.
Politica este rezultatul convietuirii oamenilor si al faptului ca resursele
disponibile pentru a satisface nevoile si dorintele lor sint limitate. In
consecinta sint necesare decizii cu privire la modul de alocare autoritara a
valorilor in societate(David Easton)si diviziunea activitatilor intre cei ce
decid si cei ce executa; 2.Intr-o interpretare mai larga, actul politic este
activitatea legata de exercitarea puterii(H.Laswell). Functionarea puterii
instituite in toate formele de organizare umana se exprima prin acte de
decizie,produsul acestora fiind "politicile" ce urmeaza sa se execute la
nivelul guvernarii societatii, conducerii intreprinderilor economice si
financiare, functionarii unui partid, sindicat sau alta organizatie (culturala,
religioasa,etc.). Aristotel califica omul drept "animal politic". Politica are
implicatii pentru fiecare cetatean, fie ca participa sau nu la procesul politic
propriu-zis, intrucit prin activitatile pe care le desfasoara, dincolo de limitele
vietii private, oamenii rezolva problemele publice cu care se confrunta, prin
decizii care au in vedere trecerea de la ceea ce este, la ceea ce ar trebui sa
fie. In societatea contemporana, politica este realizata din ce in ce mai putin
de persoane aduse pe primul plan al vietii publice datorita ereditatii sau
bunastarii materiale, locul lor fiind luat de profesionisti. Joseph Schumpeter
(Capitalisme, socialisme et democratie, 1967) sublinia ca specializarea si
profesionalizarea activitatii politice au facut ca "politica sa devina inevitabil
o cariera", iar "profesiunea politica dezvolta interese autonome". Factorii
care au contribuit la aceasta schimbare sint numerosi: aparitia parlamentelor,
intensificarea "concurentei politice" pentru cistigarea de voturi din partea
populatiei, obtinerea si exercitarea puterii ca miza politica. In acest context,
oamenii politici sint angajati intr-o activitate din ce in ce mai specializata
care cere o instruire metodica in vederea stapinirii regulilor jocului politic.
Ca si managerii intreprinderilor economice,oamenii politici cauta sa se
remarce prin competenta si abilitate. Competenta este intarita prin practica
parlamentara, exercitarea functiilor guvernamentale si cunoasterea detaliilor
ascunse ale vietii politice. Max Weber remarca ca in acest proces unii traiesc
"pentru politica", iar altii "din politica", subliniind ca ultimii sint
profesionisti care fac "cariera politica" urmarind o remunerare materiala si
simbolica; 3.In sens peiorativ,activitatea unei persoane care urmareste, prin
actiunile sale, satisfacerea unor interese proprii."
 10.1 OPORTUNITATEA  SI  FORMELE 
IMPLICARII  POLITICE
Viata oricarui individ care traieste pe aceasta planeta este influentata de
decizii politice si asta indiferent de zona geografica in care traieste individul
respectiv. Mediul politic are o caracteristica speciala, aceea ca poate fi
schimbat in mod repetat de catre indivizii care traiesc in el,in asa fel incit sa
le ofere acestora conditii cit mai bune de viata. De aici decurge necesitatea
implicarii in viata politica a tuturor indivizilor, altfel mediul politic va fi
modelat dupa dorintele unui numar restrins de indivizi, care isi vor urmari in
principal propriile interese. Omul, la fel ca oricare alt animal,trebuie sa se
adapteze la mediu in vederea supravietuirii sale si a descendentilor sai, in
consecinta fiecare om va adopta fata de mediul politic (reprezentat de
institutiile si persoanele care iau decizii politice) in care traieste, reactia de
adaptare care i se pare lui cea mai potrivita (eficienta). Un individ poate avea
fata de sistemul politic in vigoare in zona geografica in care traieste o reactie
de acceptare sau una de respingere. In situatia in care accepta sistemul
politic respectiv, poate decide sa participe direct la luarea deciziilor politice
si in acest caz se inscrie in unul din partidele politice existente. Acest lucru ii
va permite sa participe in mod nemijlocit la definirea politicilor in diverse
domenii ale partidului respectiv, iar in situatia in care partidul ajunge la
guvernare, individul poate accede la o functie de conducere, pozitie din care
poate influenta decisiv viata comunitatii umane din care face parte. Dar,pe
linga implicarea directa, un individ poate alege implicarea indirecta, prin
participarea la scrutinul electoral pentru parlament si presedintie, situatie in
care o data la patru ani are posibilitatea de a desemna citeva persoane care
sa-i reprezinte interesele in forurile superioare de decizie ale tarii. In plus, un
individ care prefera implicarea politica indirecta, mai poate sa se inscrie intr-
un sindicat, care sa-i apere interesele profesionale si poate sa participe (chiar
si numai d.p.d.v. financiar) la actiunile unor grupuri de presiune (grupuri de
interese). Un grup de presiune (lobby) sustine, in perioada dintre scrutinurile
electorale, diverse initiative in scopul influentarii reprezentantilor cu functie
de decizie(parlamentari, membri ai Consiliilor Judetene,etc.), in asa fel incit
acestia sa voteze in conformitate cu interesele grupului de presiune.
Grupurile de presiune isi intensifica activitatea in perioada campaniilor
electorale, incercind sa determine alegerea in forurile decizionale a cit mai
multor persoane dispuse sa apere interesele grupurilor respective. Trebuie
mentionat ca si organizatiile de tip civic,care spun ca reprezinta interesele
societatii civile, sint tot grupuri de presiune. In sfirsit, exista multe persoane
care sint de acord cu sistemul politic dar decid sa nu participe in nici un fel
la viata politica. Un individ poate alege sa nu participe(sau sa nu mai
participe niciodata, daca deja a participat o data) la votul pentru desemnarea
reprezentantilor in forurile de decizie. Deasemenea poate decide sa nu se
inscrie in nici un partid politic, sindicat sau sa nu sprijine nici un grup de
presiune. Cei mai multi dintre indivizii care nu se implica in viata politica o
fac din pura comoditate (acestia sint de fapt multumiti cu starea de fapt
existenta) sau din convingerea ca actiunile lor nu au nici un rezultat. Sa luam
acum situatia in care un individ nu accepta sistemul politic in vigoare in tara
al carei cetatean este. Prima optiune ar fi schimbarea sistemului politic dupa
cucerirea puterii politice prin intermediul unui scrutin electoral. Acest lucru
presupune formarea unui nou partid politic,atragerea de membri si
participarea la alegeri in cadrul sistemului politic deja existent. Fondatorii
partidului National-Socialist din Germania interbelica au ales aceasta
varianta. A doua optiune ar fi schimbarea sistemului politic dintr-o tara prin
actiuni revolutionare. Acestea sint declansate de grupuri de persoane care
cred ca pot institui un sistem politic mai eficient si mai drept decit cel
existent, insa nu pot face acest lucru prin intermediul mecanismelor
sistemului politic in vigoare. Istoria arata ca unele dintre aceste miscari
revolutionare au fost de fapt declansate de niste grupuri de interese care au
dorit sa cucereasca puterea pentru a-si apara si cultiva mai bine interesele
proprii. A treia optiune este neparticiparea la viata politica a unui stat,
deoarece statul este privit ca un instrument de opresiune a indivizilor.
Refuzul declarat al implicarii directe sau indirecte a individului in viata
politica a unui stat, din motivul expus mai sus, este o caracteristica a
miscarii politice denumita "Anarhism". Anarhismul pune pe primul plan
libertatea individului si sustine ca orice societate (de tip democratic sau nu)
care are dreptul sa ia masuri coercitive asupra membrilor sai in cazul in care
acestia nu se supun unor prevederi legale in vigoare( de exemplu refuza sa
plateasca impozite), este in fapt o tiranie. Persoanele cu putere de decizie
intr-un stat (la nivel local sau national) sint denumite "terocrati"("terrocrats"
in engleza). In sfirsit, a patra optiune pentru un individ nemultumit cu
sistemul politic din tara in care traieste, este parasirea acelei tari si emigrarea
intr-o tara unde este in vigoare un alt sistem politic sau acelasi sistem politic,
care are insa rezultate mai bune.

10. 2 IMPLICAREA POLITICA A UNEI CATEGORII

PROFESIONALE

Indivizii apartinind prin ocupatie unei anumite categorii profesionale isi pot
sustine cel mai bine interesele de grup prin participarea la luarea deciziilor
politice care au un impact direct asupra categoriei profesionale din care fac
parte. Ei se pot constitui intr-un partid politic sau intr-un grup de presiune si
pot face aliante (formale sau nu) cu partide sau grupuri de presiune care ii
pot ajuta sa-si duca la indeplinire scopurile propuse.  Scopurile urmarite de
un partid politic sau grup de presiune al unei categorii profesionale sint in
general legate strict de obtinerea unor avantaje pentru toti cei care fac parte
din acea categorie profesionala. Aceste avantaje pot fi salarii mai mari (daca
este vorba o categorie profesionala cum sint profesorii sau medicii, care sint
platiti de la bugetul statului), reducere de taxe vamale(pentru comerciantii
importatori de diferite produse, de ex. automobile), subventionarea unei
activitati productive (siderurgie, agricultura), etc. Acordarea de avantaje
(facilitati) unor anumite categorii profesionale care lucreaza intr-un domeniu
sau altul este de competenta conducerii politice a unui stat, cea care a venit
la putere propunind populatiei o anumita strategie de dezvoltare a acelui stat.
Conducerea politica poate incuraja si subventiona dezvoltarea unei industrii
strategice (de ex.statul francez a cumparat numai avioane de lupta produse
de firma franceza Dassault) sau poate acorda facilitati fiscale firmelor care
vor investi intr-un domeniu care va aduce in afara de locuri de munca si mari
profituri financiare (de ex.firmele care vor investi in extragerea si transportul
titeiului din zona Marii Caspice, vor primi facilitati de la guvernele din
zona). Se poate obiecta ca interesele unei categorii profesionale vin in
contradictie cu interesele alteia (importatorii de zahar nu vor avea interese
comune cu producatorii autohtoni de zahar, de ex.) si acest lucru face dificila
sarcina oricarui guvern. Acesta poate fi confruntat cu cereri simultane de
acordare de avantaje din partea mai multor categorii profesionale si cum
bugetul unei tari este limitat iar deficitul bugetar nu poate depasi un anumit
prag,guvernul va trebui in mod necesar sa nedreptateasca unele categorii
profesionale in favoarea altora. In proiectul de buget al unui guvern exista de
la inceput niste domenii favorizate, care teoretic ar trebui sa primeasca
fonduri egale cu un anumit procent din PIB (procentele sint diferite pentru
fiecare din aceste domenii). Acestea sint (ordinea este arbitrara) : cultura,
invatamintul, sanatatea, justitia, armata,p olitia si serviciile secrete.
Procentul din PIB ramas dupa satisfacerea solicitarilor din partea acestor
domenii este folosit pentru investitii de utilitate publica si pentru sprijinirea
(subventionarea) altor domenii.
    Este evident faptul ca subventionarea altor domenii decit cele prezentate
mai sus nu se mai supune unor procente specificate in proiectul de buget si
deci politicienii (guvernul in special, dar si primariile) sint liberi sa acorde
facilitati financiare in cuantumuri pe care le decid ei. In acest moment
intervin presiuni din partea unor sindicate, grupuri de interese, membri ai
unor partide politice aflate la putere, oameni de afaceri, etc. Aceste presiuni
impiedica guvernul sa ia niste decizii juste (pe care sa presupunem ca ar fi in
stare sa le ia), luind in schimb decizii in favoarea gupurilor de presiune care
reusesc sa-si sustina (uneori prin coruptie) cel mai bine interesele. Pentru ca
o categorie profesionala sa poata sa-si sustina interesele in fata persoanelor
cu putere de decizie in stat trebuie ca acea categorie profesionala sa-si
alcatuiasca un grup de presiune bine organizat sau sa apeleze la un birou de
lobby. In situatia in care nu alege nici una din aceste variante, ea va primi ca
subventii ceea ce mai ramine dupa ce celelalte categorii profesionale si-au
vazut indeplinite dorintele. Trebuie amintit ca banii care se dau de la bugetul
de stat provin din impozitele platite de populatie si firme si din
imprumuturile externe ale statului roman, care vor trebui rambursate tot de
populatie. Impartirea banilor de la buget de catre guvernanti ar fi cumva
nedreapta chiar si daca nu ar exista nici un fel de presiuni iar guvernantii ar
da dovada de o mare inteligenta si de o gindire vizionara. Aceasta deoarece
ei ar trebui oricum sa sprijine niste ramuri industriale (si categoriile
profesionale care lucreaza in acestea) care sint de viitor (si care au piete de
desfacere potentiale), in dauna unor ramuri industriale care sint depasite (si
care nu mai gasesc piete de desfacere pentru produsele lor). Exista obiectia
ca grupurile de presiune care au succes sint de vina pentru nedreptati
flagrante, prin "furtul" de resurse financiare de la categorii profesionale care
nu au grupuri de presiune care sa le sprijine sau care au avut grupuri de
presiune mai putin pricepute. Cu alte cuvinte, minerii ar fi primit subventii
care altfel ar fi trebuit sa mearga la sanatate sau la cultura, etc. Rolul
grupurilor de presiune in stabilirea proiectului de buget al unei tari este
recunoscut (si acceptat as putea zice in toata lumea) si in aceasta situatie ar fi
de dorit sa existe grupuri de presiune pentru toate categoriile profesionale.
Problema cea mare este insa rolul exagerat pe care il au grupurile de
presiune care reprezinta anumite categorii profesionale. Acestea fac ca
guvernele sa ia decizii fundamental gresite in alocarea resurselor bugetare si
fac ca intr-adevar sa para ca minerii se lupta cu profesorii pentru aceiasi bani
(putini). Care categorie profesionala are cel mai eficient grup de presiune din
Romania? Raspunsul este simplu. Cei care lucreaza in domeniul bancar.
Desi acestia sint in numar mic, ei au reusit (folosind si metode ca
imprumuturi cu dobinzi ridicole pentru politicieni, politisti, juristi, militari)
sa ii determine pe guvernanti sa sustina de la bugetul de stat banci care ar fi
trebuit de mult sa dea faliment din cauza incompetentei managerilor. Este
cazul Bancorexului (si nu numai), sustinut cu mii de miliarde de lei de catre
toate guvernele de dupa 1989 pentru ca rezultatul, falimentul, sa fie acelasi
ca in situatia in care nu s-ar fi investit nici un leu. Sumele enorme de bani de
la bugetul de stat cheltuite de guvernanti pentru sustinerea unor banci (dar si
alte investitii proaste facute pe principii clientelare) sint de vina pentru starea
actuala a societatii romanesti si nu faptul ca medicii, profesorii sau oamenii
de cultura cer salarii mai mari. Categoriile profesionale mai sus amintite sint
notorii pentru faptul ca nu au reusit, din cauza unor conflicte intre persoane
din interiorul lor, sa constituie niste grupuri de presiune puternice, necesare
pentru a-si apara interesele in mod eficient. Oricare ar fi forma de implicare
politica aleasa de un individ, esential este ca aceasta implicare sa inceapa cit
mai devreme si sa continue cit mai mult. Sistemul politic socotit in
momentul de fata cel mai bun, democratia, nu permite un control adecvat al
reprezentantilor alesi de cetateni in organismele de decizie. Acesti
reprezentanti devin cu timpul experti in discursuri pline cu promisiuni si in
manevre de culise. Ei nu evolueaza insa si din punct de vedere intelectual si
moral, lucru care le-ar permite sa isi indeplineasca cu succes sarcina care le-
a fost incredintata de alegatori, aceea de a imbunatati prin decizii intelepte
conditiile de viata ale cetatenilor. In plus, perioada de patru ani existenta de
obicei intre doua alegeri este mult prea mare, nepermitind cetatenilor sa
sanctioneze prin vot o guvernare care se dovedeste incompetenta de la
inceputul mandatului sau. Societatea umana va evolua doar daca la
conducerea politica va participa in mod permanent un numar cit mai mare de
indivizi care sa asigure o dezbatere de idei generatoare de solutii, in asa fel
incit sa poata exista oricind o alternativa reala la o guvernare care isi
dovedeste neputinta, si nu o alternativa de forma, prin rotirea nesfirsita la
conducere a citorva partide politice.

CAPITOLUL 11. SISTEMUL PARTIDELOR

POLITICE DIN ROMÂNIA ÎN EPOCA MODERNĂ

11. 1 ÎNCEPUTURILE PLURALISMULUI POLITIC

Geneza ideilor şi curentelor politice moderne sunt strâns legate de criza

structurilor medievale şi de cadrul geopolitic în care Ţările Române erau
constrânse să se manifeste pe scena politică interna-ţională. O particularitate
inevitabilă a acestora la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-
lea o constituie încercarea de a se inspira sau sincroniza cu direcţiile
dezvoltării politice ideologice ale lumii europene, îndeosebi occidentale,
adoptând idei şi doctrine cristalizate iniţial în această zonă. Mărturiile
timpului remarcă creşterea interesului pentru cunoaşterea revoluţiei franceze
cu ideile ei înnoitoare şi afirmarea tot mai insistenţă a tendinţei de
emancipare de sub dominaţia fanariotă. Anul 1791 marchează începutul
elaborării memoriilor boierimii liberale, adresate marilor imperii limitrofe:
Rusia, Austria, Turcia. Ele aveau să continue şi în prima parte a secolului al
XIX-lea, când se cristalizează în jurul ideilor reformatoare şi de emancipare
expuse, primele înjghebari organizatorice firave sub formă de „partidă” sau
grupări politice.
După revoluţia de la 1821, mişcarea de idei a „partidei naţionale” se revigora
în direcţia accentuării necesităţilor de schimbare nu numai în latura naţională
şi politică, ci şi în nevoile sociale de ansamblu. Documentul cel mai relevant
din acest punct de vedere era aşa-numita Constituţie a cărvunarilor din
1822, al cărui principal autor a fost Ionică Tăutu. Ea întruchipeaza spiritul
înca timid, anemic exprimat, dar de netăgăduit al liberalismului, care va
germina în curentele liberale şi naţionale din perioada următoare, culminând
cu acţiunea şi programele revoluţiei de la 1848.
În manifestarea fenomenului politic românesc din această perioadă nu
va lipsi nici afirmarea ideii conservatoare strâns legată de interesele marii
proprietăţi funciare. Revelator era în acest sens memoriul lui Mihail Sturdza
din februarie 1923 adresat consulului rus Minciaky. „Orice schimbare
operată în principiul unui guvernământ – scria el – este privită ca o inovare.
Şi orice modificare a acestor principii subminează aproape întotdeauna
instituţiile consacrate de legitimitate şi cărora succesiunea secolelor le-a
imprimat un caracter indelebil”. Prin urmare, schimbarea semnifica un
atentat la legitimitate, la tradiţie, la raporturile consacrate de acestea.
Formula conservatoare exprimată de Mihail Sturdza are o nuanţă categorică,
radicală şi de lungă durată. Era de fapt formula unui mare boier ce beneficia
de toate avantajele condiţiei privilegiate, pe care le apăra prin insistenţa ideii
de legitimitate, de tradiţie, de consacrare istorică. Sursa privilegiilor se afla
în forţa marii proprietăţi funciare şi în raporturile clădite pe ea.
În mod direct, pledoaria lui Sturdza era îndreptata împotriva Constituţiei
cărvunarilor, prin care reprezentanţii micii boierimi, urmărind egalitatea de
tratament în viaţa politică cu marea boierime, puneau în discuţie un şir întreg
de idei şi deziderate care semnificau o breşă în ordinea politică şi
constituţională a societăţii. Totodată se enunţau cu tărie principii liberale,
precum: egalitatea de tratament „înaintea pravilei”, accesul la slujbe pe bază
de merit, respectarea libertăţii persoanei, introducerea unor reguli în sistemul
obligaţiilor ţărănimii etc.
Avântul liberalismului în perioada dintre cele două revoluţii este
strâns legat de o remarcabilă dezvoltare cultural-spirituală. În acest răstimp,
Ţările Române au ajuns să dispună, prin preocuparea stă-ruitoare a unor
patrioţi luminaţi, de o generaţie cultă cu o pregătire la nivel european în
diferite domenii ale ştiinţelor umaniste, exacte sau inginereşti. Această
generaţie tânără, la mijlocul sec. al XIX-lea, trebuia să fie în măsură să preia
conducerea ţării în toate ramurile vieţii publice. Exponenţi, prin excelenţă ai
liberalismului, ei au pregătit şi declanşat revoluţia de la 1848, elaborându-i
programul şi motivând justeţea luptei pentru cauza naţională, ca şi pentru
libertatea tuturor categoriilor lor sociale. Totodată, ei au fost principalii
promotori ai modernităţii, oameni de cuget, de cumpănire, de iniţiative şi
acţiuni bine gândite. „Deviza scutului nostru – afirma Ion Heliade-
Rădulescu – va fi una şi aceeaşi: echilibru antitezelor. Şi prin urmare:
dreptul şi datoria, autoritatea şi libertatea, guvernul şi poporul, conservaţia şi
progresul etc., vor afla acelaşi respect, din partea noastră, aceeaşi apărare,
acelaşi cult, pe cât vor fi în echilibru, iar la întâmplare de a învinge o parte,
vom trece de partea acelei învinse, spre a susţine echilibrul. Cu aceeaşi
datorie şi ardoare vom susţine şi libertatea şi poporul şi progresul”. Formaţi
la şcoli şi universităţi occidentale, îndeosebi franceze, cu legături externe
puternice, grupurile de fruntaşi ai revoluţiei în ambele Principate, s-au
constituit în comitete naţionale sau revoluţionare. Ele au apărut în prima fază
a revoluţiei cu numele de „partid liberal”, denumire concordată cu
programul de reforme adoptate, dar care în realitate nu reprezenta decât
grupări politice incipiente pentru un veritabil partid modern. Calificativul de
liberal, purtat de grupul de conducători revoluţionari, alterna adesea cu acela
de naţional, pentru ca chiar în desfăşurarea revoluţiei să se cumuleze ambele
nume de naţional şi liberal. Îmbinarea celor doi termeni în titulatură
naţional – liberală se afirmă în Ţara Românească în desemnarea politicii
desfăşurată de conducătorii revoluţiei aflate la cârma guvernamentală. Prin
această individualizare în raport cu boierimea conservatoare sau moderată
era şi mai pregnantă.
Anii de după înabusirea revoluţiei de la 1848 au deschis calea unor
noi afirmări a partidei naţionale, alcătuită din diferite grupări politice, de la
liberalii radicali, moderaţi şi democraţi, până la conservatorii democraţi, în
condiţiile în care naţiunea română din cele două Principate era chemată prin
Adunările ad-hoc, să se pronunţe cu privire la viitoarea organizare internă.
Alegerea deputaţilor pentru aceste adunări consultative de la Bucureşti şi
Iaşi, în cursul anului 1857, a prilejuit o aprigă înfruntare între adepţii ideilor
liberale şi boierii conservatori preocupaţi ca procesul unionist să nu le
afecteze privilegiile sociale şi politice. În cadrul campaniei politice pentru
constituirea Adunării ad-hoc în Ţara Românească au luat fiinţă primele
nuclee liberale la nivel central şi local. Principalii lideri ai partidei naţionale,
desemnaţi ca deputaţi, au dominat lucrările Adunării ad-hoc din Moldova şi
Muntenia, întrunite în toamna anului 1857, care au pregătit Unirea, şi prin
ideile lor, au imprimat conţinutul de bază al documentelor adoptate.
Opţiunile acestor organisme au fost sintetizate de Mihail Kogălniceanu în
Moldova şi de I. C. Brătianu, Constantin Creţulescu şi C. A. Rosetti ş.a. în
Ţara Românească. În etapa următoare a luptei pentru Unire din ultima parte
a anului 1858, în ambele Principate, partida naţională a avut un rol însemnat
în pregătirea alegerilor pentru desemnarea domnitorului. Dubla alegere a lui
Al. I. Cuza a reprezentat rezultatul strălucit al generaţiei paşoptiste cuprinse
în grupările politice reunite în scopul soluţionării unei probleme
fundamentale a existenţei istorice a românilor: Unirea Principatelor. In
România, de la Unirea din 1859 încep sa se cristalizeze primele structuri
democratice: Parlamentul, partidele politice, separatia puterilor in stat,
alegeri libere, alternanta la guvernare intre cele doua mari partide:
conservator si liberal, apar primele organizatii ale societăţii civile, exista o
presă liberă . După actul istoric de la 24 ianuarie 1859, în spectrul politic
românesc se manifestă o serie de confruntări în principal între adepţii
liberalismului şi ai conservatorismului, dar şi tendinţe divergente în rândul
grupărilor liberale cu privire la diferite probleme. Dar promovând
naţionalismul, constituţionalismul şi pluralismul politic, doctrina liberală în
curs de închegare se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare.
Viziunea politicii conservatoare poseda şi ea unele elemente de liberalism,
dar chiar în punctele de tangenţă cu acestea apăreau deosebiri de pondere.
Astfel, în timp ce grupările liberale doreau să extindă principiile de libertate
şi egalitate până la baza societăţii, cele conservatoare vroiau să le limiteze la
vârful acesteia. În mod esenţial, doctrina liberală se opunea ireductibil celei
conservatoare, prin promovarea unei largi deschideri spre emanciparea şi
împroprietarirea ţărănimii şi înzestrarea ei cu drepturi politice. Disputa s-a
purtat îndeosebi în cadrul Corpului legiuitor unde preponderenţa
conservatorilor a împiedicat rezolvarea problemei statutului ţărănimii, ceea
ce i-a determinat pe liberali să-i înfrunte prioritar în direcţia construcţiei
instituţional-politice a statului. În timpul domniei lui Cuza nu s-a ajuns la o
închegare a marilor partide, continuând însa să existe cele două orientări
generale, liberală şi conservatoare ale celor implicaţi în activităţi politice,
aceştia alcătuind grupări, mai mult sau mai puţin închegate şi statornice.
Excepţie de la această situaţie o făcea gruparea liberalilor radicali,
supranumiţi şi „roşii” în fruntea cărora se situau I. C. Brătianu şi C. A.
Rosetti, având o structură ierarhică mai bine definită, cu ramificaţii mai ales
în oraşele şi târgurile din Muntenia şi o bogată activitate publicistică,
îndeosebi prin gazeta „Românul” şi „nucleul dur” sau „albii” al
conservatorilor, strâns în jurul puternicei personalităţi a lui Barbu Catargiu.
Noul stat naţional era confruntat în plan politic şi de contradicţia
fundamentală izvorâtă din existenţa Corpurilor legiuitoare de la Iaşi şi
Bucureşti, dominate de conservatori, adepţi ai schimbărilor lente şi limitate
şi puterea executivă dirijată de Cuza ce întruchipa ideea transformării şi
modernizării societăţii româneşti din temelii. De aici şi manifestarea înca de
la început a două tendinţe opuse de guvernare: personală şi parlamentară.
Majoritatea grupărilor politice liberale şi conservatoare erau adepte ale
modelului occidental, parlamentar de guvernare, în timp ce domnitorul
Cuza, înfruntând numeroase greutăţi în formarea guvernelor şi a adoptării
reformelor necesare, înclina tot mai mult spre instaurarea unei domnii
personale.
Această intenţie a devenit şi mai evidentă după dispariţia prin
asasinare în vara anului 1862 a lui Barbu Catargiu,care formase primul
guvern unic al Principatelor. Folosindu-se de acest prilej, Cuza avea să
inaugureze practica aducerii la putere a unor formaţiuni de centru, liberal
moderate, în frunte cu Nicolae Kretzulescu şi apoi cu Mihail Kogălniceanu.
Într-o atare perspectivă, în viaţa politică românească îsi face loc o coaliţie de
o factură aparte, formată din liberalii radicali ai lui I. C. Brătianu şi C. A.
Rosetti, precum şi liberalii moderaţi ce aveau în frunte pe Ion Ghica, care au
pus mai presus de orice, lupta pentru apărarea regimului constituţional. Ei şi-
au găsit aliaţi în acest sens, pe conservatorii din jurul lui D. Ghica şi Lascăr
Catargiu, punând bazele a ceea ce s-a numit în epocă „monstruoasa coaliţie”,
cu scopul împiedicarii instaurării unei domnii personale. Această alianţă s-a
întarit după lovitura de stat de la 2 mai 1864, prin care erau dizolvate
instituţiile create prin prevederile Convenţiei de la Paris din august 1858.
Scoase din viaţa politică, aceste grupări opoziţioniste aveau să aducă
în prim-plan necesitatea unei acţiuni nemijlocite pentru răsturnarea lui Cuza
şi înlocuirea lui cu un principe străin, dorinţă înscrisa de altfel în hotărârile
Adunărilor ad-hoc. După înlaturarea lui Cuza la 11 februarie 1866, grupările
liberale, cu excepţia „cuziştilor”, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, şi o
parte a conservatorilor au fost preocupate de edificarea unui regim
monarhic-constituţional.
Apreciată ca una dintre cele mai avansate ale timpului său, Constituţia
din 1866 reflectă prin principiile care au inspirat-o şi prin prevederile ei
compromisul dintre forţele care acţionau pe scena vieţii politice din
România – liberalii şi conservatorii. Pe de o parte se observă înscrierea unor
largi drepturi şi libertăţi individuale şi cetăţeneşti, însotite de o mulţime de
enunţuri democratice, consemnate declarativ, dar fără o specificare a
măsurilor de garantare a lor. Pe de altă parte, Constituţia adoptă un sistem
electoral bazat pe un cens foarte ridicat, care în mod practic a scos în afara
vieţii politice, a reprezentării parlamentare, masa covârşitoare a populaţiei
ţării.
O dată cu instalarea la conducerea ţării a principelui Carol I şi a
adoptării Legii fundamentale se deschideau grupărilor liberale şi
conservatoare perspective favorabile de guvernare şi viaţa politică intra pe
făgaşul regulilor constituţionale. Dar greutăţile aplicării acestui sistem
modern nu vor întârzia să apară. Spectrul politic continua să fie alcătuit în
linii mari ca şi în perioada anterioară. Cu excepţia grupării liberal-radicale,
care era cea mai activă şi extinsă în doar jumătate de ţară, celelalte grupări
politice erau numericeşte restrânse şi dispersate, ajungând adeseori la nivelul
unor simple asociaţii. Desigur că această situaţie se datora în bună parte şi
sistemului electoral censitar care făcea ca lumea politică românească, sau
lumea „cetăţenilor activi” ai ţării să se reducă la câteva zeci de mii de
persoane din care nu lipseau veleitarii şi ambiţioşii. Viaţa politică agitată din
primii ani de domnie a lui Carol I (1866-1871), când la conducerea ţării se
vor schimba 10 guverne şi se vor efectua circa 30 de remanieri, avea să
evidenţieze slăbiciunile grupărilor politice ce nu erau capabile să formeze
majorităţi parlamentare omogene. Ca atare, există o luptă aprigă între
puterea executivă şi cea legislativă pentru supremaţie în stat. În aceste
condiţii s-a născut în noiembrie 1867, ideea care a devenit, din păcate, o
practică pe termen lung, de „influenţă morală” şi de presiune administrativă,
în fapt, veritabile ingerinţe electorale, care să asigure guvernelor suportul
legitimităţii. De acum, adevăratul centru al puterii politice era guvernul, care
îsi asigura mai totdeauna (după 1871), prin organizarea alegerilor,
majorităţile convenabile în Parlament. Consultarea electoratului avea o
importanţă secundară şi nu făcea decât să acrediteze un fapt împlinit.
Mecanismul politic avea o desfăşurare aproape invariabilă, începutul pornea
de la consultarea de către monarh a partidelor politice, care, atunci când
întelegea că este cazul să schimbe formaţia politică de la putere, numea un
nou guvern, iar acesta organiza alegeri parlamentare pe care noua
administraţie le câştiga cu exactitate şi chiar cu mari majorităţi. Această
realitate l-a determinat pe fruntaşul junimist P. P. Carp să afirme public că în
România nu erau guverne parlamentare, ci parlamente guverna-mentale, iar
într-o împrejurare politică să se exprime foarte semnifi-cativ „Daţi-mi
Puterea şi vă dau Parlamentul!”. O dată cu venirea la putere a guvernului
conservator, condus de Lascăr Catargiu în martie 1871 în România celei de-a
doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, are loc nu numai cristalizarea
stabilităţii guver-namentale, dar şi progresiva concentrare a marilor
formaţiuni care aveau să domine viaţa politică până la primul război
mondial. Formarea partidelor politice moderne în ultimele decenii ale sec. al
XIX-lea, după modelul Europei occidentale, devenise o necesitate pentru
progresul societăţii româneşti. „Nici un partid politic nu se naşte – scria
Constantin Rădulescu-Motru – dacă nu se simte trebuinţă de el, dacă nu e
precedat de anume condiţiuni care să-l facă necesar”. În acest sens se
pronunţa şi Ion I. C. Brătianu într-un discurs rostit în Parlament în
decembrie 1905: „Partidul Naţional – Liberal a răsărit ca expresiunea unei
nevoi mari şi reale a statului şi neamului nostru. El s-a făcut, rând pe rând,
organul de execuţie al necesităţilor vitale ale României şi prima nevoie la
care a trebuit să răspundă, care pe toate le precedă şi pe toate le rezumă, de
la care şi -a luat chiar numele lui de naţional – liberal, a fost nevoia de a
asigura existenţa naţională a românilor”.
11. 2. PARTIDE GUVERNAMENTALE

1. Partidul Naţional – Liberal a fost înfiintat la 24 mai /5 iunie 1875, în

Bucureşti. Preşedinţii lui au fost: Ion C. Brătianu (până în 1882-1883
împreuna cu C. A. Rosetti şi singur până în 1891), Dimitrie C. Brătianu
(1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I. C. Brătianu (1909-
1927), iar apoi de Vintilă I. C. Brătianu, I. G. Duca şi Constantin I. C.
Brătianu. Membrii marcanţi ai partidului până la 1918 au fost: Anastasie
Stolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu, Nicolae Fleva, Vasile Lascăr,
Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, Constantin Dissescu,
Emil Costinescu, Vasile G. Mortun, Alexandru G. Radovici, Constantin
Stere, George Diamandi, Toma Stelian. Ca organe centrale de presă a avut:
„Românul” (13 februarie 1866 – 9 iulie 1884), „Voinţa naţională” (10 iulie
1884 – 13 aprilie 1914), „Viitorul” (14 aprilie 1914 – martie 1938). Un rol
însemnat în dezvoltarea doctrinei liberale l-a avut şi revista „Democraţia”,
apărută în 1913 prin grija Cercului de Studii al Partidului Naţional – Liberal.
Guvernele formate de Partidul Naţional – Liberal până la Marea Unire
au fost: Guvernul condus de Manolache Costache Epureanu (27 aprilie – 23
iulie 1876), Guvernul condus de I. C. Brătianu (24 iulie 1876 – 5 aprilie
1881), Guvernul condus de Dumitru C. Brătianu (10 aprilie – 8 iunie 1881),
Guvernul condus de I. C. Brătianu (9 iunie 1887 – 20 martie 1888),
Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (4 oct. 1895 – 19 noiembrie 1896),
Guvernul condus de Petre S. Aurelian (21 noiembrie 1896 – 26 martie
1897), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (31 martie 1897 – 30 martie
1899), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (14 februarie 1901 – 20
decembrie 1904), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (12 martie 1907 –
27 decembrie 1908), Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (27 decembrie
1908 – 28 decembrie 1910), Guvernul condus de Ion I. C. Brătianu (4
ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916), Guvernul condus de Ion I. C. Brătianu
(11 decembrie 1916 – 26 ianuarie 1918). Partidul Naţional – Liberal,
constituit în 1875 prin perfectarea unei coaliţii între diversele curente
liberale care aveau în spatele lor o experienţă relativ îndelungata de
apropieri, contacte şi colaborări, reunea în rândurile sale reprezentanţii noii
clase a burgheziei din diverse domenii de activitate economică şi
intelectuală, adepţi ai valorilor liberalismului, ai modernizării societăţii
româneşti.
Documentele programatice ale curentelor liberale de după unire, cele
din 1863, 1867 şi apoi cel din 1875 al Partidului Naţional – Liberal au
definit momentul naţional ca unul constitutiv al identităţii lor. Este de reţinut
ideea care va ocupa un loc dominant în doctrina liberală, potrivit căreia
partidul îsi asumă o misiune naţională, iar pe de altă parte se consideră
purtătorul intereselor generale ale naţiunii. Această misiune o concepe în
perspectiva progresului societăţii. De aici deschiderea partidului faţă de
propăşirea economică, de reforme înscrise pe linia de modernizare a
societăţii, de promovare a intereselor păturilor mijlocii prin intermediul
dezvoltării comerţului, industriei, al unor organisme de credit financiar-
bancare. Dacă programul din 1875 avea un caracter foarte general, excelând
ca expuneri de principii ce purtau urma condeiului marelui om politic Mihail
Kogălniceanu, noul program adoptat la Congresul de la Iaşi din noiembrie
1892 era expresia voinţei noului preşedinte al partidului, D. A. Sturdza de
autor de acte programatice. Păşind pe urmele ilustrului înaintas fără a atinge
stilul şi profunzimea ideilor acestuia, D. A. Sturdza, s-a implicat substanţial
în elaborarea noului program. Pentru prima oară în program se înscrie
„sufragiul universal cu reprezentaţiunea proporţională”, ideal pe care
partidul tindea să-l realizeze prin reforme treptate. În problema agrară,
esenţială pentru societatea românească, se prevedea crearea de instituţii care
să înlesneasca cumpărarea de proprietăţi particulare şi o îmbunatatire a legii
învoielilor agricole. În program erau preconizate o suită de măsuri în direcţia
ridicării învatamântului, pentru organizarea armatei, pentru protejarea
comerţului, industriei, agriculturii, descentralizarea administrativă,
inamovibilitate judecătorească şi stabilitatea funcţiona-rilor publici,
dezvoltarea oraşelor ţării.
După 1892 şi până la 1906 în practica şi cugetarea Partidului Liberal
se observă o stagnare a preocupărilor de înnoire. Programul din 1906 relua
în bună parte obiectivele înscrise în 1892, dar nu mai amintea de votul
universal, deziderat îndepartat, ci numai de „independenţa votului”. Se
constată în acest timp şi apropierea în interiorul partidului a unor curente
naratoare exprimate mai ales de tinerii liberali. Ideile lor, mai cu seamă în
privinţa votului universal, sunt exprimate în gazeta ce purta acest nume.
Răscoalele ţărăneşti din 1907 i-au determinat pe liberali să- şi revizuiască
programul şi să dea o atenţie prioritară chestiunii agrare. Preluând puterea
politică a ţării la 12 martie 1907, guvernul liberal, în numele partidului şi al
monarhului, a propus: desfiinţarea trusturilor arendăşeşti, arendarea
proprietăţilor statului direct la ţărani, care vor primi ajutor de la băncile
populare, uşurarea învoielilor agricole, înfiintarea Casei Rurale ş. a.
Suflul primenirii se pregătea şi la vârf, în special după gravele evenimente
din 1907 şi după preluarea şefiei partidului de către Ion I. C. Brătianu.
Statura impunătoare a figurii sale politice se relevă convingător mai întâi în
aşa-zisa „eră a reformelor” din anii 1913-1914. Mai întâi trebuie amintit
programul din ianuarie 1911, în care chestiunea agrară era din nou
considerată „de căpetenie”. Programul anunţa şi intenţia de a adopta
Constituţia „noilor necesităţi ale societăţii”. Iar în adoptarea reformei
electorale se vedea „mijlocul cel mai eficace de a solidariza toate forţele
naţiunii şi de a asigura armonia socială”. În partea finală se sublinia ideea că
„adevărata democraţie însemneaza cârmuirea poporului prin sine însusi”. La
Congresul partidului din octombrie 1913 cele două reforme electorală şi
agrară au fost adoptate şi trecute apoi în programul de guvernare din 1914.
Evenimentele războiului aveau să le treacă în plan secundar, pentru că în
vara anului 1917 într-o formulă mult radicalizată, votul universal şi
împroprietarirea ţăranilor să fie trecute în Constituţie. În cadrul Partidului
Naţional – Liberal, în marea guvernare începuta în 1876 şi-au făcut loc şi
unele nemulţumiri care s-au soldat cu desprinderea unor grupuri ce îsi vor
lua titulatura de partid. Astfel la 10 ianuarie 1880 George G. Vernescu punea
bazele Partidului Liberalilor Sinceri, având ca principali colaboratori pe
Vasile Boerescu, Nicolae Ionescu şi Dimitrie Gianni. Purtătorul de opinie al
noului partid va fi gazeta „Binele public”, editată în perioada 29 noiembrie
1878 – 17 martie 1884. El s-a sprijinit pe moşieri cu vederi liberale,
comercianţi, intelectuali. Fără să aibă un program bine conturat, acest partid
se pronunţa asupra unor chestiuni concrete, precum: înlaturarea
neajunsurilor din calea comerţului, instituirea unei mai bune administraţii,
împiedicarea majorării impozitelor ş.a. S-a evidenţiat prin luările de poziţii
în Parlament, în întruniri publice şi prin articole publicate în gazeta
partidului. În acţiunea sa publică contra guvernului condus de I. C. Brătianu,
s-a apropiat de liberalii moderaţi conduşi de Mihail Kogălniceanu şi, treptat,
de Partidul Conservator. Toate aceste formaţiuni se concentrau în martie
1883 în „Opoziţia Unită”. În noiembrie 1885 s-a desprins din Partidul
Naţional – Liberal fratele şefului guvernului, Dimitrie C. Brătianu care
împreuna cu câteva personalităţi politice însemnate: M. Kogălniceanu, Petre
Gridişteanu, George Mârzescu, George D. Pallade, înfiinteaza Partidul
Liberal – Democrat. Organul de presă era „Naţiunea”, editată în perioada
17 iunie 1882 – 26 septembrie 1891. Baza socială a noului partid a fost
restrânsă, fiind formată din elemente burgheze îndeosebi din oraşele
Bucureşti, Iaşi şi Piteşti, nemulţumite de guvernarea liberală a lui I. C.
Brătianu. De altfel începutul dezidenţei era legată de îndepartarea de la
conducerea guvernului, pentru ca apoi în cadrul Partidului Liberal –
Democrat să organizeze în Parlament şi în afara lui acţiuni contra primului
ministru şi a conducerii sale tot mai personale. În perioada 1885-1888 acest
partid a fost deosebit de activ în acţiunea opoziţiei de răsturnare a
guvernului. Dar n-a putut profita în urma acestei căderi, deoarece el s-a
destrămat, în condiţiile acţiunii de refacere a unităţii Partidului Naţional –
Liberal, declanşate după trecerea sa în opoziţie în primăvara anului 1888.
În anii de guvernare a Partidului Naţional Liberal o mare parte a
prevederilor programelor au fost concretizate în activitatea politică şi
legislativă. Anul 1876 a însemnat începutul celei mai întinse în timp
guvernări liberale, până în 1888, în care s-au cuprins evenimente majore, de
cea mai mare însemnatate pentru progresul societăţii româneşti. Mai târziu,
I. C. Brătianu a condus ţara în evenimentele complexe ale Războiului pentru
Independenţă. A realizat mai multe obiective economico-sociale şi politice:
crearea Băncii Naţionale (1880); legea învoielilor agricole (1882); revizuirea
Constituţiei (1884) prin care numărul colegiilor la Cameră se reduce de la
patru la trei şi sporeşte numărul deputaţilor şi senatorilor; legea pentru
încurajarea industriei naţionale (1887). În timpul acestei guvernări, România
s-a proclamat Regat (1881), iar în planul politicii externe s-a alăturat Triplei
Alianţe (1883). Dorinţa consolidării operei de „înfaptuiri istorice” l-au
împins treptat pe I. C. Brătianu la practici autoritare care erodau tot mai mult
grupul de susţinători şi sporeau atacurile Opoziţiei Unite. În faţa energicelor
manifestări ale Opoziţiei dirijate de conservatori, la 20 martie 1888, I. C.
Brătianu a demisionat. Într-un manifest către alegă-tori din 11 septembrie
erau invocate incontestabilele înfaptuiri: „Comparaţi Ţara de mai înainte cu
cea de azi. Judecaţi progresele ce ea a făcut în doisprezece ani de guvernare
a Partidului Naţional Liberal. Întrebati-vă care partid politic a mai făcut în
Ţara Românească ceea ce au făcut liberalii...”
În opoziţie, liberalii şi -au refăcut treptat rândurile, dar după moartea lui I. C.
Brătianu, în 1891, şi scurta şefie a fratelui său Dumitru, mort şi el în anul
următor, şefia lui D. A. Sturdza, în ciuda hărniciei şi a devotamentului său, a
suferit o serie de slăbiciuni. Guvernarea liberală din anii 1895-1899 a fost
frământată, marcată şi de unele insuccese în politica internă şi externă, ceea
ce a determinat şi disensiuni interne între care cea mai puternică a fost a
drapeliştilor (după numele ziarului „Drapelul”) de sub conducerea lui P. S.
Aurelian. Acesta chiar a format un guvern în perioada 21 noiembrie 1896 –
26 martie 1897. Aflaţi în opoziţie după 1899, liberalii au revenit curând la
conducere deoarece conservatorii n-au putut scoate ţara dintr-o gravă criză
financiară. Preluând cârma ţării în februarie 1901, guvernul liberal a introdus
un regim sever de economii şi impozite. Acum s-a practicat politica „prin noi
însine”, formulă care va defini esenţa politicii economice a Partidului
Naţional – Liberal. În martie 1907 din nou liberalii au fost îndemnati să
preia puterea pentru a pacifica ţara cuprinsă de răscoala ţăranilor. Înabusind
revolta sătenilor în rândul cărora s-au înregistrat mii de morţi şi răniţi,
guvernul liberal a căutat soluţii pentru atenuarea nemulţumirii ţăranilor.
La cumpăna celor două veacuri XIX şi XX aripa stângă a partidului din ce în
ce mai activă, se întareste prin cuprinderea în rândurile sale a fruntaşilor
P.S.D.M.R., aşa-numiţii „generoşi”. Sprijinit de Ocultă şi de stânga liberală,
Ion I. C. Brătianu îl înlocuieste pe D. A. Sturdza în decembrie 1909 la
conducerea partidului. Astfel, în opoziţie, în anii 1910-1913, Partidul
Naţional – Liberal îsi pregăteşte un nou program de guvernare, mai radical
decât cele de până atunci, înscriind ca prioritate cele două reforme:
electorală şi agrară şi evident modificarea Constituţiei. Dar procesul de
reforme este oprit de izbucnirea primului război mondial.
Problemele externe devin acum prioritare. După doi ani de
neutralitate, România intră în război alături de Antantă pentru realizarea
marelui deziderat al unităţii naţionale. În condiţiile insucceselor militare din
toamna lui 1916, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu s-a lărgit cu
reprezentanţii Partidului Conservator – Democrat. Cele două partide au
colaborat şi în Parlament în discutarea reformelor agrară şi electorală şi
votarea revizuirii Constituţiei în iunie 1917. După mai puţin de o lună de la
acest succes al liberalilor în plan intern, problemele militare au acaparat din
nou preocupările guvernului. Prin marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz, armata română a reuşit să salveze invadarea Moldovei de către trupele
Puterilor Centrale, dar ieşirea Rusiei din război în octombrie 1917 a silit
România să pornească pe calea păcii separate cu inamicul. În aceste
împrejurari, la începutul anului 1918, guvernul I. I. C. Brătianu a demisionat
şi a lăsat loc unei noi formaţiuni ministeriale pentru a negocia cu Puterile
Centrale şi a încheia pacea. Convins că până la urmă, victoria va fi de partea
Antantei, preşedintele Partidului Naţional – Liberal şi-a convocat principalii
colaboratori din guvern, înainte de a fi prezentat regelui demisia, pentru a le
obţine sprijinul pentru viitoarea strategie, tactică politică pe care o
concepuse şi care consta într-o acţiune care să salveze dinastia, fiinţa de stat
şi armata şi la momentul potrivit al desfăşurării evenimentelor, România să-
şi poată relua locul alături de aliaţi. Acest punct de vedere a fost împartasit
de toţi miniştri liberali.
2. Partidul Conservator
Partidul Conservator a luat fiinţă sub aspect strict organizatoric la 3 februarie
1880, în Bucureşti, în realitate însa existenţa grupărilor şi a multor elemente
ale doctrinei conservatoare se măsura în decenii.
La conducerea partidului s-au aflat: Manolache Costache Epureanu
(1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-
1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru
Marghiloman (1914-1925). În rândul membrilor marcanţi se găseau:
Alexandru Lahovari, general Ioan Emanoil Florescu, Dimitrie S. Niţescu,
Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin Garoflid. Organele
centrale de presă au fost: „Timpul” (15 martie 1876 – 17 martie 1884; 13
noiembrie 1889 – 14 decembrie 1900), „Epoca” (16 noiembrie 1885 – 14
iunie 1889; 2 decembrie 1895 – 13 februarie 1901), „Conservatorul” (15
decembrie 1900 – 15 noiembrie 1914), „Steagul” (14 noiembrie 1914 – iulie
1922). Guvernele formate de conservatori au fost: Guvernul condus de
Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888), Guvernul condus de
Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889), Guvernul condus de
Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889), Guvernul condus de
general George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891), Guvernul
condus de general Ioan Em. Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891),
Guvernul condus de Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie
1895), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7
iulie 1900), Guvernul condus de Petre P. Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie
1901), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (22 decembrie 1904 –
12 martie 1907), Guvernul condus de Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 28
martie 1912), Guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie1912 – 31
decembrie 1913), Guvernul condus de Alexandru Marghiloman (5 martie –
24 octombrie 1918).
Partidul Conservator s-a sprijinit îndeosebi pe marii proprietari de
pământ, pe burghezia comercială şi desigur pe un segment important al
intelectualităţii. Ca şi la liberali şi la conservatori, baza socială a manifestat
o oarecare mobilitate în condiţiile specifice evoluţiei vieţii politice româneşti
în epoca modernă. Din punct de vedere organizatoric, partidul era structurat
pe cluburi. Nucleul conducător era clubul politic central din Bucureşti,
alături de care existau cluburile cu reşedinţa în centrele de judeţ. Mişcarea şi
doctrina conservatoare a căutat să valorifice o serie de idei, de repere
comportamentale specifice conservatorismului, în general: ataşamentul la
tradiţie înteleasa ca normă comportamentală, de colectivităţi clădite pe relaţii
consacrate de datină, de cultură, de ceea ce ţine de rutină şi tradiţie. De aici
se desprindea şi constatarea că există însemnate dificultăţi în asimilarea de
către societatea românească a
noilor forme burgheze, în ultimă instanţă a neputinţei fondului autohton de a
încorpora noul. Titu Maiorescu a pus în circulaţie „teoria formelor fără
fond”. „Mobilităţii instituţiilor şi persoanelor prin care Partidul Liberal a
crezut că va realiza progresul – se sublinia în Programul din 1880 al
Partidului Conservator – opunem stabilitatea instituţiilor şi a persoanelor şi
progresul măsurat, dar continuu”.
Intervenţionismul de stat era calea prin care poporului trebuia să i se dea, ca
să nu fie el nevoit să ceară, dar să i se dea totdeauna cu măsură. Reformele
moderate erau socotite cele mai potrivite pentru păstrarea armoniei sociale.
Programul „Era nouă”, expus în 1881 de P. P. Carp în Parlament, a fost
reluat şi adoptat oficial de junimişti în 1888, pe care va căuta să-l aplice în
guvernarea începuta în acel an. În plan economic, conservatorii au încurajat
mai ales industria mică şi meseriile, dar nu s-au opus sporirii industriei, ba
mai mult au adoptat tarife vamale protecţioniste şi o importantă lege de
încurajare a acestui domeniu în 1912. S-au preocupat cu rezultate dintre cele
mai bune de administraţia ţării. În plan social doctrina conservatoare
susţinea ideea că în societatea românească erau doar două clase: moşierimea
şi ţărănimea, restul – burghezii, meseriaşii, lucrătorii, intelectualitatea –
nefiind decât pături intermediare. Treptat această viziune se va schimba, prin
recunoaşterea burgheziei şi muncitorimii drept categorii sociale active.
Preocuparea de căpetenie a Partidului Conservator a rămas invariabil
apărarea intereselor moşierimii, ameninţată deopotrivă de reformele liberale,
şi de puternica presiune ţărănească. Evoluţia socială şi politică va deveni tot
mai îngrijoratoare după răscoala din 1907, când întregul proces reformator
se radicalizează. Când în 1913 liberalii aprobă expropierea şi votul
universal, conservatorii nu opun rezistenţă, dar se străduiesc să reducă în
mod substanţial efectele aplicării practice. Sub presiunea evenimentelor în
vara anului 1917 ei acceptă modificarea Constituţiei ce înscrie principiile de
aplicare a celor două reforme. Toată această evoluţie rapidă şi radicală
evidenţia faptul că rolul şi rostul Partidului Conservator se apropie de final.
El va face după Marea Unire eforturi de adaptare la noua situaţie, dar fără
şanse de izbândă.
În sfera teoriei şi practicii conservatoare s-a cuprins şi Partidul
Constituţional (Junimiştii), creat la 1 mai 1891 la Bucureşti, având ca
preşedinte pe Petre P. Carp, iar ca personalităţi marcante pe Titu Maiorescu,
Theodor Rosetti, Menelas Ghermain, Iacob Negruzzi, Alexandru
Marghiloman. Organele de presă centrale au fost: „Constituţionalul” (15
iunie 1889 – 14 decembrie 1900), „Era nouă” (8 octombrie 1889 – 25 iunie
1900), „Epoca” (13 februarie 1901 – 17 aprilie 1907). Nucleul acestui partid
l-a constituit gruparea junimistă, închegata în ultimii ani ai domniei lui
Cuza, ca o societate liberală, a unei generaţii de distinşi intelectuali, care nu
respingeau nici ideea accesului la nivelurile politice superioare prin cultură.
De aceea, din toamna anului 1871, ea se afirmă şi ca o grupare politică în
cadrul curentului conservator, cu reprezentanţi în Parlament şi în guvernul
condus de Lascăr Catargiu. Deşi împartaseau, în linii mari, acelaşi
patrimoniu doctrinar conservator, gruparea junimiştilor, care s-a menţinut tot
timpul restrânsă, a început din 1881 să se individualizeze prin acţiuni
separate de vechii conservatori şi să devină în cursul anilor un element
dizolvant al Partidului Conservator. Programul lor „Era nouă”, atât de
dezbătut în discursurile rostite şi în articolele publicate de Petre P. Carp şi
Titu Maiorescu plecau de la ideea că modernizarea României s-a făcut „de
sus în jos, nu de jos în sus” şi, prin urmare, n-a fost o democratizare reală, ci
a fost o creaţie a politicii elitei conducătoare. Divergenţele cu vechii
conservatori s-au menţinut, fără a se ajunge la o ruptură definitivă, nici când
au cultivat legături strânse cu liberalii în anii 1883-1886, îndeosebi pe
problemele politicii externe. În primăvara anului 1888 sunt aduşi de rege la
guvern, pentru scurtă perioadă, ca apoi să colaboreze la guvernele
conservatoare din anii următori. Dar, au continuat să rămână organizatie
separat de Partidul Conservator, până în 1907 când ambiţia lui P. P. Carp a
fost satisfăcută, devenind şeful tuturor conservatorilor. Prin fuziunea
produsă, junimiştii reintră în disidenţă, adoptând titulatura de Partid
Conservator. Un partid de o factură aparte aflat pentru scurt timp în coabitare
cu Partidul Conservator a fost Partidul Liberal – Conservator, creat la 17
martie 1884 în Bucureşti, de cei doi oameni politici, Lascăr Catargiu, George
Vernescu care au devenit concomitent preşedinţii noului partid. Alături de ei
s-au aflat personalităţi marcante, precum: general Ioan Em. Florescu,
Alexandru Lahovari, general George Manu, Nicolae Blaremberg, Petre
Grădişteanu, Emil Protopopescu-Pake. Organul central de presă era
„România” (18 martie 1884 – 29 martie 1892). Programul adoptat era în
fond un acord de principii între conservatorii lui Lascăr Catargiu şi liberalii
„sinceri” ai lui George Vernescu şi cuprindea o serie de generalităţi, precum:
„progres treptat şi sănătos”, „justiţie şi siguranţa proprietăţii”, îmbunatatirea
administraţiei, desfiinţarea cheltuielilor de lux, încurajarea iniţiativei private
ş. a. Acest partid a fost o creaţie artificială, fără coeziune internă, menit să
sporească opoziţia contra guvernului I. C. Brătianu. După constituire,
Partidul Liberal – Conservator a devenit formaţiunea politică în jurul căreia
s-a dezvoltat activitatea „Opoziţia Unită”, până la căderea guvernului în
martie 1888. În martie 1889 şi februarie 1891, Partidul Liberal –
Conservator a format două guverne de scurtă durată conduse de Lascăr
Catargiu şi respectiv Ioan Em. Florescu şi a participat la altele tot mai de
nuanţă conservatoare. Fiind creat pentru răsturnarea liberalilor de la putere,
o dată scopul atins, legăturile dintre părţile componente au slăbit până la
desprindere când liberalii „sinceri” s-au apropiat de Partidul Naţional –
Liberal, cu care au fuzionat în martie 1892, iar conservatorii şi-au refăcut
propriile rânduri. Partidul Conservator, dincolo de frământările sale interne,
când s-a aflat la guvernare a realizat, în principal, o operă de consolidare a
achiziţiilor politice liberale, a reformelor deja înfaptuite. „Ceea ce se impune
acum generaţiei noastre – se scria bunăoară în Aspectul către alegători din
septembrie 1888 – este organizarea temeinică a ţării înlauntrul cadrului
constituţional”. De aceea, domeniul predilect în care conservatorii
legiferează este cel administrativ, deşi nu lipsesc nici legi ce vizează
sistemul financiar, organizarea muncii industriale etc.
Alcătuirea şi aplicarea doctrinei conservatoare româneşti s-a înscris în modul
ei specific pe coordonatele progresului şi modernizării societăţii româneşti, a
afirmării tot mai pregnante a organizării politice a românilor pe linie
naţională în vederea împlinirii marelui ideal al Unirii.
3. Partidul Conservator – Democrat
Partidul Conservator – Democrat este cel de-al treilea partid de guvernământ
din istoria modernă a României. El a luat fiinţă la 3 februarie 1908 la
Bucureşti sub preşedenţia lui Take Ionescu, care a rămas la conducerea
partidului până la sfârşitul vieţii. În rândul membrilor marcanţi s-au aflat:
Alexandru A. Bădărău, Constantin G. Dissescu, Nicolae Xenopol. Gazetele
centrale ale partidului au fost:
„Ordinea” (27 ianuarie 1908 – 30 ianuarie 1913), „Acţiunea” (31 ianuarie
1913 – 14 noiembrie 1916), „Evenimentul” (14 noiembrie 1916 – 1
decembrie 1918). Noul partid s-a născut din neînţelegerile din rândul
conservatorilor conduşi de P. P. Carp, dar şi din ambiţiile lui Take Ionescu de
a edifica o nouă structură politică cu deschidere spre spectrul social şi
capabilă să guverneze ţara. El s-a bazat pe un electorat format din avocaţi,
profesori, medici, funcţionari, proprietari mici şi mijlocii şi chiar mari
proprietari. Programul partidului a fost impus în cadrul mai multor
conferinţe ţinute în diferite oraşe ale ţării şi la Congresul de întemeiere.
Esenţial era, după expresia lui Take Ionescu, „aşezarea ideilor conservatoare
pe temelia democratică; înteleasa în practica
vieţii politice, ca o cale de mijloc între liberalismul avântat şi
conservatorismul închistat, adică „nici reacţionarism, nici revoluţiune”. În
anii următori programul a suferit modificări şi nuanţări strâns legate de
conjunctura politică. După ce liberalii au lansat proiectul de reforme şi de
revizuire a Constituţiei în 1913, Partidul Conservator – Democrat a înscris
lărgirea corpului electoral şi la expropiere, dar restrânsă la cumpărarea de
către stat a tuturor moşiilor aparţinând instituţiilor politice şi de utilitate şi
vânzarea către ţărani în loturi mici.
Ţinând seama de evoluţia evenimentelor, după declanşarea marelui
război, în septembrie 1914, Take Ionescu, conducătorul prestigios al
partidului, a renunţat la toate rezervele de până atunci şi a încheiat o alianţă
cu Acţiunea Naţională a lui Nicolae Filipescu, desprinsă din Partidul
Conservator, prin care a subordonat chestiunea reformelor interne rezolvării
marii probleme a desăvârşirii unităţii naţionale a românilor. De aceea, în
iunie, în Parlamentul de la Iaşi, Partidul Conservator – Democrat a votat
revizuirea Constituţiei cu prevederea înfaptuirii celor două reforme.
Bucurându-se de o largă popularitate şi manevrând cu abilitate între cele
două partide de guvernământ, Partidul Conservator – Democrat i-a silit pe
conservatori, în 1912, să-i accepte la guvernare. În anii neutralităţii a
desfăşurat mari acţiuni în Capitală şi în ţară pentru intrarea României în
război alături de Antantă. La 11 decembrie 1916 partidul condus de Take
Ionescu a intrat în guvern cu patru reprezentanţi alături de liberalii lui Ion I.
C. Brătianu, asumându-şi alte responsabilităţi în conducerea ţării, atât de
greu încercate în acei ani. După demisia guvernului, Take Ionescu, alături de
alţi oameni politici şi de cultură, a pus bazele, la Paris, în vara anului 1918,
Consiliului Naţional al Unităţii Naţionale, pe care l-a condus a cărei
activitate, a fost pusă total în slujba idealului naţional al Marii Uniri.

11. 3.PARTIDE PARLAMENTARE

1. Partidul Naţionalist – Democrat

Partidul Naţionalist – Democrat a fost înfiintat la Bucureşti, la 23
aprilie 1910. Preşedenţia partidului a aparţinut deopotrivă lui Nicolae Iorga
şi Alexandru C. Cuza în anii 1910-1920. În rândul membrilor marcanţi îi
găsim pe: Vasile M. Kogălniceanu, D. Munteanu-Râmnic, C. Ifrim, Ion
Zelea Codreanu.
Organul central de presă a fost „Neamul Românesc” (1906-1940).
Partidul a găsit audienţă în rândul studenţilor, profesorilor, preoţilor,
învatatorilor, avocaţilor, funcţionarilor, în general în cadrul unor cercuri
intelectuale ataşate valorilor culturale naţionale, încrezatoare în uriaşa
personalitate a lui Nicolae Iorga. O intelec-tualitate care căuta căile spre o
schimbare în societate, nemulţumită de fenomene pe care le punea pe seama
neorganizării micii burghezii româneşti. Ea traducea, într-un fel, dificultăţile
acestor pături, insuccesele lor de ordin economic, căutându-le nu o dată
acolo unde de fapt nu se aflau rădăcinile lor adevărate: în precaritatea
condiţiilor generale ale economiei, în nivelul restrâns al circulaţiei
mijloacelor de schimb, în îngustimea operaţiilor de piaţă şi în starea
vegetativă a târgurilor şi oraşelor din România, în special ale celor din
Moldova. Se manifestă interes pentru soluţionarea problemei agrar-ţărăneşti
în sensul întregirii loturilor ţărăneşti şi a ridicării condiţiei material-culturale
a sătenilor. Aceste idei erau cuprinse în programul din 1910, alături de
prevederi pentru protejarea comercianţilor, meseriaşilor şi industriaşilor
români din teritoriile aflate sub ocupaţii străine, cât şi pentru o politică de
apropiere de statele balcanice. Este de menţionat că A. C. Cuza a căutat să
imprime acestui partid şi o politică antisemită, neîmpărtăşită decât în mică
măsură de savantul Nicolae Iorga. Multe dintre ideile cuprinse în programul
partidului au fost susţinute şi de la tribuna Parlamentului, începând din 1914,
când cei doi oameni politici sunt aleşi deputaţi.
2. Partidul Democrat – Radical
Dintre partidele situate în stânga cadrului politic, caracteristic era Partidul
Democrat – Radical condus de George Panu. Alături de el, membrii marcanţi
erau: Alexandru A. Bădărău, Constantin C. Bacalbaşa, Grigore N. Macri.
Organul central de presă a fost: „Lupta” (19 iulie 1884 – 31 noiembrie
1895). În rândul numărului restrâns de aderenţi grupaţi în cluburile politice
din Bucureşti şi Iaşi se aflau îndeosebi elemente intelectuale provenite din
burghezia mică şi mijlocie adepte ale liberalismului radical. În suita ideilor
programatice se aflau înscrise prevederi, precum: introducerea votului
universal, îngradirea şi restrângerea prerogativelor regale, exercitarea
deplină a libertăţilor constituţionale, impozit progresiv asupra capitalului şi
veniturilor, cu scutiri pentru păturile sărace, instrucţie gratuită, acordarea de
pământ şi unelte de lucru ţăranilor de către stat, modificarea legii tocmelilor
agricole, fixarea unui minim de salariu pentru lucrătorii de toate categoriile,
fixarea prin lege a duratei zilei de lucru ş. a. George Panu a adunat în jurul
său şi al gazetei „Lupta”, elementele liberale care alături de „Opoziţia
Unită”, au acţionat în anii 1885-1887 pentru răsturnarea guvernului liberal.
În anii următori, radicalii împreuna cu socialiştii au iniţiat acţiuni pentru
afirmarea în forul legislativ a unor revendicări de interes social – democrat
general privind o serie de chestiuni, precum: problema ţărănească,
organizarea magistraturii, învatamântul ş.a.
Versalitatea lui George Panu a dus în cele din urmă la dispariţia partidului de
pe scena politică. Radicalismul n-a reuşit să croiască un făgaş în întreaga
evoluţie a vieţii politice din România.
3. Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România
Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România a fost creat la 31
martie 1893, la Bucureşti. În rândul conducătorilor s-au impus: Ioan
Nădejde, Vasile G. Mortun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan C. Frimu,
Mihail Gheorghiu Bujor, Cristian Racovski. Organele centrale de presă au
fost: „Munca” (25 februarie 1890 – 23 octombrie 1894), „Lumea Nouă” (2
noiembrie 1894 – 1 octombrie 1900), „România Muncitoare” (1 ianuarie –
19 iunie 1902, 5 martie 1905 – 11 septembrie 1914), „Lupta zilnică” (12
septembrie 1914 – 15 august 1916). Partidul afirma în programul din 1893
că este „reprezentantul politic al proletariatului din România” şi că „apără şi
reprezintă interesele tuturor claselor oprimate ale naţiunii”. El a susţinut un
nou model al dezvoltării sociale, bazat pe principiile socialismului. De pe
această platformă Partidul Social – Democrat şi-a construit tactica şi
strategia, a conceput, în consecinţă, acţiunea şi s-a raportat la partidele
politice guvernamentale faţă de care se considera în opoziţie de principiu.
Dincolo de idealul proiectat într-o perspectivă îndelungata, el a elaborat o
platformă de revendicări denumite imediate, în sensul că se puteau realiza
chiar în marginea societăţii date, platformă care avea un pronunţat caracter
democrat. Socialismul ca mişcare politică şi curent de idei n-a reuşit, în
condiţiile României, să- şi formeze o bază socială puternică şi să devină un
factor influent al vieţii politice. Lipsa unei platforme industriale evoluate şi a
unui proletariat numeros, caracterul dispersat al acestuia, nivelul scăzut de
trai, absenţa unei legislaţii ocrotitoare a muncii, lipsa unor tradiţii de
organizare – toate acestea au constituit impedimente în calea formării unei
ample mişcări socialiste şi sindicale.
Mişcarea socialistă nu a putut să se afirme, în consecinţă, ca o forţă
parlamentară. A reuşit numai la sfârşitul secolului al XIX-lea să trimită 1-2
deputaţi în Parlament. El şi-a păstrat totuşi o influenţă în rândurile unor
categorii de muncitori şi a desfăşurat o activitate de propagandă prin presă,
prin adunări şi mitinguri. Conduita generală a partidului era similară cu
orientarea Partidelor socialiste şi muncitoreşti din Europa centrală şi
apuseană. În 1899, mai mulţi lideri importanţi ai partidului, supranumiţi
„generoşi”, au trecut în Partidul Naţional – Liberal. Cei rămaşi au încercat să
refacă partidul, trecând prin mai multe forme de organizare premergătoare
cercurilor socialiste, a Uniunii socialiste, pentru ca în 1910, să finalizeze
efortul de un deceniu, prin reîntemeierea Partidului Social Democrat din
România, ce se declara continuator al vechii rădăcini socialiste. În afara
partidelor guvernamentale şi parlamentare în viaţa politică românească, s-a
manifestat şi tendinţa de a pune bazele unui partid ţărănesc, care să răspundă
pe cât posibil nevoilor adevărate ale ţărănimii. Iniţiativa întemeierii unei
partide ţărăneşti a aparţinut învatatorului Constantin Dobrogeanu-Argeş la
care s-a alăturat şi Alexandru Vălescu în noiembrie 1892. Organul de presă
era „Gazeta ţăranilor” (8 noiembrie 1892 – 1899). Organizarea era influentă
prin preoţi şi învatatori în unele sate din judeţele Argeş, Muscel, Olt şi
Vâlcea. Ea nu avea o structură de partid. Programul era orientat în direcţia
susţinerii cauzei ţăranilor, prin împroprietariri din pământurile statului, drept
de vot direct pentru toţi ştiutorii de carte şi indirect pentru toţi ceilalţi, sau
vot universal. Se pronunţă în favoarea domniei legilor, descentralizării
administrative, pentru promovarea unei politici economice echilibrate ş.a. În
1895, Partida Ţărănească a ales doi deputaţi în Parlament. După destrămarea
acestei prime structuri de sine stătătoare a ţărănimii, în septembrie 1906,
acţiunea este reluată de Vasile N. Kogălniceanu şi Alexandru Vălescu,
redactorul „Gazetei Ţăranului”, dar eforturile lor au fost anihilate de marea
răscoală din anul următor. În anii premergători primului război mondial,
susţinătorii cei mai fermi ai ţărănimii au fost învatatorii satelor. Din rândul
lor se va evidenţia învatatorul Ion Mihalache, devenit preşedinte pe ţară a
Asociaţiei Învatatorilor care va porni o nouă organizare a unui partid
ţărănesc de masă, dar izbucnirea războiului i-a întrerupt activitatea.

11.4.PARTIDELE POLITICE DIN PROVINCIILE ROMÂNEŞTI

AFLATE SUB STĂPÂNIRE STRĂINĂ

1. Partidul Naţional Român din Transilvania

Partidul Naţional Român din Transilvania a fost format la 12 mai 1881, la
Sibiu. Preşedenţia partidului a fost asigurată de: Nicolae Popea (1881-1882),
Partenie Cosma (1882-1883), George Bariţiu (1884-1888), Ioan Raţiu
(1889-1890), Vincenţiu Babeş (1890-1902), Gheorghe Pop de Băseşti (1903-
1919). În rândul membrilor marcanţi se aflau: Eugen Brate, Iuliu Caroianu,
Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop.
Organele centrale de presă au fost: „Tribuna” (14 aprilie 1884 – 16 aprilie
1903), „Lupta” (24 decembrie 1906 – 1 decembrie 1910), „Românul” (1
ianuarie 1911 – 28 februarie 1916, 26 octombrie – 31 decembrie 1918).
Partidul Naţional Român s-a născut din dorinţa naţiunii române din
Transilvania de a- şi apăra propriile interese. El a fost organizatorul şi
îndrumatorul luptei împotriva asupririi străine, pentru apărarea fiinţei
naţionale a românilor, de aceea s-a bucurat de un larg sprijin în rândul
tuturor categoriilor sociale.
Primele iniţiative organizatorice au apărut ca o reacţie împotriva dualismului
austro-ungar instaurat în 1867. La 7 februarie 1869 s-au pus bazele la
Timişoara, Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, iar la 7-8
martie acelaşi an, la Miercurea Sibiului s-a creat Partidul Naţional al
Românilor din Transilvania. Fiecare dintre cele
două partide îsi avea propria tactică faţă de Dieta maghiară. Primul –
activismul, al doilea – pasivismul. Două evenimente majore au grăbit
unificarea mişcării naţionale. Cel dintâi, războiul pentru independenţă, cel
de-al doilea, politica brutală de maghiarizare declanşată de guvernul de la
Budapesta. Conferinţa naţională din 12 – 14 mai 1881 de la Sibiu a pus
bazele Partidului Naţional Român, care a pus la loc de frunte în programul
său necesitatea redobândirii autonomiei Transilvaniei, la care se adăugau
dezideratele esenţiale: introducerea limbii române în administraţie şi justiţie,
numirea de funcţionari români în teritoriile locuite de populaţia majoritară
românească, revizuirea legii naţionalităţilor din 1868 ş. a. Această orientare
generală aşezată pe linia tactică a pasivismului a fost însotita de acţiuni
organizatorice şi propagandistice care au urmărit dezvoltarea şi întarirea
legăturilor permanente cu Ţara, prin conferinţe politice, presă, memorii, prin
sprijinirea asociaţiilor şi societăţilor culturale. După alcătuirea unui
Memorial în 1882, menit să înfatiseze situaţia reală a românilor din
monarhia dualistă, care a avut un larg ecou în opinia europeană, guvernul
maghiar a ripostat accentuând tendinţele de maghiarizare: conducerea P.N.R.
a trecut la organizarea unei mişcări mai ample şi mai dinamice. Punctul
culminant al acesteia a fost în 1892, când a fost înaintat Curţii de la Viena un
Memorandum, ce analiza în mod cuprinzător situaţia românilor din Austro –
Ungaria, dezvăluind inumanele abuzuri şi silnicii ale guvernanţilor.
Oficialităţile ungare au intentat un proces fruntaşilor Partidului Naţional
Român la Cluj, finalizat cu condamnarea acestora. Dar această mişcare
memorandistă a pus într-o lumină vie întreaga solidaritate a comunităţii
româneşti, forţa de afirmare asentimentelor sale identitare, maturitatea
conştiinţei naţionale. Etapele ulterioare ale mişcării memorandiste au fost,
după un relativ reflux al acesteia, etape de consolidare, de reorientare tactică
spre activismul politic, de sporire a capacităţii de afirmare şi a influenţei în
mase a P. N. R. În acest sens, Conferinţa naţională a partidului din 1905 a
adoptat noul program care înscrie revendicări într-o formulare clară şi fermă,
precum:recunoaşterea individualităţii politice a naţiunii române şi asigurarea
dezvoltării sale etnice şi constituţionale, aplicarea în practică a legii cu
privire la egala îndreptatire a naţiunilor asuprite în folosirea limbii materne
în administraţie, justiţie, şcoală, armată, vot universal, libertatea presei etc.
De acum toate bătăliile politice purtate de reprezentanţii P.N.R. în
Parlamentul de la Budapesta sau în afara lui se revendicau de la acest
program. Activitatea deputaţilor a fost dublată şi de raţiuni populare contra
legilor tot mai opresive ale guvernanţilor. După declanşarea primei
conflagraţii mondiale, Partidul Naţional Român şi-a suspendat activitatea
nevrând să se angajeze faţă de autorităţile dublei monarhii. În condiţiile
iminentei prăbuşiri a Imperiului austro-ungar la 12 octombrie 1918,
Comitetul Executiv al partidului, întrunit la Oradea, a adoptat Declaraţia
care proclama dreptul la autodeterminare al naţiunii române şi necesitatea
convocării unei Adunări Naţionale care să hotărască viitorul Transilvaniei,
declaraţie expusă de Al. Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta la 18
octombrie. Constituirea Consiliului Naţional Român Central la 12
noiembrie, format dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Partidului
Naţional Român şi ai Partidului Social – Democrat, marca momentul decisiv
al trecerii la pregătirea sub toate aspectele a Marii Adunări Naţionale de la
Alba- Iulia de la 1 Decembrie 1918, ce va consfinţi actul Marii Uniri.
2. Partidul Naţional Român din Bucovina
Partidul Naţional Român din Bucovina a fost înfiintat la 7 martie 1892.
Preşedinţii partidului au fost: Iancu Zota (1892-1896), Varteres Pruncul
(1896-1897), Iancu Lupul (1897-1899), George Popovici (1900), Iancu
Flondor (1908-1910). În rândul membrilor marcanţi se aflau: Modest
Grigorcea, Constantin Isopescu, Victor Stârcea, Valeriu Bodnărescu,
Constantin Morariu. Organele centrale de presă au fost: „Gazeta Bucovinei”
(14 mai 1891 – 6 aprilie 1897), „Patria” (14 iulie 1897 – 21 aprilie 1900),
„Deşteptarea” (2 septembrie 1900 – noiembrie 1904), „Apărarea naţională”
(17 octombrie 1906 – 29 septembrie 1908), „Românul” (16 octombrie 1908
– 4 februarie 1909), „Patria” (7 februarie 1909 – 27 noiembrie 1910), „Viaţa
nouă” (6 ianuarie 1912 – august 1914). Partidul Naţional din Bucovina se
declara ca reprezentant al tuturor categoriilor de români. Doctrinar pleda
pentru „menţinerea autonomiei Bucovinei” şi pentru „individualitatea ei
istorică şi politică”, pentru autonomia Bisericii Ortodoxe, dezvoltarea
învatamântului în limba română, folosirea limbii române în administraţie şi
organele judecătoreşti ş.a. Acest program a fost reluat şi înnoit în mai multe
rânduri şi îmbogatit în tot cursul activităţii practice a deputaţilor români în
Parlamentul de la Viena, în presă şi în întruniri politice. Un succes important
a fost dobândit, imediat după înfiintarea partidului, la alegerile pentru Dieta
Bucovinei, când românii au obţinut mai mult de o treime din mandate.
Aceasta le-a permis să acţioneze mai organizat în cadrul „Clubului naţional”
pentru promovarea programului adoptat. Curând aveau să apară şi
nemulţumiri în rândurile partidului, tinerii politicieni, considerând că
activitatea conducătorilor este lipsită de energie, au creat un nou partid cu
tendinţe radicale, ce îsi propunea să aşeze „politica partidului nostru pe baze
adevărat naţionale”. Autorităţile austriece adoptă măsuri aspre în primăvara
anului 1899, împotriva românilor, concretizate în expulzări, restrângerea
libertăţii presei, pedepse împotriva studenţilor ş. a. Dar în august 1900, într-o
mare adunare populară la Cernăuţi, gruparea „românilor tineri” au pus
bazele Partidului Poporal Naţional Român din Bucovina, care în fond
continua activitatea vechiului partid. Acum, se afirmă în rândul deputaţilor
din Dietă, Iancu Flondor care formulează critici aspre la adresa guvernului
Bucovinei, pentru starea economică şi socială grea, ca şi pentru politica de
deznaţionalizare. În anii următori partidul trece prin situaţii dificile şi este
înfrânt în alegerile din 1904, an în care se şi autodizolvă. În octombrie 1908
se constituie Partidul Creştin Social Român din Bucovina în fruntea căruia
este chemat Iancu Flondor. La începutul anului următor, acest partid îsi reia
numele iniţial de Partidul Naţional Român din Bucovina. Este anul în care
deputaţii reuşesc să obţină înfiintarea unei catedre de istorie naţională la
Universitatea din Cernăuţi, al cărei prim titular ajunge istoricul Ion Nistor.
Nu vor lipsi disensiunile politice, în anii următori, care uneori aveau să
aducă şi divizări de poziţii orientativ-doctrinare: naţională, democratică şi
conservatoare. Dar acestea vor fi depăşite şi partidul avea să- şi menţină
unitatea şi să acţioneze în interesul românilor până în august 1914 când îsi
înceteaza activitatea ca urmare a izbucnirii marii conflagraţii mondiale.
3. Partidul Naţional Moldovenesc
Partidul Naţional Moldovenesc a fost înfiintat la 3 aprilie 1917, la Chişinău.
Preşedintele activ a fost Pavel Gore, iar preşedintele de onoare Vasile
Stroescu. Printre membrii marcanţi s-au aflat: Pantelimon Halippa, Ioan
Pelivan, Teofil Iancu, Ion Buzdugan. Organul central de presă a fost
„Cuvântul moldovenesc” (martie 1917 – martie 1918).
Se cuvine a aminti că Basarabia a fost cea mai vitregită parte a spaţiului
istoric românesc. Viaţa naţională, aproape stinsă în exterior datorită
autocratismului rusesc, crunt şi intolerant, la orice manifestare a libertăţii, se
păstra totuşi vie în strafundurile sufleteşti ale românilor basarabeni.
Scânteile ei s-au aprins o vreme în anii de intense frământări ai revoluţiei din
1905-1907 din Rusia. Activitatea publicistică, formele de manifestare
culturală şi religioasă, închegarea unor tendinţe politice şi a unor proiecte de
acţiune vădeau că sub învelisul tăcerii se păstrau vii potenţialităţile unei
mişcări apte să asigure resurecţia vieţii naţionale. Un deceniu mai târziu, în
volbura evenimentelor revoluţionare din Rusia anului 1917, la Chişinău a
putut să se nască acest partid cu un nucleu de intelectuali, la care s-au
alăturat oameni din toate categoriile; de la proprietari până la studenţi şi
militari. Deşi nu dispunea de o organizare bine conturată, Partidul Naţional
Moldovenesc a acţionat cu succes în direcţia imprimării unei orientări
naţionale revoluţiei din Basarabia în anii 1917-1918, pornind de la ideea că
cea dintâi şi cea mai importantă cucerire a revoluţiei ruse era eliberarea
popoarelor de sub dominaţia cruntă a Rusiei ţariste. Revendicările sociale
înscrise în program erau condiţionate în mod firesc de cele cu caracter
naţional în care la loc de frunte era „dobândirea celei mai largi autonomii
administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a
Basarabiei”. Toate legile privind Basarabia urmau să fie întocmite şi
aprobate de Sfatul Ţării, în concordanţă cu tradiţiile locale. Se prevedea
introducerea limbii române în şcoală, autonomia bisericii şi ţinerea slujbei în
limba română, efectuarea serviciului militar în interiorul Basarabiei,
formarea de funcţiuni de stat din „sânul poporului şi în limba poporului”.
În anul 1917 şi începutul lui 1918, Partidul Naţional Moldovenesc a
fost iniţiatorul şi organizatorul primelor congrese ale ostaşilor, învatatorilor,
preoţilor, studenţilor, al cursurilor de învatatori în limba română, al
introducerii alfabetului latin. Toate aceste măsuri au creat cadrul favorabil
desfăşurării evenimentelor din Basarabia care au culminat cu decizia luată
de Sfatul Ţării, ca organ reprezentativ de unire cu ţara la 27 martie 1918.
Structurile politice care s-au afirmat în epoca modernă, de la primele
grupări închegate la începutul secolului al XIX-lea, până la partidele
guvernamentale, parlamentare sau aflate sub opresiune străină, din preajma
primei mari conflagraţii mondiale, au oferit oamenilor politici şi în general
intelectualilor de cele mai diverse opinii şi tendinţe cadrul de susţinere şi
promovare a unor idei, programe în slujba progresului continuu al societăţii
româneşti, a cărei primă cerinţă era desăvârşirea unităţii naţionale.

11.5. PERIOADA INTERBELICĂ

Odată cu încheierea primului război mondial , după Marea Unire de la 1

decembrie 1918 si cu recunoasterea României Mari primul val al
democratizării cuprinde si România.
Partidul Tărănesc condus de Ion Mihalache se unifica cu Partidul National
din Transilvania condus de Iuliu Maniu formând unul din cele mai puternice
partide politice ale Romanei interbelice . Partidul Conservator dispare după
scena politica a României începând cu 1920, dar Partidul Liberal se
consolidează in ciuda sciziunilor care nu iartă nici acest partid. Viata politica
romaneasca in perioada interbelică este destul de frământata: guvernele se
schimba cu repeziciune, au loc remanieri guvernamentale, coalitiile nu
rezista, dar România din punct de vedere economic prosperă, legitimitatea
partidelor aflate la guvernare era dată de celelalte caracteristici ale unui stat
democratic.
Doar după venirea lui Carol II la conducerea tării partidul lui Goga este cel
care formează un guvern fără ca acest partid să fi câstigat alegerile.
Dictatura regala instituita in 1938 avea sa pună capăt scurtei perioade
democratice din România. Declansarea celui de al doilea război mondial va
duce România initial in tabăra Germaniei, Italiei si Japoniei. După actul de
la 23 august România participa alături de puterile aliate la înfrângerea
Germaniei, insa sub presiunea URSS se instaurează un regim ilegitim in
România.
Partidul National Liberal Reprezenta interesele burgheziei industriei si
financiare;La conducerea partidului s-a aflat I. C. Bratianu (1909-1927)
Vintila I. C. Bratianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-1933),Constantin I. C.
Bratianu (1934-1947). Programul partidului preconiza infaptuire reformei
agrare si electorale,adoptare Constitutiei si promovare in domeniul economic
al politicii "prin noi insine" Activitatea Guvernamentala a PNL din perioada
interbelica cuprinde 3 perioade:

a) decembrie 1922- septembrie 1919 - reforme agrara

 unificarea administrativa.

b) ianuarie 1922- noiembrie 1928

Perioada cunoscuta sub numele de "decada bratienista" pentru rolul pe
care l-a avut I. C. Bratianu si P. N. L in viata politica. In aceasta
perioada a avut loc incoronarea de la Alba- Iulia(1922), adoptarea
Constitutiei(1923) si a legi administratiei(1925). CONSTITUTIA din
1923 A fost elaborata in timpul guvernari liberale si adoptata la 28
martie 1923;
Principiile sustinute erau:
 Suveranitatea nationala- Romania era declarata stat national unitar si
indivizibil, teritoriul ei fiind inalienabil.
 Separarea puterilor in stat:
 puterea executiva;
 puterea legilativa;
 puterea judecatoreasca
 functia sociala a proprietati
 libertatile individuale erau garantate fara deosebire de origine etnica,
limba sau religie.
 In 1926 liberali au votat "legea electorala". Aplicand "prin noi insine "
in 1925 liberali au votat legea monelor prin care se limita patrunderea
capitalului strain. I. C. Bratianu a exercitat o mare influenta asupra regelui
Ferdinand. Prin moarte lui partidul pierdea putere pe care o avusese pana
atunci. In 1930, cu ocazia intoarceri lui Carol al doilea, patridul cunoaste
schimbarea;

c) Noiembrie 1933- decembrie 1937

Guvernul Gh. Tatarescu se va afla sub semnul politici autoritare a lui Carol.
La alegerile din 1937, P. N. L. nu a reusit sa obtina 40% din voturi.  Ca si in
cazul PNT, activitatea PNL a fost suspendata în timpul dictaturii lui Carol al
II-lea, a statului national-legionar si a dictaturii militare instaurată de Ion
Antonescu., După instaurarea regimului comunist, si fruntasii PNL au fost
supusi unui regim de represiune, mii de liberali fiind aruncati în închisori si
lagăre comuniste.
PNŢ. La 3 martie 1923 s-a ajuns la realizarea unei înţelegeri între Partidul
Naţional şi cel Ţărănesc pe baza căruia cele două partide constituiau
Opoziţia Unită, cu o platformă care includea, printre altele: statornicirea unei
vieţi constituţionale reale; combaterea hotărârii guvernului liberal de a
impune, prin parlamentul existent (care avea o majoritate liberală
zdrobitoare) o nouă Constituţie; lupta împotriva guvernului Brătianu etc.
Lupta celor două partide nu a reuşit însă să împiedice adoptarea Constituţiei
din 1923. La 10 februarie 1924, Partidul Ţărănesc a adresat partidelor din
opoziţie o scrisoare prin care propunea crearea unui front unit, pe baza unei
platforme care includea, între altele: împiedicarea guvernului de a realiza
„legiuirile de aplicare a Constituţiunii sale şi a legilor de acaparare a
avuţiilor statului”; răsturnarea guvernului liberal, stabilirea unui regim legal
şi constituţional; anularea legislaţiei liberale [1]. Singurul partid care a
răspuns apelului a fost Partidul Naţional. La începutul lunii mai 1924 între
Vasile Goldiş, Iuliu Maniu şi Constantin Stere au început tratativele în
vedere fuziunii, pe baza unui program în zece puncte alcătuit de Stere.
Acordul de fuziune a fost semnat în iunie 1924 de Maniu şi Mihalache şi
prevedea repartizarea unui număr egal de posturi între cele două partide în
conducerea acestuia, preşedinţia urmând a fi preluată de Iuliu Maniu. Cu
toate acestea, fuziunea a eşuat, datorită unei serii de neînţelegeri de ordin
programatic, dar şi a dezacordului în privinţa componenţei Delegaţiei
Permanente a Partidului şi în special, a refuzului naţionalilor de a accepta
prezenţa lui Constantin Stere în acest organism. Cele două partide s-au
prezentat totuşi cartelate la alegerile pentru Camerele Agricole din 25 august
1925, reuşind cu această ocazie să învingă pe candidaţii PNL. După aceasta,
la sfârşitul anului 1925 s-a încheiat un acord de guvernare, iar la începutul
anului 1926, în contextul în care mandatul de guvernare a patru ani al PNL
era pe cale să expire, alianţa naţional-ţărănistă era pe cale să preia
guvernarea. Regele Ferdinand a preferat însă să numească în funcţia de
prim-ministru pe Alexandru Averescu, care se bucura şi de încrederea
liderului liberal, Ion I. C. Brătianu.
În urma unor tratative „cu uşile închise”, în septembrie 1926 s-a încheiat un
nou acord de fuziune între Maniu şi Mihalache. Nicolae Iorga a respins cu
tărie fuziunea, demisionând din Partidul Naţional. La 10 octombrie 1926,
congresele celor două partide au aprobat în mod simultan fuziunea celor
două partide, noul organism politic urmând să poarte denumirea de Partidul
Naţional-Ţărănesc
Lupta pentru preluarea puterii (1926-1928)
În epoca de constituire a PNŢ viaţa politică internă a României era dominată
de Partidul Naţional Liberal şi de liderul necontestat al acestuia, Ion I. C.
Brătianu. Un factor suplimentar, care va marca evoluţiile politice în
următorii ani era criza dinastică declanşată de renunţarea principelui Carol la
drepturile sale la tron. Lucrurile s-au agravat odată cu decesul, în anul 1927
a regelui Ferdinand şi apoi, la câteva luni după aceea, în noiembrie, cel al lui
Ion I.C. Brătianu. În luna decembrie 1927, PNŢ a declanşat o adevărată
campanie de răsturnare a guvernului, condus acum de Vintilă Brătianu,
mizând pe organizarea unor adunări şi demonstraţii de masă. Punctul
culminant al acestei tactici a fost adunarea naţională de la Alba-Iulia din 6
mai 1928, la care au luat parte circa 100.000 de oameni şi la care se pare că
se aştepta să aibă loc întoarcerea în ţară a lui Carol. Acesta din urmă a fost
însă împiedicat de autorităţile engleze să decoleze spre România [2].
Moţiunea adoptată de adunare solicita demisia guvernului liberal şi
instalarea imediată a unui guvern naţional-ţărănist. Regenţa nu a dat însă
curs acestei cereri, astfel că PNŢ a hotărât constituirea unui parlament, care
să funcţioneze paralel cu cel existent. În urma eşecurilor de a obţine un
împrumut extern destinat să stabilizeze moneda naţională, la 3 noiembrie
1928, Vintilă Brătianu a prezentat demisia guvernului său. După consultări
politice cu liderii vremii, la 8 noiembrie 1928, Regenţa a încredinţat
mandatul de formare a guvernului lui Iuliu Maniu.
Prima guvernare (1928-1931)
Primul guvern naţional-ţărănist a depus jurământul la 10 noiembrie 1928.
Alegerile din decembrie 1928 au adus victoria PNŢ, care a câştigat 77,76%
din voturi şi 348 de mandat de deputat. Preşedinţia Consiliului de Miniştri a
fost păstrată de Iuliu Maniu. La 7 octombrie 1929 a încetat din viaţă
Gheorghe Buzdugan, membru al Regenţei. Sub influenţa lui Iuliu Maniu,
Parlamentul l-a ales ca înlocuitor pe Constantin Sărăţeanu, consilier la
Curtea de Casaţie, un personaj şters, a cărui alegere a contribuit la scăderea
prestigiului Regenţei . Pe acest fond, la 6 iunie 1930, Carol s-a reîntors în
ţară. Iuliu Maniu i-a oferit acestuia intrarea în Regenţă, sub condiţia de a-şi
relua căsătoria cu principesa Elena şi a renunţa la legătura cu Elena Lupescu
şi a solicitat angajamentul lui Carol de a respecta regimul constituţional.
Neobţinând acceptarea lui Carol, dar abţinându-se de la luarea măsurilor
legale la care era îndreptăţit (respectiv expulzarea lui Carol) Maniu a
demisionat în seara zilei de 7 iunie, când s-a format un nou guvern PNŢ
condus de Gheorghe Gh. Mironescu, care a organizat preluarea tronului de
către Carol, la 8 iunie 1930. Ulterior, la 13 iunie, Carol l-a numit din nou pe
Maniu în funcţia de prim-ministru. La 12 august 1930 sosea în ţară şi Elena
Lupescu; episodul avea să fie punctul declanşator al unei ostilităţi profunde
între Maniu şi aşa-numita „camarilă regală” adunată în jurul acesteia, care
avea să dureze până la abdicarea lui Carol în 1940. La 8 octombrie 1930,
Maniu a demisionat din nou, invocând starea sa de sănătate. Prim-ministru a
fost numit din nou Gheorghe Gh. Mironescu. Acesta a demisionat la data de
4 aprilie 1931, în urma unei crize de guvern provocate de Mihail
Manoilescu, moment care marchează finalul primei guvernări naţional-
ţărăniste. Guvernul PNŢ a contractat o serie de împrumuturi externe, pe baza
cărora s-a trecut la stabilizarea monetară a leului, a cărui greutate în aur a
fost scăzută de circa 32 de ori faţă de anul 1892, precum şi la
convertibilitatea deplină a monedei naţionale. În acest context, s-au acordat
o serie de monopoluri pe termen lung unor firme străine – monopolul
chibriturilor a fost încredinţat firmei suedeze Svenska Tänsticks
Aktiebolaget, telefoanele au fost concesionate către International Telephone
and Telegraph Corporation (S.U.A.) etc. La 16 martie 1929 s-a publicat
legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a
întreprinderilor publice. Legea prevedea că toate concesiunile urmau a se
face prin licitaţie publică; pe baza legii s-au constituit regii autonome în
domeniul căilor ferate, telecomunicaţiilor, petrolului, gazului metan etc. Alte
măsuri legislative importante au privit cooperaţia, vânzarea pe credit a
maşinilor industriale, organizarea Creditului Funciar Rural şi a Creditului
Agricol, ameliorarea terenurilor degradate, adoptarea unui nou tarif vamal,
iniţierea unui vast program de modernizare a drumurilor, reglementarea
circulaţiei pământurilor cultivabile (prin care se stabilea o limită de 25 ha de
familie pentru dobânditorii de teren cultivabil, care nu puteau fi decât
cetăţeni români, care să fie agricultori), reprimarea cametei, introducerea
contractului colectiv de muncă (lege prin care se introducea, pentru prima
dată, concediul de odihnă plătit de 7-30 de zile pe an), reorganizarea
administrativă a ţării etc. Guvernele PNŢ au fost însă nevoite să opereze
într-un context economic dificil, dominat de marea criză economică începută
în anul 1929. Preţul petrolului şi al produselor agricole (principalele mărfuri
de export ale României) a scăzut dramatic, ajungându-se ca, în ciuda dublării
sau triplării producţiei şi a exporturilor sumele încasate să fie mai scăzute.
Conjunctura economică dificilă a obligat guvernul să înceapă aplicarea
„curbelor de sacrificiu”; prima dintre acestea s-a aplicat de la 1 ianuarie
1931 şi a constat în scăderea salariilor tuturor funcţionarilor publici cu circa
10-25%
În opoziţie (1931-1932)
La 18 aprilie 1931 s-a constituit un guvern de uniune naţională, în fapt un
guvern de tehnicieni, condus de Nicolae Iorga, care a dizolvat Parlamentul şi
a convocat noi alegeri parlamentare, la care PNŢ s-a clasat pe locul al doilea.
În contextul în care liderii PNŢ erau acuzaţi că s-ar fi îmbogăţit pe căi
necinstite, Ion Mihalache a depus un proiect de lege privind controlul averii
tuturor funcţionarilor publici şi demnitarilor de după 1914 şi pentru apărare
onoarei. Averea care nu putea fi justificată, urma a fi confiscată de către stat.
Proiectul nu a trecut însă de comisiile tehnice ale Parlamentului.
A doua guvernare
Lipsit de sprijinul unui partid politic puternic, Iorga a prezentat demisia
guvernului la 31 mai 1932, răspunderea formării unui nou cabinet fiindu-i
încredinţată lui Alexandru Vaida-Voievod. Alexandru Vaida-Voievod
Guvernul Vaida-Voievod, instalat la 6 iunie 1932 a avut ca primă misiune
organizarea de noi alegeri, care au fost câştigate, la limită, de PNŢ.
Legislaţia promovată de guvern a dus la scăderea impozitelor (de exemplu
impozitul profesional, pentru avocaţi, medici, ingineri ş.a. se reducea de la
8% la 6%, iar impozitul agricol scădea cu 50% etc.). În timpul acestei
guvernări s-a adoptat şi legea controlului averii funcţionarilor publici;
controlul averii se făcea de către magistraţi, la sesizarea oricărei persoane
care avea indicii care justificau bănuiala unor activităţi ilicite; în cazul în
care averea era nejustificată, se aplica un impozit de 90%; în cazul în care
cel controlat îşi justifica averea însă, denunţătorul putea fi pedepsit cu
închisoare până la un an. Vaida şi-a depus mandatul la 17 octombrie 1932,
mandatul de prim-ministru fiind preluat, pentru ultima dată, de Iuliu Maniu.
Cea mai importantă măsură luată de Guvern a fost introducerea
contingentărilor la import, prin care se stabileau cote de import la o scară
largă de produse, în scopul protecţiei producţiei naţionale. Aceasta marca
practic renunţarea PNŢ la politica „porţilor deschise”, care fusese pilonul
viziunii economice naţional-ţărăniste. În urma unui conflict declanşat de
dorinţa lui Ion Mihalache de a înlocui pe Gabriel Marinescu din funcţie de
prefect al poliţiei capitalei (care fusese numit însă de Carol), Maniu şi-a
prezentat demisia la 12 ianuarie 1933, când Alexandru Vaida-Voievod a fost
numit din nou prim-ministru. Ulterior, la 2 aprilie, Maniu avea să
demisioneze şi din funcţia de preşedinte al partidului, care a fost preluată tot
de Vaida. Noul guvern Vaida a operat într-o conjunctură dificilă. În februarie
1933, a fost nevoit să recurgă la forţă pentru reprimarea grevelor
muncitorilor de la „Atelierele Griviţa”, introducându-se starea de asediu.
Printre măsurile legislative ale guvernului PNŢ s-au numărat legea pentru
unificarea asigurărilor sociale, înfiinţarea jurisdicţiei muncii, înfiinţarea
impozitului pe venitul global etc. Confruntat cu nemulţumirea regelui Carol
şi cu agitaţia liberalilor, guvernul Vaida a demisionat la 9 noiembrie 1933.
Din nou în opoziţie (1933-1938)
După pierderea puterii, Vaida-Voievod a demisionat şi din funcţia de
preşedinte al partidului, funcţie preluată de Ion Mihalache, la 21 noiembrie
1933. Perioada a fost marcată de opoziţia PNŢ la tendinţele autoritare ale
regelui Carol, la care acesta era îndemnat de camarila polarizată în jurul său
şi al Elenei Lupescu. În 1935, nu fără amestecul lui Carol, Vaida-Voievod a
decis să părăsească PNŢ, înfiinţând Frontul Românesc. La demisia
guvernului PNL condus de Gheorghe Tătărescu, în noiembrie 1937,
mandatul de premier i-a fost acordat lui Ion Mihalache, dar numai cu
condiţia ca acesta să ajungă la o înţelegere cu Vaida, care avea sprijinul lui
Carol. Mihalache a resppins însă propunerea, renunţând la singura
posibilitate din viaţa sa de a deveni şef de guvern. În aceste condiţii,
Tătărescu a primit un nou mandat de prim-ministru, iar Mihalache a renunţat
la funcţia de preşedinte al partidului în favoarea lui Maniu, cu cuvintele „d-
le Maniu ia comanda şi dă porunca” Campania electorală care a urmat a fost
una dintre cele mai virulente, plasându-se sub spectrul ascensiunii partidelor
naţionaliste, de extremă dreaptă, şi al tendinţelor de instaurare a dictaturii
regale[6]. PNŢ a încheiat, la 25 noiembrie 1937 un pact de neagresiune
electorală cu PNL (Gheorghe Brătianu)şi Garda de Fier, un act controversat,
dar care a fost justificat de Maniu ca intenţie de a realiza o platformă
împotriva instaurării regimului de dictatură regală. Alegerile nu au dat câştig
de cauză nici unui partid, ceea ce a permis lui Carol să numească prim-
ministru pe Octavian Goga, conducător al Partidului Naţional Creştin,
formaţiune politică de dreapta, clasată însă pe locul 4 la alegeri. Unii lideri
ţărănişti (printre care Armand Călinescu) au acceptat să facă parte din
guvernul Goga, motiv pentru care au fost excluşi din PNŢ. Un efect
neaşteptat a fost însă înscrierea în partid a lui Nicolae Titulescu, precum şi a
colaboratorilor acestuia. La 10 februarie 1938 însă, regele obţine demisia lui
Goga şi decide instaurarea regimului de dictatură regală, consacrat la nivel
legislativ de Constituţia din 1938, adoptată prin plebiscit la 27 februarie
1938.
Perioada suprimării partidelor politice (1938-1944).
La 30 martie 1938 se adoptă un decret-lege prin care toate partidele politice
au fost dizolvate. Deşi dizolvat în mod formal şi pus în incapacitate de a mai
recurge la manifestări publice, PNŢ a continuat să aibă o viaţă internă de
organizaţie. Multe din publicaţiile naţional-ţărăniste au continuat să apară
(„Dreptatea”, până la 29 iunie 1938, „Ţărănismul”, până ianuarie 1940 etc.).
Poziţia partidului era exprimată prin memorii adresate lui Carol. După
abdicarea acestuia, la 6 septembrie 1940, conducerea partidului, reprezentată
de Maniu, şi-a exprimat punctele de vedere cu privire la conducerea ţării
prin memorii care au fost adresate lui Ion Antonescu. Măsurile de represiune
împotriva membrilor PNŢ au existat, dar au fost departe de amploarea pe
care aveau să o atingă după instalarea regimului comunist în România.
Astfel, o serie de fruntaşi ai partidului, printre care Virgil Madgearu (care a
fost asasinat în cele din urmă de legionari în noiembrie 1940), Ilie Lazăr,
Aurel Leucuţia, Corneliu Coposu au avut a înfrunta, în timpul dictaturii
regale, măsuri de tipul domiciliului obligatoriu, închisoare sau lagăre de
internare. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost solicitaţi să participe le cele
două consilii de coroană din 29-30, respectiv 30-31 august 1940 în care s-a
dezbătut atitudinea României faţă de Dictatul de la Viena, ocazie cu care s-
au opus cedării fără luptă a Transilvaniei de Nord. Iuliu Maniu a trimis cu
aceeaşi ocazie telegrame de protest lui Hitler şi Mussolini. În condiţiile în
care Carol a fost nevoit să abdice, iar puterea a fost preluată de Ion
Antonescu, Iuliu Maniu a fost rezervat faţă de dorinţa acestuia ca PNŢ să
participe la noul guvern. PNŢ a salutat intrarea României în războiul
împotriva URSS, dar nu a fost de acord cu participarea la război peste râul
Nistru. Pe măsură ce situaţia frontului din est se înrăutăţea, ajungându-se ca,
la începutul anului 1944 trupele sovietice să ajungă pe teritoriul românesc,
Maniu şi-a sporit insistenţele pentru ca Antonescu să încheie un armistiţiu cu
puterile aliate. Armistiţiul era însă dificil, dat fiind că aliaţii impuseseră
formula capitulării necondiţionate pentru toţi sateliţii Germaniei; astfel,
Antonescu a refuzat propunerea sovietică de armistiţiu din 12 aprilie 1944,
care era formulată pe această bază. PNŢ s-a orientat spre o colaborare cu
PNL, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist Român, care, deşi nu
avea o bază de mase considerabilă, era văzut totuşi ca un aliat util pentru
câştigarea bunăvoinţei URSS. Astfel s-a constituit Blocul Naţional
Democrat, care avea să joace un rol important în pregătirea înlăturării lui Ion
Antonescu. Iuliu Maniu a continuat totuşi până în ultimul moment eforturile
de a-l determina pe Antonescu să încheie el armistiţiul. În seara zilei de 22
august 1944, Ion Mihalache s-a deplasat în acest scop la Snagov, la reşedinţa
mareşalului; acesta, deşi realiza că Germania pierde războiul îşi rezerva
dreptul de a decide singur momentul încheierii armistiţiului . A doua zi, la
23 august, dimineaţa, Antonescu a solicitat totuşi un asentiment scris al
opoziţiei pentru încheierea armistiţiului, bază pe care ar fi putut semna
armistiţiul în condiţiilor propuse de Aliaţi[7]. Acest lucru nu s-a întâmplat
însă până în după-amiaza zilei, când Antonescu a fost arestat. Imediat, s-a
constituit un nou guvern, condus de generalul Constantin Sănătescu, în care
au intrat ca miniştri fără portofoliu personalităţi desemnate de cele patru
partide din Blocul Naţional Democrat, printre care şi Iuliu Maniu din partea
PNŢ.
Crepusculul activităţii politice a PNŢ (1944-1947)
La presiunile SUA şi ale Marii Britanii, s-a acceptat ca guvernul Groza să
includă, la 7 ianuarie 1946, şi reprezentanţi ai PNL şi PNŢ. La 31 august
1944 a fost repusă parţial în vigoare Constituţia din 1923, ceea ce a permis
reluarea legală a activităţii PNŢ. Perioada următoare a fost dominată de
lupta împotriva instaurării regimului comunist în România şi salvarea
libertăţilor democratice puse în pericol de instaurarea, cu sprijin sovietic, a
guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. Ele s-au încheiat cu victoria
Blocului Partidelor Democrate, condus de comunişti, care au obţinut
conform numărătorii oficiale, 68,62% din voturi, rezultate însă care, potrivit
opiniei majorităţii istoricilor nu reflectă rezultatele reale, fiind falsificate.
Alegerile programate pentru noiembrie 1946 aveau să fie decisive pentru
viitorul ţării. În condiţiile în care activitatea oficială a PNŢ era tot mai
dificilă, conducerea partidului a luat hotărârea ca o parte din liderii
partidului să plece în străinătate pentru a-şi desfălura activitatea în mod
liber. La 14 iulie 1947 la Tămădău însă, Ion Mihalache (atunci
vicepreşedinte al partidului, Nicolae Penescu (secretar general al partidului),
Nicolae Carandino (directorul ziarului „Dreptatea”) şi Ilie Lazăr (membru în
Delegaţia Permanentă) au fost arestaţi. Represiunea care a urmat împotriva
PNŢ a fost extrem de virulentă. La 19 iulie, Adunarea Deputaţilor a hotărât
ridicarea imunităţii tuturor parlamentarilor ţărănişti, iar la 29 iulie guvernul
decidea dizolvarea partidului. A urmat arestarea conducătorilor PNŢ,
trimiterea lor în judecată şi condamnarea acestora pentru „complot împotriva
guvernului legal al ţării”. Condamnările au fost grele: Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă; alţi lideri ai partidului
au primit şi ei pedepse grele. Conducerea partidului a fost practic decapitată,
PNŢ fiind pus în imposibilitatea de a mai desfăşura activităţi importante
până la căderea regimului comunist.
Mişcarea Legionară. Legiunea Arhanghelului Mihail, numită pe
scurt Mişcarea Legionară, a fost o organizaţie ultranaţionalistă din
România interbelică. A fost creată la data de 24 iunie 1927 de către Corneliu
Zelea Codreanu. Organizaţia a avut un caracter mistic-religios, violent[1]
fascistoid, anticomunist, antisemit şi antimasonic. Co-fondatori ai mişcării
au fost, pe lângă Zelea-Codreanu, Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu
Georgescu şi Ilie Gârneaţă. În anul 1930 Corneliu Zelea Codreanu
înfiinţează o organizaţie anexă a Mişcării Legionare, intitulată Garda de
Fier, organizaţie care să cuprindă în râdurile sale orice partid sau grupare,
indiferent de adversităţile politice, care doreşte să lupte împotriva
expansiunii comunismului din URSS. După aceasta Mişcarea Legionară a
fost denumită şi uneori Garda de Fier. Despre originile mişcării, Neagu
Djuvara scrie: "să nu credeţi, cum spun adversarii Mişcării Legionare, că a
fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea Legionară a fost o
mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste".
Legiunea nu a avut un program politic oficial. În cuvintele lui Corneliu
Zelea-Codreanu, "Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de
programe. Aceasta este părerea noastră."[4]. Pentru alegerile parlamentare
din 1933, însă [...] "legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un
program atât de violent fascist, antisemit si antioccidental, încât liberalul I.
G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviinţă să
interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier". Membrii ML purtau
uniforme verzi (ca simbol al reînnoirii, de unde şi denumirea cămăşile verzi)
şi se salutau folosind salutul roman. Principalul simbol al mişcării a fost
crucea triplă, reprezentând o reţea de zăbrele de închisoare (simbolizând
martiriul). I se mai spunea "Crucea arhanghelului Mihail" Legiunea s-a
diferenţiat de mişcările fasciste ori fascistoide europene contemporane prin
importanţa pe care o acorda religiei, ortodoxiei creştine, precum şi prin
faptul că majoritatea susţinătorilor săi erau ţărani şi studenţi. Însă a avut în
comun cu diverse mişcări similare în comun recurgerea la violenţă şi la
asasinat politic. Cu Codreanu drept lider carismatic, Legiunea s-a făcut
cunoscută pentru propaganda sa de succes, inclusiv o utilizare bună a
spectacolului. Prin marşuri, procesiuni religioase, "miracole", imnuri
patriotice, muncă voluntară şi campanii caritabile în zonele rurale, Legiunea
îşi făcea cunoscută filosofia, care includea anticomunismul, antisemitismul,
antiliberalismul, antiparlamentarismul şi se prezenta ca alternativă la
celelalte partide, dispreţuite ca formaţiuni politice corupte şi clientelare.
Aidoma altor mişcări europene fascistoide ale timpului, ML era antisemită şi
susţinea teza existenţei unei „agresiuni rabinice împotriva lumii creştine”,
care ar fi luat forme precum: francmasoneria, freudianismul, ateismul,
marxismul, bolşevismul, războiul civil din Spania. Din punctul de vedere al
membrilor mişcării, toate acestea ar fi avut drept scop subminarea societăţii
şi a naţiunii. La 10 decembrie 1933, prim-ministrul liberal Ion Gheorghe
Duca a scos Garda de Fier în afara legii. Membrii Gărzii au ripostat la 29
decembrie prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia. În alegerile
din 1937, Legiunea a fost al treilea partid după Partidul Naţional-Liberal şi
Partidul Naţional-Ţărănesc, obţinând 15,5% din sufragii. Regele Carol al II-
ea li se opunea legionarilor şi i-a ţinut în afara guvernului până la abdicarea
sa în vara anului 1940. La 15 aprilie a fost promulgata o lege cu privire la
"apararea ordini de stat". Conducatarii Garzi de Fier - Corneliu Zelea
Codreanu a fost arestat (condamnat la 10 ani de munca silnica pentru inalta
tradare) In luna noiembrie, Carol a avut o intalnire cu Hitle care i-a cerut sa-i
elibereze pe legionari si sa le acorde un loc important in viata politica;
C. Z. Codreanu impreuna cu 13 legionari au fost omorati în timpul unei aşa-
zise încercări de evadare în luna noiembrie a aceluiaşi an. După toate
probabilităţile, nu a existat o atare tentativă de evadare. Codreanu şi ceilalţi
legionari deţinuţi este foarte probabil să fi fost executaţi din ordinul regelui
Carol, poate şi ca reacţie la asasinarea unei rude a politicianului Armand
Călinescu. În martie 1939, un nou guvern a fost format de Călinescu. Acesta
a fost asasinat de legionari la 21 septembrie 1939, ca act de răzbunare pentru
moartea lui Corneliu Codreanu. În primul an al războiului, România a rămas
neutră, dar în urma realizării pactului Hitler-Stalin, zis şi pactul Ribbentrop-
Molotov, semnat la 23 august 1939, asigurările date României de Franţa şi
Marea Britanie nu mai valorau mult, apropierea de puterile Axei părea
inevitabilă.
La 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu generalul Ion
Antonescu, pentru a forma un guvern al "Statului Naţional Legionar", care l-
a forţat pe Carol II să abdice în favoarea fiului său, voievodul Mihai. Ajunsă
la putere, Legiunea a promulgat legi antisemite foarte dure şi a început o
companie de pogromuri şi asasinate politice. Mai mult de 60 de foşti
demnitari au fost asasinaţi în penitenciarul de la Jilava, iar Nicolae Iorga şi
Virgil Madgearu au fost asasinaţi fără să fi fost arestaţi. În ianurie 1941,
Antonescu a reuşit să zădărnicească o încercare de lovitură de stat a
legionarilor, Legiunea fiind scoasă de la guvernare. Au urmat trei zile de
război civil în Bucureşti, câştigat de Antonescu, care se asigurase în
prealabil de sprijinul Germaniei în demersurile sale. Membrii Gărzii de Fier
au pus la cale cel mai mare pogrom din istoria Bucureştiului, în care au fost
ucişi peste o sută de evrei, iar zeci dintre aceştia au fost atârnaţi în cârlige la
abator şi mutilaţi într-o parodie macabră a tehnicilor de măcelărire a
animalelor în modul cuşer. Horia Sima şi alţi fruntaşi legionari s-au refugiat
în Germania (unde au fost cazaţi în lagărele de concentrare Buchenwald,
Dachau şi Rostock, Sima având însă libertate de mişcare), liderul sindical
Grozea în URSS[], iar mulţi alţii au fost închişi.
Partidul Comunist A fost infiintat in 1921 prin deprinderea gruparii
radicale din Partidul Socialist din Romania, in timpul Congresului general al
partidului desfasurat la Bucuresti. Noul partid s-a aflat la Internationala
Comunista ai 1923 si a adoptat teza cominternului, potrivit careia Romania
este un stat multinational si trebuie sa permita dreptul la auto determinare,
pana la separare. Conducerea comunista de la Moscova nu recunoaste unirea
Basarabiei cu Romania si a sustinut actiunile separatiste din sudul Basarabiei
desfasurate in vara anului 1924 la care au participat si membri PCR . Drept
urmare, PCR va fi scos in afara legii (pana la 23 august 1944). Structura
etnica a partidului: romani, maghiari, evrei, bulgari, rusi, ucrainieni. In
ROMANIA, coalitia fortelor politice care au rasturnat regimul maresalului
Ion Antonescu n-a putut sa supravietuiasca mai mult de cateva luni de zile.
In octombrie s-a creat Frontul National Democrat o trambulina de pe care
comunistii vor prelua puterea cu ajutorul Moscovei. Dupa scenariile care au
functionat si in alte tari de sub tutela Moscovei la sfarsitul lunii februarie
comunistii au trecut la asaltul asupra puterii organizand violente manifestatii
de strada. Lovitura impotriva guvernului N. Radescu a fost dirijata de A.I.
Vasinski care a sosit, pe 27 februarie, pe neasteptate la Bucuresti. La
inceputul lunii martie A. I. Vasinski a obligat pe regele Mihai I sa "accepte"
formarea unui guvern condus de Petru Groza dominat de F.N.D.
"Constituirea guvernului Groza a adus dupa sine totala subordonare a
fortelor de ordine fata de comunisti"(6; 53) fapt ce-a usurat actiunea de
eliminare a opozantilor din viata politica mai ales dupa ce acesta a fost
recunoscut si de occidentali. Alegerile desfasurate la 19 noiembrie 1946 prin
frauda au fost castigate de comunisti. La 30 decembrie 1947 prin abolirea
monarhiei a fost inlaturat si ultimul obstacol in calea desavarsirii dominatiei
sovietice in Romania.
Alte Partide. Partidul Social Democrat. Cei care nu au acceptat
transformarea in partidul comunist si afilierea la Internationala Comunista au
format federatia Partidelor Socialiste in Romania. In 1927 aceasta
organizatie sta la baza formari partidului social condus de Constantin Titel
Petrescu; La 14 noiembrie 1918, Constantin Titel Petrescu şi alţi intelectuali
sociali – democraţi scot gazeta  “Trăiască socialismul”, devenită imediat 
“Socialismul”. După doar trei săptămâni publicaţia este suspendată,
deoarece publicase manifestul – protest din aprilie, însa acestă măsură
arbitrară a autorităţilor provoacă greve de protest, paralizând Capitala, ceea
ce a obligat revenirea asupra interzicerii ziarului. Tipografii bucureşteni
organizează la 13 decembrie 1918 o grevă revendicând programul economic
şi politic al social- democraţiei, precum ziua de muncă de 8 ore, înlaturarea
cenzurii, garantarea libertăţilor cetăţeneşti, etc. Guvernul, confundând
această demonstraţie paşnică cu răzmeriţele bolşevice din Rusia care se
extinseseră în Austro – Ungaria şi Germania, a trimis trupele de jandarmi să
împrastie pe grevişti. Rezultatul a fost dramatic, înregistrând sute de răniţi şi
peste o sută de morţi, devastarea sediilor PSD şi ale sindicatelor, arestări
ilegale, maltratări de oameni nevinovaţi. Ministrul de Interne, Mârzescu,
încercând să-şi justifice ordinul dat forţelor de ordine de a trage în plin, fără
nici-un motiv, a declarat că grevişti erau aţâţaţi de agenţi bolşevici. Nu era
departe de adevăr, deoarece  chiar cu o zi înainte, profitând de grevă, un
grup de anarhişti, oprise automobilul regal, strigându-i cu înversunare
monarhului, să abdice spre a proclama ei  “republica”. De altfel, printre cele
52 de persoane arestate sub învinuirea de  “crimă contra siguranţei statului”, 
“complot contra Statului” şi  “provocare de rebeliune şi ofensă adusă M.S.
Regelui” se aflau Alecu Constantinescu, Jagues Konitz, Alexandru Bogdan
şi I. S. Dimitriu într-adevăr comunişti convinşi, infiltraţi în rândul social –
democraţilor la ordinul bolşevicilor de la Moscova. La procesul intentat
acestora, pe banca apărării s-au aflat Constantin Titel Petrescu , Constantin
Mille, Radu Rosetti, Toma Dragu şi N. D. Cocea. La proces Comisarul regal
nu a putut aduce dovezi în sprijinul rechizitorului, spre a susţine încadrarile
juridice, decât împotriva agitatorilor comunişti, pe care Curtea Marţială i-a
condamnat la 5 ani închisoare. Ceilalţi au fost achitaţi. La începutul lunii
februarie 1919, la Bucureşti au venit social – democraţii ardeleni Ion
Fluieraş şi Iosif Jumanca, miniştri în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care
s-au prezentat la regele Ferdinand cerând-i cu insistenţă deschiderea sediilor
PSD şi ale sindicatelor, libertatea întrunirilor şi oprirea teroarei împotriva
social – democraţilor. Regele şi primul ministru I.I.C. Brătianu le-au
satisfăcut cererile. Constantin Titel Petrescu este un precursor al mişcării
mondiale pentru apărarea drepturilor omului. De altfel, el este cel care a
susţinut, fără întrerupere, ca publicist, în zeci de articole, cerinţa respectării
libertăţii individuale, proprietăţii, dreptul la viaţă, muncă şi asociere, ca
piloni ai democraţiei. În anul 1923 iniţiază chiar constituirea  “Ligii
Drepturilor Omului”, la care aderă mari personalităţi politice şi culturale ale
ţării, printre care Grigore Iunian, Virgil Madgearu, Dem Dobrescu, Radu
Rosetti, Constantin Mille, dr. N. Lupu, C. Rădulescu Motru, Victor Eftimiu.
Liga a promovat numeroase acţiuni, a lansat apeluri şi manifeste, activitatea
sa ajungând, până la urmă să deranjeze guvernul autoritar al lui I.I.C.
Brătianu,care a dizolvat-o  înainte de a demisiona, la cererea regelui
Ferdinard. Pe Brătianu îl irita mai ales articolele lui Constantin Titel
Petrescu publicate în ziarele  “Lumea Nouă” şi  “Socialismul” şi nu uita
faptul că tocmai acesta îi chemase la Bucureşti, în decenbrie 1918, pe
Fluieraş şi Jumanca, punându-l într-o situaţie penibilă în faţa regelui. De
altfel, la începutul anului 1925 sosise un bun prilej spre a-i riposta
gazetarului social – democrat într-o manieră brutală. Constantin Titel
Petrescu, pe atunci avocat şi redactor la ziarul  “Socialismul” tocmai
publicase un pamflet, sub pseudonimul de Stockman, în care ironiza
moravurile cazone din Armată. Ministrul de Război se simte ofensat şi-l
aduce pe autor în faţa Curţii Marţiale sub acuzaţia de  “ultraj adus armatei”.
Cum era de aşteptat, magistraţii militari, aflaţi sub ordinea Guvernului, l-au
condamnat pe inculpat la un an închisoare şi 10.000 de lei amendă. Trei luni
a durat încarcerarea lui Constantin Titel Petrescu la Jilava, timp în care nu au
contenit protestele, inclusiv ale “Ligii Drepturilor Omului”, la care s-au
asociat toate ziarele de mare tiraj, cerând la unison respectarea drepturilor
înscrise în Constituţia din anul 1923, inclusiv a libertăţii de opinie,
reîntronarea drepturilor cetăţeneşti. În această atmosferă se judecă recursul
făcut de Constantin Titel Petrescu la Curtea de Casaţie Civilă, apărarea fiind
susţinută de corifei ai Baroului bucureştean – profesorul universitar G.
Taşcă, Eduard Mirto, Dem Dobrescu, Grigore Trancu - Iaşi şi I. Gr.
Perieţeanu. Argumentul neconstituţionalităţii sancţiunii aplicate de Curtea
Marţială este admis, acuzatul fiind achitat. În iunie 1926, Federaţia
Partidelor Socialiste din România – FPSR decide convocarea unui Congres
general pentru unificarea partidelor de orientare social – democrată. Secretar
al Biroului de organizare a Congresului a fost ales Constantin Titel Petrescu.
El va fi acela care la 7 mai 1927 va deschide lucrările  Congresului. După
două zile de dezbateri s-a votat revenirea la vechea denumire Partidul Social
– Democrat şi s-a adoptat un program politic, în care se făcea o categorică
delimitare faţă de comunism şi care a rămas valabil timp de două decenii. În
Biroul Comitetului Executiv Central al PSD a fost ales ca secretar
Constantin Titel Petrescu, el rămânând de aici înainte în rândul conducerii
partidului, avansând ulterior în funcţie ca vicepreşedinte, preşedinte al
Comitetului Executiv şi apoi preşedinte al partidului, demnitate pe care o
deţinut-o până la moarte. Ca reprezentant al social – democraţilor din
România, Constantin Titel Petrescu este prezent la congresele internaţionale,
printre care cele de la Paris, Bruxelles şi Viena, unde cuvântările sale produc
o vie impresie. El promovează idei novatoare, combătând teza  “putreziciuni
capitalismului” vehiculată de marxism, arătând că realitatea o infirmă,
capitalismul fiind corespunzător necesităţilor economice şi sociale ale
vremii, el putând fi remodelat printr-o legislaţie corectă, fermă, elaborată de
parlamente de orientare social – democrată. Concepţiile liderului român au
fost împartasite, de altfel, de Karl Kautsky şi Otto Bauer, teoreticieni ai
social – democraţiei internaţionale. Constantin Titel Petrescu a susţinut şi
necesitatea autonomiei naţional – culturale, prevăzută de altfel în
documentele Marii Unirii din 1918, ca şi cerinţa descentralizării
administrative, desfiinţarea armatei permanente alcătuită din recruţi
neinstruiţi şi înlocuirea acesteia cu trupe profesioniste, în timp de pace,
reforma justiţiei şi abolirea pedepsei capitale, întretinerea de către stat a
tinerilor talentaţi, garantarea internaţională a drepturilor omului, scutirea de
impozit a salariilor mici etc. Constantin Titel Petrescu se apropie astfel de
ideile lui Eduard Bernstein, blamând legislaţia oprimantă, mergând pe
modelul compromisurilor şi dobândirea pe această cale a drepturilor
cetăţeneşti. El contestă schema revoluţiei care constituie obstacol al
progresului social, pledând pentru realizarea de aranjamente democratice pe
plan economic şi social, durabile şi pozitive. La începutul carierei politice
Constantin Titel Petrescu, nu refuză multe teze marxiste, cum ar fi lupta de
clasă, dar o întelegea ca o formă democratică, parlamentară, deschisă
dialogului, nu legitimarea violenţei, forţei brutale sângeroase, propovăduite
de leninism şi stalinism. În felul acesta el se apropia mai mult de curentul
social – democrat reformist iniţiat de Leon Blum, care întrezarea soluţii
dincolo de violenţă şi marxism, pe cale parlamentară şi transformării
societăţii prin reforme economice. Astfel Constantin Titel Petrescu respinge 
“dictatura proletariatului”, proletariatul rămânând în concepţia sa un
mandatar al puterii în cadrul pluripartitismului, nu “stăpânul” acesteia,
acaparator al conducerii societăţii. Este deosebit de interesant de văzut că
această concepţie, dezvoltată de Constantin Titel Petrescu şi respectată de
social – democraţii români până în 1946, când s-a scindat partidul datorită
manevrelor comuniştilor, a fost adoptată la 2 iulie 1951 la congresul de la
Frankfurt pe Main al Internaţionalei Socialiste. Atunci s-au definit
fundamentele social – democraţiei moderne, actuale, blamând-se categoric
doctrina marxistă şi forţarea istoriei prin lovituri militare, sângeroase, de tip
leninist. Din păcate, Constantin Titel Petrescu nu a putut fi de faţă la
triumful ideilor sale, el fiind deţinut în închisorile comuniste. Problematica
teoretică elaborată de Constantin Titel Petrescu a fost expusă, de altfel, înca
din toamna anului 1931 la Conferinţa Interparlamentară Socialistă care a
avut loc la Bucureşti, la care au participat, alături de români, delegaţi ai
partidelor din Franţa, Suedia, Germania, Cehoslovacia, Bulgaria, Finlanda,
Belgia, Danemarca şi Estonia. Doi ani mai târziu în mai 1933 are loc
Congresul PSD, Constantin Titel Petrescu fiind reales preşedinte al
partidului, cu care prilej, in cuvântarea sa, se pronunţă vehement împotriva
regimului hitlerist, instaurat în Germanie doar cu câteva luni înainte. El a
întrevazut pericolul acestui regim antidemocratic, prin prisma încalcarii
principiilor social – democrate, reformiste, conţinute în discursurile sale,
chiar dacă Hitler îsi intitula partidul drept  “naţional socialist”. Aprecire care
s-a dovedit corectă în derularea evenimentelor care au urmat. În aceiaşi
ordine de idei, Constantin Titel Petrescu a calificat mişcarea legionară ca o
“trădare a românismului”, ţinând seama de apropierea ei slugarnică faţă de
nazism şi fascism.
        Fin politician, Constantin Titel Petrescu luptă pentru unitatea social –
democraţilor, nu  prin crearea de alianţe, federaţii sau combinaţii electorale,
ci prin fuziuni fireşti. În 1937, convinge să revină în partid pe dizidenţii
conduşi de doctorul L. Ghelerter, desprinşi din PSD în 1928 datorită
respingerii tezelor politice reformiste avansate de el în congrese şi articole
publicate în ziare. Un an doar după această reunificare, regele Carol al II-lea
instaurează dictatura sa personală, încercând să imite fascismul lui
Mussolini. Prima măsură a dictaturii regale a fost desfinţarea tuturor
partidelor şi crearea partidului unic, condus de el, intitulat  “Frontul
Renaşterii Naţionale  - FRN”. Scos în afara legii, PSD a continuat să existe,
grupat în jurul ziarului  “Lumea Nouă”, al cărui director era Constantin Titel
Petrescu . Ziarul a ţinut sus steagul social – democraţiei româneşti, în pas cu
ideile reformiste ale lui Constantin Titel Petrescu. Patriot înflacarat,
directorul ziarului şi preşedinte al PSD – ului scos în afara legii, a luat o
fermă atitudine împotriva Moscovei, ale cărei pofte anexioniste le-a pus
alături de cele ale Berlinului hitlerist. La 7 iulie 1940, el semna un articol
fulminant în  “Lumea Nouă”, scriind între altele: “Cu inima sângerândă şi cu
mâinile ferecate a trebuit să înduram sfâşierea unui trup din trupul ţării,
Basarabia toată şi o bună parte din  “dulcea” Bucovină ne-au fost răpite”.
Reafirmând poziţia social – democraţilor care au recunoscut întotdeauna că
“principiul naţionalităţii trebuie să stea la temelia uniunii federative a
statelor de mâine, după cum au recunoscut  existenţa patriilor ca
individualităţi istorice, cu limba, literatura şi simţul particular de viaţă al
fiecăruia”, omul politic îsi continua premoniţia asupra Uniunii Europene,
configuraţie continentală apărută după cel de al doilea război mondial şi
nedrept pusă pe seama unor politicieni francezi şi germani, cu o altă clar-
viziune care astăzi stă la baza dreptului internaţional:  “Ideea expansiunii, a
anexiunii de teritorii străine, e repudiată astăzi atăt de concepţiile noi, căt şi
de opinia universală. Frontierele, aşa cum vor fi trasate acum vor fi o grea
povară şi ele nu vor servi pacea şi armonia în relaţiile de bună vecinătate,
atâta vreme cât nu se va respecta voinţa de unitate naţională a fiecărui
popor”.
        După 6 septembrie 1940, regimul de dictatură militară al generalului
Ion Antonescu a interzis ziarele cu caracter politic, inclusiv  “Lumea Nouă”,
ca şi activitatea orcărui partid democratic. Cu toate acestea, PSD a continuat
sa-şi menţină structurile, în noiembrie 1941 fiind aleasă o nouă conducere,
având ca preşedinte pe Constantin Titel Petrescu. Sub conducerea acestuia,
în 1942 se va constitui un comitet de iniţiativă lansând “lupta împotriva
hitlerizării ţării şi intrării în război alături de puterile Axei”. În a doua
jumătate a anului 1943, a luat fiinţă Comitetul Executiv al PSD, având ca
preşedinte pe Constantin Titel Petrescu, care primeşte şi acordul de a demara
acţiunea subversivă de înlaturare a dictaturii antonesciene, împreuna cu
liderii PNŢ, Iuliu Maniu şi PNL, Dinu Brătianu. În tot cursul vremii, până la
23 August 1944, sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu au loc
consfătuiri în diverse case conspirative din Bucureşti, Sinaia şi Popeşti
Leordeni, având ca obiectiv organizarea partidului în vederea insurecţiei.
Constantin Titel Petrescu trimite mai multe scrisori Internaţionalei Socialiste
şi preşedintelui acesteia Louis de Brouckere, ca şi conducerilor partidelor
socialiste din ţările membre, precum şi Partidului Laburist Englez,
informând-le despre hotărârea României de a se alătura Coaliţiei
Antihitleriste, aliaţilor săi fireşti.
        Istoria consemnează evoluţia evenimentelor premergătoare actului de la
23 August 1944, afirmarea PSD ca o forţă politică democratică şi naţională,
care şi-a asumat răspunderi de importanţă capitală. La 24 August 1944, apare
primul număr al ziarului  “Libertatea”, organul de presă al PSD, având ca
director pe Constantin Titel Petrescu. În zilele următoare se reorganizează
Comitetul Central al PSD, în funcţia de preşedinte al partidului fiind ales
Constantin Titel Petrescu. Un număr imens de persoane cer să fie primite ca
membri ai PSD, convinse de prestigiul şi credibilitatea acestui partid,
neerodat nici de acte de guvernare precum PNŢ şi PNL şi nici de bolşevism,
cum era Partidul Comunist. În noiembrie 1946 apare, în Editura PSD,
volumul  “Socialismul în România (1835 – 6 septembrie 1940) “ o primă
sinteză a mişcării socialiste, având ca autor pe Constantin Titel Petrescu.
        Consecvent concepţiilor sale, Constantin Titel Petrescu nu a cedat o
clipă insistenţelor comuniştilor de a pune la dispoziţia Moscovei social –
democraţia română, deşi existau unele voci din conducerea partidului de a se
realiza o apropiere cu aceştia. Preşedintele PSD a condamnat atitudinea
primejdioasă a comuniştilor care considerau că Germania hitleristă se afla
într-un  “război just de apărare împotriva imperialiştilor reprezentaţi de
Franţa şi Marea Britanie”. De asemeni a refuzat orice contact cu PCR, care
cerea ca Romănia “să rămână neutră, să nu se transforme într-un cap de pod
al Angliei şi Franţei în războiul contra Germaniei şi URSS”. Din
considerente tactice, împuse de conjucturile naţionale şi internaţionale,
Constantin Titel Petrescu a consimţit în 1944 ca PSD-ul să devină partener
egal alături de PNŢ şi PNL şi cu PCR, reprezentat de Lucreţiu Pătrăşcanu, în
vederea înlaturarii dictaturii antonesciene. Lucreţiu Pătrăşcanu, care avea
domiciliul la Buşteni, pe Valea Prahovei, venea adesea pe ascuns, în vila lui
Constantin Titel Petrescu, de la Sinaia, trecând prin pădurea muntelui
Cumpătu unde a pus la cale şi a semnat la 23 aprilie 1944 un acord privind
crearea unui front unic al PSD cu PCR. La 1 Mai 1944, Radio Londra anunţă
constituirea în Romănia a Frontului Unic Muncitoresc – FUN, care îsi
propune să lupte pentru alungarea trupelor hitleriste din România, întronarii
unui regim de libertate şi democratie. În toate discuţiile ulterioare cu Iuliu
Maniu, Dinu Brătianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Titel Petrescu nu a
încetat să atragă atenţia că atitudinea PSD faţă de partidele din coaliţia
antihitleristă este datorată spiritului de colaborare naţională pentru
reinstaurarea unui regim democratic în România, subliniind necesitatea
menţinerii întregii independenţe ideologice şi politice a fiecărei organizaţii
politice. Ca urmare a diligenţelor lui Constantin Titel Petrescu, la 20 iunie
1944 a fost semnată o declaraţie comună a celor patru partide PNŢ, PNL,
PSD şi PCR privind constituirea Blocului Naţional Democrat, “care să
acţioneze pentru salvarea ţării” având ca obiectiv final reinstaurarea  “unui
regim constituţional, democratic, pe baza acordării drepturilor şi libertăţilor
civile tuturor cetăţenilor ţării”. În acest text se recunoaşte fără greş pana
social – democratului Constantin Titel Petrescu, teoreticianul care a ţinut să
consfinţească pentru viitorime tezele sale privitoare la drepturile omului
exprimate neîncetat de-a lungul anilor. În ziarul  “Libertatea” din 5
septembrie 1944, Constantin Titel Petrescu expune fără echivoc toată istoria
tratativelor anterioare actului de la 23 August 1944.
        După acest moment istoric, la insistenţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, PSD a
consimţit să intre în Frontul Naţional Democrat, alcătuit în februarie 1945
din PCR, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Madosz, Sindicatele Unite
şi PNŢ – fracţiunea Anton Alexandrescu. Curând s-a dovedit că FND-ul era,
de fapt, o manevră a comuniştilor de a-şi crea o majoritate pe plan electoral
în dauna social – democraţilor. În ziarul  “Libertatea” din 26 octombrie 1945
acest adevăr a fost expus limpede:  “Trebuie împiedicata tendinţa acestuia
(FND) de a se considera un supra – partid”. Fruntaşii PSD şi îndeosebi
Constantin Titel Petrescu nu au ezitat să se opună încercarilor repetate ale
conducătorilor PCR, mulţi veniţi de la Moscova, de a desfiinţa social –
democraţia, fluturând ideia realizării partidului unic muncitoresc. Ana
Pauker şi Lucreţiu Pătrăşcanu nu oboseau în organizarea a tot felul de
manevre menite să subjuge PSD-ul. Drept urmare CC al PSD a votat la 25
octombrie 1945 o rezoluţie în care declară refuzul partidului de a adera la
ideia susţinută de PCR, textul încheind-se: “CC al PSD îndeamna
organizaţiile sale să continue, cu toate puterile, munca de întarire şi de
afirmare a partidului”. Ziarul  “Libertatea” a relut, în numeroase articole,
tema opoziţiei faţă de PCR. Drept urmare, comuniştii au abandonat ideia
Partidului Unic, cel puţin de formă, începând un alt tip de manevre pentru a
convinge PSD-ul de a merge pe liste comune în alegerile ce se prefigurau. În
faţa opoziţiei ferme a PSD, conducerea PCR a cerut  cu insistenţă 
convocarea unei şedinţe comune a Birourile Politice ale PSD şi PCR pentru
clarificarea problemei alegerilor. Şedinţa s-a ţinut într-adevăr într-un imobil
din str. Amzei nr. 4, Constantin Titel Petrescu declarând hotărârea partidului:
“Mergând singuri în alegeri, Partidul Social Democrat continuă tradiţia sa,
prezentând-se în faţa alegătorilor cu programul său propriu. El va folosi
alegerile pentru a propaga în mase ideile socialiste şi metodele sale de
acţiune, distincte de ale celorlalte organizaţii politice”.
        Hotărârea Biroului Politic al PSD a creat o situaţie penibilă pentru
comunişti. Însa PCR-ul schimbă rapid tactica, începând imediat asaltul de a
corupe elemente din conducerea PSD, ca Th. Iordăchescu, Barbu Solomon şi
Lothar Rădăceanu, promiţând-le  unora funcţii publice înalte, recompense
exorbitante, în timp ce pe alţii ca Ştefan Voitec, Ion Pas şi Şerban Voinea îi
şantaja cu învinuirea de  “colaboraţionişti” cu regimul antonescian.
Manevrele comuniştilor au reuşit în final. La 10 martie s-au deschis lucrările
Congresului PSD care urma să consfinţească hotărârea Conferinţei partidului
din 1-3 decembrie 1945. Adrian Dimitriu, participant la Congres notează în
amintirile sale: “Dar, ceea ce s-a întâplat cu ocazia Congresului partidului de
la 10 martie 1946 reprezintă una din paginile cele mai negre şi mai dureroase
din istoria Partidului Social Democrat din România. Din ea se va putea
vedea modul ruşinos în care o parte din conducerea partidului, în frunte cu
Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voitec (la care s-au alăturat în ultima oră şi alţii,
în frunte cu Şerban Voinea), acţionând cu rea credinţă şi trecând fără nici-un
scrupul peste convingerile lor anterioare, a pus la cale şi au reuşit să falsifice
voinţa masei partidului, făcând ca, prin ameninţări şi corupţie, delegaţii
trimişi la Congres să accepte o teză pe care ei o combătuseră; şi anume aceea
de a merge pe liste comune cu comuniştii în alegerile viitoare”.
        Astfel, PSD s-a fracţionat în mod nefiresc. “Partidul care devenise una
dintre cele mai puternice forţe politice din ţară a suferit o dureroasă
dezmembrare, şi anume într-o ramură credincioasă lui Rădăceanu – Voitec şi
una care l-a urmat pe preşedinte şi care, mai târziu, a luat denumirea de
Partidul Social Democrat Independent, spre a se face deosebirea necesară de
prima, comunizată” scrie în amintirile sale Adrian Dimitriu.
        După Congresul din 10 martie 1946, PSD-ul condus de Rădăceanu –
Voitec a trecut la o campanie de excludere a membrilor partidului care îsi
manifestau acum  deziluzia şi împotrivirea faţă de cele petrecute. Printre cei
excluşi sunt de remarcat figuri marcante ale social – democraţiei româneşti
ca Eftimie Gherman, Iosif Jumanca şi Ştefan Lăcătuş.
        În timp ce PSDI îşi urma drumul său firesc, sub preşedenţia lui
Constantin Titel Petrescu, gruparea Rădăceanu – Voitec a mers mai departe
pe calea comunizării, organizând un Congres de  “unificare” cu PCR, ţinut la
începutul lunii octombrie 1947. La 20 februarie 1948 a avut loc semnarea
actului de deces a grupării Rădăceanu – Voitec, a doua zi având loc
Congresul de  “unificare” a PSD cu PCR, noul partid luând numele de
Partidul Muncitoresc Român, a cărui conducere era în proporţie uriaşă cea a
fostului partid comunist. De altfel, nu după mult timp la cel de al IX – lea
congres al PMR s-a decis ca el să-şi recapete denumirea de Partidul
Comunist Român. Afacerea de tip bolşevic era tranşată, social – democraţia
fiind asasinată.
        Prin contrast, PSDI nu a renunţat nici o clipă la doctrina şi programul
său politic inspirat de tezele preşedintelui său Constantin Titel Petrescu. La
16 martie 1946, PSDI a dat publicităţii un apel către ţară, semnat de
preşedintele partidului în care declara drept nule şi neavenite actiunile
grupării Rădăceanu – Voitec, ca fiind contrare liniei social – democrate,
reformelor adânci menite să asigure reconstrucţia ţării pe temeiuri
democratice, în deplină libertate a poporului român, politica tradiţională de
solidaritate şi cooperare cu Naţiunile Unite. În ziua de 9 Mai 1946 s-a
deschis Congresul PSDI, care dezavuând actele de falsificare a voinţei PSD
de către gruparea Rădăcenu – Voitec i-a exclus din mişcarea social –
democrată pe toţi adepţii comunizanţi ai acestora, care acceptaseră ideologia
marxist – leninistă – stalinistă. Participând pe liste proprii la alegerile din
noiembrie 1946, PSDI cu semnul electoral  “Fântâna cu cumpănă” s-a expus
unei terori inimaginabile din partea comuniştilor. Un fals grosolan înfaptuit
de Teohari Georgescu, agent al Moscovei, care gira  “alegerile” a scos ca
perdante partidele democratice, inclusiv PSDI. Protestele şi un apel semnate
de Constantin Titel Petrescu, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, au fost adresate
Naţiunilor Unite prin care era demascată mascarada  alegerilor regizată de
comunişti. Urmarea a fost un uriaş val de represiuni, de abuzuri, percheziţii,
devastări şi închideri de sedii ale PSDI. La începutul lunii mai 1947 au
început arestările în rândul membrilor PSDI de către Siguranţă. Printre
primii loviţi de  “mânia proletară” a fost cel mai luminat şi integru lider
social – democrat modern, Constantin Titel Petrescu, arestat în noaptea de 5
spre 6 mai 1948. Rând pe rând au fost târâţi în temniţele comuniste aproape
toţi foştii conducători politici şi sindicali social – democraţi din Bucureşti şi
din ţară. La 13 iunie 1949, Securitatea se putea lăuda că îi arestase pe toţi
social – democraţii de vaza, chiar dacă aceştia nu erau decât simpli membri
ai partidului. Mulţi, enorm de mulţi social – democraţi au pierit în temniţă,
printre aceştia fiind eroii nationali precum Iosif Jumanca, Ion Fluieraş şi
George Grigorovici care au luptat pentru înfaptuirea României ca stat unitar,
naţional, Ene Filipescu şi Ilie Predaru fruntaşi ai partidului. Condamnat la
muncă silnică pe viaţă, pentru fapte imaginare, Constantin Titel Petrescu este
purtat din temniţă în temniţă, supus la torturi, înfometat şi distrus fizic. Anul
1955 a fost cel mai chinuitor pentru liderul social – democrat. Sleit de puteri,
grav bolnav, îmbatrânit, Constantin Titel Petrescu se afla în pragul morţii. În
acestă stare de nedescris a fost adus de la închisoarea din Sighet la
Securitatea  din Bucureşti în februarie 1955, unde i s-a cerut să semneze o
scrisoare contrafăcută  ce urma să fie publicată în ziarul comunist 
“Scînteia”, drept preţ al eliberării sale. Cu demnitate a refuzat să semneze
textul. Drept urmare, a fost retrimis la Sighet, unde a fost supus unor noi
maltratări. În noiembrie acelaşi an, aproape în stare de inconştienţă, deţinutul
adus iarăşi la Bucureşti, a cedat presiunilor şi a semnat textul scrisorii, în
schimbul asigurării că toţi social – democraţii aflaţi în închisori vor fi
eliberaţi. După ce a fost pus în libertate, Constantin Titel Petrescu şi-a
petrecut restul zilelor în spital, bolnav de scorbut şi TBC, stingându-se din
viaţă la 2 septembrie 1957, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din
Capitală.
        Dârzenia acestui mare luptător pentru libertate şi democraţie, voinţa sa
ca dreptatea să se afirme s-au văzut şi după ieşirea sa din închisoare.
Constatând că scrisoarea pe care o semnase era pură înselatorie a
comuniştilor, care oricum erau presaţi de Internaţionala Socialistă şi
guvernele occidentale social – democrate să-i elibereze pe deţinuţii 
“titelişti”, Constantin Titel Petrescu a recurs la proteste vehemente verbale şi
scrise, prin care cerea mai marilor comunişti să-şi respecte promisiunile. Un
asemenea protest l-a adresat, în scris, în 1956, lui Chivu Stoica, prim-
ministru de atunci. Conducerea Partidului Laburist din Marea Britanie,
sesizată de cele ce se petreceau în România, a trimis pe liderul său Hugh
Gaitskell la Moscova, unde acesta s-a întâlnit cu Hruşciov, cerându-i să
intervină la Bucureşti pentru eliberarea deţinuţilor social – democraţi. Astfel,
guvernanţii comunişti din Romănia au trebuit să se supună ordinelor primite
de la Kremlin. Gherghe Gheorghiu – Dej a încercat să se scuze cu ipocrizie
de urgia pe care o porniseră comunişti împotriva social – democraţilor, dând
vina pe  “clica Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu”, după ce
Hrusciov l-a chemat la Moscova, la raport.
        În afara unei vaste opere publicistice, Constantin Titel Petrescu şi-a
expus ideile sale toretice asupra dezvoltării social – democraţiei moderne în
mai multe lucrări, printre care  “Ce este socialismul” apărută în anul 1945 şi 
“Ce este Partidul Social Democrat” (1946). Tot în anul 1946 vede lumina
tiparului lucrarea sa  “Socialismul în România” care nu este neapărat o
istorie a PSD şi a epocii dintre anii 1835-1940, ci un prilej de a trata în mod
lucid şi fără părtinire faptele aşa cum au fost ele sub aspect politic, economic
şi social.
        Literatura teoretică lăsată de Constantin Titel Petrescu dezvăluie cu
claritate spiritul vizionar a acestui mare om politic român, previziunile
făcute privind viitorul României şi al întregii Europe. El preconizează o
Europă unită, o comunitate reală şi liberă a naţiunilor toate cu drepturi egale
indifernt de mărimea şi puterea lor, o federaţie a solidarităţii colective a
popoarelor, neîngrădite de frontiere pasagere superioară suveranităţii
naţionale. El formulează împacarea antitezei  “patriotism – internaţionalism”
susţinând cu argumente imbatabile că aceste notiuni nu numai că nu se
exclud, dar sunt  “două forme care se completează ale aceleeaşi iubiri a
umanităţii”. Constantin Titel Petrescu a propus cel dintâi o guvernare
democratică a Europei de către o “Societate a Naţiunilor”, asigurarea poliţiei
armate internaţionale, a arbitrajelor şi securităţii internaţionale. În fine, el
Constantin Titel Petrescu este cel care a întrevazut şi a militat, fireşte ca
teoretician, pentru o confederaţie “a Statelor libere şi independente
europene, asemănătoare Statelor Unite ale Americii”.
Averescu a înfiinţat în 1918 şi a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni
Partidul Poporului). În anul 1930 Alexandru Averescu şi vechiul său rival,
Constantin Prezan ajung la rangul de mareşali. Viaţa sa politică nu a fost
lipsită de tensiuni. În primul rând Alexandru Averescu a fost loial casei
regale şi s-a luptat să îşi păstreze popularitatea pe treptele cele mai înalte în
faţa declinului. A fost preţuit de către regele Ferdinand, iar o dovadă de
preţuire a fost momentul unei destăinuri: când regele se afla pe patul de
moarte a poruncit ca Averescu să vină la el şi să fie lăsaţi singuri. Înainte să
moară, regele i-a declarat: "Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă
n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îţi fac această mărturisire ca să intru
uşurat în groapă".Spre finele vieţii sale, bătrân şi bolnav se retrage din viaţa
politică. Moare în octombrie 1938 la Bucureşti. Dupa ce si-a dat demisia din
armata (militarii nu puteau desfasura activitate politica), la 2 aprilie 1918 a
lansat un apel Catre toti românii, anuntându-si hotarârea de a crea Liga
Poporului, "a carei singura menire ar fi îndreptarea dorita si ceruta de toti".
A doua zi, în casa profesorului universitar Matei Cantacuzino din Iasi, s-a
semnat actul de constituire a noii formatiuni. Printre fondatori se aflau,
alaturi de Averescu, fostii conservatori. Printre fondatori se aflau, alaturi de
Averescu, fostii conservatori C. Argetoianu, Grigore Filipescu si M.
Cantacuzino, generalii Gh. Valeanu, Grigore Croiniceanu si C. Coanda,
intelectualii Ion Petrovici, V. Babes, si Duiliu Zamfirescu; procesul-verbal a
fost scris de A.C. Cuza, fruntas al Partidului Nationalist-Democrat.
Presedinte a fost ales în unanimitate Al. Averescu, cesta tinând sa precizeze
ca Liga Poporului nu era un partid politic, în rândurile ei putând veni toti cei
animati de dorinta de îndreptare a situatiei în care se gasea tara. Organul de
presa al Ligii Poporului a primit chiar numele de Indreptarea . Liga nu avea
program, vehiculând lozinci generale: "Munca, cinste, legalitate",
"Raspunderi"(1), " nfaptuirea reformelor" etc.
Introducerea votului universal, prin modificarea Constitutiei în 1917, a facut
din taranime principala masa electorala, iar aceasta reprezenta 80% din
populatia României. Liga s-a adresat acestui segment de electoral cu
primisiunea reformei agrare, în urma careia fiecare familie de tarani va primi
"cel putin 5 ha de teren arabil".
"Taica Averescu" era pe buzele tuturor satenilor. I.G. Duca, în memoriile
sale, relateaza ca satenii din judetul Vâlcea traiau o adevarata "nevroza".
ntâlnindu-i pe drum te salutau strigând: Traiasca tata Averescu . Pâna si
femeile îi pomeneau cu evlavie numele. ntr-o comuna din Valea Cernei,
numita Batasani, taranii afirmau ca în timpul razboiului Averescu venise cu
aeroplanul si îngrijise personal de aprovizionare si de nevoile lor, si ca acum
tot el este acela care le-a dat pamânt Notati ca asemenea lucruri mi le
spuneau mie, care eram autorul decretului-lege de expropriere si care
prezidam aplicarea acestei mari reforme " La rândul sau, C. Argetoianu scria
ca "în toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei.
n sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau ca-l zarise coborându-se din
aeroplan în mijlocul lor, altii cei care facusera razboiul povesteau ca traisera
cu el în transee , în el se cristalizau nadejdile numai de la el se astepta
minunea unui trai lipsit de griji si de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic,
ceva supranatural si fel de fel de legende începusera sa-si faca drum în jurul
acestui nou Messia al neamului românesc". Fire sincera si lucida, Averescu a
mentinut starea de asediu si cenzura pe timpul campaniei electorale, iar
aparatul de stat era cel liberal. Generalul Averescu a decis sa nu participe la
alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Primul scrutin parlamentar pe
baza votului universal s-a încheiat cu un rezultat nedecis. S-a constituit un
"bloc parlamentar" pe baza caruia s-a format un guvern prezidat de Al.
Vaida-Voevod (1 decembrie 1919). La staruinta regelui, Ministerul de
interne a revenit lui Averescu. Generalul a acceptat si în speranta ca din acest
post va actiona mai eficient în vederea fuziunii Ligii Poporului cu Partidul
National Român, dupa care Parlamentul urma sa fie dizolvat. Noile alegeri,
câstigate de partidul rezultat din fuziunea celor doua formatiuni ar fi dat un
guvern prezidat de Averescu, mult mai solid. Dar calculele sale nu s-au
realizat. Iuliu Maniu n-a dat curs propunerilor generalului, iar N. Iorga, pe
faza, a declarat ca va sprijini cu toata energia parlamentul nou ales, pe care
"unii, aflati pe banca ministeriala", ar dori sa-l vada dizolvat. Simtindu-se
vizat, la 13 decembrie Averescu a demisionat din fruntea Ministerului de
interne. Steaua generalului si formatiunii sale politice stralucea însa, din
moment ce la alegerile partiale din februarie 1920 Liga Poporului a câstigat
toate mandatele. Si cum I.I.C. Bratianu era nemultumit de guvernul Vaida, s-
a apropiat cu abilitate de Averescu. ntâlnirea dintre cei doi fruntasi politici de
la sfârsitul lunii februarie 1920 a consemnat o întelegere: generalul renunta
la "Raspunderi", va înfaptui reforma agrara în limitele prevazute de
Constitutie si va restabili ordinea în tara, în schimb, fruntasul liberal
promitea sa sprijine venirea Ligii Poporului la putere. Intr-adevar, la 13
martie 1920, Averescu a fost numit de rege în functia de presedinte al
Consiliului de Ministri. Doua saptamâni mai târziu Parlamentul a fost
dizolvat prin decret regal, anuntându-se noi alegeri. Liga Poporului a
cunoscut si o rapida restructurare organizatorica: la 17 aprilie a fuzionat cu o
grupare a Partidului taranesc din Basarabia condusa de Sergiu Nita si cu o
grupare desprinsa din Partidul National Român condusa de Octavian Goga;
tot atunci s-a facut fuziunea si cu fractiunea lui Dori Popovici, desprinsa din
Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Noua formatiune si-a schimbat
numele în Partidul Poporului, fiind cea dintâi formatiune politica din
România postbelica ce avea organizatii în toate provinciile istorice.
Presedintele Partidului Poporului, Al. Averescu, a avut bucuria sa obtina o
victorie categorica în alegerile din mai-iunie 1920. Guvernul Averescu a avut
o agenda destul de încarcata: refacerea economica a tarii, unificarea
monetara, alcatuirea primului buget al României Mari, înfaptuirea reformei
agrare, restabilirea ordinei publice si normalizarea vietii sociale. Acest
guvern a semnat tratatele de la Trianon si Paris, a încheiat un tratat de
prietenie cu Polonia si a contribuit la întemeierea Micii ntelegeri, prin aliante
bilaterale cu Iugoslavia si Cehoslovacia. Asteptarile populatiei erau însa
mult mai mari si "mitul Averescu" a intrat într-un proces de rapida erodare.
Cei mai dezamagiti erau taranii, care nu numai ca nu au primit cele 5 ha
promise, dar reforma se înfaptuia cu foarte mare greutate.
In vara lui 1921, mereu la pânda si atent cu ce se întâmpla, I.I.C. Bratianu a
declansat campania de înlaturare a generalului. El l-a convins pe rege ca
Averescu nu mai putea face fata situatiei. Regele procedeaza în consecinta
si, primind proiectul de mesaj din partea guvernului privind deschiderea
Parlamentului, a adaugat o fraza în text: "Timpurile sunt atât de grele, încât
tara are nevoie de concursul oamenilor de bine din toate partidele". Când s-a
citit mesajul, la 28 noiembrie 1921, Virgil Madgearu aprecia ca "nu era un
mesaj de deschidere, ci unul de lichidare". La sugestia regelui, ministrul de
externe Take Ionescu si-a dat demisia la 11 decembrie, provocând o criza,
încheiata peste doua zile prin depunerea mandatului de catre Averescu. Dupa
un guvern de numai o luna (Magazin istoric , nr. 11/1973), la 19 ianuarie
1922, liberalii au preluat puterea. Trecut în opozitie, Partidul Poporului s-a
confruntat cu serioase probleme interne. In decembrie 1923, C. Argetoianu
s-a autoproclamat presedinte al partidului, declarând ca "steagul generalului
Averescu a apus". Sciziunea n-a fost atât de grava cât a sperat initiatorul ei.
In primavara lui 1924, Averescu a initiat o suita de întruniri în tara, pentru a
demonstra ca "Partidul Poporului traieste". La 3 iunie 1924, la Bucuresti s-a
tinut o mare adunare la Arenele Romane, 50.000 participanti, dupa
aprecierile ziarului ndreptarea). Cei prezenti au cerut demiterea guvernului
Bratianu si formarea unui cabinet Averescu. Generalul s-a prezentat regelui
cu motiunea adoptata de adunare si, dupa o discutie si cu I.I.C. Bratianu, s-a
convenit ca generalul sa împrastie manifestatia si sa promoveze o politica de
continuitate bazata pe Constitutia din 1923. In schimb, Bratianu se angaja sa
sprijine, "la momentul potrivit", aducerea lui Averescu la putere. Revenit la
Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizantilor sai ca "lupta noastra
si-a atins scopul", cerându-le sa se întoarca la casele lor. Au existat
nemultumiri, strigându-se din multime îndemnul "La Palat!", pentru
înlaturarea imediata a lui Bratianu. "Daca voiti le-a replicat Averescu sa
faceti întocmai ca vaca din poveste, care dupa ce a umplut galeata cu lapte i-
a dat cu piciorul, faceti cum vreti. Sa stiti însa ca eu am pus chezasie
cuvântul meu, si cei ce tin la mine trebuie sa faca asa ca eu sa nu ramân de
minciuna". Multimea s-a împrastiat nemultumita, dar Averescu stia ca facuse
un pas important spre o noua guvernare. In acest scop, a adoptat o atitudine
prudenta fata de guvernul liberal, nelasându-se antrenat în campania
zgomotoasa declansata de taranisti si nationali. Un moment important s-a
consumat si cu prilejul Consiliului de Coroana din 31 decembrie 1925, când
Averescu a sustinut propunerea regelui Ferdinand de primire a renuntarii
principelui Carol la mostenirea tronului. La fel a procedat si la 4 ianuarie
1926, când a pledat în Parlament pentru confirmarea hotarârii Consiliului de
Coroana, proclamarea principelui Mihai ca mostenitor al tronului si
instituirea unei Regente care sa execute prerogativele regale în caz ca acesta
va ajunge la tron înainte de majorat.
In martie 1926 se împlineau patru ani de guvernare si Bratianu a trebuit sa
depuna madatul. Cele mai îndreptatite sanse la succesiune le aveau Partidul
National Român si Partidul taranesc. n ciuda tuturor asteptarilor, însa, regele
a cerut un guvern de coalitie, format din cele doua partide amintite mai sus si
Partidul Poporului. Generalul, într-un moment de entuziasm, a propus
fuziunea celor trei partide într-o noua formatiune a carei sefie sa fie
asigurata de el, tot el urmând sa prezideze si guvernul. Maniu si Mihalache
au refuzat oferta, începând negocieri pentru formarea unui guvern national-
taranesc. Dar în timp ce Maniu distribuia ultimele ministere în guvernul pe
care se pregatea sa-l prezideze, a venit surpriza. Averescu a fost chemat de
rege, fiind însarcinat cu formarea noului cabinet (Magazin istoric, nr.
4/1973). Daca în 1920, chemarea lui Averescu aparuse ca un act normal,
acum ea constituia o surpriza de proportii pentru opinia publica. ntr-un
manifest lansat de nationali si taranisti se aprecia ca guvernul Averescu "n-a
fost adus la cârma tarii prin indicatiile vointei nationale, ci este un guvern
impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de
locotenenta, un loctiitor al fostului guvern Bratianu". Având la interne pe
Octavian Goga, noul guvern a câstigat alegerile parlamentare din mai 1926
si, beneficiind de "prima electorala", a obtinut 292 mandate, în timp ce
nationalii si taranistii detineau împreuna 69. Noul guvern a adoptat masuri
financiare vizând dezvoltarea economiei nationale, a continuat înfaptuirea
reformei agrare, a initiat mai multe legi pentru protectia muncii, dar s-a lovit
curând de multe dificultati, speculate cu abilitate de acelasi I.I.C. Bratianu.
Ceea ce a provocat ruptura a fost atitudinea generalului fata de criza
dinastica. Boala regelui Ferdinand se agrava si Averescu a stabilit, în secret,
legatura cu principele Carol, aflat la Paris, pentru a gasi o modalitate de
revenire a acestuia asupra actului de abdicare. Bratianu a aflat si în aprilie
1927 i-a reprosat ca s-a abatut "de la cele convenite împreuna". Generalul a
replicat: "Pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa guvernam cum
întelegem noi". "Când am dat acest raspuns avea sa relateze Averescu , seful
Partidului National Liberal a spus ca-mi retrage sprijinul d-sale. Am raspuns
Daca n-avem nevoie de acest sprijin . Mi-a raspuns: Va sa zica, dupa ce te-
am adus la putere, acum vrei sa te ridici si sa ma domini? . I-am raspuns:
Domnule Bratianu, poti sa dai si interpretarea aceasta cuvintelor mele, eu
însa le dau alta interpretare. N-am nevoie de sprijinul d-tale, prefer sa
parasesc guvernul. Iata, poftim, ia guvernul ".
Asta si voia, de fapt, Bratianu, care a cerut un guvern de concentrare. La 4
iunie 1927, în timp ce conducea o sedinta de guvern, Averescu a fost vizitat
de maresalul Palatului, C. Hiott, care i-a prezentat decretul regal de numire a
lui Barbu Stirbei ca presedinte al Consiliului de Ministri. Averescu si--a scris
mai întâi demisia si pe urma a semnat decretul regal, dupa care s-a întors la
sedinta de guvern. Întrebat despre rostul vizitei lui Hiott, a raspuns sec: "Mi-
a adus un decret sa-l semnez. Un decret prin care printul Stirbei este numit
prim-ministru în locul meu". Din acel moment, Averescu însusi a realizat ca
era împins spre periferia vietii politice.
In alegerile parlamentar din iulie 1927, Partidul Poporului a întrunit mai
putin de 2% din voturi si nu a mai putut patrunde în Parlament. n 1929, C.
Garoflid a parasit Partidul Poporului si a întemeiat Liga Agrara; acelasi lucru
l-a facut si Grigore Filipescu, pentru a crea Liga "Vlad Tepes". Geeralul s-a
multumit cu locul de senator de drept de care beneficia în baza legii
electorale din martie 1926. In 1929, problema cea mai presanta a devenit
aceea a crizei dinastice. Pe fondul greutatilor economice generate de criza si
a framântarilor sociale, în tara s-a creat un curent favorabil revenirii lui
Carol pe tron, el fiind prezentat ca "salvatorul României". n acest context, în
aprilie 1930, Averescu a avut o întâlnire cu principele Carol în Elvetia, la
Belizona (Vezi relatarea ei în evocarea semnata de Eliza Bratianu, în acest
numar).
Revenit inopinat în tara, la 6 iunie 1930, în noaptea de 6/7 iunie, Carol a
avut discutii cu numerosi oameni politici, între care si Averescu. A salutat
revenirea printului în tara si s-a pronunat pentru intrarea lui în Regenta.
Sedinta Parlamentului din 8 iunie a decurs însa în sensul anularii actului din
4 ianuarie si proclamarea lui Carol ca rege. n timpul sedintei, Averescu i-a
cerut lui Goga sa modifice declaratia pregatita si sa sustina urcarea pe tron a
lui Carol.
Carol l-a privit totdeauna cu suspiciune pe general, dar deocamdata era
interesat sa câstige de partea sa pe toti oamenii importanti din tara. La 14
iunie 1930, Carol a înfiintat demnitatea de maresal al României, la care au
fost înaltati generalii Alexandru Averescu si Constantin Prezan.
Unul din obiectivele proaspatului rege era macinarea partidelor politice si
compromiterea lor. n acest joc un rol important i-a revenit camarilei regale,
care manevra din umbra, peste capul guvernelor si oamenilor politici.
Averescu s-a ridicat înca dela început împotriva camarilei, îndeosebi a
Elenei Lupescu, publicând mai multe articole în ziarul ndreptarea.
Concomitent, însa, Octavian Goga s-a aratat foarte receptiv la sugestiile
regelui si ale camarilei sale de a trece la spargerea Partidului Poporului. n
martie 1932, Goga s-a proclamat presedintele partidului, detronându-l pe
Averescu, despre care spunea ca "prin atitudinile sale politice tulbura
consecvent si metodic traditionalul respect care a înconjurat Coroana la noi".
Goga si adeptii sai au creat o noua formatiune politica Partidul National
Agrar si în alegerile din iulie 1932 au obtinut 3,64% din voturi; Partidul
Poporului a luat numai 2,16%, devenind tot mai izolat pe scena politica.
Si totusi, la începutul anului 1934, Carol II si camarila sa gândeau la un
guvern de "autoritate" sub presedintia lui Averescu. Alegerea, oarecum
paradoxala, era bine motivata: maresalul nu mai avea nici o sansa de a
ajunge pe cai normale la putere, avea prestigiu în armata si era, în
continuare, animat de ambitii politice. Dupa circa doua luni de tratative
secrete, ideea a cazut, Averescu tinând mortis sa constituie un guvern al
Partidului Poporului, sa organizeze alegeri parlamentare, iar noile Corpuri
legiuitoare sa decida modificarea Constitutiei. Dimpotriva, Carol dorea un
guvern din personalitati si odata cu constituirea acestuia sa fie anuntata noua
Constitutie prin care prerogativele regale sa fie considerabil sporite. Dupa
esuarea tratativelor, maresalul avea sa afirme ca regele i-a "jucat o farsa", ca
era "complet lipsit de caracter". n consecinta, si--a reluat activitatea critica la
adresa camarilei, în 1935 reusind sa creeze un "Front Constitutional",
alcatuit din Partidul Poporului, Partidul Conservator, Partidul National
Liberal (Gh. Bratianu), organizând numeroase întruniri publice.
Ascensiunea dreptei, atât pe plan extern cât si intern, l-a determinat pe
maresal sa se pronunte, în repetate rânduri, pentru mentinerea ordinei
constitutionale existente si a orientarii externe spre Franta si Marea Britanie.
n alegerile parlamentare din decembrie 1937, Partidul Poporului nu a reusit
sa obtina decât 0,83% din totalul voturilor, nemaiputând juca nici un rol în
viata politica a tarii. Solicitat de rege în ziua de 9 februarie 1938 sa
contribuie la restabilirea climatului de ordine si potolirea disputelor politice,
maresalul Averescu a raspuns pozitiv si a fost inclus alaturi de alti sase fosti
prim-ministri în guvernul Miron Cristea. Totusi, semnatura sa nu figureaza
pe textul noii Constitutii din 27 februarie 1938, deoarece, cum aprecia într-o
scrisoare catre patriarhul Miron Cristea, nu considera ca era momentul
potrivit pentru schimbarea legii fundamentale a tarii. Mai mult, el tinea sa
precizeze ca în cazul în care pozitia sa reprezenta o piedica în calea
activitatii guvernului, "cu foarte adânca parere de rau sunt gata sa trag
urmarile firesti".
Framântarile si zbuciumul sufletesc aveau sa sfârseasca însa cu totul în ziua
de 3 octombrie 1938, când a încetat din viata. Trupul neînsufletit a fost
înmormântat în cripta de la Marasti, în mausoleul ridicat aici prin straduinta
sa, pentru a cinsti pe eroii bataliilor din vara anului 1917.
Ca militar a contribuit la faurirea statului national unitar român, iar ca om
politic la consolidarea si impunerea lui pe arena vietii europene. Suficient
pentru ca numele sau sa figureze în galeria marilor barbati ai neamului.
(1) Formula utilizata în practica politicianist-electorala de dupa primul
razboi mondial; considerându-i vinovati de dezastrul tarii pe cei care
guvernaera în timpul razboiului, îndeosebi pe liberali, multi politicieni au
cerut, spre a obtine adeziunea maselor, masuri drastice împotriva
"vinovatilor". Fenomenul, la alta scara, fusese prezent si în secolul trecut,
dupa razboiul pentru cucerirea independentei, când conservatorii si liberalii
se dadusera reciproc în judecata (Magazin istoric, 1, 2/1973)

11. 6. PARTIDUL UNIC (1945 – 1989)

Regimul comunist instaurat in tara noastră după cel de-al doilea război
mondial, instaurat cu forta de către Armata Rosie si-a dobândit legalitatea
dar nu si legitimitatea. Era ilegitim pentru că alegerile din 1946 au fost
falsificate, pentru ca guvernul Groza fusese instaurat sub presiunea
amenintării de care Armata Rosie, pentru ca avea sa desfiinteze partidele
politice libertatea presei a mitingurilor
Partidele politice au fost desfiintate de către regimul comunist, liderii
acestora au fost inchisi si multi dintre ei au murit in închisori. Încetul cu
încetul comunistii veniti la putere si-au construit legalitatea in speranta ca in
acest fel vor reusi sa obţină si o legitimitate. Aderarea României la ONU,
OSCE sau alte organisme internationale, elaborarea unei Constitutii, a unui
alt sistem legislativ abrogarea vechiului sistem legislativ s-a făcut tot pentru
încercarea obtinerii unei legitimităti.
In timp ce noi state erau cuprinse de cel de al doilea val al democratizării,
ocupate de către URSS tarile Europei de Est adoptau socialismul ca forma
de guvernare
Regimul Ceausescu avea sa aducă comunismul in forma cea mai aberanta a
sa. Dictatura proletară prevăzută de Marx era pusa in practică, insă sub o alta
forma: cei care provăduiau egalitatea se scăldau in lux in timp ce restul
populaţiei se asemăna din ce in ce mai mult cu prolii lui George Orwell. In
Ungaria, 1956 avea sa aducă prima forma de opozitie atât împotriva
regimului comunist dar si împotriva URSS. Imre Nagy avea sa fie executat
de către sovietici iar regimul comunist ramane la putere. In Cehoslovacia in
1968 Primăvara de la Praga avea sa aducă o serie de schimbări acceptate
chiar de către liderii comunisti precum Alexander Dubcek, din păcate
înabusite de Armata Rosie. In România cele doua momente: greva minerilor
de la Lupeni si protestele brasovenilor au fost anihilate de carte regimul
Ceausescu.
După venirea lui Mihail Gorbaciov la putere in URSS se declansază o serie
de schimbări influentate de cel de al treilea val al democratizării. România
lui Ceausescu se opune tuturor schimbărilor care cuprinseseră întreaga
Europa de Est. A fost nevoie de revolta de la Timisoara urmata de cea de la
Bucuresti ca dictatorul comunist avea sa paraseasca puterea, parasit la rândul
său de către fortele de Securitate, Armata, si de apropiatii săi.
Noile elite instalate după Revolutia din 1989 aveau sa adopte la presiunea
partidelor istorice dar si a străzii sistemul pluripartit, presa era de acum
libera, se trece la separatia puterilor in stat, s-au organizat alegeri libere.
Pentru prima data după aproape 50 de ani, peste 80 de partide politice aveau
sa participe la alegerile din 20 mai 1990.
Pentru a se instaura la putere, comunistii profita de prezenta trupelor
sovietice si reusesc sa patrunda la aparatul de conducere a tarii, cand trec
direct la amenintari. Astfel la 6 martie 1945 Moscova impune un guvern
comunist condus de dr. Petru Groza marcand instaurarea la putere a
regimului comunist si a lichidarii democratiei.
Au inceput a fi facute epurari in randul detinutilor politici (inlocuirea
acestora cu alte persoana fidele ideologiei) in leagare, si se introduce
cenzura. In aceasta situatie Rgele Mihai doreste ca guvernul sa demisioneze.
Deoarece Groza refuza, se introduce “greva regala” in care suveranul refuza
sa mai semneze decretele guvernului.
La 8 noiembrie de ziua onomastica a regelui, la Bucuresti, in Piata
Palatului, au fost primele demonstratii anticomuniste finalizandu-se cu
numeroase victime: arestati, raniti si morti.
Dupa ce la 4 februarie 1946 a fost recunoscut guvernul dr. Petru Groza,
acesta a dorit sa inlature adversarii politici (ai regimulu communist)
facandu-i o inscenare maresalului Ioan Antonescu si a colaboratorilor lui.
Primele alegeri parlamentare postbelice (19 noiembrie 1946)desi fiind
castigate de catre democrati au fost falsificate de catre comunisti in scopul
instaurarii la putere.
In anul 1947 si-a incetat existenta P.N.T si P.N.L fiind inlaturati si
arestati Ghe. Tatarascu si colaboratorii sai. Astfel, partidul communist devine
unic fiind reprezentat de catre un regim dictatorial care a nescolit profound
drepturile si libertatile individuale .
Astfel rgele Mihai ramane ultimul obstacol al P.C.R,dar rams fara
sprijin (Min. de Externe si Min Apararii Nationala) suveranul abdica la 30
deceambrie 1947 sub amenintarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Pe data de 22 martie 1965 ca urmare a decesului lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej Plenara C.C al P.C.R il allege in functia de prim-secretar pe
Nicolaie Ceausescu.
In 28 martie 1974 Nicolaie Ceausescu devine primul presedinte al
Romaniei. Regimul comunist din România a deţinut forma legala prin care
si-a impus doar forme de constrângere si sanctiuni majoritătii populaţiei.
Desi intr-o forma minusculă a existat si o opozitie care a contestat
legitimitatea comunismului.
Comunismul este o doctrina sociala, poitica si economica constituita
pe principiul abolorii proprietatii private asupra mijloacelor de productie si
al instaurarii proprietatilor colective. Primele idei comuniste de organizare
sociala au la baza principiul comunuttii de bunuri si se gasesc la unele
grupuri religioase (vechii crestini, mansatirile medievale). In unele societati
istorice (Sparta, secta anabaptista a lui Th. Muntzer, Republica iezuita a
Paraguay-ului din sec 16). In unele societati ideale elaborate de Platon in
“Republica”. Th Morus in “Utuopia”. Incepand cu sec 16 s-a inceput un
curent utuopic, reclamandsuprimarea proprietatilor private si abolirea
inegalitatilor de orice fel. Comunismul modern este legat de ideile lui Karl
Marx si Fr. Engels, care, ulterior, au fost preluate, precizate, adaptate si
dezvoltate de diversi politicieni (Lenin, Stalin, Trotki, Mao). Central in
doctrina comunistaeste conceptual de societate fara clase, bazata pe
proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie. Societatea fara clase ar
urma dupa perioada tranzitoriede dictatura a proletariatului si dupa etap
pregatitoare a socialismului. In ura revolutiei din octombrei 1917 din Rusia
doctrina comunista a fost folosita pentru preluarea puterii politice de stat.
dupa cel deal doilea razboi mondial, comunismul a fost impus de catrre
U.R.S.S unor state din Europa de Est, Asia, Africa si America Centrala.
Dupa caderea comunismului prin Constitutia Romaniei (1991) a fost
consacrat pluripartidismul. Articolul 8 din Constitutie prvede ca:
12. Pluraslismul in societatea romaneasca este o conditie
si o garantie a democratiei cnstitutionale.
13. Partidele politice se constituie si isi desfasoara
activitatea in conditiile legii. Ele contribuie la definirea si exprimarea vointei
politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea
teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei.
7. PARTIDELE POLITICE DIN ROMÂNIA DUPĂ 1989;
Romania se caracterizeaza astazi prin existenta unui numar foarte
mare de partide. Aceasta se intampla datorita faptului ca la noi fenomenul
partidelor politice este in curs de cristalizare. Suntem inca intr-o perioada de
cautari de solutii, de definiri politice, de prospectare. In baza Decretului-
Lege nr 8 / 1989, s-au organizat un numar foarte mare de partide. Multe
dintre ele aveau platforme si programe politice asemanatoare, nici unele nu
ofereau solutii eficiente si viabile pentru gravele probleme economice care
se conturau inca de pe atunci. Viata politica actuala in Romania are mai mult
un aspect de razboi politic decat de competitie, existand intoleranta intre
lideri (nu cooperare in vederea rezolvarii problemelor economice) si exprima
prea putin vointa poporului (in prezent aproape de loc). Constitutia
Romaniei prevede in Articolul 8 ca "pluralismul in societatea romaneasca
este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale", "partidele politice
contribuie la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand
suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile
democratiei". Lipsa de consecventa politica o mai putem observa si la
numarul mare de prim-ministrii pe care i-a avut fiecare guvernare: PDSR: -
Petre Roman (1989 -1991) Theodor Stolojan (1991-1992)-Nicolae Vacaroiu
(1992 -1996) CDR: - Victor Ciorbea (1996 -1998) -Radu Vasile (1998 -
1999)- Mugur Isarescu (1999 - 2000).
Aceste schimbari au fost consecinta luptelor stradale (greva minerilor din
timpul guvernarii Roman), sau frictiunilor aparute intre partidele din cadrul
CDR (inlaturarea guvernelor Ciorbea si Vasile). Pentru ca guvernantii sa se
preocupe exclusiv de problemele economice ale tarii (sa incerce sa faca ceva
pentru ca promisiunile lor electorale sa nu ramana in van), ar trebui ca aceste
framantari politice dintre partide (si in cadrul partidelor intre membrii
acestora) sa dispara. Doar in momentul in care sa va ajunge la o maturitate
politica vom putea spune ca, intr-adevar democratia este reprezentativa
(puterea politica prin ceea ce intreprinde este reflectia vointei poporului). In
final vom aminti faptul ca, Constitutia Romaniei reglementeaza rolul
partidelor in cadrul proceselor electorale, reglementeaza organizarea
parlamentului si desemnarea primului-ministru (spre deosebire de alte
constitutii care nu cuprind reglementeri exprese - constitutia olandeza,
belgiana sau cea a Statelor Unite ale Americii. Partidele politice pot fi
definite ca asociatii libere ale cetatenilor prin care se urmareste, pe baza unei
platforme (program), definirea si exprimarea vointei politice a cetatenilor,
asociatii care au, si-si afirma clar si deschis, vocatia si aptitudinea
guvernarii. In Romania art.8 din Constitutie stipuleaza ca partidele politice
contribuie la definirea si exprimarea vointei publice a cetatenilor. Aceasta
functie esentiala se dimensioneza in raport de valorile democratiei
constitutionale astfel cum sunt ele definite in art.1 si in art.8 din Constitutie:
1) Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garntie a
democratiei constitutionale
2) Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile
legii. Ele contribuie la definitivarea si exprimarea vointei politice a
cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala,
ordinea de drept si principiile democratiei
 Dispozitii juridice privind partidele politice prevazute in Constitutia
Romaniei si in Legea Partidelor
Intr-un stat democratic si de drept consacrarea prin Constitutie a unor
reguli privind partidele politice devine obligatorie. In art.36 din
Constitutia Romaniei se stipuleaza:
1) Cetatenii se pot asocia liber in partidele politice, in sindicate si in alte
forme de asociere.
2) Partidele sau organizatiile care prin scopurile ori prin activitatea lor,
militeaza impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori
a suveranitatii, a independentei Romaniei sunt neconstitutionale.
3) Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii Constitutionale,
avocatii poporului, magistratii, membri activi ai armatei, politistii si alte
categorii de functionari publici stabiliti prin lege organica
4) Asociatiile cu caracter secret sunt strict interzise
Dispozitiile constitutionale trebuie detaliate printr-o lege a partidelor politice
. Legea trebuie sa contina obligatia ca prin statutul care-l prezinta cu prilejul
inregistrarii sa se specifice explicit calitatea de partid politic. Altfel spus sa
existe obligatia legala, ca la inregistrare asociatiile sau organizatiile ce vor sa
se organizeze in partide politice sa declare oficial si expres acest lucru.
Aliantele politice se pot realiza numai intre partidele politice pe baza unui
protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiului Bucuresti, solicitandu-se
inscrierea in Registrul de evidenta a aliantelor politice. Incetarea activitatii
partidelor politice poate fi voluntara, prin autodizolvare sau ordonata in
cazul dizolvarii decise pe cale judecatoreasca sau de catre Curtea
Constitutionala . Incetarea prin inactivitate intervine in situatia in care un
partid politic nu desemneaza candidati, singur sau in alianta, in doua
mandate electorale succesive, in cel putin 10 circumscriptii, sau nu a tinur
nici o adunare generala timp de 5 ani. Incetarea activitatii unui partid, in
toate cazurile, este constatata de Tribunalul Municipiului Bucuresti.

Dupa caderea blocului communism s-au format mai multe partide dintre
care cele mai representative sunt:
Nr. Partide/formatiuni politice
crt.
1. Frontul Salvarii Nationale (FSN)
2. Uniunea Democratica a Maghiarilor Din Romania (UDMR)
3. Partidul National Liberal (PNL)
4. Miscarea Ecologista din Romania (MER)
5. Partidul National Crestin Democrat (PNTCD)
6. Partidul Uniunii Nationale a Romanilor (PUNR)
7. Partidul Democratiei Agrare din Romania (PDAR)
8. Partidul Ecologist Roman (PER)
9. Partidul Socilaist Democrat (PSD)
10. Partidul Social-Democrat Roman (PSDR)

Dintre acestea cele mai importante care in prezent formeaza

Parlamentul (Camera Deputatilor\Senatului) sunt urmatoarele:
Denumirea partidelor Conducerea
P.S.D ( format din P.S.D.R si Adrian Nastase
P.D.S.R)
P.N.L Teodor Stolojan
P.R.M Corneliu Vadin Tudor
P.D Traian Basescu
P.U Dan Voiculescu
U.D.M.R Marko Bello

  
Principalele partide politice  din Romania de după 1989 care au intrat in
Parlament sau au ajuns la guvernare isi revendica legitimitatea in moduri
diferite.
    FSN ( Frontul Salvării Nationale din România)- S-a format ca partid
politic in februarie 1990 după ce la presiunile partidelor istorice a acceptat să
renunte la conducerea tarii si sa se înfiinteze Consiliul Provizoriu de Uniune
Natională
Pana la divizarea din 1991 a încercat sa isi justifice legitimitatea ca fiind “o
emanatie a Revolutiei din Decembrie 1989”. La alegerile din mai 1990
obtine peste 80% din voturi.
A detinut puterea pana la alegerile din 1992 perioada in care a fost puternic
contestat atât de către partidele istorice dar si de organizatii
neguvernamentale ( Grupul pentru Dialog Social, Alianta Civica, Liga
Studentilor si sindicate) . A încercat să obtină legitimitatea prin adoptarea
unei Constitutii in 1991, prin diverse contacte cu celelalte tări occidentale,
prin adoptarea unei platforme program de stânga care i-a adus voturile ce i-
au permis sa deţină puterea pana in 1992 din partea populatiei sărace a
României. Nu a reuşit să obţină Autoritate, in 3 rânduri liderii acestui partid
chemând ca forte de ordine acer sa împrastie manifestaţiile împotriva
guvernului muncitorii din fabrici si mai ales minerii din Valea Jiului. În 1992
se divide 2 partide (FSN-PD si FDSN) unul condus de Petre Roman, celalalt
de Oliviu Gherman de jure, de facto fiind condus de către presedintele tarii
Ion Iliescu. La alegerile parlamentare si prezidentiale cele două partide
participă separat, fiecare revendicându-se ca rezultat al Revolutiei din
decembrie 1989.
    FDSN-PDSR (Frontul Democratiei Sociale din România - Partidul
Democratiei Sociale din România): PDSR - datează din iulie 1993, după ce
FDSN a fuzionat cu Partidul Republican, Partidul Cooperatist si Partidul
Socialist Democratic. Se autodefineste ca fiind un partid social-democrat
modern, de centru stânga, cu vocatie europeana, formatiune politica profund
democratica si reformatoare, eliberata de orice nostalgie după vremurile
trecute, in dezacord cu orice viziune autoritaristă si extremista. A solicitat in
1993 aderarea la Internationala Socialista fără a fi acceptat. Dezvolta relaţii
cu Partidul Socialiştilor Europeni, cu partide social-democrate din diverse
tari ale lumii.
După alegerile pe care le-a pierdut in anul 1996, devine principalul partid de
opoziţie, iar in iunie 1997 o altă grupare condusă de fostul ministru de
externe Teodor Meleşcanu se desprinde din partid formând ApR. Pentru a-şi
consolida legitimitatea a avut contacte cât timp s-a aflat la guvernare cu
diferite organizatii internationale: in 1995 România fiind prima tară care a
semnat Parteneriatul pentru Pace cu NATO, detasamente ale Castilor
Albastre participă la operatiuni sub egida ONU in Rwanda, Irak, Somalia,
fosta Iugoslavie.
    PD-FSN ( Partidul Democrat - Frontul Salvării Nationale): O grupare
condusă de Petre Roman fost prim-ministru in perioada decembrie 1989-
septembrie 1991 se desprinde din FSN in 1992 formând FSN-PD. Încearca
sa isi obţină Legitimitatea ca si PDSR sustinand ca este şi el o emanaţie a
Revolutiei din Decembrie 1989.
În perioada 1991-1996 s-a aflat in opoziţie încearca sa capete legitimitate in
fata electoratului prin aderarea la Internaţionala Socialistă, adoptând o
politică de centru stânga. Puterea PD este data de participare in coaliţia de
guvernare alături de CDR şi UDMR
Partidul este lipsit de Autoritate ca de altfel întreaga coaliţie: aceasta nu
poate adopta legile in parlamentul României deoarece diferenţele ideologice
ale celor trei formaţiuni politice sunt atât de mari încât practic puterea
legislativă – Parlamentul - aproape nu funcţionează, executivul fiind nevoit
să adopte Ordonanţe de Urgenţă pentru accelerarea reformei in România.
    PNTCD (Partidul National Tărănesc Crestin Democrat) Principalii
lideri nationali-taranisti si-au sfârsit viata in închisoare: Iuliu Maniu in
inchisoarea de la  Sighet in 1953, iar Ion Mihalache la Ramnicu Sarat, in
1963.
Intre anii 1936-1946, Iuliu Maniu l-a numit in functia de secretar politic pe
Corneliu Coposu (viitorul lider al PNŢCD de după 1989) - student la Drept
si membru al redactiei ziarului "România Noua", pentru ca in 1947 acesta sa
primească functia de secretar general adjunct al partidului si al delegatiei
permanente. După înscenarea de la Tămadau, Corneliu Coposu este arestat
la 14 iulie 1947 si condamnat la munca silnica pe viata. După iesirea din
închisoare acesta a reusit sa înscrie in 1987 PNt în Uniunea Crestin
Democrata. Sub conducerea sa se organizează in România după 1989
primele mitinguri împotriva regimului Iliescu reusind să înfiinteze CPUN,
PNtCD făcând parte din acesta. PNTCD devine in anul 1992 membru cu
drepturi depline al Uniunii Europene Crestin Democrate, In 1991 se creează
Conventia Democrata din România, la initiativa PNTCD, formatiune care
reuneste principalele forte de opozitie: PNL, Alianta Civică, PAC, PAR,
PSDR, PER. Legitimitatea acestui partid este dată in primul rând de faptul
că acest partid e a fost una din principalele forte politice in perioada
interbelică. De asemenea el si-a câstigat legitimitatea in toate legislaturile
prin obtinerea încrederii unei parti a populaţiei tării, reusind sa acceadă in
Parlament. Din păcate, ca si in cazul PD, el nu a reusit să obtină o Autoritate
decât pentru scurt timp atat in  cadrul CDR, cat si din partea unei părti a
societătii civile, electoratul său fiind format in special din rândul populatiei
cu studii superioare din marile orase.Si in cadrul partidului PNTCD se
confruntă in ultimul timp cu o criza de autoritate voci reprezentative ale
acestuia făcându-se auzite tot mai des. In ultimul timp fostul premier Victor
Ciorbea părăsind partidul.
    PNL ( Partidul National Liberal) : După revoluţia din decembrie 1989,
PNL este reînfiinţat, din iniţiativa unor vechi liberali: Dan Amedeo
Lazarescu, Nicolae Enescu si Sorin Botez, care au instituit un comitet de
reconstituire, alcătuit din 12 liberali din tara si din exil. Reînscris la
tribunalul Municipiului Bucuresti la data de 6 ianuarie 1990, PNL a obţinut
la alegerile din 20 Mai 1990, 7% din voturi, cu 29 de deputaţi si 10 senatori.
Ales presedinte al PNL, la 31 martie, Radu Câmpeanu, este învins în cursa
pentru Presedinţia României de către candidatul FSN, Ion Iliescu. După
căderea guvernului Roman în 1991, PNL participa la guvernarea Th.
Stolojan, cu 3 ministri si 7 secretari de stat. Decizia presedintelui Radu
Câmpeanu  de a parasi CDR va face ca PNL sa nu obtină pragul necesar de
3% la alegerile din 1992 nereusind să acceadă in Parlament.La Congresul de
la Brasov din 28 februarie 1993, este aleasă o nouă conducere a partidului
(preşedinte fiind ales Mircea Ionescu Quintus) iar partidul fuzionează cu
Noul Partid Liberal. Revenirea PNL în CDR, s-a realizat la începutul anului
1995, iar la 13 mai, Grupul Politic Liberal din PL'93 si Grupul pentru
Unificarea Liberala din PAC au aderat la PNL. La alegerile din 1996
participă in cadrul CDR reusind sa acceadă in Parlament, si să participe la
guvernare, iar in 1997 fuzionează cu PAC după ce anterior fuzionase cu
Partidul Socialist-Liberal şi Pl-93 Din punct de vedere al Legitimitătii, PNL
se apropie cel mai mult de cerintele impuse de acest concept, prin doctrina
sa prin programul politic pe care îl susţine, punând accentul pe:
- libertatea individuala si proprietatea privata;
- inviolabilitatea individului ;
- toleranta si pluralism;
- limitarea puterii politice si separarea puterilor in stat;
- drepturi individuale si autonomie personala.
In ceea ce priveste deţinerea Puterii, PNL a detinut-o   inca de la infiintarea
particpand la guvernare, dar si prin  scurta sa participare la guvernarea
Stolojan si după câstigarea alegerilor din 1996 in cadrul CDR, fiind unul din
partidele din arcul guvernamental.
In cadrul CDR a fost lipsit de Autoritate, principalul partid care a condus
Conventia la alegeri fiind PNT-CD. In ultimul timp poartă negocieri cu
acesta pentru delimitarea unor divergente in ceea ce priveste participare la
guvernare. Precum si distribuţia mandatelor in viitoarea legislatură. Pentru
viitoarele alegeri locale se pare că PNL va avea proprii candidati. De
asemenea nici acest partid nu detine decât o Autoritate relativă in rândul
membrilor săi, partidul fiind frământat de sciziuni.
    PUNR ( Partidul Unitătii Nationale din România): S-a constituit la
data de 20 martie 1990 după evenimentele de la Tg. Mureş. Este fondat ca
partid politic de o parte din membrii Uniunii Vatra Românească, formatiune
care se pronuntă si astăzi împotriva UDMR si a solicitărilor pe care această
formaţiune le are. La alegerile din 20 mai 1990 obtine 11 locuri in
Parlamentul României. Primul său presedinte Radu Ciontea a fost înlocuit
imediat după alegeri cu Gheorghe Funar. După alegerile din 1992 când
obţine cca. 10% , participă la guvernare alături de PDSR, PDAR, având
sprijinul parlamentar al PRM si PSM. Extremismul de care a dat dovada Gh.
Funar a făcut ca PUNR sa piardă o parte a încrederii populatiei, la alegerile
din 1996 obtinând cu puţin peste 5% .Doctrina PUNR după cum afirma
membrii acestui partid este una social –liberală (?!), partidul fiind adeptul
dreptului de proprietate, dar se pronunţă în acelaşi timp si pentru o protecţie
socială a populaţiei. De asemenea PUNR se pronunţă pentru un stat naţional
unitar roman nefacând nici o concesie minorităţilornaţionale, adversarul sau
in plan politic si ideologic fiind UDMR. Majoritatea membrilor partidului
sunt transilvăneni singurul membru marcant care nu este originar din
Transilvania fiind deputatul Valentin Iliescu.
După alegerile din 1996, in partid se creează o ruptură intre aripa condusă de
Gh. Funar care este înlocuit din functia de presedinte al partidului la 22
martie 1997 cu Valeriu Tabără (fost ministru al Agriculturii in guvernul
Văcăroiu), si una condusă de acesta din urma secondat de Ioan Gavra.
Gruparea Funar se va unifica mai târziu cu PRM, după această ruptură
partidul încercând să-şi refacă o nouă imagine adoptând un nou statut mai
moderat, declarându-se dispus la discuţii cu UDMR din păcate
neconcretizate din varii motive. Partidul a detinut Puterea in perioada cat s-a
aflat la guvernare alături de PDSR. După 1996 este lipsit de aceasta si
implicit de Autoritate, lipsa acesteia aceasta manifestându-se atât în cadrul
partidului dar si in rândul electoratului, multi membrii ai săi plecând spre
alte partide precum: PNR, PNL etc., partidul scăzând in sondajele de opinie
la 1%.
    A.p.R. (Alianta pentru România) S-a fondat in 1997 după părăsirea
PDSR a unui nr. de membrii marcanti ai acestui partid condusi de fostul
ministru de externe în guvernare Văcăroiu, Th. Meleşcanu. Deoarece
Regulamentele Parlamentului nu permit ca partidele care nu au participat la
alegeri să se constituie in grupuri parlamentare, toti parlamentarii acestui
partid sunt independenti. Poartă in prezent tratative cu PSDR pentru
fuzionarea acestor două formaţiuni politice nefinalizate înca cu nici un
rezultat concret. Liderul acestui partid se bucura de cea mai mare încredere
din partea populaţie conform sondajului CSOP din 21 iunie 1999 ( 36%), in
schimb la alegerile prezidenţiale ar obţine doar 15% Partidul este lipsit de
Autoritate si de Putere deoarece in cadrul Parlamentului nu are nici o aliantă
politică încheiata cu vreun partid politic, nu participa la guvernare. Pentru a-
si justifica legitimitatea se revendică ca partid de centru-stânga, si prin faptul
că membrii săi au obtinut un număr de voturi prin care au intrat in Parlament
desi au candidat pe listele altui partid.
  PRM (Partidul România Mare) .S-a fondat in 1991 de către ziaristii de la
revista cu acelasi nume respectiv: Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu,
Mircea Musat, Radu Theodoru, primul dintre ei fiind ales presedinte al
partidului.
Principalul obiectiv politic al acestui partid conform programului electoral
este refacerea României Mari. Întretine relaţii internaţionale. cu Frontul
Naţional Francez, al cărui preşedinte Jean Marie Le Pen a participat la
Congresul al II-lea al PRM din 1997, dar si cu autorităţi din orientul mijlociu
precum: Saddam Husein, Mohamer al Gadaffi
După părăsirea de către aripa Funar a PUNR, fuzionează cu formaţiunea
politică condusă de acesta ( PAUR) care devine unul din vicepreşedinţii
partidului. PRM are un mesaj electoral in principal antisemit si intolerant,
adversarii săi politici fiind coaliţia CDR-USD-UDMR, protestând împotriva
tuturor acţiunilor desfăşurate de către UDMR, si acuzând aceasta formaţiune
că doreşte ruperea Transilvanie de România. La alegerile din 1992 a obţinut
cca. 4% din voturi reuşind sa intre in Parlament, sprijinind la guvernare
PDSR alături de PUNR PSM si PDAR.La alegerile din 1996 ajunge la cca.
5% aflându-se însa in opoziţie. Acuza actuala guvernare de trădare a
interesului naţional, mesajul sau electoral fiind unul de tip nationalisto-
populisto-neocomunist. Prin actiunile sale este un partid de tip ultra-
nationalist, tip de partid apărut in Europa de Est după căderea comunismului,
când nationalismul a devenit noul stindard de luptă împotriva Occidentului ,
pe care îl acuză si pe el de trădare in special după respingerea României de
aderare la structurile Euro-Atlantice. PRM nu a participat la guvernare pană
acum, deci nu detinut decât in mică măsură putere, aceasta paote datorita
fatului ca in perioada 1992-1996 a sprijinir PSDR si guvernarea Vacaroiu
alaturi de PUNR, PDAR PSM.. Neavând decât un număr mic de
parlamentari singura solutie este aceea de a intra in coalitie alături de alte
partide de stânga. Partidul încearca sa isi obţină Legitimitatea prin mesajele
sale naţionaliste si populiste câştigând încrederea electoratului mai puţin
educat in special din Vechiul Regat dar si a unei mici parţi a populaţiei din
Transilvania. Spre deosebire de PUNR care are in această zona un electorat
puternic.
In cadrul partidului detinătorul Autoritătii este liderul necontestat C. V.
Tudor singura voce care se face auzită fiind a sa. In ultimele sondaje PRM
arată cca. 8-10% in vreme ce liderul său are cca. 18%.
UDMR ( UNIUNEA DEMOCRATĂ A MAGHIRILOR DIN
ROMANIA) S-a fondat in 1990 ca expresia a minorităii maghiare din
România care  dorea să apere drepturile si interesele acestui segment al
populatiei din România. Primul sau presedinte a fost un vechi comunist
Domokos Geza fost membru al CC al PCR. După alegerile din 1992
conducerea partidului este schimbată aproape in totalitate: presedinte este
ales Marko Bella , noi lideri  facându-se remarcati unii mai moderati precum
Gyorgy Frunda si Akos Birtalan altii radicali precum Laszlo Tokes sau
Kincsezs Elod. Moderatii se pronuntă pentru obtinerea drepturilor cuvenite
minoritătilor nationale pe cale legală, prin dialog politic , in timp ce radicalii
din UDMR încalca uneori legile României, in speranta punerii statului
român in fata faptului împlinit. Electoratul UDMR se situează la cca. 7%
fiind format din cetătenii români de etnie maghiară in special din judetele in
care sunt majoritari, respectiv Harghita si Covasna. După alegerile din 1996
participă la guvernare alături de CDR si USD, deţinând doua portofolii : cel
al Turismului si cel al sănătătii rin acest lucru dovedindu-se si deţinători ai
puterii. Legitimitatea acestui partid este data de faptul ca reprezintă
minoritatea maghiară din România, dovedind o puternică autoritate in rândul
electoratului său. Paradoxal dar parlamentarii săi se aseamănă in privinta
participării la sedinţele celor doua camere in mod asemănător cu
parlamentarii PUNR dovedind la fel ca si acestia preocupări pentru
îmbunatatirea domeniului legislativ romanesc si aducerea acestuia la
standardele europene. După această scurtă trecere in revistă a principalelor
partide din România, observăm ca aproape nici unul din aceste partide
( exceptând poate UDMR ) nu detin toate cele trei componente care ar face
ca România sa fie o tara democratică. În principal partidele politice din
România nu se bucură nici de încrederea populatiei, si nici nu au autoritatea
si puterea de a impune valorile democratice in România în acest fel ele
devenind legitime pe care o pierd datorită întârzierii reformei (principalele
pârghii ale unui stat de drept: cele trei puteri: executivă, legislativă si
judecătorească figurând in topul neîncrederii populatiei.).
Tărăgănarea transformărilor democratice nu va face decât ca România sa se
întoarca la totalitarism, iar daca luam in calcul teoria lui S. Huntington acest
lucru este posibil: orice flux este urmat de un reflux iar acest reflux s-ar
putea sa se oprească doar la Ungaria, Polonia Cehia si probabil Slovenia si
Croatia, tări catolice. Revenind la Motto putem spune că cerintele de baza
(aceleasi de aproape 19 ani) ale populaţiei României sunt: oprirea sau
încetinirea ritmului inflatiei; privatizarea; îmbunatatirea serviciilor publice;
libertatea de circulatie in Europa. Dacă aceste cerinte nu sunt îndeplinite cu
greu mai putem crede că democratia si valorile occidentale după care tânjim
cei mai multi, se vor consolida in România. După cum se observa,
guvernantii, (fără exceptie ) au oferit NATO, Uniunea Europeana,
anticoruptie, drumul petrolului, Mebo, 15.000 de specialisti pe când oamenii
vroiau eliminarea inflatiei, vize, privatizare, servicii publice mai bune, o
reală protectie socială. Îndraznesc să afirm că România are nevoie astăzi in
primul rând de un consens al elitelor care să poată face posibil crearea unui
cadru legislativ favorabil accelerării reformei, in armonie cu cel european.
Aceasta este cred una din condiţiileesenţiale ca România să rămână in sfera
ţărilor democratice.
In Romania se poate observa un fenomen original : numarul mare de partide
de diferite orientari doctrinare, ceea ce nu reprezinta neaparat un lucru rau .
Se poate spune ca fenomenul se datoreaza lipsei de libertati de exprimare din
perioada comunista, imposibilitatii se imtarire a structurii centrale a
partidelor datorate divergentelor de opinii, proastei legislatii in domeniu dar
si experienta perioadei de tranzitie spre o societate democratica. Pe de alta
parte numarul mare de partide poate semnifica incaapacitatea sistemului de a
se institutionaliza, ceea ce este un factor negativ in procesul de
democratizare. Un lucru este cert : partidele politice reprezinta una dintre
cele mai importante castiguri ale democratiei din Romania, desi lupta pentru
putere dintre aceste partide nu se duce mereu in limitele legii sau nici in ale
bunului simt.