Sunteți pe pagina 1din 160

-1

CAPITOLUL I CONSIDERENTE GENERALE


ASUPRA PARTIDELOR. DEFINIŢII. NOŢIUNI
FUNDAMENTALE

I PARTIDE POLITICE. DEFINIŢII

Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice si


de aici deriva doua definitii. Definitia in sens larg stipuleaza ca
partidele politice sunt acele asociatii care participa la lupta
pentru putere. Definitia in sens restrans consemneaza ca partidele
politice sunt organizatii care vizeaza prin lupta parlamentara
cucerirea si influentarea puterii si care sunt legate de regimul
democratic al puterii.
Filosofia moderna (de la iluministii francezi ca
Montesquieu si pana la Jefferson) respinge fenomenul partitist
datorita conflictul pe care acesta il induce in interiorul statului.
Pentru Rousseau care considera democratia directa ca unica
forma de democratie si ca atare democratia devenea imposibila,
reprezenativitatea parlamentarilor devenea o forma de sclavaj
politic. Montesquieu considera ca republica poate fi democratica
sau aristocratica, insa cea democratica nu poate functiona decat
in cazul statelor mici (democratia este directa in viziunea
acestuia). El explica cauzele aparitiei paridelor politice dar isi
manifesta suspiciunea in privinta guvernarii prin partide si al
caracterului conflictual al societatii care se bazeaza pe partide
politice. Partidele politice pot duce la un conflict intre executiv
si legislativ. In plina perioada a alegerii constitutiei americane
(1787) „Scrierile federaliste” reprezinta punctul de vedere al
celor care sustineau necesitatea unui guvernamant puternic si
sprijinul pe care acestia il dadeau transformarii confederatiei in
federatie. Madison elaboreaza o teorie a factiunilor politice,
primul nume al partidelor care insa evidentieaza aspectele nocive
ale aceste organizatii. Factiunile contribuie la instaurarea
dictaturii, deci pentru el solutia o constituia federalizarea.
Primii doi cercetatori ai fenomenului partitist, Moisei
Ostrogorschi si Robert Michels, vor critica partidele politice
pornind de la opozita rousseauniana. Prima lucrare despre partide
politice apare in 1901 cu numele de „ Partidele politice si
democratia” pubicata de M. Ostrogorschi. El analizeaza
evolutia in secolul XIX a partidelor politice americane si
englezesti. El acuza deriva antidemocratica a partidelor poltice
pentru a ramane in contact cu cetatenii. Analizand partidele
americane acesta acuza transformarile acestora, odata cu
cresterea corpului politic, ca pe o manipulare care vicieaza
vointa generala. Odata cu 1828 se transforma sistemul de alegere
a presedintilor americani. Andrew Jackson presedintele ales
atunci era reprezentantul partidului democrat.
In 1913 Robert Michels publica lucrarea „Tendinte oligarhice ale
partidelor politice” in care analizeaza raporturile dintre structura de partid si
democratie. Michels face un studiu monografic al Partidului social-democrat
german. Analiza demonstreaza ca partidele politice sunt organizatii si ca
orice organizatie se birocratizeaza. Acest proces se datoreaza
profesionalizarii politice. Totodata Michels precizeaza ca cu cat un grup este
mai organizat cu atat el este mai oligarhic ceea ce reprezinta ”legea de fier a
oligarhiei”. Conform opiniei acestui autor partidele politice ar trebui
interzise. O conceptie total diferita de cele prezentate anterior o are
Raymond Aron in lucrarea „Democratia si totalitarismul” acesta elaboreaza
o teorie a societatii democratice in care rolul central il joaca partidele
politice. Aron deosebeste intre societatile totalitare in care pe langa o
ideologie unica, disparitia societatii civile, se caracterizeaza si prin existenta
factica a unui singur partid. Toate acestea spre deosebire de societatea
democratica care se caracterizeaza printr-un sistem constituional in care
partidele politice au datoria de a respecta regulile jocului, de a recunoaste
indreptatirea altor pozitii si de a asigura guvernarea pe perioade de timp
limitate. Regulile jocului sunt atat juridice cat si implicite, pe care partidele
politice le respecta chiar daca sunt mai putin conforme cu legea. Definitia
partidelor politice difera in functie de criteriul ales: doctrina sau
organizatia si scopul. In 1815 Benjamin Constant definea
partidele politice ca reuniuni de oameni care profeseaza aceeasi
doctrina. Aceasta definitie corespunde unei societati in care
participarea politica este redusa, organizatia de partide este
cvasiexistenta iar conflictul este de tipul aristocratie – burghezie.
Dupa 1832 sistemul electoral in Marea Britanie se reformeaza,
organizatia incepe sa devina elemenul importatnt al partidului
politic. Hans Kelsen definea partidele politice ca ”formatiuni ce
grupeaza indivizi cu aceleasi orientari politice pentru a le asigura
o influenta reala asupra gestionarii treburilor publice”. Aceasta
definitie reprezinta statul liberal de la sfarsitul secolului XIX, un
stat neiterventionist ce exercita doar functii esentiale si in care
partidele politice concura la definitivarea spatiului politic.
In secolul XX autorii propun o schimbare a definirii
partidelor politice accenuand pe scopul acestora care ar trebui sa
fie cucerirea sau influentarea puterii. George Burdeau in „Tratat
de stiinta politica” (vol.8) sustinea ca partidele politice sunt un
grup de indivizi care profesand acelasi opinii politice face
eforturi de a impune un punct de vedere care sa atraga un numar
cat mai mare de cetateni si cauta sa cucerasca puterea sau cel
putin sa o influenteze. Aceste definitii acentueaza asupra
finalitatii partidelor politice insa neglijeaza latura
guvernamentala a acestora, nu explica ce fac partidele dupa
cucerirea puterii.
Giovani Sartori definea partidele politice in cartea cu
acelasi nume publicata in 1866 ca acele organizatii care isi
propun sa impuna in pozitiile cheie ale societatii oameni care pot
influenta mersul lucrurilor in raport cu principiile asumate. O
definiţie minimă ar putea suna după cum urmează: Un partid
reprezintă "o grupare de cetăţeni care împărtăşesc aceleaşi
idei şi care şi-au propus să-şi impună viziunile politice
comune ". Ceva mai detaliate sunt următoarele două definiţii:
1

"Partidele sunt asociaţii de cetăţeni care împărtăşesc idei


comune, care contribuie cu propuneri programatice în
vederea soluţionării unor probleme de ordin politic şi care
nominalizează candidaţi în vederea ocupării unor locuri în
parlament şi guvern, pentru ca în urma unor rezultate
favorabile obţinute în cadrul alegerilor să îşi poată transpună
programul în realitate .""Partidele sunt asociaţii de cetăţeni
2

care îşi exercită permanent sau temporar (...) influenţa asupra

1 Rainer-Olaf Schultze; din: Pipers Wörterbuch zur Politik]


2 Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie, Bonn BpB 1990
sferei politice şi care îşi doresc să reprezinte poporul (...), lucru
care depinde de situaţia reală generală, de dimensiunile
organizaţiei respective, de numărul membrilor acesteia, de
modul în care se prezintă în faţa opiniei publice şi de
seriozitatea ţelurilor propuse (...) ." Sergiu Tamas în Dictionar
3

politic. Institutiile democratiei si cultura civica, defineste partidele politice


astfel: Organizatie al carei obiectiv este de a cuceri si exercita puterea în
societate, distingându-se de alte organizatii, care urmaresc doar sa
influenteze puterea, fara a încerca sa o exercite (este vorba de grupurile de
presiune, care s-ar vrea pereche de contrarii cu partidul politic în jocul
puterii). Organizatie relativ durabila, formata din persoane, care împartasesc
aceeasi conceptie ideologica, subscriu la un set comun de valori si
actioneaza pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea programului propriu,
prin politici interne si externe ... spre deosebirede grupul de presiune, un
partid se remarca prin organizarea sa formala (statut, program, organisme de
conducere) si prin obiectivul sau social, de a lua în stapânire „masina de
guvernare” a societatii4. Aceasta ar fi o definitie compozita a partidului si
toate celelalte definitii o întaresc într-un fel sau altul. Catalin Zamfir, Lazar
Vlasceanu (coord.), în Dictionar de sociologie, subliniaza ca majoritatea
definitiilor complexe vin din partea sociologilor. În lucrarea citata, Dimitrie
Gusti explica pe înteles problema partidului în complexul analizei societatii.
Partidul politic este o organizatie al carui obiectiv final este influentarea
puterii guvernamentale, în vederea promovarii intereselor politice,
economice, ideologice, culturale, ale unor grupuri, clase sau fractiuni de
clasa, comunitatii locale, etnice, religioase. Partidul politic e o institutie
specifica sistemului politic modern, structurata în forme apropiate de cele
actuale, în a doua jumatate a sec. XIX. Afirmarea partidelor politice este
asociata cu extinderea democratiei si cu cresterea interesului maselor
pentru viata politica. (sufragiul universal, sistemele parlamentare etc.)5.
Pentru sociologul Norman Goodman în Introducere în sociologie, chiar
daca se refera, în mod expres, la Statele Unite, o serie de observatii sunt cu
caracter general. Partidele politice sunt organizatii ale celor cu atitudini si
interese similare, care încearca sa câstige controlul autoritatii politice6.
3 [Legea germană a partidelor din 1967, § 2 alin. 1]
4 Sergiu Tamas, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Ed.
Academiei Române, Bucuresti, 1993, p. 202
5 Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu (coord.), Dictionar de sociologie, Ed. Babel,
Bucuresti, 1993, pp. 421-422
6 Norman Goodman în Introducere în sociologie, Ed. Lider, Bucuresti, 1992, p.
481, 308, 317
Vorbind despre putere, legitima sau nelegitima, spune ca puterea este râvnita
de politica, ea este considerata cuvenita, atât de cei care o exercita, cât si de
cei asupra carora este exercitata. Aceasta ar fi autoritatea. Silviu Brucan, în
Îndreptar-dictionar de politologie, face o definire a partidelor politice si
grupurilor de presiune, pentru ca apoi, sa le concretizeze cu diverse articole,
ale sale sau ale altora, el le numeste „Articole de analiza”, care, fara a fi fost
scrise anume pentru o carte cum este aceasta, raspund, în mare parte
întrebarilor fundamentale ale subiectului. Selectarea lor este facuta
inteligent, dar, asa cum e cunoscut, ca expresie a valorilor unui articol, el nu
închide o problema, ci, lasa deschideri pentru un viitor, care se refuza
certitudinilor imediate. În acest caz, dupa Brucan, partidele sunt organizatii
politice structurate, articulate si ierarhizate, care lupta pentru cucerirea
puterii, sau participa la exercitarea ei. De regula, un partid politic apare
pentru a reprezenta, în viata politica a tarii, interesele unui grup social; cu
cât acel grup social este mai numeros, partidul sau politic este mai omogen
si compact. Daca este mai redus numericeste si deci, dispune de mai putine
voturi, partidul devine mai eterogen, pentru a capta sprijin electoral si dela
alte grupuri sociale7. George Voicu, în Sistemele de partide în democratiile
occidentale, în problema care si-o pune „în cautarea unei definitii”, face un
adevarat istoric al definitiilor, ajungând la concluzia: Analiza de continut a
diverselor definitii date partidelor, remarca o extraordinara unitate de
diversitate. Trei elemente esentiale revin obsesiv în aceste definitii:
1. Partidul politic este o asociatie de timp liber,
1. Având drept fundament un proiect politic (ideologie, doctrina, credinta,
opinii, idei sau vederi politice),
2. În numele caruia actioneaza pentru a cuceri puterea (total sau partial)
prin intermediul alegerilor, si pentru a o exercita nemijlocit8.
George Voicu admite ca accentul cade, totusi, sociologic cel putin, pe
organizatie.
Joseph LaPalombara si Weiner, au stabilit patru criterii pe care o organizatie
trebuie sa le îndeplineasca pentru a fi, într-adevar un partid politic:
1. O organizatie durabila, în sensul ca ea sa aiba o speranta de viata politica
superioara liderilor sai;
2. O organizatie completa, în sensul ca trebuie sa se întinda, de la nivel
central pâna la esaloanele locale;

7 Silviu Brucan, Îndreptar-dictionar de politologie, Editura Nemira, Bucuresti,


1993, p. 72-73
8 George Voicu, Sistemele de partide în democratiile occidentale, în „Revista
de cercetari sociale”, nr. 1 din 1996, p. 27-30
3. Vointa de libertate, de a exercita în mod direct puterea, singur sau cu alte
partide, la nivel national sau local. Acest criteriu, diferentiaza partidele de
grupurile de presiune, acestea din urma, cautând doar sa influenteze puterea,
nu s-o detina;
4. Vointa de a cauta sprijin popular atât la nivelul militantilor ca si al
alegatorilor, prin acest criteriu, partidele se disting de cluburi (fie acestea si
politice).
În acest context, Vasile Nazare, în Politologie, face o retrospectiva a
evolutiei definitiei, a „conceptului de partid politic”, pentru ca, în final,
autorul sa declare „Din punctul nostru de vedere, partidul semnifica un tip
de organizatie cu caracter politic, care, prin participarea la competitia
politica, urmareste cucerirea, exercitarea sau influentarea puterii în vederea
promovarii propriilor interese, ideologii si programe de organizare si
conducere unitara a societatii”9.
P.P.Negulescu, în Partidele politice, ar parea ca rezolva problema la
nivel axiomatic. Numai ca, asa cum se spune si în prefata, si în cuvântul
înainte, din martie 1926, cartea analizeaza fenomenul politic si al
partizanatului, în acest context, foarte larg, cu o bibliografie esentiala a
timpului, dar se opreste în ultima instanta si asupra unor posibile definitii.
Prin partide politice, spune Negulescu, se înteleg, dimpotriva, nu ca în cazul
revolutiei Franceze, grupari de cetateni, care îsi recunosc reciproc
legitimitatea si nu-si tagaduiesc, prin urmare, dreptul la existenta. Este
evident, ca nici unul nu crede despre celalalt, ca manevreaza „idei ilicite”. În
rest, e o parte istoricista a problemei, autorul vorbind mai ales de guvernari,
de regimuri si de problema declarata accentuat în titlu Partidele politice, se
sustrage astfel, unei definitii certe10.
Dimitrie Gusti, în Partidul politic, sociologia unui sistem al partidului
politic, republicat în Doctrinele partidelor politice, defineste ca exemple
concrete, - desi declara de mai multe ori ca se refuza concretetei,
identitatilor, nume de partide, nume de tari, - ce este un partid politic si, mai
ales, ce nu este. El ne ofera posibilitatea unor mai multe categorii de
definitii. Dar, îndrazneste, în primul rând, una de sinteza. El spune ca:
pentru a simplifica discutia, vom da de la început o definitie a partidului
politic, asa cum întelegem noi, si credem ca trebuie sa se înteleaga, definitie
care sa cuprinda toate elementele lui constitutive, adica acele elemente, fata
de care, o grupa sociala, nu poate fi conceputa ca partid politic. Aceasta
9 Vasile Nazare, în Politologie, Ed. Academiei Navale „Mircea cel Batrân”, Constanta,
2002,p. 80-81.
10 P.P.Negulescu, în Partidele politice, Ed. Garamond, Bucuresti, 1926
definitie trebuie sa sune astfel: Partidul politic este o asociatie libera de
cetateni, uniti în mod permanent în interese si idei comune, de caracter
general, asociatie ce urmareste, în plina lumina publica, a ajunge la puterea
de a guverna, pentru realizarea unui ideal etic social ... definitia de mai sus,
are meritul, cred, a da limite bine precise si a trage linii deosebit de clare,
fata de toate unitatile sociale, cu care, de obicei, partidele politice se
confunda11. Dimitrie Gusti apreciază partidul politic ca fiind „
una dintre cele mai sugestive şi mai interesante personalităţi
colective”12.Însira sase caracteristici, care-l definesc si în acelasi timp, îi
confera o identitate care-si refuza orice confuzie, orice confundare cu altfel
de organizatii, care sunt fie factiuni, fie grupuri de interese, fie grupuri de
presiune. Elementele constitutive ale unui partid politic sunt:
1. Primul element constitutiv al partidului politic consta în faptul ca este
definit ca o asociatie libera de cetateni. Libera, deci, nu data ca unitate
sociala: familie, casta, etc.
2. În al doilea rând, aceasta asociatie libera de cetateni este unita în mod
permanent.
3. În al treilea rând, este necesar ca membrii sa fie cetateni români, deci, sa
fie organul acelei societati, care se circumscrie unui spatiu national, statal.
4. În al patrulea rând, aceasta asociatie, libera de cetateni trebuie sa
urmareasca a ajunge neaparat la puterea de a guverna.
5. În al cincilea rând, aceasta straduinta de a ajunge la putere sa se faca
deschis în plina publicitate, nu clandestin, secret13..
6. În al saselea rând, partidul politic reprezinta interese si idei generale.
Aceste definiţii conţin deja unele criterii importante, caracteristice
partidelor. Nu are nici o importanţă dacă o organizaţie s-a auto-intitulat
"partid". Nici conţinutul ideologic sau programul nu decide dacă o
organizaţie poate fi partid sau nu. În textul care urmează sunt rezumate toate
criteriile necesare: un partid influenţează procesul politic. El doreşte să
aibă efecte asupra întregii sfere politice. Influenţarea sferei politicului se
petrece pe termen lung şi în domenii vaste. Nu este suficient ca o asociaţie
politică să se implice doar în sectorul comunitar (...). un partid trebuie să
dea dovadă că se implică în mod regulat în procesul de reprezentare
11 Dimitrie Gusti, Partidul politic, sociologia unui sistem al partidului politic,
republicat în Doctrinele partidelor politice, Ed. Garamond, Bucuresti, 1996, p. 11-
38.
12 D. Gusti, Partidul politic- Sociologia unui sistem al partidului politic în Opere, vol. IV, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 95
13 Dimitrie Gusti, Partidul politic, în Doctrinele partidelor politice, Institutul Social Român, Cultura
Naţională, Bucureşti, 1926, p. 33-48.
politică a poporului. Acesta este factorul care îl deosebeşte de simplele
asociaţii, care nu se implică în toate domeniile, sau de iniţiativele civile,
care au o influenţă mai degrabă punctuală, dar care nu au ca ţel ocuparea
unor funcţii în sfera politică. Acest lucru nu înseamna că un partid va
dobândi în mod automat un mandat în parlament (...). organizaţiile
independente îsi dovedesc importanţa atât prin dimensiuni cât şi prin
durabilitate. O organizaţie constituită exclusiv în vederea alegerilor nu
devine în mod automat (...) şi partid, la fel şi grupările care profită de
aparatul organizatoric al unei alte asociaţii. Partidul reprezintă o formaţiune
în care se asociază cetăţenii. Principiul statutului unic de membru are ca
scop prevenirea infiltrării în partid a unei asociaţii. Numărul membrilor
unui partid nu trebuie să depăşească o anumită limită, pentru ca să poată
fi menţinută seriozitatea obiectivelor şi şansele de reuşită ale acestuia. O
asociaţie politică cu pretenţii de partid trebuie să dorească să se afirme
public. Formaţiunile care se feresc să devină publice, acţionând în
subteran, nu îndeplineste premisele unui partid politic14.

2. TIPOLOGII ALE PARTIDELOR

Partidele politice pot fi grupate în functie de diverse criterii astfel:


1) Dupa structura si mod de functionare sunt partide de cadre si partide de
masa.
Partide de cadre: Atunci când au apărut partidele, ele nu aveau decât foarte
puţini membri. Cetăţeni mai de vază au hotărât să se asocieze, activităţile
lor fiind mai degrabă voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele de
partide de alegători. Prin acest lucru întelegem că numărul alegătorilor
unui partid este în raport mult mai mare decât cel al membrilor acestuia, iar
legătura pe care o au aceştia faţă de partid este de cele mai multe ori slabă.
Partidele de cadre, care au aparut în sec. XIX personifica elite si reprezinta
punctul de plecare al fiecarui partid. Astfel de partide reunesc un numar
restrâns de membri, personalitati cu priza la electorat, se sprijina pe
aristocratie, cler, armata, cu notabilitate, selectionate dupa prestigiu si avere.
N-au organizatii mari în teritoriu si au o autonomie relativ mare a
comitetelor locale, n-au o disciplina interna impusa, structura tinde sa devina
semipermanenta. Finanţele sale de campanie vin din donatii, sunt

14 Uwe Backes/Eckhard Jesse; din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie,
BpB 1996.
neregulate, ceea ce poate încuraja dependenta partidului fata de grupurile de
interese economico-financiare si coruptia institutiilor guvernamentale
dirijate de ele.
Partidul de cadre nu are o ideologie stricta. Tipice în acest sens sunt partidele
americane.
Partide de mase: În comparaţie cu partidele burgheze, constituite deseori din
fracţiuni parlamentare, partidele muncitoreşti au dispus înca de timpuriu de
un aparat partinic bine organizat, având un număr relativ crescut de membri
(partid de membri). Partidele de masă, aşa cum le cunoaştem noi astăzi,
sunt şi ele foarte bine organizate. De aceea, ele îsi pot acoperi o mare parte
din cheltuieli prin cotizaţiile membrilor. Partidele de masa apar atunci când
se simte nevoia reprezentarii unor clase sociale sau grupuri sociale largi.
Sunt bine centralizate, structura rigida piramidala si disciplinata, cu raporturi
pe verticala între membri si lideri. Ele îsi asuma rol de reprezentant al
maselor largi, legaturi directe cu simpatizantii si posibil alegatorii, în genere
propaganda demagogica si putere prin abuzuri. Tocmai astfel de partide
avanseaza, sustin, osifica structuri de conducere, care autonomizeaza
nomenclatura fata de masa de membrilor, astfel încât, nu e lung drumul pâna
la partid-stat cu lideri inatacabili si cu o traiectorie, cel putin
nondemocratica, daca nu antidemocratica.
2) Dupa programul de partid: partide cu program integral (fac exces de
probleme doctrinare si se pierd în teorii) si partide de actiune (mai
pragmatice, mai fara preocupari doctrinare, mai oportuniste, rutiniere,
predispuse la politicianism, coruptie, intriga si chiar terorism).
3) Dupa ideologie si baza sociala a partidelor acestea pot fi: partide de
idei, (pun accent pe ideologie, social-democrate, fasciste, confesionale,
conservatoare, liberale), partide oportuniste, (se apropie de partidele de
actiune, se implica în actiuni imediate, partide orientate dupa putere si
avantaje).
4) Dupa intentiile comportamentului politic partidele pot fi partide active
(active parlamentar sau extraparlamentar), partide latente (activeaza doar în
campaniile electorale), partide competitive (în sistemul pluripartidist) si
partide necompetitive (în sistemul monopartidist).
5) Dupa disciplina de vot partidele politice pot fi: partide suple (fara
disciplina de vot), partide rigide (cu disciplina stricta de vot).
6) Dupa pozitia adoptata fata de sistemul politic partidele politice pot fi:
Partide conforme sistemului: Acest tip de partide aprobă politica sistemului
în care funcţionează. Obiectivul acestor partide este de a stabiliza ordinea
politică sau de a o ameliora treptat prin intermediul reformelor. Partide
adverse sistemului: Acest tip de partide nu acceptă principiile impuse de
sistemul politic în care funcţionează. Imediat după preluarea puterii, aceste
partide nu mai respectă regulile de joc. Ele trec sub interdicţie celelalte
partide (aşa cum au făcut-o naziştii în 1933) sau le degradează la rangul de
simpli sateliţi (politica SED-ului din RDG) . 15

7) Dupa functia ocupata în sistemul politic partidele pot fi: Partid de


guvernământ: Acest tip de partid a ieşit câştigător în urma alegerile,
constituind guvernul până la următoarele alegeri. În acest sens pot exista
mai multe partide de guvernământ în acelaşi timp care alcătuiesc guvernul
împreuna, într-o coaliţie ;Partide de opoziţie: Acest tip de partid a pierdut
alegerile, constituind astfel opoziţia parlamentară. Bineînţeles că pot exista
mai multe partide de opoziţie, al căror obiectiv este de a creşte în
preferinţele alegătorilor, oferind o alternativă în vederea următoarelor
alegeri ; partide cu potential de coalitie si partide cu potential de santaj,
partid de balanta (decid formarea majoritatii parlamentare).

8) Dupa modul în care se pot grupa partidele politice pot fi: partide de
dreapta – centru-dreapta si extrema dreapta (partide conservatoare, partide
fasciste), partide de stânga – centru-stânga si extrema stânga (Partidul
Socialist, Partidul Comunist, Partidul Social Democrat), partide de centru –
Partide Social Crestine, Partide Democrat Crestine.
9) Dupa raporturile cu sistemul politic global partidele politice pot fi:
partide constitutionale (actioneaza într-un regim politic democratic caruia îi
respecta preceptele, regulile si principiile), partide autoritare (îsi impun
programele întregului organism politic, se definesc prin rigoare, disciplina,
ideologie).
10) În functie de obiectivele socio-politice partidele politice pot fi:
Partide naţionaliste: Aceste partide resping regulile de joc ale democraţiei,
promovând o ideologie naţionalistă, deseori împletita şi cu una de sorginte
populară destul de confuză şi cu o atitudine rasistă. Ele consideră că toate
relele au fost aduse în lume de liberalism şi comunism. Partide
conservatoare: Ele au ca obiectiv prezervarea stării de fapt. Din acest motiv,
ele au o atitudine sceptică cu privire la inovaţii şi schimbări, subliniind
totuşi faptul că principiile tradiţionale nu pot fi realizate fără anumite
măsuri considerabile şi de durată. Partide liberale: Acestea apără

15 [uşor adaptat după: Uwe Backes/Eckhard Jesse; Informationen zur politischen Bildung 207,
Parteiendemokratie, Bonn BpB 1996]
libertatea şi drepturile individului, punând accent pe stabilitatea statului de
drept. Ele resping ideea de comunizare a mijloacelor de producţie. partide
liberale (apara libertatea si drepturile individului, pun accent pe stabilitatea
statului de drept, resping ideea de comunizare a mijloacelor de productie),
Partidele social-democrate: Ele au ca obiectiv suprem dreptatea socială,
tinzând spre o ordine politică bazată pe egalitatea tuturor oamenilor. Aceste
partide se impun mai ales pentru cei slabi din punct de vedere economic.
Partide social-democrate (au ca obiectiv dreptatea sociala, ordinea politica
bazata pe egalitatea tuturor oamenilor), Partidele comuniste: Independent de
părerea (deseori contrastantă) a majorităţii populaţiei, aceste partide
insistă asupra rolului lor de conducere şi de "avangardă" în ceea ce priveşte
progresul social, propagând ideea de dictatură a proletariatului. Partide
comuniste (insista pe rolul de conducere si de avangarda în ceea ce priveste
programul social, propagând ideea de dictatura a proletariatului), partidul
popular (încearca sa apere interesele tuturor gruparilor sociale, nu stabilesc
accente specifice pentru membrii si alegatorii sai, ideologiile nu joaca un rol
primordial).

11) Dupa dimensiune, numarul militantilor si relatiile dintre ei partidele


politice pot fi: partide unice (ansamblu omogen cu o directie bine precizata),
partide unificate (uniune de partide cu un program unic), partide dominante
(aflate într-o pozitie centrala în sistemul puterii), partide mari dar care nu pot
accede la putere decât în coalitii ; partide mici (joaca un rol de sprijin fie în
guvern, fie în opozitie –legea orbitarii).
12) Dupa criterii psihologice pornind de la comparatia cu vârstele
omului partidele politice pot fi: partide radicale (iau hotarâri precipitate si
imprudente), partide liberale (sunt întreprinzatoare), partide conservatoare
(dau dovada de maturitate, chibzuinta, echilibru), partide absolute (dau
dovada de vointa ferma si dorinta de impunere).
13)Clasificare în funcţie de domeniul de implicare politică:
Partid popular: Acest tip de partide încearca să apere interesele tuturor
grupărilor sociale, nedelimitându-se astfel de nici un segment al populaţiei,
integrând în schimb obiectivele sale cât mai mulţi cetăţeni. Bineînţeles că
acest lucru nu înseamna că partidele populare nu stabilesc accente specifice
pentru membrii şi alegătorii săi. Ideologiile nu joacă în programele
partidelor populare decât un rol secundar.
Grupuri de interese: Acest tip de partide îsi concentrează activităţile în
favoarea apărării intereselor unei grupări anume (grupare socială,
confesională, regională), neavând pretenţii de a acoperi toată sfera civilă.
Programul acestor partide este deseori foarte bine conturat. Partidul de clasă
este o variantă a grupurilor de interese. Categorii si variante de partide
politice

CAPITOLUL II. PARTIDUL POLITIC. FENOMENUL


PARTIZAN
(2) DIMENSIUNEA NOŢIUNII DE PARTID POLITIC.

Dimensiunile conceptului de partid politic reprezinta o grila care confera


notiunii de partid consistenta, identitate.
Dimensiunea formala – dimensiune organizationala. În aceasta dimensiune
intra doua criterii ierarhice:
- criteriul organizational impus prin statut
- criteriul participarii individuale.
Partidele difera, însa, dupa institutiile care confera ierarhii pe verticala,
pornind de la Congrese, Comitete nationale, Consilii, Comitete centrale,
Birouri executive, iar ierarhii pe orizontala, Grupuri locale, judetene, sectii,
organizatii adiacente.
Dimensiunea teleologica – tine de legitimitate si dominatie. Legitimitatea
tine de relatia dintre cetatean si Putere, pe trei cai:
- încrederea într-un sef salvator
- obisnuinta de a respecta legea
- supunându-se legii pentru ca este rationala.
Puterea se învârte în jurul unor propozitii de genul: a pierdut sprijinul
electoral, a crescut în sondaje, s-a compromis în fata electoratului, alegeri
anticipate, fie pentru a consolida, fie pentru a câstiga. Un partid, pentru a-si
largi cercurile de votanti desfasoara o propaganda stiintifica, adica de
deturnare, de imprimare a directiei votului spre punctul pastrarii sau obtinerii
puterii. Cuvintele folosite sunt cuvinte mari: suveranitatea populara, vointa
populara, vointa nationala. Notiunile sunt folosite la modul ideal. Liderii se
impun prin charisma si autoritate.
Dimensiunea ideologica împarte partidele în partide de stânga si partide de
dreapta, aceasta dimensiune este din ce în ce mai inadecvata, deoarece se
petrece un amestec chiar al sistemelor (capitalismul cu socialismul în
China), multe partide încep guvernari la stânga si termina la dreapta.
(3) FUNCTIILE PARTIDELOR POLITICE

Nu poate exista o democraţie modernă fără partide care să


medieze între cetăţeni şi organele constituţionale. Dar cum se
produce această mediere? Ce funcţii au partidele ca parte a sistemului
intermediar din cadrul politicului? Desi autorii au viziuni diferite in
raport cu tipul de sistem, democratic sau despotic, putem reduce
functiile partdelor la doua: exprimarea vointei prin vot si
educarea politica a electoratului.
David Apter sustine ca partidele politice pot fi diferentiate
dupa sistemul in care actioneaza. Intr-o democratie partidele
politice ar indeplini trei functii: controlul executivului,
reprezentarea intereselor, recrutarea candidatilor. In totalitarism
acestea au doua functii: creatoare a solidaritatii, si de
directionare. Neil Mc Donald sustine ca in democratie partidele
politice au cinci functii: asigurarea guvernarii, intermedierea
intre alesi si alegatori, reprezentarea opiniei publice, recrutarea
si selectarea candidatilor, cucerirea activitatii politice.
In Romania art 8 din Constitutie stipuleaza ca partidele
politice contribuie la definirea si exprimarea vointei publice a
cetatenilor. Aceasta functie esentiala se dimensoineza in raport
de valorile democratiei constitutionale astfel cum sunt ele
definite in art.1 si in art. 8 din Constitutia Romaniei.
(4)Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si
o garantie a democratiei constitutionale.
Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in
conditiile legii. Ele contribuie la definitivarea si exprimarea
vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea
nationala, intergritatea teritoriala, ordinea de drept si
principiile democratiei.
Schema şi textul următor sintetizează principalele funcţii deţinute de
partide:
Recrutare de
personal:
Partidele îsi
aleg persoane
care să le
reprezinte la
alegeri.
Articularea
intereselor:
Partidele
formulează
aşteptările
opiniei
publice şi
revendicările
unor grupări
sociale în
cadrul
sistemului
politic.

Funcţia programului: Partidele îsi integrează interesele în politica lor


generală concepută sub forma unui program politic prin intermediul căruia
speră să dobândească acordul majorităţii populaţiei.
Funcţia de participare: Partidele reprezintă o punte de legătură între
cetăţeni şi sistemul politic, ele facilitează participarea politică a unor
indivizi sau grupări estimate a avea succes.
Funcţia de legitimare: Şi pentru că partidele reprezintă puntea care face
legătura între cetăţeni, grupările sociale şi sistemul politic, ele contribuie la
ancorarea politicului în conştiinţa cetăţenilor şi a grupărilor sociale . 16

Aceste funcţii centrale, indispensabile oricărei democraţii, sunt îndeplinite


de partide în asociere cu alţi actori din sistemul intermediar: asociaţiile şi
mass-media.
O functie importanta a partidului politic este organizarea si conducerea
16 [Bernhard Sutor; din: Politik. Ein Studienbuch zur politischen Bildung, Paderborn 1994]
societatii printr-un stil de guvernare sau de opozitie. În aceasta functie intra
elementele care definesc gestionarea guvernarii singur sau în coalitii. În
ultimul caz se pune problema componentei guvernului în functie de forta
partidelor componente, cautând o armonizare a intereselor, cu concesii
evident si cu obstructionarea opozitiei, care vrea darâmarea si luarea puterii
de catre ea, ca fiind mai capabila.
O alta functie ar fi formarea constiintei civice si politice a membrilor si
cetatenilor - aceasta se obtine prin elaborarea unor programe sau proiecte
politice, astfel încât ele sa corespunda intereselor unor grupuri sociale, spre
care se îndreapta eforturile de captare a voturilor acestora. Educatia politica
se realizeaza prin mijloace de comunicare si persuasiune, munca de la om la
om, conferinte, simpozioane, presa, radio si televiziune. În Occident se
vorbeste de o piata televizuala, de un format si un produs media. Oricâte
greseli am gasi partidelor politice, nu exista astazi un mod de a apela în mod
sincer la cetateni, pentru a-si alege felul în care vor fi guvernati. De aceasta
sunt constiente si partidele politice, munca si lupta lor se desfasoara în
sensul de a-i influenta ce anume model sa ceara, adica, exact pe acela pe
care îl propune partidul X sau Y.
O a treia functie este ca partidul mediaza raporturile dintre societatea
civila si putere, dintre guvernanti si guvernati. Pe aceeasi idee acrosanta a
principiului reprezentativitatii. Este important a studia reactia maselor, daca
democratia este cea mai buna dintre metode, daca exista o alternativa la
democratie, sunt lucruri care se pot cerceta. Democratia, prin forta lucrurilor
pare a favoriza o dictatura, dictatura majoritatii, a celor guvernati, care neaga
democratia. În analiza stiintelor politice apare chestiunea în care politicienii
de profesie cu întregul lor aparat de analiza si mediatizare pot sa lase
impresia poporului ca el hotaraste, ca vointa lui se realizeaza, desi sistema
democratiei actuale are destule goluri si instinctiv cei guvernati, ai caror
grad de cultura creste mereu, ar putea sa nege sistemul, fara a avea o
alternativa democratica. Partidele au limbaje diferite în functie de cei carora
li se adreseaza. În ultima instanta, în cadrul acestei functii, fiecare partid
structureaza voturi în alegeri si referendumuri, mobilizeaza electoratul în
sustinerea unor propuneri administrative.
În democratie nu exista putere în afara votului, nu exista beneficiar al votului
în afara puterii politice care, nu doar ca ar fi prin pasivitatea beneficiara ale
rezultatelor unor alegeri, dar influenteaza voturile prin propaganda.
O a patra functie, partidul formeaza, selectioneaza si face propuneri de
candidati la alegerile de toate nivelurile, în ultima instanta pentru aparatul
de stat. Nu se voteaza niste candidati ci un sistem pe care îl propun acesti
candidati, pe care guvernantii o pun în practica prin aparatul de stat.
Oamenii voteaza deputati, senatori, primari si întreaga cletora din executiv.
A cincea functie ar fi ca partidul trebuie sa supravegheze si sa controleze
proprii lor alesi. Functie necesara pentru ca se asigura conservarea,
apropierea puterii. Pentru aceasta functie e semnificativa importanta
grupurilor parlamentare, acestia fiind controlati, cei prinsi dauneaza puterii.
O ultima functie este aceea ca partidul gestioneaza conflictele politice si
sociale, realizând minimum de consens necesar înfaptuirii interesului
national.
S.Huntington în Ordinea politica a societatilor în schimbare, Ed. Polirom,
Iasi, 1999, apreciaza ca functii ale partidelor:
- organizarea participarii;
- însumarea intereselor;
- realizarea legaturilor între fortele sociale si guvern;
- asigurarea stabilitatii politice.
P.P.Negulescu expune functiile partidului politic, printre care enumara si
functia de educatie, în adevaratul sens al cuvântului, scoli de educatie
cetateneasca. Valorile strecurate printre valorile de partid n-au nici o alta
posibilitate de afirmare si de ascensiune politica, decât înregimentarea într-
un partid.
G. Voicu în Pluripartidismul insista pe ideea ca indiferent de exprimarea
functiei bazal constitutionale a partidului, în care sens se acorda o atentie
functiilor partidului însasi, formarea si activitatea lor nefiind voluntare.
Partidele constituie o scoala de formare a acelora care vor ocupa functii în
administratie si guvern. Ni se ofera cazul Partidului Socialist Francez, unde,
întreaga lui ierarhie, în frunte cu Mitterrand, tin sub control functiile
superioare. G. Voicu face trimitere la o structura paralela, functia sociala,
asistenta, într-ajutorare, organizare de sarbatori.
Întreaga structura paralela contribuie la formarea unei imagini a partidului
apropiat de electorat, credibil, raspunzând direct unor asteptari. Falsitatea si
uneori ridicolul unor asemenea actiuni, sustinute cu surle si trâmbite de
mass-media, au devenit obisnuite la români, dupa 1989. uneori sunt grotesti,
alte ori jignitoare, mai întotdeauna prost organizate. Societatea româneasca
nu a asimilat decât forma golind continutul sau falsificându-l si prezentându-
l într-o forma inadecvata, astfel încât sa ajunga la un rezultat contrar. E
vorba de marketingul politic, de consilierea politica de diversi purtatori de
cuvânt, de grupurile anti-lobby. Aici se naste o institutie, care într-un fel
devine stiintifica, mai ales în conditiile televiziunii, tele-alegeri, sloganurile,
studiile psihologice, mijloacele de propaganda.

3 FUNCTIILE PARTIDELOR IN CADRUL SISTEMULUI POLITIC

Chiar dacă întreaga putere statală porneşte, într-o democraţie parlamentară,


de la popor, trebuie să avem în vedere că poporul nu poate exercita această
putere decât într-o formă organizată. Sistemele reprezentative au nevoie de
partide care să medieze între popor şi guvernul unei ţări. Partidele sunt o
componentă esenţială a democraţiei moderne care devine astfel o
"democraţie partinică". Prin contrast, prin formula mai problematică "stat
partinic" se întelege că partidele deţin monopolul asupra procesului de
formare a voinţei politice. Că acest lucru nu este tocmai real o dovedesc
actorii din afara partidelor, parte a procesului politic (mass-media,
iniţiativele civile şi asociaţiile de interese) şi anumite domenii
instituţionale (administraţia publică, justiţia), aflate mai mult sau mai puţin
în afara sferei de influenţă a partidelor. Conceptul de "stat partinic" este
criticat pe bună dreptate: el face referire la tendinţele unor partide politice
"celebre", care, în ciuda unei organizaţii publice, adoptă un comportament
asemănător autorităţilor. Acest concept mai indică şi tendinţa acestor
partide de a se impune în toate sferele vieţii (comune, administraţii, posturi
de radio şi de televiziune de stat) şi să penetreze structurile statale. Procesul
de formare a voinţei politice decurge mai ales prin intermediul partidelor.
Partidele sunt cele care iau cele mai importante decizii politice, permiţând
cetăţenilor să adopte o anumită orientare politică. Procesele decizionale
sunt şi ele, la rândul lor, influenţate prin implicarea partidelor. Conform
principiului suveranităţii poporului, partidele îsi prezintă candidaţii în faţa
opiniei publice. Înainte aşadar ca cetăţenii cu drept de vot să decidă cu
privire la alcătuirea parlamentului din care oricum fac parte membrii
anumitor partide, a avut deja loc un prim "tur de scrutin". Acesta este însa
inevitabil, pentru că altfel cetăţenii nu au altă posibilitate de a se decide
pentru un partid sau altul, sau pentru o persoană sau alta. Partidele au astfel
misiunea de a pregăti procesul electoral. "Marfa" pe care o vinde orice
partid este programul politic, oferit alegătorilor pentru ca aceştia să poată
decide mai bine. Aceste programe ale partidelor îndeplinesc două funcţii
principale. Pe de o parte, acestea articulează interesele populaţiei (partidele
ca "voce" a poporului), pe de cealaltă, sarcina programelor de partid este de
a influenţa procesul de formare a voinţei politice în cadrul populaţiei
(partidele ca "formatori" ai voinţei poporului). Partidele au şi rolul de a
selecta conducerea politică. Astăzi, cei care poartă răspunderea politică,
fac parte de regulă dintr-un partid. În zilele noastre nu mai există practic
nici o persoană independentă care să joace un rol mai important în viaţa
politică. Partidele aflate la guvernare au rolul de a conduce statul. Ele ocupă
poziţiile de fruntea statului cu proprii membri. Posibilitatea de a-şi
"majoriza" minoritatea sunt limitate (pe lângă limitările constituţionale),
pentru că partidele care formează guvernul deţin un mandat limitat
temporal. Partidele din opoziţie adoptă rolul de critici ai guvernării, ele
controlează şi oferă alternative pentru ca la următoarele alegeri să se
producă schimbarea dorită. Partidele cumulează, aleg şi exprimă interesele
celor mai diverse părţi. Aceste interese nu sunt prezentate mai departe fără
a fi mai înainte "filtrate". Partidele trebuie să încerce să creeze un echilibru
între grupările sociale, pentru a evita escalarea conflictelor dintre ele.

CAPITOLUL III ORIGINEA PARTIDELOR


POLITICE

3.1. TEORIILE PRIVITOARE LA ORIGINEA PARTIDELOR


POLITICE

Originea partidelor politice, în sensul modern este noua. La începutul sec.


XIX se vorbeste si se actioneaza expres pe criterii care cer existenta unor
formatiuni, în 1832, în Anglia, conform „Reform Act” se statuteaza pentru
prima data repartizarea în parlament a locurilor. Cetatenii britanici activi
politic, adica 7% din populatia adulta, erau reprezentati pe acest criteriu,
criteriul politic. Pentru început ne oprim la teoriile privitoare la originea
partidelor politice.
1. Teoriile institutionale sustin ca partidele au aparut, din interiorul
politicului, din institutii sau organizatii politice deja existente, origine
endogena. La baza aparitie partidelor au stat grupurile parlamentare, ca de
pilda aparitia grupului iacobin, un fel de partid iacobin, grupurile socio-
profesionale sau religioase – exemplu aparitia Partidului Laburist Englez,
prin transformarea organizatiilor sindicale în 1899 în partid politic, nasterea
partidelor agrare si religioase catolice si crestin democrate, în Tarile
Scandinave, Italia, Germania, unde au aparut partide taranesti sau
confesionale; în acelasi sens au aparut partidele de dreapta sau chiar fasciste,
din cercuri industriale si
financiare, sau din grupari ale vechilor combatanti. În final, au aparut partide
din societatile secrete de factura francmasonica, au aparut Partidul Radical
Francez, Partidele liberale europene, Partidul Radical Transnational.
2. Teoriile situational-istorice – situeaza aparitii ale unor partide politice în
timpul crizelor sistemului politic, ale societatii în general, razboaie, miscari
populare, depresiune economica, explozie demografica. Se evidentiaza trei
tipuri de crize, în timpul si în legatura cu care au aparut partide politice, fie
în sensul ca au explodat, dupa înlaturarea unor oprelisti, fie ca au aparut
aproape ad-hoc, pentru a rezolva probleme de tipul crizei care le-a cauzat
aparitia:
- Criza de legitimitate care a impus transformarea unor miscari de eliberare
nationala, ca de pilda în Mozambic sau în alte tari din Africa si Asia, sau
cazul FSN-ului în 1990, în România. Aceste miscari devenite partide, se
supun principiilor decurgând din sistemul
democratic.
- Criza de integrare – în procesul de formare si integrare teritoriala sau
etnica. De exemplu transformarea militiilor albaneze din Kosovo în Partidul
Democrat.
- Criza de participare, explozia în politic, în participare, a cetatenilor mai
ales în sec. XVIII-XIX, dupa cucerirea Independentei sau schimbarea
regimului politic. Exemplu: grupurile de culoare din Africa de Sud, aparitia
PKK, Partidul muncitorilor din Kurdistan, sau proliferarea si ascensiunea
partidelor comuniste si muncitoresti în
Europa si Asia.
3. Teorii ale dezvoltarii care explica aparitia partidelor în legatura cu
modernizarea societatii, dezvoltarea socio-economica, ce au impus disparitia
unor partide ca de pilda partidele comuniste 1988-1989, fie, în România
dupa al doilea razboi mondial, disparitia partidelor conservatoare, sau
aparitia partidelor ecologiste dupa 1989. În afara acestor trei tipuri de teorii
privind originea partidelor politice, am putea aminti si teoria lui
A.D.Xenopol, care distingea în 1910, în aparitia partidelor politice doua
etape: prima etapa este cea ideologica, pentru precizarea si exprimarea
ideatica a intereselor, determinante fiind cele economice si o a doua etapa
politica, revendicarea identitatii, stabilirea obiectivelor si a mijloacelor de
realizare, a ascensiunii spre putere.
Huntington vorbeste de patru etape în aparitia si evolutia partidelor:
1. antepartid, factionalismul, factiuni de legislativ sau organizatii de tip
radical-revolutionar;
2. polarizarea – trecerea factiunilor la politica de partid;
3. extinderea – cucerirea puterii si transformarea societatii conform
programului;
4. institutionalizarea – realizarea unui program, care impune mai multe cai
în functie de situatia specifica.
În aceasta situatie ne întoarcem la preistoria partidelor politice, dar istoria
fenomenului partizan.
Facând trimitere la antichitate si la modelul democratic grec, nu
putem vorbi de partide în Atena. În Atena, dupa reformele lui Clistene, se
creeaza ceea ce am putea numi azi, fara a gresi, un parlament bicameral.
Prima Camera, Bule-sfat, format din 50 de reprezentanti, alesi prin tragere la
sorti, din partea fiecaruia din cele 10 triburi. Existau niste conditii pentru a fi
ales, sau numit prin tragere la sorti: vârsta minima 30 de ani, cetatean al
Atenei si un examen formal de oralitate. A doua Camera, era formata din toti
cetatenii apti de a purta arme. Baza era asigurata de prima Camera, în care
alesii nu puteau avea decât de doua ori un mandat a câte un an, si în calitate
de membri ai triburilor, de fapt toti cetatenii Atenei puteau accede la
conducerea Cetatii, mai mult, fiecare trib asigura conducerea Sfatului 35-39
de zile si din rândurile lor se alegea presedintele Sfatului „epistates”.
Modelul este de o rationalitate perfecta, din nefericire doar pentru acel
spatiu si timp. Este important sa spunem ca adunarea poporului reprezinta
întreaga societate, putea corija greselile legislative ale primei Camere. Din
punct de vedere al reprezentarii, nici un regim democratic n-a ajuns pâna azi
la performanta, ca toti cetatenii sa fie alegatori, sa se considere în mod just,
reprezentanti în organele puterii si mai ales toti cetatenii sa fie ei
reprezentanti, într-un fel sau altul, în organele de pute
re. Cresterea imensa a populatiei si profesionalizarea institutiilor
reprezentative face imposibila aplicarea modelului atenian, care ramâne un
tip ideal, imposibil de atins. Analizând viata politica ateniana, Aristotel
gasea trei feluri de grupe de interese, pe care din lipsa de limbaj, le-ar putea
numi partide:
- partidul celor de la câmpie – interesele aristocratiei funciare
- partidul celor de la malul marii –clasa de mijloc de negustori,
comercianti, navigatori
- partidul celor de la munte – agricultori si pastori.
Pornind de la reforma lui Clistene avem grupe de interese
convergente. Cam aceasta este existenta unor prototipuri de partide în
Grecia, a unor grupuri care se manifesta ca partide.
În lumea romana, beneficiara a sistemelor politice ale teritoriilor
cucerite, lucrurile vor fi mai radicale, mai limpezi, cuceriri, instaurarea
imperiului si împaratului, lupta de factura partizana degenereaza în razboaie
civile având ca miza puterea, lupta între patricieni si plebei si, cum zice J.
Blondel, spre sfârsitul republicii romane se naste un sistem de partide, care
separa pe conservatori de traditionalisti sau progresisti. Notiunea este
moderna.
Drumul spre democratie în Roma nu a fost lung si a esuat, au
intervenit ostracizarile, asasinatul politic care îngusteaza aria parlamentara.
Declinul post-roman al societatii poate fi privit din punct de vedere al
partidelor politice, al unor puseuri de democratie. Entitatile statale sau
modest imperiale nu sunt tentate sa aprecieze democratiile. Din punct de
vedere socialpolitic putem vorbi de o decadere si o întoarcere dincolo de
civilizatie. De abia în Evul Mediu incipient se va relua procesul partizanal
sub forma unor germene ale partidelor politice, mai pregnant social, ca
anexa a conflictului dintre rege si parlament. E vorba de revigorarea unor
genuri de manifestare politica în republicile italiene, Venetia, Genova,
Florenta, Zurich, dincolo de nordul Italiei. În societatea florentina Guelfi si
Ghibelini vizau puterea si legitimitatea, putem vorbi de doua partide politice.
Lupta se duce între cei doi capi, Papa si Împaratul, pe tema legitimitatii.
Partidele politice sunt formate din partizanii celor doua tabere, Guelfii
pentru Papa, Ghibelinii pentru Împarat. Împartirea nu este aleatorie, ei sunt
mai mult instrumente ale Papei decât obiecte de putere. Partizanii
Împaratului sunt aristocratii începutului de sec. XIII, în conflictul declarat
între Papa si Împarat. Fenomenul partizan apare în toate orasele mari,
vorbim de fenomenul partizan, nu de partid. Nu este vorba de exprimarea
politica partidista, cercurile de oameni sunt interesate si restrânse. În orasele
flamande taberele sunt mai bine precizate, formula de partid ar fi mai
potrivita, fiind vorba de partizanii Regelui – Leleiaerdii si Klawaertii
(plebea).
3.2. ETAPE IN APARITIA SI EVOLUTIA PARTIDELOR POLITICE

Daca ar fi sa facem o istorie a partidelor politice


putem spune ca forme incipiente nepurtand aceasta
denumire au existat inca din Antichitate, insa
partidele apar in secolul XVIII-XIX. Partidele politice
apar in interiorul Parlamentului si sunt niste forme de
organizare contestate in numele unitatii politice. In
societatea moderna partidele politice s-au impus ca
realitati incontestabile. Procesul aparitiei lor trebuie
privit in stransa corelatie cu aparitia si dezvoltarea
parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare in
viata publica. In ansamblul institutiilor unei societati
cele mai apropiate pot fi considerate statul si
partidele polititce care desigur nu trebuie confudate.
Cuvântul partid provine din latină pars, "parte, direcţie", la
modul general o asociere de persoane care împărtăşesc opinii
şi perspective politice, sociale şi economice asemănătoare şi
care doresc să dobândească influenţă în sfera statală. În acest
sens, au existat partide ca formaţiuni mai mult sau mai puţin bine conturate
înca de pe vremea oraşelor-state de pe vremea antichităţii şi a Romei
republicane, precum şi în perioada mişcărilor politice şi religioase din
secolele XVI-XVII. Dezvoltarea partidelor moderne ca structuri stabile şi
bine organizate s-a petrecut pe parcursul secolelor XVIII-XIX, sub influenţa
exemplelor politice din Anglia, unde formaţiunile 'tory' şi 'whig' s-au distins
în secolul XVIII ca fiind nişte structuri destul de stabile, cu luări de poziţie
decise şi alternând la putere (sistem bipartidist). Grupări partinice mai bine
conturate s-au dezvoltat pe parcursul luptelor de independenţă americane şi
a Revoluţiei Franceze, mai apoi şi în mişcările constituţionale germane ale
"Vormärz-ului" (...). Obiectivul unui partid sau al unei asocieri de partide de
a obţine majoritatea parlamentară (partide de coaliţie, partide majoritare),
câştigând astfel puterea de a influenţa sfera politicului; adversarii din
parlament ai acestuia sunt partidele de opoziţie. Alternanţa la putere a
partidelor este una din premisele fundamentale ale vieţii constituţionale
moderne şi mai ales ale sistemului parlamentar. Atunci când un partid
pretinde a fi singurul care dă glas adevăratelor dorinţe ale poporului sau se
consideră a face el singur parte din elita politică, se poate ajunge la un
sistem monopartidist (de ex. în dictaturi). (...) Cu toate că partidele au un rol
de bază, definitoriu în viaţa constituţională, în majoritatea statelor ele nu
sunt încadrate în Constituţie, pentru că deputaţii şi senatorii sunt
consideraţi prin textul fundamental a fi reprezentanţi ai poporului, şi nu ai
unui partid anume. Doar în Constituţia Germaniei şi într-o oarecare măsură
şi în cea a Marii Britanii ele sunt recunoscute în mod oficial.
O tipologie de partid se orientează după criterii precum organizarea,
obiectivele politice, structura membrilor şi funcţia politică. Tipuri de partid
care se definesc prin modul în care sunt organizate sunt de ex. partidele de
cadre şi de masă. Pentru partidele ideologice, de interese şi de program,
obiectivele politice au o pondere covârşitoare, în timp ce în cazul partidelor
populare şi de clasă, structura membrilor este cea care dă tonul. Din punct
de vedere al funcţiei pe care o ocupă acestea în diferitele sisteme politice
distingem între partide de stat şi partide democratice. În realitate găsim însa
multe partide care întrunesc mai multe din caracteristicile enumerate mai
sus, acest lucru fiind valabil mai ales în sistemele democratice (...). În
Evul Mediu formaţiunile politice respective erau compuse,
îndeosebi, dintr-un grup restrâns, adesea ocult, format din
exponenţi ai ierarhiei sociale laice şi religioase, reprezentanţi
ai noii clase aflată în ascensiune, care se luptau fiecare
împotriva altuia, sau toţi laolaltă împotriva monarhului
absolutist sau Papei. Însa, aceste formaţiuni politice incipiente nu pot fi
socotite înca partide politice în sensul modern al cuvântului. Noua clasă
socială, burghezia, a intuit cu o deosebită claritate rolul şi funcţia socială
ale partidelor politice, văzând în ele instrumente de luptă împotriva
feudalismului şi a absolutismului monarhic, ca şi împotriva pretenţiilor
nobilimii de a- şi întari dominaţia. Conştientizând funcţia socială a
partidelor, burghezia a făcut pasul următor: şi-a îmbracat interesele şi
aspiraţiile de clasă într-o haină ideologică şi a făurit programe
revoluţionare pentru a le impune prin formele luptei parlamentare. Din acest
moment, se poate spune că procesul formării partidelor politice, reflectând
condiţiile social-istorice în care s-a fermentat, a intrat în faza finală.
Revoluţia burghezo-democratică din 1848 a grăbit în Europa făurirea
statelor naţionale şi odată cu acestea, întarirea instituţiilor democratice. Pe
această baza generoasă, partidele şi moderne şi-au desăvârşit în scurtă
vreme fizionomia, fiind instituţionalizate ca segmente importante ale
sistemului politic. Partidele moderne s-au născut în paralel cu
dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat dinlăuntrul acestora,
ca fracţiuni sau aripi. În ceea ce priveşte noţiunea de formaţiuni sau forţe
politice, trebuie remarcat faptul că dreptul constituţional a împrumutat din
vocabularul sociologiei politice sau al politologiei anumiţi termeni, proprii
acestor ştiinţe, pentru a defini noţiunile respective, ţinând seama de faptul
că acestea reflectă, în special, realităţi sociologice şi fenomene politice.
Din această perspectivă, într-o accepţiune destul de largă, expresia „ forţe
politice ” desemnează un ansamblu de fenomene sociologice şi politice
care au caracteristica esenţială de a situa individul în anumite raporturi cu
puterea politică. Din punct de vedere instituţional, prin forţe politice se
înteleg partidele politice şi organizaţiile sociale care acţionează în vederea
înfaptuirii anumitor obiective programatice şi care au vocaţia de a determina
sau influenţa cursul evenimentelor social politice. Din punct de vedere al
dreptului constituţional, cele mai importante forţe politice şi sociale, care
se revendică a fi, fiecare, un corp intermediar sunt: partidele politice,
asociaţiile sau organizaţiile sindicale şi grupurile de presiune. Ele sunt
indispensabile pentru funcţionarea unui regim politic domocratic.
Conţinutul activităţii acestora şi caracterul lor diferă însa în funcţie de
tipul de regim politic: democratic sau autoritar, tiranic. În toate ţările
socialiste au existat partide politice, uniuni sindicale, asociaţii
profesionale, culturale, chiar şi religioase, dar toate aceste corpuri
intermediare au fost simple instrumente de manipulare a cetăţenilor,
menirea lor fiind de a înregimenta ideologic şi politic masele de cetăţeni şi
de a contribui la guvernarea ( dominarea ) acestora de către o elită de
conducere care a acaparat întreaga structură piramidală a puterii şi a folosit-
o în propriul său interes.
În sens strict partidele politice exista de cel mult un secol si jumatate.
Termenul de partid a fost folosit si pentru a desemna „factiunile” ce divizau
cetatile antice, clanurile Evului Mediu si cluburile deputatilor din
ansamblurile revolutionare, comitetele care pregateau alegerile censitare în
monarhiile constitutionale.
Daca acum fenomenul reprezentativ se fundamenteaza pe fenomenul
partizan, într-o prima etapa acesta din urma a fost o consecinta a
fenomenului reprezentativ. Reprezentarea la început nu a tinut de
fenomenele democratice, ci doar de o necesitate de a limita puterile
suveranului. Partidele apar printre reprezentanti la nivelul parlamentului ca
niste grupari neclar structurate, adesea oculte, capabile sa promoveze
anumite interese, sa exercite anumite presiuni ca sa obtina un avantaj,
grupari care aveau un caracter provizoriu. Ele se apropiau mai mult de
notiunea moderna de grup de presiune decât de cea de partid politic.
Începând cu prima jumatate a sec. al XIX-lea, partidele s-au cristalizat
în diferite forme organizationale, devenind organele esentiale ale vietii
politice. Vorbind de aparitia partidelor moderne în Anglia, SUA si Franta
pornim de la axioma lui Xenopol De fiecare data când opinia publica este
pusa în fata marii lor probleme de baza, ea tinde sa se cristalizeze la doi poli
opusi – bipartidism.
În cadrul acestei probleme avem trei momente:
1. primordialitatea engleza – fenomenul partizan devine partid politic
2. fenomenul partizan si partidele politice în SUA
3. experienta istorico-politica franceza în partidism
1. Primordialitatea engleza
Procesul aparitiei partidelor politice moderne are trei radacini, nu
esentialmente diferite, impunând o coloratura specifica. Debutul sau a fost
marcat de convocarea parlamentului de catre regele Carol I Stuart, în 1640,
fiind urmat de un razboi civil sângeros între sustinatorii regelui (cavalerii) si
tabara parlamentara (capetele rotunde). În cele din urma, tabara parlamentara
va iesi victorioasa, monarhia va fi înlaturata (1649) si se va instaura
"republica" (Commonwealth), apoi protectoratul, avându-l în frunte pe
Oliver Cromwell. Între 1648-1688, când se realizeaza Revolutia glorioasa,
se desfasoara lupta pentru putere si definitivarea a doua tabere, pe de o parte
urmasii Capetelor rotunde, ai învingatorilor din 1688, anume Wigs, pe de
alta parte, mostenitorii
Cavalerilor, învinsilor din 1688, Tories. Lupta politica va dura pâna în 1832,
când
se va metamorfoza, în sensul definirii unui raport de forte mai pregnant.
Cele doua
partide vor defini urmatoarele pozitii si componente de forta:
a. Tories – partizani ai Regelui, ai monarhiei absolute de drept divin, ai
rânduielilor sociale si politice evidente, reprezentau marea proprietate
funciara, protectionisti.
b. Whigs – în opozitie cu Tories, sustineau Parlamentul bicameral de larga
reprezentare, a claselor suprapuse, burghezia, bancherii, industriasii.
Înalta burghezie, prin Camera Comunelor si aristocratia prin Camera
Lorzilor. Whigs erau partizanii unui parlament adept al liberalismului, apara
drepturile Parlamentului amenintat de tendintele absolutiste ale lui Carol I,
în felul acesta reprezinta nu doar partide distincte ci o forma definitorie
pentru regimul democratic.
În Anglia fenomenul partizan dupa 1688 si pâna la 1832 a facut
posibila nasterea a doua partide politice. Whigs reprezinta primul grup
politic care se opune legitimitatii traditionale, în care predomina monarhia
absoluta de drept divin, pe care o respinge.
Dupa 1832, conform Reform Act, se coboara censul, se mareste numarul
votantilor la 7% din populatia adulta, dar ramâneau în afara drepturilor
politice taranii, patura inferioara, femeile. Francois Borella vorbeste de un
evolutionism britanic al partidelor engleze, urmarind strict cifrele, în 1832
7% din populatie avea drept de vot, 1867 se ajunge la 16% din populatia
adulta, între 1884-1885 gradual se ajunge la 28%, în 1918 obtin drept de vot
toti barbatii peste 21 de ani si toate femeile peste 30 de ani, ceea ce mareste
corpul de alegatori la 74%, iar dupa miscarea feminista femeile obtin un
tratament politic egal cu al barbatilor, ceea ce înseamna de fapt nu doar vot
universal ci si dezvoltarea bazei pentru partidele politice.
Comitetele electorale britanice au jucat un dublu rol: au asigurat
înregistrarea cetatenilor, care dobândeau progresiv dreptul de vot si au
selectionat si sustinut candidatii. Comitetele electorale au aparut dintr-un
impuls dat de deputati, pentru ca acestia sa fie realesi trebuiau sa mentina
legatura cu electoratul.
La nivelul parlamentului s-a trecut progresiv de la grupurile
parlamentare bazate pe criteriul provenientei geografice sau locuri de
întâlnire, la grupuri bazate pe ideologie comuna.
În momentul în care s-a stabilit o coordonare permanenta între grupul
parlamentar si comitetele electorale putem vorbi de un partid veritabil.
2. Partidele politice în SUA
Perioada Razboiului de independenta SUA gaseste doua tabere într-o
lupta partizana. Aparitia partidelor politice în SUA are la baza o multitudine
de motivatii si obiective, în principal statutul de colonie sub aspect
economic. Razboiul de eliberare porneste de la Revolta ceaiului, sub forma
de boicot economic. În timpul razboiului apar atitudini tinând de mijloacele
de lupta, de persistenta si insistenta, exista grupari diferite privind mijloacele
ce au în vedere:
- noul regim si Constitutia,
- problema uniunii si a drumului de urmat,
- problema implicarii SUA în marile probleme continentale si mondiale.
Dupa obtinerea pe calea armelor a independentei în Executiv apar
clivaje între monarhisti si republicani, apar nucleele unor viitoare partide
politice, pe de o parte Loialistii în jurul lui Hamilton, pe de alta,
Republicanii în jurul lui Jefferson.
Aparitia partidelor în SUA are doua radacini: pe de o parte una provenind
din conceptiile diferite privind guvernarea în Executiv, pe de alta, din
realitatea sociala a tarii.
În Statele Unite miza prezidentiala jucata între lideri ce cauta sprijin
pentru a fi alesi a contribuit decisiv la geneza partidelor. Sistemul
conventiilor partidelor la fiecare nivel pentru a alege candidatii si sistemul
conventiei nationale pentru alegerea candidatului la alegerile prezidentiale,
devine mai putin democratic deoarece la nivel municipal el presupune
alegerea candidatilor de catre electori însisi, la celelalte nivele fiind vorba de
un sistem de reprezentanti bine controlat de partid, prin intermediul unor
politicieni profesionisti – boss, veritabili antreprenori electorali. Acest sistem
face ca partidele sa piarda rapid aspectul ideologic, ele devenind adevarate
masini electorale.
3. Experienta politico-istorica franceza în partidism Daca revolutia engleza
pune problema legitimitatii puterii si n-o rezolva în mod democratic, daca
experienta americana rezolva brutal problema legitimitatii, lasând loc apoi
unui liberalism dus la extrem, specificul Frantei în sistemul partidelor
politice este ghilotina publica, francezii nu s-au marginit la pragmatismul
alegerilor, ci au încercat sa defineasca masura în care reprezinta natiunea
exprimarea plenara a suveranitatii poporului. Suveranitate devine
cuvântul cheie. Revolutia franceza da nastere unui laborator constitutional si
politic, s-au transformat regimurile politice, organizatiile puterii, rolul
statului, problema societatii civile, locul bisericii, educatia moravurilor
economice. Apar cluburile care reunesc deputatii mai întâi pe criterii
teritoriale – clubul deputatilor bretoni, pentru ca mai apoi sa se reuneasca pe
criterii ideologice – clubul girondinilor sau clubul iacobinilor.
Partidele în sensul actual al cuvântului au aparut odata cu impunerea
sufragiului universal.

CAPITOLUL 4. ELEMENTE DE BAZA ALE


STRUCTURII PARTIDELOR POLITICE
Un partid nu este o comunitate ci un ansamblu de comunitati, o reuniune de
grupuri mici, diseminate de-a lungul tarii (sectii, comitete, asociatii locale)
legate prin institutii coordonatoare. Elementele de baza desemneaza
componentele organismului partizan.

4.1. ELEMENTELE CARE DETERMINA TIPUL STRUCTURII DE


BAZA

Tipul structurii de baza a partidelor dintr-un sistem politic depinde de mai


multi factori:
- structura statului;
- sistemul electoral;
- structura mass-media;
- cultura politica;
- structura economico-sociala,
- structura etnica;
- gradul de conturare al claselor sociale;
- gradul de constiinta de clasa al membrilor acestora.
Partidele imita structura de organizare a statului. Este vorba de:
- structura pe verticala a puterii: statele federale cunoscând în general partide
federalizate, ele însele (exemplu: SUA unde nu sunt 2 partide ci 102 partide,
fiecare partid fiind constituit dintr-o coalitie de organizatii statale si locale),
iar statele unitare cunoscând partide mai centralizate, descentralizarea
acestora depinzând de gradul de descentralizare a statului însasi;
- structura pe orizontala a puterii: partidele tind sa imite în organizarea lor
interna organizarea rezultata în stat din tipul separatiei puterilor practicat de
sistemul respectiv.
Sistemul electoral face ca partidele sa se structureze diferit la baza
(scrutinul proportional de lista încurajeaza sectiile, iar scrutinul majoritar
uninominal comitetele, având în vedere personalizarea votului si
notabilitatea ceruta candidatilor).
Mass-media sunt importante pentru partide, structura acestora influentând
nivelul structurii de baza a partidului: cu cât media sunt mai centralizate cu
atât mai centralizate devin partidele, candidând în teritoriu cu oameni de la
centru mai bine mediatizati, structurile de baza având un rol de legitimare nu
de decizie; daca media locale sunt influente, atunci rolul decizional al
structurilor de baza creste. Prezenta unor minoritati etnice sau nationale
grupate în anumite parti ale teritoriului determina existenta unor partide
regionale si a unor partide nationale.

4.2. ELEMENTELE STRUCTURII DE BAZA A PARTIDELOR


POLITICE

a. Structurare administrativ-teritoriala: sectii sau filiale


b. Structurare electorala: comitete
c. Structurare economico-sociala: celula
d. Structurare paramilitara: militiile
a. Structurare administrativ-teritoriala
Partidul poate opta pentru o încadrare a aderentilor în functie de domiciliu si
urmând diviziunile teritoriale ale statului. (art.4 alin (1) din legea nr.
14/2003). Aceste elemente de baza ale partidului sunt numite sectii sau
filiale.
Sectia este o inventie socialista, tipica partidelor de masa, adoptata de
celelalte partide datorita caracterului sau permanent care asigura o
propaganda continua.
Sectia este:
- permanenta, deschisa, cautând sa faca aderenti,
- presupune o arie mai larga de actiune, cautând sa se apropie de electorat;
- presupune organizare interna precisa, poate avea subdiviziuni interne
(organizatiile de imobil din partidele socialiste din Germania si Austria);
- poate reproduce la nivel local structurile centrale de conducere ale
partidului.
b. Structurare electorala
Partidele de cadre sau cele electorale se organizeaza în vederea mobilizarii
electorale, nefiind partide de integrare a aderentilor în vederea unei educatii
morale sau politice subsumate unei ideologii. Structura lor va fi dependenta
de procesele electorale. Acest tip de structura electorala se numeste comitet.
Comitetul este un grup restrâns, semipermanent si închis, care nu cauta sa-si
gaseasca noi membri, ci sa influenteze decizia opiniei publice sau a
electoratului, având activitate mai intensa în preajma alegerilor. Este un grup
de notabili, alesi datorita influentei lor sau un grup de personalitati alese de
catre grupurile de baza ale partidului. În primul caz suntem în fata unui
comitet direct, iar în al doilea caz în fata unui comitet indirect.
Un al treilea fel de comitet este cel al tehnicienilor electorali, „specialistii”
cum este cazul comitetelor electorale din SUA.
c. Structurare economico-sociala
Celula ca element de baza a structurii unui partid se sprijina pe o baza
profesionala reunind toti aderentii de partid care au acelasi loc de munca.
Acesta este modul obisnuit de organizare a partidelor comuniste. În cazul
celulei nu mai conteaza domiciliul aderentului, aceasta confera o arie
geografica mare, fara a implica un numar mare de aderenti.
Exista si celule locale, bazate pe criteriul domiciliului, dar acestea nu
sunt la fel de importante pentru partid. Celula de întreprindere asigura o
coeziune mai mare a aderentilor, o permanenta certa si o mai mare influenta
a conducerii asupra membrilor.
Celula este mult mai mica decât sectia, toti membrii se cunosc între ei si îsi
cunosc conducerea. Legea româna interzice constituirea de structuri ale
partidelor politice pe criteriul locului de munca – art. 4 alin. (2) legea
14/2003
d. Structurare paramilitara
Unele partide tind sa concureze cu statul si sa combata alte grupari
printro organizare de tip paramilitar. Art.3 din legea partidelor politice în
România interzice organizarea de activitati militare sau paramilitare.
Militia este un fel de armata privata ai carei membri sunt încadrati în mod
militar, supusi aceleiasi discipline si aceluiasi antrenament ca soldatii, sunt
îmbracati în uniforme si poarta insigne. Militiile sunt capabile sa defileze în
cadenta, precedati de drapele. Militiile pot combate un adversar prin arme si
lupta fizica, dar membrii ramân civili.

4.3 NIVELE DE ORGANIZARE A PARTIDELOR POLITICE

Partidul are mai multe nivele de organizare in functie de numarul


de membri si de influenta electorala. In privinta raportului cu
membrii partidul politic apare ca o conventie care stabileste cat
de stransa este relatia dintre partid si individ.
Primul nivel al participarii la viata politica este constituit
de electorat. Electorii reprezinta forma cea mai slaba de
atasament fata de partid, ei nu sunt juridic membri dar sprijina
partidul. Anumite partide cu influenta dispun de un numar de
persoane care isi pastreaza atasamentul indiferent de situatie.
Al doilea nivel este constituit de catre simpatizanti, acestia
nu sunt membri dar spre deosebire de electori participa la
reuniunile publice. Varsa ocazional sume de bani, sunt asumati ca
resure mediatice in functie de notorietatea lor – artisti, sportivi,
savanti.
Al treilea nivel este reprezentat de membri. Membrii sunt
persoane care juridic fac parte din partidele politice, varsa
periodic sume de bani numite cotizatii, aceasta fiind cea mai
stransa legatura cu partidul. Un partid isi formuleaza lista cu
membri in functie de cotizanti.
Un al patrulea nivel este reprezentat de militanti, adica acei
membri care isi dedica o parte din timp activitatilor de partid:
imprastie presa, scriu scrisorile si declaratiile, participa la
campaniile electorale. Dintre militanti sunt selectionati
functionarii care sunt platiti, in cazul partidelor de masa acestia
din urma sunt in mod obligatoriu militanti, iar in cazul partidelor
de cadre functionarii sunt specialisti. Totodata in cadrul
partidelor de masa functionarii aspira la ocuparea pozitiilor de
conducere.
Al cincilea nivel este reprezentat de conducere. Liderii de
partid sunt acele persoane care au dreptul sa reprezinte partidul
in raport cu tertii si cu statul si care determina strategia si
stabilesc tacticile partidului, dispun de autoritate institutionala
pentru a obtine acordul partidului in luarea deciziilor. Ei fac
parte din elita politica.

4.4. GRADE DE PARTICIPARE LA STRUCTURA PARTIZANA

a. Membri de partid
Orice asociatie partinică se sprijină pe angajamentul politic al cetăţenilor
faţă de un partid sau altul. S-a dovedit totuşi că structura socială a bazei de
membri ai unui partid nu oglindeşte structura populaţiei. În cazul tuturor
partidelor (...), femeile şi muncitorii au o reprezentare sub-proporţională.
Această situaţie s-ar denatura şi mai mult în defavoarea grupărilor sus-
numite, dacă am face o clasificare pe criteriul bazei formale de membri şi a
activităţilor politice din interiorul partidelor. În ceea ce priveşte
compunerea partidelor, majoritatea membrilor aparţin de stratul superior al
clasei medii (...). Problema reprezentativităţii deficitare a unora dintre
componentele sociale nu ar trebui însa exagerată. Trecând cu vederea faptul
că partidele populare sunt nevoite să-şi ia în considerare baza de alegători,
concepţiile şi interesele unui partid nu sunt determinate neapărat şi în nici
un caz în exclusivitate de poziţia socială a membrilor săi . Notiunea de 17

membru de partid este foarte vaga. Calitatea de membru a unui partid politic
se dobândeste prin aderarea la principiile si valorile afirmate de catre un
partid politic. În interiorul unui partid politic se gasesc mai multe categorii
de membri, formând o serie de cercuri concentrice în interiorul carora
solidaritatea partizana devine din ce în ce mai puternica. Exista mai multe
grade si mai multe tipuri de participare la structura partizana.

b. Militantii
Militantii sunt cei cercul cel mai activ, al partidului, lucrând pentru acesta în
mod constant. Militantii formeaza în partidele de masa un comitet în cadrul
sectiei, în timp ce în cazul partidelor de cadre notiunea de militant se
confunda cu cea de membru de partid.
c. Aderentii
Notiunea de aderent capata sens pentru partidele organizate în sectii. Este
aderent cel care semneaza un buletin de adeziune si plateste regulat o
cotizatie. Cercul lor este mai larg decât cel al militantilor.
d. Simpatizanti
Simpatizantul este un individ care face propaganda partizana, fara a
intentiona neaparat aceasta, el nu este aderent, dar face din votul sau o
chestiune publica influentând prin acest fapt cursul politic. El este legat de
partid nu printr-o legatura oficiala ci printr-o legatura subiectiva, ideatica sau
sentimentala.
Extinderea educatiei de masa, extinderea influentei media, reorientarea
educatiei tinerelor generatii catre negarea comunitarismului traditional,
slabirea legaturilor familiale, uniformizarea informatiei, a temelor si a
mizelor fac ca legaturile de simpatie cu un partid sa fie din ce în ce mai
slabe.
e. Alegatori fideli
Aceasta categorie îi reprezinta pe cei care dau votul lor unui anumit partid,
fara a face cu necesitate din aceasta optiune o chestiune publica. Masa lor
este usor de determinat prin sondaje ce respecta secretul identitatii
respondentilor. Unii sunt alegatori fideli, care dau votul lor în mod constant
unui singur partid, altii sunt alegatori care penduleaza de la un partid la altul,
formând un fel de electorat volatil, pe care toate partidele încearca sa-l
capteze. Partidele trebuie în mod evident sa-si fidelizeze electoratul prin
ideologie si programe ferme.
17 [Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie,
Bonn BpB 1997]
4.5. Trasaturile structurii partizane
Structura partizana este constituita pe baza liberei asocieri. Natura voluntara
a asocierii partizane are consecinte structurale importante:
- majoritatea membrilor nu sunt inclusi în aparatul birocratic al partidului
astfel, structurile sunt mult mai suple, iar distribuirea competentelor între
diversele nivele structurale este mai imprecisa;
- structura interna a partidelor politice este influentata superficial de ordinea
juridica (libertatea politica pare sa implice nereglementarea partidelor
politice);
- partidele suporta o tensiune intensa între cerintele democratiei interne
revendicate de baza si cerintele eficientei revendicate de centru, mai ales în
perioada în care partidul se afla la guvernare.
-Structura partidului trebuie sa fie durabila. Structura partizana trebuie sa fie
capabila sa depaseasca speranta de viata a fondatorilor sau conducatorilor sai
momentani. Durabilitatea nu exclude ca un partid sa fie creat în jurul unui
om sau grup , dar impune ca structura sa fie suficient de independenta pentru
a supravietui disparitiei liderului sau parintilor fondatori. Partidul trebuie sa
se institutionalizeze, sa suporte un proces de transformare în cadrul caruia
organizarea sa-si piarda caracterul instrumental, transformându-se în scop în
sine.
-Structura partidului trebuie sa fie suficient de complexa. Pentru a fi în
prezenta unui partid organizarea trebuie sa fie diseminata în teritoriu si
coordonata de un centru de comanda. Nu poate fi considerata un partid o
organizatie care nu are nicio structura la nivel local.
-Structura partizana este o structura concurentiala. Partidul nu poate exista
decât în concurenta cu alte partide si este o structura de concurenta interna.
Cazul partidelor comuniste – acestea devin la baza un fel de sindicate
muncitoresti, iar la vârf putere publica subordonata total statului.
-Structura partizana trebuie sa fie flexibila, adaptabila si capabila de a se
integra în sistem. Partidele trebuie sa aiba o structura complexa si flexibila,
partidele rigide nerezistând timp îndelungat datorita modificarilor din
societate. Structura interna a partidului nu trebuie sa fie o structura
birocratica, este necesara o structura informala, flexibila, deschisa,
personalizata, cu o capacitate mare de adaptare. Partidul constituie un sistem
de aliante al unor substructuri si intracoalitii, ceea ce face ca structura sa
trebuiasca sa fie rezumatul negocierilor permanente între aceste grupuri
orientate ideologic, geografic, economic. Structura trebuie sa fie capabila sa
ofere stimulente colective si individuale membrilor sai. Fara aceasta nu este
capabil sa-si creeze fidelitatea membrilor sai, fidelitatea necesara
caracterului durabil, si nici sa creeze si sa pastreze elitele necesare eficientei
sale electorale si guvernamentale. Aceste stimulente pot fi colective,
adresându-se diviziunilor sale interne diferentiate în functie de pozitia
sociala, starea economica, specificul regional, originii etnice, sexului,
vârstei. Stimulentele colective sunt simbolice, dar si materiale sau
normative.
Un partid care nu reuseste sa puna în functiune un sistem eficient de
recompense este un partid perdant, pe cale de disparitie.
-Structura partizana trebuie sa fie electoral eficienta.
Ea este dominata de vointa conducatorilor de a accede la exercitiul puterii,
singuri sau în alianta, pe baza votului electoratului, atât la nivel central cât si
la nivel local.
Partidul îsi adapteaza structura testului electoral, nu se mai bazeaza pe
un program ideologic ci pe un program mobil, suplu, capabil sa mobilizeze
alegatorii cu conceptii politice diferite. El nu se mai bazeaza pe aderenti ci
pe tehnicieni.
Structura partizana trebuie sa guvernamental eficienta. Odata trecut
testul electoral partidul trebuie sa fie guvernamental eficient. Structura
partizana trebuie sa fie capabila sa produca si sa selecteze personalul de
conducere pentru posturile guvernamentale, sa construiasca programe si
politici publice, sa controleze si sa coordoneze organele guvernamentale.
Daca partidul nu are forta necesara acestei alimentari a statului cu impuls
politic consistent, daca nu este capabil sa atraga sau sa formeze elitele
necesare, atunci el va pierde viitorul test electoral.
-Structura partidului trebuie sa fie o structura de putere si o structura de
formare de personal, o structura deschisa aderarii, o structura capabila sa
înlocuiasca generatiile politice la timp si în mod eficient.

4.5 PARTIDELE, INTRE "STAT" SI "POPOR"


Partidele nu sunt singurii actori din sistemul intermediar. Ele îsi împart
sarcina de mijlocire a intereselor şi de formare a voinţei politice cu
asociaţiile, iniţiativele civile şi mişcările sociale, acestea din urmă fiind
mai mult decât simpli agenţi pasivi de mediere (...), ele fiind »medii şi
factori« în cadrul procesului de comunicare. Totuşi, numai partidelor le
revine »un rol dublu«, legitimat prin alegeri. »În loc să se 'apropie' de stat,
aşa cum o fac celelalte instituţii intermediare care reprezintă opiniile şi
interesele poporului, partidele duc aceste opinii şi interese 'în interiorul'
statului, ocupându-se de formarea voinţei generale în cadrul organismelor
constituţionale statale. (...) În acest scop, partidele politice rezolvă o
problemă de comunicare comună tuturor democraţiilor pluraliste
reprezentative, între diversitatea societăţii şi idealul unităţii statului.« Acest
statut 'colorat', amestec între libertate şi supunere, care conferă partidelor —
în mod particular, independent de organismele statale — rangul de organ
constituţional, este menit să creeze o situaţie în care ele »nu sunt prinse
într-atât în instituţia statală încât să-şi piardă legătura cu societatea, şi în
care conducerea partidului nu se izolează de membri într-atât încât să
piardă legătura cu diversitatea de opinii şi interese din societate«. Partidele
sunt aşadar entităţile care trebuie să menţină în mişcare »circuitul
comunicării politice« între organele statului şi opinia publică, între
»formarea voinţei poporului« şi »formarea voinţei statale«, problema
nefiind »dacă partidele fac parte din societate sau din stat ci în ce măsură se
pot integra ele în ambele structuri«. Nici un alt actor de pe scena politică
democratică nu are o funcţie de comunicare atât de importantă ca cea
deţinută de partide.
4.6 RESURSELE PARTIDELOR POLITICE

Prima resursa a unui partid este sigla sa (da


recognoscibilitate unui partid politic si asigura publicul asupra
valorilor, principiilor, si actiunilor pe care acel grup le
promoveaza). Cea de a doua resursa este data de bani care
asigura in conditii concurentiale capacitatea unui grup politic de
a raspunde exigentelor electorale. Banii nu sunt o resursa public
recunoscuta, datorita suspiciunii de coruptie. Problema coruptiei
si a clientelismului politic a adus in discutie modalitatile de
control asupra finantarii partidelor politice, finantare care nu
este in mod absolut transparenta. Numarul de membri reprezinta
o a treia resursa a grupurilor politice. Orice partid isi afirma in
mod public numarul de membri pentru a demonstra propria
capacitate de mobilizare. In functie de tipul de partid raportul
numar de membri finantare variaza. In cazul partidelor de cadre
finantarea actiunii politice se realizeaza prin obligatia de a plati
un cuantum din veniturile pe care le au toti demnitarii si
functionarii publici ce apartin acelui partid. In cazul partidelor
de masa finantarea se face pe baza de cotizatie. Cu cat numarul
de membri este mai mare cu atat fondul banesc creste.
Competenta este o alta resursa a partidelor politice si
consta in capacitatea partidelor de a atrage tehnicieni pentru
rezolvarea unor anumite probleme si pentru elaborarea anumitor
politici publice coerente. O a cincea resursa este informatia care
presupune atat accesul privilegiat la informatiile necesare pentru
maximizarea competentei cat si capacitatea partidului de a oferi
partenerilor si mass- mediei informatii specifice.
Toate resursele precedente pot fi utilizate in masura in care
partidul dispune de capacitatea de a se relationa la institutiile
publice si private si de a crea retele de comunicare.
Combativitatea este „resursa ceror fara de reurse” si are
doua forme: promovarea liniei morale si promovare violentei de
limbaj si fizice.
Alte doua resurse sunt imaginea grupului si sustinerea
electorala.

CAPITOLUL 5: SISTEMELE DE PARTIDE


5.1 CONSIDERAŢII GENERALE

Până acum ne-am întrebat care sunt elementele


definitorii pentru un partid ce tipuri de partide distingem şi
care sunt funcţiile îndeplinite de partide în cadrul sistemului politic. Am
presupus astfel că există mai multe partide, un sistem de partide. Pentru că
doar astfel definiţiile, tipologiile şi funcţiile descrise au un sens. Doar în
societăţile pluraliste, libere şi democratice pot exista partide ca cele pe care
le-am descris. "Partidele de stat" din dictaturi sau partidele marxist-leniniste,
partidele unice, din statele socialiste sunt construite pe un cu totul alt model,
acestea netrebuind să facă faţă concurenţei nici unui alt partid. Are sens să
vorbim despre partide doar dacă acestea funcţionează în cadrul unui sistem
de partide concurente. Atunci când un partid monopolizează procesul de
formare a voinţei politice sau când nu există decât un singur partid,
concurenţa nu poate exista. Conceptul de sistem monopartidist este în fond o
contradicţie în termeni. În genere, ştiinţa deosebeşte între sistemul
bipartidist şi cel multipartitidist. Sistemul bipartidist nu presupune însa
existenţa doar a două partide; prin acest concept întelegem că în sistemul
politic al unui stat alte partide nu joacă nici un rol: nici la guvernare şi nici
în opoziţie. Faptul că într-un stat se cristalizează un sistem bipartidist sau
multipartidist depinde de tradiţie, de aspecte socio-culturale, instituţionale,
socio-economice şi confesionale. Astfel, societăţile mai puţin omogene şi
cu praguri de selecţie reduse favorizează constituirea unui sistem
multipartidist. Sistemele bipartidiste sunt considerate a fi "sisteme
concurenţiale", iar cele multipartidiste, "sisteme consensualiste". Într-un
"sistem concurenţial" (precum cel al Marii Britanii) domină "principiul
majorităţii", în "sistemele consensualiste" (vezi Elveţia) sunt luate în
considerare foarte multe interese, astfel încât nu se poate ajunge la
formaţiuni majoritare. Cea mai raspandita clasificare a sistemelor
de partide distinge: partidul unic, bipartitismul si
mutipartitismul. Bipartitismul se inscrie in cadrul democratiei
pluraliste si liberale. El ofera cetatenilor o alegere clara si
suficienta iar la nivelul puterii o majoritate neta. Bipartitismul
presupune acordul celor doua partide asupra problemelor
fundamentale ale societatii. El poate functiona normal numai
daca este sigur ca un partid nu va profita de perioada cat
guverneaza pentru a schimba regimul politic. Se practica in
Marea Britanie si in Statele Unite ale Americii.
Multipartitismul este forma frecvent folosita in democratiile
pluraliste si liberale. La nivelul alegatorilor ofera fiecaruia o
alegere mai larga si mai bine adaptata la gama opiniilor ce pot
exista intr-o societate. La nivelul puterii are efecte diferite in
functie de modalitatiile de practicare. Pentru constituirea
echipei guvernamentale, de regula, sunt necesare coalitiile de
partide. Deseori insa multipartitismul antreneaza instabilitate
guvernamentala. Partidele politice reprezinta o realitate a
vietii politice moderne. Totodata ele reprezinta unul din
criteriile de clasificare a statelor in totalitare sau democratice.
Daca pentru primele caracteristic este partidul unic de obicei
de tip comunist, pentru statele damocratice se poate observa
o mare diversitate doctrinara, partidele fiind liberale,
conservatoare, social- democrate, crestin -democrate, uneori
chiar socialiste si comuniste.
In Romania se poate observa un fenomen original: numarul
mare de partide de diferite orientari doctrinare., ceea ce nu
reprezinta neaparat un lucru rau. Se poate spune ca
fenomenul se datoreaza lipsei libertatii de exprimare din
perioada comunista, imposibilitatii de intarire a structurii
centrale a partidelor datorate divergentelor de opinii, proastei
legislatii in domeniu dar si experientei perioadei de tranzitie
spre o societate democratica. Pe de alta parte numarul mare
de partide poate semnifica incapacitatea sistemului de a se
institutionaliza,ceea ce este un factor negativ in procesul de
democratizare18.
3. Un lucru este cert: partidele politice reprezinta una dintre
cele mai importante castiguri ale democratiei din
Romania, desi lupta pentru putere dintre aceste nu se
duce mereu in limitele legii sau nici ale bunului simt.
Sistemul mono şi pluripartidist

Din punct de vedere al numărului partidelor existente pot fi distinse


convenţional:
a. sistemul partidului unic (monopartidismul);
b. sistemul bipartidismului;
c. sistemul pluripartidismului;
d. sistemul pluripartidismului în care partidele politice gravitează în
jurul unui partid politic dominant.

5. 2 SISTEMUL PARTIDULUI UNIC

Acest sistem se caracterizează prin existenţa unui singur partid care este
constituit şi funcţionează legal ca partid de guvernământ. Motivul lipsei
altor partide poate fi foarte diferit: interzicerea expresă prin Constituţie a
înfiintarii altor partide sau enumerarea limitativă a condiţiilor în care se
poate exercita dreptul de asociere, suspendarea sau scoaterea în afara legii a
unor partide, unificarea mai multor partide într-un singur partid, etc.
În sistemul constituţional românesc socialist, singura prevedere
constituţională referitoare la partidul politic era cea referiroare la unirea
celor „ mai înaintati şi conştienţi cetăţeni” în partidul comunist. Este

18 IOAN MORARU, Drept constitutional si instituti politice, ed.Actami, Bucuresti,


1998
adevărat că art. 27 din Legea fundamentală recunoştea dreptul de asociere
în organizaţii sindicale, cooperatiste, de tineret, de femei, social-culturale, în
uniuni de creaţie, asociaţii ştiinţifice, tehnice, sportive, precum şi alte
organizaţii obşteşti, paritdul politic fiind considerat din punct de vedere
juridic o organizaţie oşteaască, dar nu a existat o lege care să reglementeze
modul de organizare şi funcţionare a partidelor politice. Pe de altă parte,
art. 26 din Constituţie proclama solemn rolul conducător în societate al
partidului comunist, precum şi prerogativa acestuia de a îndruma activitatea
organelor de stat.
Partidul unic este prin definiţie un partid totalitar, care acaparează
întreaga putere în stat, converteşte conştiinţele membrilor săi la anumite
precepte demagogice prin inocularea forţată a ideologiei sale.
În condiţiile actuale, când sistemul partidului unic a fost sfărâmat, cel
puţin în Europa, viciile sale teoretice şi abuzurile politice comise în
numele său pentru implantarea lui în practica şi conştiinţa socială, ies la
iveală de la sine: partidul unic s-a identificat cu statul, devenind un Partid-
Stat, liderii săi – unii dintre ei persoanlităţi politice cu calităţi
incontestabile – au fost zeificaţi; activiştii săi, au devenit funcţionari
guvernamentali, magistraţi, parlamentari iar membri săi de rând au
constituit o masă de manevră, aderenţa lor la ideologia dominantă fiind
condiţionată în marea majoritate a cazurilor, de nevoia naturală de
conservare umană.
Sisteme de partide unice au existat în toate ţările socialiste, cu toate că
în unele dintre ele pe lângă partidul unic marxist – partid având rol
conducător şi coordonator al tuturor formaţiunilor politice, sindicate,
asociaţii sau ligi culturale, sportive, etc., consfinţit în constituţie – s-au
menţinut o serie de partide politice ( în fosta RDG, Polonia, Bulgaria,
Cehoslovacia, China, ş.a. ).
5.3 SISTEMUL BIPARTIDIST

Este sistemul în care puterea politică este disputată electoral


( democratic ) de către două partide având baze sociale şi forţă politică
echivalente. Nu contează dacă alături de acestea, există şi alte forţe
politice, mai mult sau mai puţin semnificative. Un asemenea sistem a fost
tradiţional în România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până în
1948 ( mai întâi şi -au disputat opţiunile electoratului, Partidul Conservator
şi Partidul Naţional-Liberal, apoi, după ieşirea de pe scena politică a
Partidului Conservator, în variantele sale organizatorice, Partidul Naţional-
Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal ).
În doctrina constituţională se consideră că acest sistem este rigid dacă
cele două partide politice sunt bine structurate din punct de vedere
organizatoric şi al disciplinei de partid - caracteristică foarte importantă
pentru succesul unor iniţiative parlamentare – sau simplu, dacă partidele nu
pretind o disciplină strictă în ceea ce priveşte exprimarea votului
parlamentar şi tolerează existenţa unor fracţiuni de partid – cu efecte
dezastruoase pentru procesul legislativ sau chiar pentru funcţia de control al
parlamentului asupra activităţii guvernamentale. Acest sistem având meritul
de a favoriza un echilibru în viaţa politică prin succesiunea celor două
partide de guvernareeste astăzi clasic ilustrat de către Statele Unite
( Partidul Democrat şi Partidul Republican ) şi Marea Britanie ( Partidul
Laburist şi Partidului Conservator ).
5.4 PLURIPARTIDISMUL

Se numeşte sistem pluripartit, sistemul în care există mai multe partide


cu forţă aproximativ egală care îsi dispută, în funcţie de opţiunea
electoratului, locul şi rolul de partid de guvernământ. Caracterul de
pluripartit nu este deci conferit de simpla existenţă a mai multor partide.
Esenţial este ca acestea să fie aproximativ la fel de puternice. Alături de
aceste partide pot exista alte numeroase formaţiuni politice mai mici
reprezentate sau nu în parlament. Practic, acestea nu au acces la exercitarea
puterii deoarece nu au o bază socială largă.
În funcţie de rezultatul alegerilor, unul dintre partidele care conferă unui
sistem politic caracter pluripartid, devine partid de guvernământ, ocupând în
acelaşi timp majoritatea locurilor în parlament. Alături de aceste partide pot
exista alte numeroase formaţiuni politice mai mici reprezentate sau nu în
parlament. Practic, acestea nu au acces la exercitarea puterii deoarece nu au
o bază socială largă.
În funcţie de rezultatul alegerilor, unul dintre partidele care conferă unui
sistem politic caracter pluripartid, devine partid de guvernământ, ocupând în
acelaşi timp majoritatea locurilor în parlament. Alteori, când rezultatul
alegerilor nu permite formarea unui guvern monocolor, se încheie alianţe
politice între partide politice, acestea propunând membri în Guvern din
rândul lor sau dintre simpatizanţi. Acest sistem favorizează disputa
electorală între partide, obligându-le la permanenta adaptare a programelor
lor politice la cerinţele sociale ale electoratului, la un efort permanent
pentru a- şi spori credibilitatea. Pe de altă parte, cetăţenii au posibilitatea
de a alege cel mai bun partid politic. Dapartajării între partide îi corespund
diferenţierea electoratului în funcţie de aderenţa lor la un anumit partid. În
acest fel, vom găsi un electorat stabil susţinând acelaşi partid, diferenţiat de
un alt electorat la fel de stabil dar care susţine alt partid.
5.5 PLURIPARTIDISMUL ÎN CARE PARTIDELE
POLITICE GRAVITEAZĂ ÎN JURUL UNUI PARTID
DOMINANT
Nu există o definiţie ştiinţifică referitoare la partidul dominant. Un
partid politic poate deveni dominant dintr-o multitudine de motive şi printr-
o mare varietate de modalităţi. Există şi un partid dominant în sistemele
politice totalitare şi pot exista dominante în sistemele politice
democratice. Şi într-un caz şi în altul suntem în prezenţa unui partid
dominant, dar câtă diferenţă este între ele!
Dreptul constituţional nu a definit „partidul dominant”, împrumutând de
la sociologia politică sensul acestei noţiuni.
Dreptul constituţional va circumscrie însa aria de manifestare a partidului
dominant, oferindu-ne astfel calea de întelegere exactă a acestui concept.
Criteriul constituţional la care se face adesea apel este numărul de voturi
exprimate în cadrul unei campanii electorale în favoarea unui partid şi deci,
numărul de mandate parlamnentare ce i se va atribui. Prin urmare, este sau
devine dominant un partid politic care prin doctrina sa (ideologia, prin
platforma electorală şi programul de guvernare, prin metodele de acţiune,
prin prestigiul liderilor săi, prin baza sa socială largă ) reuşeşte să- şi
atragă în mod durabil simpatia şi sprijinul electoratului.

5.6 STRUCTURA INTERNA A PARTIDELOR POLITICE

Întrucât organizarea internă a partidelor este un element constitutuiv al


acestora, se consideră, convenţional, că structura lor internă arată gradul
de coeziune existentă între diferitele structuri de partid – de la celulele sau
organizaţiile de bază înfiintate în conformitate cu principiul teritorialităţii,
până la organismele conducătoare – la rigorile de disciplină impuse
membrilor de partid. În funcţie de aceste două elemente – coeziunea între
structurile interne şi disciplina de partid – partidele sunt împartite în două
categorii: partide organizate şi partide neorganizate.
CAPITOLUL 6 CU CE PROBLEME SE
CONFRUNTĂ DEMOCRAŢIA PARTINICĂ?
Partidele sunt - după cum am aflat din cursurile precedente -
indispensabile pentru democraţia modernă. Mulţi se încumetă
chiar să spună că o democraţie modernă nu este posibilă
decât sub forma de democraţie partinică. Ca mediatori
centrali între "popor" şi "stat", ele sunt indispensabile, cu toate
că ele nu îndeplinesc acest rol singure, ci împreună cu
asociaţii, iniţiative civile şi mai ales cu ajutorul mass-mediei.
Totuşi, partidele nu se bucură de prea multă popularitate.
Atunci când cetăţenii unei ţări sunt întrebaţi câtă încredere au
în instituţiile politice ale statului, partidele se află de obicei la
urma preferinţelor lor. Este vorba aici de o "animozitate faţă
de partide". Ce se ascunde în spatele acestui concept şi care
sunt cauzele pentru care partidele sunt prea puţin bine
văzute, despre aceste lucruri vom vorbi în acest curs. În
următorul text este vorba despre unele dintre problemele
puse în acest curs. Concluzia este că nu există nici o
alternativă la democraţia partinică, dar multe lucruri pot fi
încă ameliorate. La finele acestei pagini se află un al problemelor
discutate.
6. 1 ANIMOZITATEA FATA DE PARTIDE
În pofida sau tocmai datorită importanţei pe care o au partidele în
democraţiile moderne, deficitele democraţiei partinice nu trebuie trecute cu
vederea, fiind necesare reforme care să remedieze aceste deficite, aparent
inofensive. Mulţi cetăţeni nu înteleg suficient rolul pe care îl joacă
partidele, iar acest lucru îngreuneaza activitatea acestora. Sentimentul
tradiţional de aversiune are diverse cauze (...). Pentru o parte din opinia
publică, dezbaterile politice legitime dintre partide sunt considerate a fi
simple "scandaluri", iar faptul că miniştrii trebuie să facă neapărat parte
dintr-un partid sau altul este un fapt foarte disputat. Mulţi sunt de părere că
un "profesionist neutru" ar fi mult mai capabil să soluţioneze problemele
care se impun. Trebuie să avem însa în vedere faptul că nu există o
delimitare strictă între "profesionalism" şi "politicianism". Pentru că
multiplele probleme şi interese, de multe ori contradictorii şi care nu
întotdeauna pot fi soluţionate în întregime necesită luarea unor decizii
politice. Formele tradiţionale de animozitate faţă de partide au mai scăzut
în intensitate pe parcursul timpului, după cum au afirmat unii analişti (...).
Anumite prejudecăţi mai vechi au căpătat însa amploare printre tineri. Un
număr destul de mare de tineri îsi câştigă primele experienţe politice astăzi
nu în cadrul partidelor, ci al diverselor iniţiative civile la nivel local şi
regional care au ca centre de interes mediul înconjurator, pacea, feminismul,
lumea a treia sau "anti-fascismul". Partidele "consacrate" sunt, în opinia
unora dintre tineri, "rigide" şi "închistate", membrii lor sunt nişte "obsedaţi
de carieră", organizarea la nivel intern este resimţită a fi prea puţin
democratică, iar interesele bugetare, neserioase. Multe judecăţi de acest fel
nu se bazează pe experienţe proprii, reflectând mai degrabă conţinutul
ideologic al peisajului protestatar alternativ. Chiar dacă multe din aceste
afirmaţii sunt prea generalizatoare, exagerate şi nu întotdeauna corecte, nu
trebuie să pierdem din vedere faptul că această critică este oarecum
justificată, nefiind fondată doar pe o cunoaştere deficitară a condiţiilor de
funcţionare ale unei democraţii pluraliste (...).
6. 2 NU EXISTA ALTERNATIVE LA DEMOCRATIA PARTINICA
Partidele vor rămâne şi pe viitor o condiţie indispensabilă pentru
prezervarea unei democraţii libere. Capacitatea lor de a face faţă
concurenţei şi de a supravieţui va depinde de cât de flexibil vor şti acestea
să reacţioneze la noile situaţii şi aşteptări. Nu există o soluţie general
valabilă în vederea relaxării atitudinii curente de respingere a oamenilor
faţă de partide. Clientela partidelor are diverse pretenţii. În ciuda
preferinţelor exprimate în favoarea partidelor populare, existenţa celorlalte
tipuri de partide poate contribui la păstrarea vitalităţii şi randamentului
sistemului de partide. Nu este sigur faptul că tendinţele curente de
introducere a unor elemente de democraţie directă va avea consecinţe
pozitive asupra tuturor partidelor. Argumentele care vorbesc, la nivelul
sistemului politic, în favoarea democraţiei reprezentative şi în detrimentul
democraţiei plebiscitare (presupunând printre altele pericolul unei pierderi
de flexibilitate şi de eficienţă, pericolul demagogiei, al scăderii capacităţii
de a face compromisuri, al scăderii calităţii deciziilor), se vor face resimţite
şi în interiorul partidelor. În plus, participarea din interiorul partidelor este
doar una din multiplele probleme cu care ne confruntăm. Partidele vor
trebui să îsi impună anumite limite şi să nu mai încerce să acţioneze la
toate nivelele societăţii. Doar astfel poate fi diminuat fenomenul
funcţionarilor cu carnet de partid. Mai mult, partidele vor trebui să
sporească calitatea propriului personalul, acordând şanse mai mari de
afirmare oamenilor din afara lor. Servilismul intrapartinic şi politicianismul
de carieră ascund pericolul ca clasa politică să se distanţeze prea mult de
societate şi de problemele specifice ale acesteia. Sistemul de partide a fost
considerat deseori a fi pe moarte. Există totuşi multe indicii care susţin
faptul că acesta mai are, în societăţile industriale moderne, o viaţă destul
de lungă de trăit (...) — chiar dacă situaţia în care se află astăzi pare mai
fragilă decât cu câţiva ani în urmă. Dacă partidele democratice îsi vor
păstra capacitatea de a se reînnoi în permanenţă, ele nu vor trebui să se
teamă de ceea ce le va aduce viitorul.

6.3 PROBLEMA PATRONAJULUI


Multe voci critice susţin că partidele şi-ar fi extins poziţia importantă pe
care o ocupă în cadrul statului, ocupând între timp o poziţie de conducere
care nu se potriveşte cu funcţiile lor. Ca argument în favoarea acestei
afirmaţii s-a susţinut că în multe ţări, fără carnet de partid nu mai poţi
ocupa nici o funcţie în stat sau în societate. Problema patronajului şi -
conform opiniilor critice - a puterii exagerate pe care au dobândit-o partidele
a condus la o dezbatere cu privire la rolul acestora, care se învârte în jurul
unor concepte precum "democraţie partinică" şi "stat partinic". Cele mai
importante elemente din această discuţie sunt rezumate într-un capitol
separat.
6.4 CE ESTE "POLITICA SIMBOLICA"?
În democraţiile partinice bazate pe criteriul competitivităţii,
Constituţia prevede (...) ca alegerile să fie ţinute la intervale regulate de
timp, acest fapt limitând perioada legislativă a unui guvern. Şi pentru că
politica democratică are mereu nevoie de aprobare şi substanţă, acţiunile
desfăşurate de cei care deţin puterea de decizie politică şi activităţile
desfăşurate trebuie să fie permanent justificate în faţa opiniei publice. În
plus, politicienii au datoria să informeze populaţia cu privire la planurile şi
deciziile politice.. Campaniile electorale sunt în acest sens esenţiale în ceea
ce priveşte încercarile actorilor politici de a găsi »legitimare prin
comunicare«. Acest lucru nu înseamna însa că procesul de comunicare
politică are loc permanent şi este de durată — nu în ultimul rând pentru
că activităţile politice sunt ele însele activităţi de comunicare.
Fundamental pentru întelegerea procesului de comunicare politică este
conceptul dezvoltat de Murray Edelman al »politicii simbolice«. Edelman
pleacă de la premisa unei dedublări a realităţilor politice. Prin această
dedublare, Edelman întelege faptul că toate activităţile şi evenimentele
politice se împart într-o dimensiune instrumentală, respectiv o valoare
nominală — efecte ale activităţii politice — şi o dimensiune expresivă,
respectiv o valoare simbolică teatrală — reprezentarea acestor activităţi în
faţa opiniei publice. În opinia lui Edelman, actorii politici creează pentru
alegători, în mod subconştient şi pe baza propriilor roluri, o lume politică
ireală, folosindu-se de simboluri şi ritualuri politice, preluate apoi de
mass-media. Acest proces este mai apoi supra-impus asupra valorilor
principale ale acţiunilor politice. Ulrich Sarcinelli distinge într-un mod
asemănător între dimensiunile fabricării (producerii) şi ale reprezentării
(intermedierii) politicii, între valoarea nominală a politicii şi cea
simbolică. Sarcinelli susţine că politica materială (producătoare) şi-a
pierdut, în această epocă a mass-mediei şi mai ales a televiziunii,
legăturile cu elementele decisive. Pe de altă parte, »mediatizarea« politicii,
adică reprezentarea în mass-media şi mai ales la televizor a politicii devine
din ce în ce mai importantă în vederea prezervării şi mimării capacităţii
de conducere politică. Simbolurile verbale (»Euro«, »reformă fiscală«
etc.) şi ne-verbale (imnuri, steaguri, strângerea de mâini cu ocazia vizitelor
de stat etc.) atrag atenţia publicului. În plus, acestea reduc complexitatea
problemelor politice, ele intermediază o anumită perspectivă asupra lumii
şi trezesc emoţiile spectatorilor. Totuşi, simbolurile politice nu servesc
numai intermedierii, respectiv reprezentării realităţilor politice. În
competiţia dintre partide şi oameni politici a cărei miză este intrarea în
atenţia mass-media, simbolurile politice pot şi sunt instrumentalizate ca
elemente de mimare a unei realităţi politice fictive. Ei bine, tocmai pentru
a ilustra această utilizare concretă a simbolurilor politice în procesul de
intermediere politică se foloseşte şi conceptul de »politică simbolică«.
Utilizarea imprecisă şi deseori peiorativă a acestui termen în limba de zi
cu zi vine să demonstreze înca o dată critica răspândită la adresa
caracterului simbolic al politicii. Cei care se folosesc de acest concept trec
cu vederea faptul că politica »pură« nu poate exista fără o anumită
teatralitate şi fără folosirea unor elemente simbolice. De când există
politica, politica simbolică a fost mereu un ingredient indispensabil al
realităţii politice. Ea reprezintă un adevărat forum pentru cei care ţin în
mâinile lor puterea de decizie politică, în care aceştia se pot prezenta, îsi
pot demonstra capacităţile de soluţionare a problemelor şi îsi pot face
publice orientările, valorile şi normele politice. Dar pentru că marea
majoritate a populaţiei nu poate lua contact direct cu ceea ce se întâmpla în
politică reprezentarea acesteia în mass-media - cu tot ce presupune acest
lucru: ritualuri, simboluri şi stereotipii, se transformă pe neobservate într-o
imagine general acceptată a ceea ce poartă numele de »realitate politică«.
Dar în timp ce punerea în scenă a politicului pentru public devine o
realitate politică, activităţile politice »din culise« rămân în cea mai mare
parte ascunse într-un con de umbră. În textul următor vom analiza
funcţiile îndeplinite de partide în cadrul sistemului politic, funcţii care le
fac indispensabile pentru existenţa statelor democratice. Celălalt text mai
scurt din acest capitol citează din Legea Partidelor din Germania în care
este descrisă poziţia constituţională ocupată de partide, precum şi rolul
îndeplinit de acestea
6.5 TEORIA DEMOCRATIEI SI PARTIDELE
Faptul că în toate societăţile există opinii şi necesităţi diferite şi conflicte
sociale este un fapt evident, în schimb existenţa unei voinţe populare unitare
şi pretenţia de asigurare a bunăstării cetăţenilor este o idee fixă. în plus,
realitatea socială este marcată de interese rivale, care deseori se bat cap în
cap. Pentru a rezolva în mod paşnic conflictele care apar, procesul de
formare a voinţei politice trebuie să aibă loc în cadrul unor confruntări
deschise, fiind necesar un minimum de convingeri comune ("Teoria
concurenţei în democraţie"). Partidele reprezintă interese particulare,
cooperând cu diverse grupări de interese. De abia în momentul în care
aceste interese divergente sunt exprimate în mod deschis, iar partidele îsi
recunosc reciproc dreptul de reprezentare a acestor interese ("consens în
lucrurile esenţiale"), se eliberează şi calea spre o aplanare a conflictelor şi
spre crearea unor compromisuri. Bineînţeles că partidele trebuie să fie
libere. Acest lucru presupune în primul rând dreptul de a înfiinta un partid
politic; cetăţenii au dreptul de a aparţine unui partid şi de a desfăşura
activităţi în mod liber în cadrul acestuia. Libertatea partidelor presupune şi
că nimeni nu poate fi forţat să adere la un anumit partid sau să rămână în
rândurile acestuia împotriva dorinţelor sale. Încuviintarea pluralităţii
partidelor este un rezultat al teoriei concurenţei în democraţie, care
corespunde concepţiilor occidentale asupra democraţiei. Cine porneşte însa
de la teoria democraţiei dezvoltată de filosoful francez Jean-Jacques
Rousseau ("Teoria democratică a identităţii"), care presupune existenţa
unei "voinţe populare" omogene, va adera şi la maxima conform căreia
democraţia este o identitate între guvernanţi şi cei guvernaţi. O asemenea
persoană nu va mai putea susţine legitimitatea partidelor, acestea falsificând
în mod necesar voinţa generală. Nu sunt tolerate deviaţii de la deciziile ce
vin spre binele societăţii . 19

6.6 PARTIDELE SI ASOCIATIILE: INTERMEDIARI IN CADRUL


PROCESULUI DE FORMARE A VOINTEI POLITICE
Raportul dintre alegători şi aleşi nu este de aşa natură încât singurul rol
jucat de cetăţeni este să voteze, toate celelalte atribuţii fiind lăsate în
seama reprezentantului ales. Dacă aruncăm o privire asupra vieţii politice
din democraţiile occidentale, ne vom convinge de faptul că această
caracterizare a rolului jucat de alegători este eronată. Puterea de decizie
politică deţinută de fiecare dintre noi este mult mai mare dacă luăm în
considerare partidele şi asociaţiile, iniţiativele şi mişcările civile în care
pot funcţiona cetăţenii unui stat. La fel ca pe piaţa muncii sau în viaţa
economică a unei societăţi industriale moderne, grupările organizate din
politică sunt un mijloc decisiv de eliberare a oamenilor din starea de
inconştienţă şi neajutorare în faţa unor elemente autoritare, transformându-
i în membri activi ai unei societăţi complicate. Partidele şi asociaţiile,
iniţiativele şi mişcările civile încearca să influenţeze procesul de formare a
voinţei politice în sensul propriilor convingeri şi interese, direct sau prin
intermediari, prezentând guvernelor şi parlamentelor dorinţele şi
problemele lor sau preluând chiar anumite sarcini din mâna autorităţilor
statale, pentru a le duce la îndeplinire aşa cum cred ele de cuviinţă.
6.7 ASOCIATIILE IN SISTEMUL POLITIC
Deseori, puterea de influenţă a asociaţiilor este evaluată ca fiind extrem de
negativă. Oamenii vorbesc despre o »supremaţie a asociaţiilor«, care
deviază forurile superioare de pe calea cea dreaptă a îndeplinirii
»necesităţilor politice ale statului« şi care împiedica politica să se dedice
binelui general al comunităţii. Acest "bine" nu este, aşa cum am mai văzut,
o dimensiune pre-dată, iar guvernul, în mâinile căruia se află puterea, nu
poate să stabilească nici el de unul singur cum trebuie să-i fie societăţii ca
să îi fie bine (asta dacă libertatea cetăţenilor nu este doar o noţiune lipsită
de conţinut). Toate grupurile sociale - angajatori şi angajaţi, producători şi
consumatori, locuitori din sate şi oraşe, proprietari şi chiriaşi (...) - trebuie
să-şi poată exprima liber opinia cu privire la politica cea mai bună de
adoptat, pentru ca astfel să apară un echilibru între diversele puteri sociale,
economice şi ideologice, măsurat după valorile fundamentale ale ordinii
sociale care respectă demnitatea umană şi libertăţile omului. Compromisul
dintre diferitele interese ale unui popor nu poate fi realizat fără implicarea
19 Uwe Backes/Eckhard Jesse; din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie,
BpB 1996]
unor grupuri organizate care să reprezinte aceste interese. Cei care cer
cetăţenilor să participe activ la viaţa statului democratic - prin intermediul
alegerilor şi neapărat prin scrierea unor "scrisori de la cititori", nu trebuie
să le interzică acestora să caute acele forme care le pot eficientiza
participarea la viaţa politică. Acest lucru înseamna însa, având în vedere
condiţiile impuse de societatea modernă ultra-complexă în care trăim, că o
persoană trebuie să se asocieze cu alte persoane care îi împartasesc ideile,
pentru a se putea impune în lupta concurenţială a intereselor. Asociaţiile
reprezintă aşadar cetăţenii care-şi pot astfel pronunţa doleanţele.
Asociaţiile sunt totodată şi o metodă de afirmare politică a cetăţenilor
simpli, pe baza căreia aceştia îsi exprimă dorinţele şi cu al cărei ajutor se
pot feri de abuzurile statului sau ale altor grupări organizate. Acest lucru
este valabil şi pentru iniţiativele civile, de cele mai multe ori limitate
teritorial şi destinate îndeplinirii unor ţeluri concrete, care organizează
persoanele vizate, reprezentându-le în faţa instanţelor politice şi
administrative. De cele mai multe ori, asociaţiile îsi adresează doleanţele şi
revendicările către guverne şi parlamente. Acestea nu le consideră însa o
pacoste, ci de cele mai multe ori un sprijin extrem de util. Ţinând cont de
amploarea legislaţiei moderne, reprezentanţii asociaţiilor de interese au
devenit în multe cazuri singurii experţii adevăraţi. Guvernele şi
parlamentele se pot deservi de expertiza acestora, fără ca acest lucru să
însemne şi că cedează în faţa tuturor revendicărilor ridicate de aceştia.
Colaborând cu asociaţiile la formularea deciziilor, statul şi societatea se
întrepatrund. Totodată, faptul că cetăţenii afectaţi de măsurile luate de stat
au fost ascultate datorită reprezentanţilor intereselor lor, corespunde
principiului guvernării pentru popor. Consultarea asociaţiilor are loc sub
cele mai diverse forme, ea fiind deseori chiar prevăzută de reglementările
guvernelor şi parlamentelor. Reprezentanţii asociaţiilor de interese încearca
permanent şi la toate nivelele să-şi promoveze şi să-şi impună punctele de
vedere. La ora actuală, ei au fost denumiţi, oarecum peiorativ, "lobby-işti".
Acest termen desemna odinioară acea persoană care încerca să îi
influenţeze prin discuţii directe pe deputaţii aflaţi pe holurile parlamentului
("Lobby"). Astăzi, încercarea de a influenţa mai-marii statului a luat forme
cu mult mai importante. De multe ori, marile asociaţii de interese şi-au
plasat reprezentanţii direct în rândurile fracţiunilor parlamentare. Toate
parlamentele contemporane au în compunere reprezentanţi ai agricultorilor
sau ai sindicatelor, facţiuni ale funcţionarilor şi ale primăriilor, răspândite
prin cele mai diverse partide politice. Aceşti reprezentanţi ai asociaţiilor
sunt de multe ori experţii cei mai însemnati dintr-un partid, având de cele
mai multe ori o influenţă covârşitoare asupra procesului de formare a
voinţei politice. Prin competenţa personală şi informaţiile puse la
dispoziţie de asociaţie, ei pot controla experţii din guvern şi parlament, asta
pentru că deputaţii nu pot controla de unii singuri birocraţia ministerială,
pentru simplul fapt că le lipsesc cunoştinţele necesare. Aici intervin
asociaţiile. Deseori, administraţia statală este supusă controalelor
asociaţiilor, mai ales atunci când parlamentul şi partidele nu sunt capabile
să facă acest lucru. Importanţa asociaţiilor de interese şi necesitatea
angajării politice a acestora în democraţiile pluraliste nu poate fi neglijată.
Acest lucru nu trebuie să facă lumea să creadă că interesele egoiste
organizate ale societăţii sunt cu totul inofensive. Puterea deţinută de
asociaţii ascunde şi nenumărate pericole. În cea mai mare parte, aceste
pericole izvorăsc din spiritul democratic deseori deficitar din sânul
asociaţiilor, precum şi din capacitatea redusă a membrilor acestora de a
controla conducerea şi aparatul asociaţiei. În plus, asociaţiile preferă de
cele mai multe ori să se sustragă atenţiei opiniei publice. Acesta este
motivul pentru care activităţile acestora se desfăşoară de multe ori în
umbră, lucru care împiedica reprezentanţii unor interese opuse să intervină
la timp. O problemă şi mai mare apare atunci când asociaţiile mari
dobândesc o putere de influenţă mult prea mare. Ele câştigă putere
politică, obligând unul sau mai multe partide politice să le satisfacă
revendicările în mod prioritar. Cei care se bucură de acordul majoritar al
electoratului sau care s-au făcut indispensabili pentru un partid prin
acordarea unui sprijin financiar deloc neglijabil, vor avea mai mult de
câştigat decât restul. Iar acest lucru poate avea ca rezultat faptul că unele
asociaţii vor putea participa mai mult la procesul de încheiere a unor
compromisuri sociale decât alte grupări de interese, mai slab organizate sau
de dimensiuni mai reduse, care, conform regulilor democratice, ar trebui
luate la fel de mult în considerare. Diversitatea - în fond naturală - a
intereselor va împiedica de regulă o asociaţie să se impună în faţa
celorlalte. Lupta concurenţială dintre asociaţii este în fond mult prea mare.
Totuşi ar putea surveni o situaţie în care interese vitale, importante pentru
întreaga populaţie a unei ţări, să fie trecute cu vederea doar pentru că ele
nu pot fi sau nu sunt organizate într-un mod eficient. Lipsa relativă de putere
a asociaţiilor consumatorilor sau de protecţie a mediului sunt un exemplu
cât se poate de concludent pentru o asemenea situaţie periculoasă. Cu cât un
interes va avea un caracter mai general, cu atât mai greu acest interes va
putea fi organizat. Cu toţii îmbatrânim, dar modul de organizare al celor mai
bătrâni este prea puţin eficient. Unei societăţi interesate de crearea unui
echilibru social îi va fi greu să implementeze reforme fundamentale. Pentru
că interesele organizate au de regulă ca singur scop să menţină sau să
crească procentual partea care revine susţinătorilor lor din produsul social.
Cele mai puternice organizaţii de interese au deseori un caracter
eminamente defensiv, logic fiind că grupările care se simt ameninţate în
statutul lor social, ajungând în situaţii dificile din cauza felului în care a
evoluat situaţia economică, sunt şi cele mai uşor de organizat. Astfel de
asociaţii încearca să-şi consolideze poziţiile dobândite şi să împiedice
derularea reformelor necesare, care deseori pot fi foarte dureroase. Marile
organizaţii de interese (...) dispun aşadar de posibilitatea de veto, reuşind
deseori să împiedice politicienii să introducă schimbări de proporţii.
Societatea pluralistă doreşte în primul rând să menţină status quo-ului
social, fiind de altfel şi capabilă să facă acest lucru. Dacă societatea vrea
să întâmpine cum se cuvine marile provocări ale viitorului, ca de exemplu
în domeniul menţinerii condiţiilor naturale de viaţă, ea trebuie să fie însa
ceva mai mult decât o simplă societate de interese organizate. Prin urmare,
sarcina liderilor politici este de a aduce la un compromis interesele
divergente şi de a stabili obiective pentru societate, conectând interesele la
aceste obiective, pentru ca astfel să poată face primii paşi spre viitor. Acest
lucru presupune însa ca conducerea să se impună şi împotriva unor interese
deosebit de puternice din societate, lucru care îi este posibil doar dacă
beneficiază de sprijinul unui sistem de partide funcţional
6,8 PARTIDELE IN SISTEMUL POLITIC
În timp ce asociaţiile de interese organizează cetăţenii unei ţări
întelegându-i ca deţinătorii ai unor roluri diverse, partidele văd în aceştia
oameni responsabili, participanţi la suveranitatea unui popor. Nici o
democraţie reprezentativă modernă nu poate renunţa la existenţa şi
activitatea partidelor politice. Trebuie să ţinem minte acest lucru, în ciuda
aversiunii resimţite deseori la adresa partidelor, la adresa disputelor care au
loc între acestea şi faţă de mişmaşurile politice la care iau parte acestea.
Cine zice că e mai deştept şi se află deasupra oricărui partid, pretizând că
nu se lasă condus decât de »necesităţile politice ale statului«, acela se
amăgeşte - atât pe sine, cât şi pe ceilalţi, promovând o imagine despre
politică care este rezultatul unei pure obiectualizări care încearca să o
discrediteze pe cealaltă ca »politică de partid« sau ca »ideologie«. Această
situare deasupra partidelor politice este însa, aşa cum spunea Gustav
Radbruch »o minciună a statului suveran«. Şi pentru că atunci când vine
vorba de politică ne gândim mereu doar la ceea urmează a se întreprinde în
viitor, răspunsul partidelor care doresc să înfaptuiasca după propriile
principii binele societăţii nu este decât arareori unul singur sau simplu, ci de
cele mai multe ori o dispută îndreptatita între partide. Şi chiar dacă
problema asupra căreia urmează a se decide nu are atribute politice,
soluţionarea sa atinge deseori interesele unei grupări de alegători, mai mult
decât pe cele ale altor grupări, astfel încât ordinea în care urmează a fi
rezolvate problemele - indiferent cât de apolitice ar fi acestea - poate implica
foarte multe interese, devenind astfel obiectul controverselor. O atitudine
"părtinitoare" este aşadar inevitabilă. Partidele sunt asociaţii libere ale unor
cetăţeni care împartasesc aceleaşi convingeri, care formulează propuneri
programatice în vederea soluţionării problemelor de ordin politic şi care
participă cu candidaţi la alegeri în vederea constituirea parlamentului şi a
guvernului, pentru a-şi putea transpune astfel programul în realitate. Un
ingredient decisiv al democraţiilor libere este libertatea de înfiintare a
partidelor politice, chiar dacă acest lucru ar putea displăcea partidelor deja
existente, care încearca să îngreuneze apariţia unor organizaţii concurente
(...). »Partidele paticipă la formarea voinţei politice a poporului.« (...).
Această afirmaţie descrie la modul general activitatea partidelor şi ar fi
greşit să întelegem că partidele deţin monopolul asupra formării voinţei
politice. Nici vorbă de aşa ceva. Pentru că şi asociaţiile de interese
participă (...) în mod decisiv la formarea voinţei politice. De aceea, partidele
şi asociaţiile de interese sunt din multe puncte de vedere foarte
asemănătoare. Iar graniţa dintre partid politic şi asociaţie de interese poate
fi foarte transparentă. Au existat de multe ori partide ţărăniste care nu
reprezentau decât strict interesele acestui segment de populaţie (...). Spre
deosebire de asociaţiile de interese, care încearca să influenţeze organele
constituţionale aflate la putere, partidele au ca obiectiv ferm ocuparea
funcţiilor de conducere la nivelul federaţiei, al landurilor şi al localităţilor.
Ele îsi prezintă candidaţii pentru alegerile parlamentare, iar din rândul
acestora sunt aleşi membrii guvernului. Partidele devin astfel elemente
indispensabile, care fac legătura dintre popor şi reprezentanţii săi. Fără
partide, poporul nu s-ar mai putea afirma deloc din punct de vedere politic.
O societate pluralistă devine capabilă de a acţiona politic doar cu ajutorul
partidelor. Alegătorii îsi pot transpune voinţa politică în realitate doar prin
intermediul partidelor. Partidele sunt instrumentele cu ajutorul cărora
poporul ocupă poziţiile de conducere dintr-un stat şi îsi ia deciziile politice
programatice. În discuţia despre avantajele şi dezavantajele democraţiei
directe am amintit şi faptul că poporul ca întreg nu îsi poate alege
reprezentanţii şi în acelaşi timp să vină şi în întâmpinarea nenumăratelor
sarcini care revin conducerii politice. Pentru îndeplinirea acestor atribuţii
este necesară alcătuirea unor grupuri de activişti politici care să participe
cu candidaţi la alegeri în vederea ocupării unor funcţii politice, care să
formuleze propuneri spre soluţionarea problemelor de ordin politic sau care
să reprezinte interesele anumitor alegători. Alegătorii trebuie să
reacţioneze la propunerile făcute, la candidaţi şi revendicările acestora,
oferindu-le sau nu votul lor. Chiar şi alegerile prezidenţiale din SUA, unde
decizia finală este luată de o mână de oameni, ar fi de negândit şi
nerealizabilă fără participarea partidelor politice. Partidele sunt cele care
stau la baza campaniilor electorale şi care desemnează candidaţii. Partidele
devin astfel intermediarii dintre popor şi organele de conducere a ţării.
Fără partide, poporul organizat nu ar putea să-şi exercite influenţa asupra
politicului, influenţă conferită în democraţiile moderne de capacitatea de
codecizie şi de control. Putem spune pe bună dreptate că partidele politice
reprezintă »vocea« poporului. Ele trebuie să înregistreze viziunile politice
ale poporului, grijile, dorinţele şi necesităţile acestuia şi să le transpună în
voinţă statală. Partidele sunt locul în care oamenii îsi dobândesc educaţia
politică, unde activează şi de unde pot accede la viaţa politică.
Ascensiunea în sânul unui partid nu are alt scop până la urmă decât
ascensiunea pe o poziţie de conducere a ţării. Partidele devin astfel resurse
de personal din care se distinge conducerea unei naţiuni. Aceasta este o altă
calitate unică a partidelor. Aceste sarcini cer însa eforturi considerabile la
nivelul organizării interne a partidelor. Trebuie să existe o libertate de
înfiintare a partidelor, dar acest lucru nu este suficient (...). Orice persoană
trebuie să poată adera la un partid şi să poată avansa în cadrul acestuia.
Într-un partid democratic nimeni nu trebuie să deţină puterea absolută iar
birocraţia anonimă de partid nu trebuie nici ea să fie dominantă. Statutul
partidelor trebuie să asigure ca toţi membri să aibă un cuvânt de spus la
stabilirea liniei politice a partidului, la alegerea conducerii acestuia, precum
şi la desemnarea candidaţilor pentru ocuparea unor poziţii în parlament şi
stat. Partidele sunt vocea poporului - aceasta este o afirmaţie cât se poate de
corectă, dar nu este suficientă pentru a reproduce întreaga dimensiune a
importanţei partidelor dintr-un stat democratic. Această afirmaţie implică
faptul că voinţa poporului, sau mai bine spus, diversele tendinţe din cadrul
voinţei poporului a fost deja articulată, ca şi când ar fi posibil ca acestea să
fies strigate printr-o "portavoce". Partidele nu ar mai avea în acest caz
altceva de făcut decât să intermedieze de jos în sus. Dar lucrurile nu stau
chiar aşa. Implicarea partidelor în procesul de formare a voinţei politice
decurge şi invers. Am mai vorbit de faptul că, în cazul apariţiei unui
conflict între parlament şi populaţie, deputaţii trebuie să convingă naţiunea
în ceea ce priveşte corectitudinea opiniei lor. Iar acest lucru nu poate fi făcut
decât prin intermediul partidelor. Pentru că partidele sunt cele care
formează voinţa poporului. Astfel, ele pot fi considerate un instrument prin
intermediul căruia liderii politici ai naţiunii îsi câştigă şi păstrează
susţinătorii, "făcând reclamă" cu ajutorul partidelor politicii lor. Partidele
sunt, aşa cum bine le-a caracterizat Lenin, »curelele de transmisie« care
leagă conducerea politică de masele populare. Dar acesta este şi el doar un
singur aspect, la fel de adevărat sau fals ca orice altă caracterizare dată
acestei voci a poporului. Trebuie să privim ambele feţe ale monedei. Şi la
nivelul partidelor ne întâlnim aşadar cu tensiunile dintre elementele
plebiscitare şi cele reprezentative. Prin urmare, partidele sunt asociaţii
politice care înregistreaza şi articulează opiniile politice şi interesele sociale
ale unui popor, care încearca să-şi realizeze programele sociale cu ajutorul
candidaţilor desemnaţi să ia parte la alegeri. Una dintre cele mai importante
sarcini ale unui partid este de a expune un program. Iar aici trebuie să
distingem între programul electoral care formulează intenţiile concrete
pentru următoarea legislatură şi platforma ideologică, în care sunt
exprimate principiile politice de bază şi obiectivele de durată ale partidului.
Chiar dacă aproape toate partidele de astăzi s-au raliat idealurilor
fundamentale ale democraţiei: libertate, egalitate şi solidaritate, ele
dovedesc diferenţe programatice esenţiale, partidele accentuând în mod
diferit valorile democratice de bază. Aceste accente provin de cele mai
multe ori din faza de formare a unui partid, care îsi mai păstrează şi astăzi
relevanţa ce trebuie permanent determinată. Partidele politice provenite din
mişcarea muncitorească - iniţial organizaţii sociale protestatare - au ca
obiectiv tratamentul politic egal al claselor sociale inferioare. Pentru a veni
în întâmpinarea acestuia, statul trebuie să intervină permanent şi să nu
permită ca lucrurile să se desfăşoare la bunul plac al jocului puterilor.
Partidele liberale îsi concentrează atenţia pe libertatea individuală a tuturor
cetăţenilor. Acesta este punctul central al tuturor revendicărilor acestui
partid, care se concentrează pe statul de drept şi pe controlul statului. În
aproape toate ţările din Europa Occidentală există, pe lângă aceste două
partide devenite între timp clasice, o grupare creştină, deseori
conservatoare, care, indiferent de confesiune, încearca să impună valorile
creştine asupra politicii, fiind extrem de deschisă problemelor bisericeşti. În
afară de aceste partide mai există şi anumite partide regionale, care se simt
profund îndatorate federalismului atunci când îsi reprezintă interesele
speciale ale regiunii lor istorice şi geografice. În multe sisteme de partide
din centrul şi vestul Europei, în afară de aceste mişcări principale mai
există şi unele grupări de extremă stângă şi dreaptă - partide marxist-
leniniste sau naţionalist-fasciste - care se opun sistemului democratic
parlamentar şi pluralist. Puterea pe care au dobândit-o este un indiciu pentru
gradul de acceptare de care beneficiază democraţia parlamentară între
cetăţeni (...). Incapacitatea clară a partidelor existente de a prelua în
programul lor şi de a ţine cont în practica curentă de unele probleme nou-
apărute care ţin de protecţia mediului şi de asigurarea condiţiilor naturale
de viaţă a condus la (...) apariţia unei mişcări ecologiste care a reuşit să
intre şi în parlament. Între timp, mai toate partidele au început să abordeze -
cu mai multă sau mai puţină intensitate - subiecte legate de protecţia
mediului ambiant. În cele ce urmează vom vorbi despre dilema care pare să
caracterizeze în momentul de faţă statul partinic. Programul tuturor
partidelor şi mai ales cel al partidelor mari, care nu se adresează doar unei
părţi restrânse a electoratului, tinde să devină din ce în ce mai nedefinit.
Campaniile electorale sunt din ce în ce mai lipsite de conţinut. De multe ori,
partidele nu se mai disting unele de celelalte decât prin modul în care
plasează accente, astfel încât doar candidaţii sau echipele propuse la
funcţiile de conducere mai pot oferi variante clare de diferenţiere pentru
alegători. Acest lucru ascunde unele riscuri. Pentru că dacă partidele nu mai
sunt interesate decât de ocuparea funcţiilor în stat, axându-se doar pe
asigurarea sau dobândirea puterii politice - indiferent de platformele şi
conţinuturile politice, ele pot părea alegătorilor lipsite de orice substanţă şi
mai ales incalculabile. Lipsa programelor îi face pe deţinătorii de funcţii
politice să se piardă în activităţile de zi cu zi din viaţa politică şi să piardă
contactul cu alegătorii. Animozitatea şi plictiseala resimţită faţă de partide
sunt consecinţe amplificate de scandalurile din jurul bugetului partidelor
sau a jonglării cu funcţii. Depolitizarea electoratului, dezinteresul oamenilor
pentru politică, sau, dimpotrivă, radicalizarea lor, creşterea afinităţii pentru
partidele extremiste sunt consecinţele directe ale acestor realităţi. Doar
atunci când partidele dispun de programe pe baza cărora pot fi apreciate de
către alegători sau membri, ele scapă de ameninţarea de a deveni partide
interesate doar de ocuparea funcţiilor sau de reprezentare a unor interese de
grup. Un partid de interese poate cuprinde anumite segmente din populaţie,
dar nu îsi pierde de şansa ca prin câştigarea majorităţii să exercite o
conducere responsabilă a societăţii, modelând-o pe aceasta în toate
aspectele. Conceptul unui partid trebuie să fie aşadar foarte cuprinzător,
astfel încât partidul să poată deveni un »partid popular«, capabil de a forma
o majoritate şi care să fie apreciat de toate clasele sociale, cuprinzând în
declaraţia sa de intenţii cele mai diverse interese. Doar o platformă
orientată spre viitor permite partidelor să integreze forţele divergente ale
societăţii pluraliste şi să deosebească, pe baza propriului program, ceea ce
este important de ceea ce nu este important. Parlamentul şi guvernul nu se
pot ocupa de respectarea intereselor populaţiei de unele singure - partidele
trebuie să lucreze mai întâi la integrarea acestora în programele lor. Doar
partidele ale căror concepte cuprind totul în ele sunt mai mult decât o
coaliţie a reprezentanţilor diverselor interese, ţinuţi laolaltă de promisiunea
premiului - a participării la guvernare. În universul nostru guvernat de
tehnică şi ştiinţă nu mai există practic nici o mare alternativă socio-
politică, posibilitatea apariţiei unor programe revoluţionare fiind redusă,
chiar dacă din când în când programele ideologice ale partidelor par să se
profileze şi polarizeze. O dezvoltare democratică continuă nu este posibilă
în procesul de alternanţă a partidelor decât atunci când toate partidele
acceptă întregul sistem cu toate fundamentele sale valorice. Evident că
acest lucru nu înseamna că nu există concepţii politice diferite, în funcţie
de tradiţia, ideologia şi temperamentul partidelor politice. Nici situaţia
dintr-o societate nu este niciodată de aşa natură încât să constrângă la
existenţa unui singur răspuns valabil pentru toate probleme politice şi
sociale. Totuşi, în acţiunile politice concrete de astăzi, partidele au o
posibilitate de intervenţie destul de limitată. Ele nu trebuie să se înteleaga
însa ca o "curte" a liderilor politici, ele având un aport important la discuţia
politică. Este cât se poate de legitim ca partidul ieşit învingator din alegeri
să ocupe poziţiile de vârf din stat cu membrii săi. Din lideri de partid,
politicienii devin astfel purtători de funcţii în stat. Acest lucru nu îi
îndeparteaza de partidul de provenienţă, în schimb îi încarca cu o mai mare
responsabilitate. Ei trebuie să devină executori ai programului partidului
lor, apărând interesele acestuia, servind în acelaşi timp şi întregului. Dacă
reuşesc sau nu să îsi îndeplineasca misiunea depinde atât de calitatea lor de
lideri, cât şi de calitatea programului şi de disciplina din sânul partidului
care îi susţine. Pe cât de dificil ar părea să fii şi lider de partid şi om de stat
- trebuie să reţinem că doar partidele fac posibilă o conducere politică
democratică. Împletirea funcţiei din partid cu funcţia deţinută în stat
privează liderii politici de falsa aureolă a suveranităţii supra-partinice sau a
celei plebiscitare, transformând-o într-un lucru banal, de la sine înteles. În
acelaşi timp, ancorarea socială şi spirituală în partidul de provenienţă le
oferă liderilor politici argumentele care pot face ca autoritatea lor să fie de
durată. Prin urmare, democraţia nu este posibilă decât acolo unde o
societate pluralistă doreşte să devină activă politic, organizându-se în
grupări de interese şi numai acolo unde poporul suveran este cel care îsi
alege concepţiile politice şi liderii politici prin intermediul partidelor cu
libertate de înfiintare şi care corespund principiilor democratice . 20

CAPITOLUL 7 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR

Vocile critice au imputat deseori partidelor faptul că nu au o legitimare


suficientă care să justifice puterea enormă pe care o deţin. Populaţia nu
este reprezentată în cadrul partidelor într-un mod uniform, vezi de exemplu
numărul disproporţionat al femeilor membre de partid. Un semn pentru
problemele de legitimare a partidelor a fost apariţia, în democraţiile anilor
70, a organizaţiilor care făceau concurenţă formaţiunilor politice.

7.1 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR. TENDINTE


OLIGARHICE
Criticii sistemului subliniază deseori faptul că partidele s-au îndepartat prea
mult de bază, de alegători. Distanţa dintre politicienii de carieră din cadrul
partidelor şi "poporul simplu" a devenit mult prea mare, nu mai există
premisa unor schimburi dinamice. Această problemă a distanţei îi vizează
şi pe membrii simpli de partid. Nici ei, spun criticii, nu au nimic de zis în
faţa vârfurilor din partidele lor. În textul următor vom încerca să explicăm
această problemă, pornind de la conceptul de "oligarhie".Ideea de
"animozitate faţă de partide" însumeaza toate criticile aduse partidelor
politice. De multe ori s-a spus că partidele sunt cele care poartă vina pentru
această animozitate. Ar putea oare exista şi ale motive? Vom încerca să
răspundem la această întrebare într-un capitol Înca din 1911, Robert
Michels a indicat într-o lucrare devenită clasică "legea de fier a oligarhiei"

20 [din: Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer
freiheitlichen Staatsordnung, BpB Bonn 1990
(supremaţia unor grupuri mici de persoane). Michels porneşte de la premisa
că fiecare organizaţie va produce, în mod inevitabil, conducători, fără a-i
putea controla pe aceştia într-un mod eficient şi de durată. Bineînţeles că
necesitatea existenţei unor funcţionari de rang superior, gradul ridicat de
informare al vârfurilor partidelor şi de specializare sporită al politicii
contribuie în mod decisiv la câştigarea unui anumit grad de independenţă
de către aparatul de partid. Trebuie verificat însa dacă şi în ce măsură
procesul de formare a voinţei politice din cadrul partidului decurge de sus în
jos. Cumulul de funcţii şi (implicit) de putere sunt probleme serioase cu
care se confruntă toate partidele mari (...). O îmbunatatire a schimbului de
idei din interiorul partidelor este absolut necesară pentru refacerea unor
structuri de partid prea rigide, la fel şi un mai mare grad de mobilizare al
membrilor acestora. Tendinţele oligarhice din sânul marilor partide
democratice sunt în mare parte şi consecinţa participării deficitare a
cetăţenilor. Doar o mică parte din alegătorii şi simpatizanţii unui partid
doresc să şi intre în rândurile acestuia (...). Totuşi nu trebuie să credem că
partidele democratice desconsideră criticile şi animozitatea populaţiei -
manifestate, printre altele, prin pierderea alegătorilor tradiţionali, scăderea
numărului de membri şi o rezonanţă scăzută în rândul tinerei generaţii.
Ele văd în toate acestea un impuls pentru a promova reforme organizatorice
în interiorul partidului. Partidele populare au făcut câte ceva în această
privinţă (...). Ele au adus în discuţie anumite reforme precum limitarea
perioadei de ocupare a funcţiilor şi împiedicarea cumulului de funcţii,
extinderea posibilităţilor de participare la activităţile partidului a
simpatizanţilor acestuia, fără ca aceştia să fie şi membri de partid, o
implicare sporită a femeilor şi tinerilor în cadrul conferinţelor şi
comitetelor de partid . 21

7.2 CRIZA DE LEGITIMARE


Există (...) o controversă în jurul întrebarii dacă populaţia recunoaşte
partidele ca reprezentanţi ai intereselor sale şi dacă democraţia partinică
este suficient de adânc înradacinata ("legitimată") în conştiinţa cetăţenilor.
un grup de critici (...) a recunoscut pericolul unui deficit serios de legitimare
a partidelor: momentul de criză care caracterizează statul capitalist se
reflectă şi asupra sistemului de partide, chiar dacă baza de legitimare a
acestuia nu este decât slab dezvoltată. 95 la sută din cetăţeni se ţin departe
21 [Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur p
de partide şi chiar şi membrii de partid desfăşoară activităţi în cea mai
mare parte limitate în cadrul acestora. Grevele spontane şi mai ales a
iniţiativele civile, ale căror membri nu-şi văd suficient reprezentate
interesele de către partide, pun sub semnul întrebarii această democraţie
partinică (...).alţi oameni de ştiinţă (...) pleacă în schimb de la premisa că
partidele şi sistemul de partide s-au consolidat în ochii majorităţii
populaţiei, bucurându-se prin urmare de recunoaşterea acesteia . Problema 22

legitimării partidelor joacă un rol important în discuţia cu privire la "statul


partinic".

7.3 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR. ŞI-AU PIERDUT


PARTIDELE PUTEREA?

Deseori a fost criticat faptul că partidele ar fi capitulat în faţa mass-mediei.


În loc să ocupe primul loc printre elementele de formare a voinţei politice a
poporului, ele încearca să se adapteze societăţii mass-media. În loc să ducă
o politică "reală", partidele se concentrează asupra unei politici
"simbolice", orientate după mass-media, în sensul campaniilor de PR.
Puterea deţinută de mass-media se arată mai ales în decursul campaniilor
electorale. Despre ceea este real şi ceea ce se pretinde a fi real se vorbeşte
într-un alt text. Cu cât devine o societate mai complexă, pe atât de eterogene
devin şi programele partidelor. Pe vremuri, partidele îsi mai puteau formula
obiectivele pe trei pagini. Între timp însa, partidele stau "în aşteptare" mulţi
ani, pentru ca fiecare facţiune să îsi poată introduce propriile paragrafe şi
interese în manifestul final. Produsul final devine aşadar îngrozitor de lung
şi de plicticos, operele programatice atingând proporţii enciclopedice. Până
la urmă, partidele nu reuşesc să răspundă decât la probleme de mult timp
depăşite. Iar aceste răspunsuri nu mai par decât lipsite de orice putere şi
conţinut. Politicienii nu reuşesc să aibă succes decât atunci când au apariţii
dinamice, vioaie şi energice. În rest, discursurile programatice nu corespund
aşteptările societăţii mass-media, care pune preţ doar pe personalizări,
imagini şi divertisment. Discursurile programatice nu pot însa oferi decât
cuvinte, formule abstracte, iar când sunt cu adevărat bune: expresia forţei
intelectuale. Mesajele lor pline de sensuri vizează durabilitatea; societatea
din faţa televizoarelor aplaudă însa schimbarea, schimbul de rapid şi
nonşalant de roluri. Şi pentru că situaţia este de aşa natură, programele

22 Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie,
Bonn BpB 1997
partidelor de elită şi-au pierdut mult din valoarea de odinioară (...). Iar acest
lucru a denaturat sensul partidelor. Acolo unde o anumită politică şi-a
pierdut sensul, nu mai trebuie pierdută vremea cu dezbateri inutile. Astăzi,
partidele nu par a se mai certa decât pe motive de rivalitate personală.
Aripile din cadrul partidelor şi-au pierdut aproape complet importanţa, ele
nu mai reprezintă decât un instrument de cotare a deciziilor luate de anumite
persoane, ele au rămas simple grupări tradiţionale de afinităţi. Ele nu mai
sunt forurile de discuţie şi controversă politică. Pentru că politicianului-
mass-media îi este clar următorul lucru: publicului nu îi plac confruntările;
partidul este cel ales, iar partidul trebuie să iasă în evidenţă prin unitatea
sa. Tot ce se poate. Dar acest lucru privează partidele de nucleul lor politic,
golindu-le de substanţă. El slăbeşte capacitatea de reproducere a elitelor.
Pentru că elitele nu vor putea apărea într-o structură lipsită de orice
conflicte, într-un partid omogenizat şi disciplinat de oamenii de la
conducere. Politicieni decişi, siguri pe instinctele lor, capabili să iasă în
faţă şi profilaţi pe anumite conţinuturi se socializează pe câmpul de luptă,
în dezbateri libere, în dispute sălbatice şi nu prin intermediul unor declaraţii
de un minut ţinute în faţa camerelor de filmat. Acolo unde nu există aripi
puternice, o conducere moderată nu poate fi decât indecisă. În partidele
puternic polarizate, activităţile de integrare ale conducerii partidelor sunt o
adevărată operă de virtuozitate politică. Este nevoie în acest sens de
capacităţi de conciliere, de încrederea diverselor tabere din interiorul
partidului, de capacitatea de a putea crea un echilibru precum şi de a crea
acel punct strategic unic, care să fie susţinut de întreg partidul şi care să
devină elementul-cheie în cadrul campaniei electorale (...). Şi din cauza
acestui deficit de conducere politică partidele nu reuşesc să fie pe atât de
puternice cât ar dori, de aceea nu reuşesc decât prea puţin să dea
impulsurile necesare, să câştige autoritate politică. Iar de aceea ele pot fi
aruncate de pe "şine" de orice vânt mass-media mai puternic. Multe din
toate acestea au legătură cu tendinţa partidelor de a se prosterna din ce în ce
mai mult în faţa societăţii mass-media. Politica pare a-şi fi pierdut astfel
funcţia iniţială. "Depolitizarea politicii" este cea care a dus la izolarea în
care se regăsesc astăzi partidele. Partidele au înlocuit programele politice cu
gag-uri; în loc să-şi păstreze o identitate stabilă, ele au ales imagini
efemere, în loc să-şi exploateze orientarea politică, ele s-au decis în
favoarea marketingului, în loc să conducă cu încredere în propriile forţe, ei
se lasă pe mâna consultanţilor. Politicienii sunt convinşi de faptul că legile
societăţii mass-media cer toate aceste lucruri. În schimb, societatea mass-
media îi respectă doar pe acei oameni politici care ţin cu dinţii de miezul
politic al problemelor, care nu sunt dispuşi să facă orice doar pentru a
câştiga simpatia jurnaliştilor, care nu vor să placă cu orice preţ. Politicienii
nu trebuie să-şi dorească să placă cu orice preţ. Şi probabil că nici
publicul din faţa televizoarelor, indiferent cât de pasiv ar părea el, nu-şi
doreşte ca politica să se transforme în divertisment, ci să rămână însemnul
responsabilităţii, conţinuturilor cu sens şi al seriozităţii. Poate că partidele
ar trebui să încerce să mai facă din când în când...politică . Mai ales 23

perioada de desfăşurare a campaniilor electorale, partidelor li se reproşează


că nu îsi îndeplinesc în mod satisfăcător funcţia de informare a opiniei
publice. În loc să-şi prezinte programul alegătorilor înainte de alegeri şi să
ia atitudine în ceea ce priveşte anumite probleme specifice, ele se
mulţumesc cu a emite vorbe mari, care nu de puţine ori sunt produsul unor
experţi în marketing. Nu persoanele sunt puse în prim-plan. Imagine în loc
de explicaţii - aceasta este ideea principală emisă de critici. Se pune aşadar
problema cât este de legitim pentru un partid să se aplece în faţa regulilor
pieţei mass-media pe timpul alegerilor şi care sunt cerinţele minimale pe
care acesta trebuie să le îndeplineasca pe perioada campaniei pentru a-şi
respecta funcţiile.

7.4 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR: DISCUTIILE DIN JURUL


CONCEPTULUI DE "STAT PARTINIC"
În următorul text mai lung care poartă titlul "Statul partinic într-un
moment de criză?" preia elemente din discuţia cu privire la animozitatea
faţă de partide. Este vorba aici de motivele pentru apariţia criticilor aduse
partidelor, de funcţiile îndeplinite de partide în cadrul sistemului politic şi
de caracterizarea unui nou tip de partid, aşa cum apare el în zilele noastre.
Prin abordarea tuturor acestor subiecte şi prin sublinierea rolului central pe
care îl joacă partidele astăzi, acest text reprezintă un bilanţ al întregului
complex tematic "Partide". Argumentele la care face apel autorul acestui
text sunt elaborate pe baza sistemului de partide din Germania, dar parte din
ele sunt valabile şi la modul general.
Peter Lösche: Statul partinic într-un moment de criză?
Ideea de criză ne-a fost foarte la îndemâna şi am folosit-o pentru a
caracteriza tot ceea ce înseamna schimbare şi transformare. Dacă am reuşi
să nu mai folosim acest concept pentru tot ce ni se întâmpla, dacă l-am lua

23 [din: Franz Walter, Die deutschen Parteien: Entkernt, ermattet, ziellos; în: Aus Politik und
Zeitgeschichte 10/2001]
în serios, în ciuda diversităţii de sensuri pe care acesta le acoperă şi a
contextelor în care este folosit, actualitatea politică şi însasi istoria
Republicii Federale Germania nu ar mai părea atât de dramatică cum o
sugerează de atâtea ori foiletoanele politice. (...) Ba chiar dimpotrivă: teza
de la care am plecat este că suntem tentaţi, atât în contextul istoriei
germane, cât şi în cel al istoriei mondiale (la care nu voi face totuşi referire)
să preamărim statul partinic federal german şi că, privind în urmă la
ultimii 50 de ani putem spune pe bună dreptate că a fost o perioadă de
succes pentru partidele politice, sistemul de partide şi pentru statul partinic.
Eu nu voi încerca totuşi să glorific aceste timpuri, ba chiar îmi voi permite
să formulez unele opinii critice, chiar dacă teza mea va fi mai degrabă
pozitivă - toate acestea pentru a mă distanţa de toate lamentările. Dar ce
este "statul partinic" (...) în realitatea politică? În cele ce urmează vom porni
de la întelesul uzual al acestui concept. Pentru că nu există înca o
interpretare socio-politică şi analitică, o aşa-zisă teorie a statului partinic.
În zorii Republicii de la Weimar, termenul avea conotaţii negative, ca
element opus democraţiei şi republicii. "Statul partinic" era considerat
antonimul statului birocratic al monarhiei constituţionale, un stat neutral şi
un sistem în care politica şi mai ales partidele nu-şi aveau locul, un stat
independent de societate şi care, în virtutea acestei independenţe se
evidenţia în mod pozitiv. Acest sistem era astfel încarcat de resentimente şi
prejudecăţi la adresa democraţiei, a republicii şi, bineînţeles, împotriva
partidelor. Altfel decât în acele vremuri, în cele ce urmează vom vorbi
despre conceptul de "stat partinic" ca factor cu conotaţii pozitive în cadrul
democraţiei reprezentative - de regulă parlamentare, nu prezidenţiale -,
unde partidele joacă un rol dominant în realitatea constituţională, adică în
procesul de decizie politică şi în cel de legitimare al acestor decizii.
Partidele sunt cele mai importante, dacă nu singurele participante la
procesul de formare a voinţei politice, înregistrând necesităţile şi interesele
societăţii (...) şi delegându-le spre execuţie organelor constituţionale
legislative şi executive, înregistrând deciziile luate la acel nivel şi
transmiţându-le înapoi poporului, legitimând astfel întregul sistem politic.
Republica Federală Germania este un stat partinic prin excelenţă. Acest
lucru este dovedit de următoarele reglementări formale:
1. conform articolului 21 GG, partidele participă la formarea voinţei politice
a poporului, formulare care a fost dezvoltat de partidele republicane federale
ca cerinţă cvasi-obligatorie în ceea ce privea formarea voinţei politice, care
urma a avea ca rezultat dezvoltarea unui adevărat monopol al partidelor.
2. conform aceluiaşi articol 21 GG, partidele sunt privilegiate în mod
deosebit, ele neputând fi trecute sub interdicţie decât prin proceduri
complicate derulate la nivelul Curţii Constituţionale Federale, atunci când
principiile reprezentate vin în contradicţie cu principiile ordinii liberal-
democratice. În schimb, conform articolului 9 GG, asociaţiile care încalca
ordinea constituţională sau principiile întelegerii între popoare, pot fi
interzise doar de către Ministrul Federal de Interne, respectiv de miniştrii de
interne de la nivelul landurilor.
3. partidele sunt finanţate parţial de stat, din bugetele federale sau din cele
ale landurilor. Acest lucru este valabil atât pentru partide cât şi pentru
fundaţiile de pe lângă acestea, precum şi pentru partidele din parlament,
adică pentru fracţiuni. Pentru a putea realiza cât de important este rolul
partidelor în cadrul unui stat partinic trebuie să cunoaştem sarcinile şi
funcţiile pe care i le atribuie ştiinţele politice şi mai ales socio-politica.
Dacă luăm în considerare cele definite în publicaţiile de specialitate, putem
schiţa următorul catalog de funcţii:
1. funcţii în domeniul intermediar care mijloceşte între societate şi sistemul
politico-administrativ, şi anume: organizarea alegerilor; recrutarea şi
selecţia personalului politic; articularea intereselor sociale; agregarea
intereselor sociale în cadrul partidelor; legitimarea sistemului politic.
2. funcţii în domeniul guvernamental: formarea guvernului; structurarea
parlamentului prin fracţiuni şi crearea forţelor de opoziţiei; formularea şi
executarea politicii; selecţia purtătorilor de funcţii şi mandate; destinatarul
revendicărilor politice şi sociale. Unii observatori consideră partidele, luând
în considerare funcţiile care le sunt atribuite, asemănătoare organelor
constituţionale pe lângă preşedintele republicii federale, al Bundestag-ului,
Bundesrat-ului, guvernului federal şi Curţii Constituţionale Federale.
Această consideraţie are însa unele lacune. Ea este prea unilaterală,
orientată exclusiv după stat, respectiv după puterile din stat. Pentru buna
funcţionare a unui stat partinic nu sunt însa decisive funcţiile "statale", ci
tocmai acea funcţie de intermediere pe care o au partidele între societate şi
stat. Chit că această separare a societăţii de stat poate părea strictă şi
idealistă (...), partidele par a se simţi, în activităţile lor concrete, la fel de
confortabil în ambele domenii. Orice teorie care va mai apărea cu privire la
statul partinic trebuie să plece de la recunoaşterea acestei funcţii de
intermediere. Cele cuprinse în catalogul de mai sus, funcţii centrate pe
activităţile reale ale partidelor, de mediere între societate şi stat, pot fi
reduse la patru funcţii principale:
1. funcţia de selecţie: partidele recrutează şi selecţionează elita politică
din rândurile societăţii - pentru funcţii locale şi până la funcţia de cancelar.
Un lucru este deseori trecut cu vederea sau chiar denigrat: partidele au fost
mereu şi continuă să fie organizaţii care funcţionează pe principiul
patronajului, asociaţii de cetăţeni care facilitează ocuparea unor funcţii şi
poziţii, stimulând carierele. Nimic anormal până în acest punct. Mai
problematic din punct de vedere politic (şi de aceea şi reprobabil din punct
de vedere moral) este atunci când poziţiile care conferă o oarecare putere
sunt ocupate cu scop, nemaifiind astfel vorba (şi) de impunerea anumitor
conţinuturi. Marele merit al partidelor noastre pe parcursul anilor 50 şi 60 a
fost nu în ultimul rând faptul că au democratizat serviciile publice (...).2.
funcţia de mediere: partidele şi reprezentanţii lor din parlament şi guvern
reprezintă anumite interese particulare ale societăţii. Termenul de "partid"
provine de la "pars" ( = parte), partidele nu reprezintă astfel decât o parte
din interesele societăţii. Doar când partidele şi parlamentarii delegaţi de
acestea recunosc că sunt reprezentanţii unor interese sau necesităţi speciale,
doar atunci este posibilă şi soluţionarea conflictelor de interese din
societate, doar atunci compromisurile rezultate devin acceptabile, nefiind
denunţate a fi "putrede", iar propria poziţie specifică, colorată de anumite
interese, nu va mai fi înzestrata cu acea aureolă a acţiunilor în interesul
societăţii. Doar atunci când va exista un consens cu privire la faptul că
partidele şi parlamentarii joacă un rol dublu, ca reprezentanţi ai unor
interese particulare, respectiv ca reprezentanţi ai naţiunii, doar atunci vor
putea amuţi discuţiile din jurul unor principii generale, iar partidele vor
putea părăsi meterezele de pe care s-au războit în (...) luptele ideologice. 3.
funcţia de agregare: partidele se străduiesc chiar şi în interiorul lor să
aducă la un echilibru interesele deseori divergente reprezentate de diferitele
grupări sociale organizate atât în afara, cât şi în interiorul partidului, să
ajungă la un compromis, formulând totodată o poziţie "partinică" proprie.
Partidele pot aşadar integra voinţa grupărilor, deseori de natură
controversă. În cazul ideal, ele pot acţiona ca nişte catalizatoare sociale şi
politice. Pentru că cine nu trece activităţile politice ale diverselor grupări
de interese prin filtrul partidelor, dorind să le integreze direct în procesul de
formare a voinţei politice statale, va favoriza apariţia unei formule de stat
bazate pe principiul claselor sau intereselor sociale. 4. funcţia de aplanare a
conflictelor: luându-şi în serios funcţia de mediere şi de agregare, partidele
îndeplinesc şi o funcţie de aplanare a conflictelor. Statul partinic pune la
dispoziţie mecanisme de reglementare în vederea aplanării acestor conflicte
dintre partide şi în interiorul acestora şi implicit şi dintre interesele sociale
divergente. Sunt stabilite aşadar anumite reguli după care poate avea loc
lupta pentru putere, fără ca acest lucru să degenereze într-un război civil.
Premisa pentru toate acestea este bineînţeles ca să se fi ajuns la un consens
social şi politic care să stabilească regulile conform cărora pot fi rezolvate
conflictele şi care stabilesc valorile fundamentale incontestabile. Aceste
valori fundamentale (ca de exemplu apărarea drepturilor omului, protecţia
minorităţilor), care stau la baza reglementărilor cu privire la soluţionarea
conflictelor capătă sens doar atunci când sunt şi recunoscute. Fără partide
puternice, un sistem parlamentar nu poate exista. Sistemele parlamentare
moderne au ca trăsătură centrală faptul că executivul, respectiv cabinetul
şi majoritatea parlamentară sunt strâns interconectate. Ele formează o
entitate politică de acţiune, mai precis majoritatea aflată la guvernare.
Acestei majorităţi i se opune opoziţia. Din această constelaţie rezultă, în
cadrul sistemului parlamentar, şansa de a deţine puterea de control; această
constelaţie, această antonimie dintre majoritatea la putere şi opoziţie
reprezintă cu adevărat principiul separării puterilor, şi nu relaţia dintre
legislativ şi executiv. Partidele formează paranteze în limitele cărora se
integrează diferitele ramuri ale sistemului politic (executivul şi majoritatea
parlamentară care formează guvernul) şi - în cazul Republicii Federale
Germania - în care încap diversele nivele ale politicului, guvernul federal,
guvernul statal şi guvernul local. După cum se ştie, Republica Federală
Germania are un sistem extrem de complicat în ceea ce priveşte separarea
puterilor, al controlării şi limitării acestora, care se aseamănă mai mult cu
sistemul american al "checks and balances" decât de cel simplu, bipolar, din
Marea Britanie, care distinge doar între "ins" şi "outs". În cazul ţării noastre
au un cuvânt de spus atât landurile, Bundesrat-ul, comunele, Curtea
Constituţională Federală, două bănci centrale din Frankfurt, instituţiile
europene de la Bruxelles şi de la Straßburg sau NATO, cât şi - mai ales -
asociaţiile şi grupările de interese de tot felul, astfel încât cancelarul - în
ciuda competenţelor sale de decizie politică - nu are decât un rol modest de
moderator care - dacă doreşte să se numere cu adevărat printre mai mari -
trebuie să stabilească priorităţile şi să-şi impună, pe perioada mandatului
său, în cel mai bun caz maximum două sau trei obiective mai mari. Dacă în
această epocă a globalizării, a internaţionalizării, europenizării şi
economizării mai există vreo şansă pentru ca politica să ocupe o poziţie de
frunte, doar partidele se pot ocupa de acest lucru. Partidele sunt baza care
ţine laolaltă instituţiile politice - îndeosebi prin intermediul unor acorduri şi
cooperări informale. Germanii folosesc în acest sens un termen foarte
potrivit: Elefantenrunden stă în natura sistemelor parlamentare, neavând cu
nimic de-a face cu asociaţiile secrete sau cu eventualele trişări ca şeful
executivului - cancelarul, în cazul Republicii Federale Germania - şi
miniştrii cei mai importanţi, preşedinţii de partide şi de fracţiuni
parlamentare din guverne de coaliţie sau guverne majoritare, să organizeze
reuniuni în care să facă schimb de informaţii şi să discute pe anumite teme.
Prin disciplina de partid şi a fracţiunilor în ceea ce priveşte anumite
probleme legislative centrale se constituie şi majoritatea la putere şi
opoziţia. Mai concret: cea mai importantă lege dintr-un an parlamentară,
legea bugetului, se bucură de susţinerea majorităţii parlamentare. În cazul
în care această susţinere lipseşte avem de-a face cu o criză serioasă a
puterii. Cei care se vaită că relaţia clasică de opoziţie dintre puterea
executivă şi cea legislativă a fost perturbat de partide, cei care doresc să
reconstituie incompatibilitatea dintre mandatul guvernamental şi cel
parlamentar, de cancelar şi de lider de parti, aceia se mai află înca din punct
de vedere istoric în biserica de la Frankfurt a Sf. Paul a anului 1848, ei au o
viziune arhaică asupra parlamentarismului, proiectează opoziţia dintre
stăpânul absolutist şi reprezentanţii poporului asupra prezentului şi sunt
prinşi înca - în mod conştient sau inconştient - în mentalitatea statului
autoritar. (...) Partidele din Republica Federală Germania s-au apropiat
începând cu jumătatea anilor 60 de acea imagine a partidului ideal necesar
bunei funcţionări a sistemului parlamentar, nu în ultimul rând pentru faptul
că reuşiseră să se rupă de lanţurile ideologice şi organizatorice ale
mediului socio-moral de care aparţineau. Ele au început să îndeplineasca
încetul cu încetul acele patru funcţii prezentate mai sus. Sistemul de partide,
la început foarte stufos şi înca păstrând semnalmentele sistemului din
Republica de la Weimar în ceea ce priveşte comportamentul electoral, s-a
concentrat până la urmă, în anii 60 şi 70, sub forma unui sistem de partide
de tipul "2 ˝", în care concurau două partide populare mai mari şi unul de
cadre. Au avut loc trei schimbări de putere, astfel încât jocul majorităţii şi
al opoziţiei părea să funcţioneze. Participarea la alegerile pentru Bundestag
a depăşit pragul de 90 %. Partidele fuseseră acceptate. Acele vremuri idilice
s-au sfârşit. Toată lumea vorbeşte astăzi despre aşa numita animozitate
faţă de partide. Avem oare de-a face cu o criză a statului partinic, să fi
ajuns acesta la capătul zilelor sale? Criza în care se găseşte statul partinic se
sprijină pe următoarele fenomene: s-a arătat în sondaje că alegătorii sunt
nemulţumiţi de activitatea partidelor, că nu mai sunt de acord cu politica
dusă de ele; marile partide pierd din ce în ce mai multe voturi; partidele mai
mici, ca de exemplu ecologiştii, PDS-ul, republicanii şi DVU-ul câştigă
alegători; procentul celor care nu mai votează este în creştere, la fel şi cel
al alegătorilor care şi-au schimbat opţiunile; numărul de membri ai tuturor
partidelor este în scădere - cu excepţia numărului membrilor partidului
ecologist, care stagnează. Avem, fără îndoiala, de a face cu o adevărată
aversiune resimţită faţă de partide, poate şi cu o oarecare criză a statului
partinic, dar în nici un caz însa cu o criză a democraţiei parlamentare.
Trebuie să ne întrebam de unde a apărut această animozitate faţă de
partide. Există cauze multiple: în această epocă a post-materialismului s-au
încetatenit noi forme de participare, tendinţele de individualizare stagnează,
conţinuturile politice au devenit din ce în ce mai complicate şi mai
complexe, astfel încât partidele nu mai sunt capabile să ofere alegătorilor
concepţii bine conturate. În orice caz, partidele însele poartă o parte din
vină pentru această aversiune resimţită de popor. Printre aceste cauze se
numără faimoasele afaceri cu privire la finanţarea partidelor şi la corupţie.
Mai greu cântăreşte însa faptul că partidele au părut, în perioada lor de
glorie, că se pot ocupa de absolut orice problemă, că dispun de monopolul
asupra formării voinţei politice. Partidele şi-au extins competenţele şi au
penetrat domenii în care nu aveau ce căuta. Printre aceste domenii se
numără consiliile responsabile cu audio-vizualul, în care nu numai că se
votează pe principiul partidului de apartenenţă, ci mai există şi "cercuri de
prieteni", similare fracţiunilor, care se întrunesc înaintea şedinţelor oficiale.
Mai mult, partidele şi-au extins patronajul în domeniul administraţiei
publice: nu ştim de ce este atât de important criteriul apartenenţei la un
partid atunci când se numeşte noul director al unui teatru sau al unei opere.
La fel, opinia publică nu întelege de ce în anumite părţi ale Republicii
Federale Germania o promovare în sistemul educaţional nu este posibilă
decât dacă persoana în cauză deţine carnetul de partid "potrivit". La nivel
local, partidele par să fie omniprezente: ele se amestecă în activităţile
diverselor asociaţii, asociaţii sportive sau muzicale, asociaţiile vânătorilor
sau ale pompierilor voluntari. Această omniprezentă justifică sentimentul
că partidele se amestecă în toate treburile. Şi aici este problema care s-a
întors, asemenea unui bumerang, în ultimii ani în sânul partidelor. Partidele
au provocat pe baza pretenţiei lor de omnipotenţă anumite aşteptări,
aşteptări pe care nu le pot onora în realitatea politică şi socială a Republicii
Federale Germania. Din pricina acestei pretenţii de a monopoliza toate
sferele, ele sunt făcute astăzi vinovate pentru multe probleme pentru care nu
poartă nici o răspundere. Mai concret: partidele nu pot fi făcute
răspunzătoare pentru globalizarea pieţelor de capital, pentru
internaţionalizarea pieţii muncii, pentru deficitele bugetare sau pentru
necesitatea transformării statului social. La această animozitate resimţită
faţă de partide a contribuit şi faptul că partidele noastre mari au probleme
cu propria fragmentare şi segmentare, cu propria eterogenitate şi
contradicţiile pe care le proliferează. Acest lucru este valabil în această
perioadă mai mult pentru SPD decât pentru CDU, deşi şi partidul din urmă
dovedeşte aceleaşi semnalmente. Contrar imaginii de care se bucură SPD-
ul şi CDU-ul în rândul marelui public dar şi al unor analişti politici, aceste
partide nu sunt organizaţiile-mamut, ierarhiste sau orligarhiste, ci mai
curând nişte "fragmente adunate laolaltă", o "anarhie organizată".
Decentralizate şi fragmentate la nivel organizatoric, cu o măsură
importantă de autonomie conferită organizaţiilor teritoriale, diverselor
grupări de interese intra-partinice aşa cum se întâmpla în cazul SPD-ului
sau al CDU-ului; cu funcţionari, membri şi alegători extrem de coloraţi din
punct de vedere social, făcând un spagat dificil între grupările sociale cele
mai opuse; la fel de colorate şi din punct de vedere programatic şi ideologic;
ţinute laolaltă prin voinţa de putere, prin patronaj, prin simbolurile,
ritualurile şi punctele din program moştenite de-a lungul istoriei şi - pe cât
posibil - prin conducători carismatici şi/sau competenţi, partidele nu oferă
aşadar o imagine completă, armonică - lucru care contribuie la construirea
animozităţii. În plus, problemele istorice care au împiedicat într-o oarecare
măsură funcţionarea partidelor în cadrul sistemului parlamentar nu au fost
cu totul rezolvate nici astăzi. Acest lucru vine să justifice în parte
sentimentul de animozitate faţă de partide, destul de răspândit în rândurile
electoratului şi al sociologilor. La sentimentul de aversiune împotriva
partidelor a contribuit, în fine, şi faptul că partidele din ţara noastră se află
într-un permanent proces de schimbare: etichetele rămân, în timp ce
conţinuturile politice sunt modificate. Iar acest lucru duce la confuzie şi
încrâncenare. Prin acestea nu trebuie să întelegem că PDS-ul s-a
transformat într-un partid regional est-german şi că "Bündnis 90/Die
Grünen" (Partidul Ecologist) a devenit o formaţiune social-liberală,astfel
încât divizarea liberalismului german, aşa cum o cunoaştem de pe vremea
Republicii de la Weimar şi din "Imperiul Bismark", a devenit din nou de
actualitate - şi că FDP-ul a adoptat o poziţie de dreapta. Sub eticheta de
partide populare adoptată de CDU şi SPD s-a format o structură cu totul
nouă. Putem vorbi chiar de un nou tip de partide aflate în plin curs de
apariţie şi care semnalează sfârşitul erei partidelor de membri şi
funcţionari. Acest tip nou de partide, care pare a se impune în ultima vreme,
are trei nivele şi poate fi descris cu ajutorul a trei indicatori. 1. Noul tip de
partid este un fel de partid mass-media. Conducerea naţională a partidului,
conducere formată din unul, doi sau trei preşedinţi, comunică cu membrii,
simpatizanţii şi alegătorii prin intermediul mass-mediei. Astfel sunt evitate
structurile tradiţionale de formare a voinţei politice din interiorul partidului
şi sistemul de delegaţi. Funcţionarii de partid, activiştii de partid, elita
mijlocie a partidelor îsi pierd din puterea de influenţă. "Democraţia intra-
partinică", aşa cum era ea cunoscută, este pusă sub semnul întrebarii:
funcţionarii de partid erau cei care, deşi nu participau la formarea voinţei
politice de jos în sus, pe baza competenţei lor organizatorice şi la nivel de
conţinuturi politice, puteau controla centrele puterii din cadrul partidului şi
astfel şi conducerea partidului, şi care, după caz, puteau prezenta, prin
formarea de grupări şi fracţiuni intra-partinice, elite concurente, alternative
la deţinătorii puterii din partid. Elita mijlocie, funcţionarii de partid, puteau
aşadar controla conducerea partidului. În cazul partidelor mass-media,
intervenţia acestei elite mijlocii este evitată. Nici elementele democraţiei
directe, introduse în procesul de formare a voinţei politice din cadrul
partidelor prin intermediul alegerii directe ale purtătorilor de mandat şi ale
funcţionarilor de partid sau prin intermediul votului membrilor, nu au avut
ca rezultat o nouă calitate a democraţiei intra-partinice. Mai mult, în timp ce
comunicarea directă dintre conducerea şi baza de membri a fost
amplificată, funcţionarii de partid au fost şi mai mult dezbrăcaţi de puterea
ce obişnuiau să o deţină. Această comunicare dintre conducere şi baza de
membri nu este în nici un caz unilaterală. În plus, sondajele întreprinse în
rândul membrilor unui partid, sondaje executate de multe ori la comanda
mass-media, câştigă din ce în ce mai multă importanţă. Aceste sondaje
reprezintă răspunsul bazei de membri la acţiunile întreprinse de conducerea
unui partid. 2. Partidele au devenit în timp organizaţii care oferă servicii
profesioniste. Este deja de la sine înteles ca membrii şi funcţionarii de partid
să lipească afişe pe perioada campaniei electorale sau să îsi înceapa cariera
în cadrul partidului "de jos", încasând de exemplu cotizaţiile anuale ale
membrilor unei organizaţii locale. În realitate, toate acestea sunt lucruri
depăşite. Afişele sunt lipite astăzi de agenţiile de publicitate, iar cotizaţiile
membrilor ajung direct, prin operaţiuni bancare, în contul trezoreriei de
partid. Această evoluţie a fost considerată o "americanizare". Partidele din
SUA au cunoscut într-adevăr o evoluţie similară, totuşi nu pot fi făcute
răspunzătoare pentru faptul că partidele tind să se profesionalizeze.
Partidele moderne, profesioniste, oferă trei servicii mai importante: ele
organizează şi finanţează campaniile electorale. Produsul acestor campanii
este elita politică, aleasă prin votul populaţiei, care este, mai departe,
numită în diverse funcţii. Un partid conduce o ţară atunci când intră ca
fracţiune în compunerea diverselor parlamente, punându-şi la dispoziţie
baza de personal pentru ocuparea posturilor executive, administrative şi
pentru ocuparea cabinetelor la nivel federal sau la nivel de landuri. 3.
Vechile partide populare tind din ce în ce mai mult să devină partide-
fracţiuni. Centrul puterii unui partid, dar şi resursele organizatorice şi
financiare ale acestuia se regăsesc în fracţiunile reprezentate în parlamente
şi în cabinetele ministeriale. Partidele sunt cele care "guvernează" (în sensul
lui "to govern"), funcţionarii de partid, adică acele persoane care ocupă o
anumită poziţie în cadrul unui partid, devin membrii unui parlament sau al
unor cabinete şi autorităţi executive. Funcţiile ocupate în partid, mandatul
din parlament şi funcţia deţinută în cadrul executivului se cumulează.
Supremaţia organizaţiei de partid, aşa cum o cunoaştem noi din istoria
democraţiei sociale, este astfel răsturnată. În "parties in government", în
fracţiuni şi în funcţiile executive se află adevărata putere deţinută de
partide. Cu toate acestea, modul de organizare al unui partid joacă în
continuare un rol (...).Noul tip de partid apărut şi care vine să înlocuiasca
partidul popular ca partid al membrilor şi funcţionarilor, conţine aşadar cele
trei elemente partid mass-media, partid profesionist şi partid-fracţiune.
Partidele cu trăsături apropiate acestui nou tip se înteleg din ce în ce mai
mult ca organizaţii care oferă anumite servicii: ele organizează campaniile
electorale, recrutează elita politică şi deleagă personalul care compune
parlamentele şi guvernul, ele guvernează şi tot ele se ocupă de
administraţie. Astfel se cristalizează o nouă accepţiune a conceptului de
partid, care se apropie de definiţia dată acestuia în manualele americane şi
care reflectă realităţile politice din SUA: "A party is to elect", partidele au
misiunea de a recruta elitele politice şi de a le aşeza în funcţii
corespunzătoare. Cu cât se va impune mai mult acest nou tip de partid, pe
atât mai puţin vor percepe partidele acele funcţii atribuite lor în mod
tradiţional, şi anume de a înregistra şi agrega diversele interese exprimate
de societate şi de a funcţiona ca o instituţie intermediară între societate şi
sistemul politico-administrativ, legitimând astfel întreg sistemul politic. Ceea
ce astăzi este resimţită a fi o criză a partidelor, animozitatea resimţită faţă
de acestea, toate acestea au legătură cu exact această pierdere a funcţiilor
despre care tocmai am vorbit. Partidele nu mai funcţionează ca odinioară
(în anii 50 şi 60), ele nu mai sunt acele instituţii intermediare care agregă şi
mediază diverse interese. Ele s-au limitat din ce în ce mai mult la simpla
funcţie de organ de recrutare a elitelor. Cu toate acestea, ceasul partidelor nu
a sunat înca. Această afirmaţie se sprijină pe argumente istorice şi
sistematice. În primul rând, vom aminti de performanţele istorice uluitoare
ale statului partinic din Republica Federală Germania, mai ales în
comparaţie cu cele realizate de Republica de la Weimar. Acest lucru promite
partidelor o viaţă lungă pe viitor. Să ne gândim doar la cele realizate în
privinţa integrării. Foşti adepţi ai naţional-socialismului, grupări şi partide
de extremă stânga şi dreapta, refugiaţi, opoziţia extra-parlamentară şi noile
mişcări sociale bazate pe mentalităţi şi comportamente post-materialiste au
fost absorbite şi integrate de către partide. Iar acest lucru demonstrează o
mare măsură de flexibilitate. Bineînţeles că, făcând acest lucru, sistemul
politic s-a schimbat la rândul lui; cultura politică, odinioară autoritară, s-a
democratizat, dorinţa cetăţenilor de a participa la procesul politic s-a
accentuat, iar necesitatea implementării principiilor democraţiei directe
exercită, la rândul ei, presiuni asupra partidelor politice. În total, prin
această muncă de integrare a fost confirmat şi stabilizat sistemul de partide
şi mai ales sistemul parlamentar. Această poveste de succes a statului
partinic include şi faptul că administraţia a fost democratizată nu în ultimul
rând prin intermediul patronajului partidelor (...).De fapt nu există nici o
alternativă la partide şi la statul partinic. Nu se cunosc organizaţii sau
instituţii alternative care ar putea lua locul partidelor şi mai ales care ar
putea îndeplinii funcţiile acestora în cadrul domeniului intermediar.
Iniţiativele civile şi mişcările care susţin un singur obiectiv completează
statul partinic, ele nu îi periclitează însa existenţa. Astăzi nici nu mai poate
fi vorba de apariţia vreunui sistem de consilii - aşa cum umbla vorba în
perioada mişcărilor studenţeşti, cu atât mai puţin posibilitatea ca acestea să
apară ca o alternativă politică şi socială. (...) Cine vrea să realizeze ceva,
să impună anumite interese şi obiective politice, trebuie să apeleze la
instituţia numită "partid". Cu toate acestea, organizaţiile nepartinice vor
contribui şi în continuare - poate într-o măsură şi mai mare decât la ora
actuală - la procesul de formare a voinţei politice: iniţiativele şi asociaţiile
civile, mişcările sociale şi cele care apără o singură cauză. Dar şi acestea
se orientează - în mod conştient - după partide, încercând să le influenţeze
pe acestea în concordanţă cu interesele pe care le reprezintă. Cu toate că
partidele continuă să ocupe o poziţie centrală în sistemul politic din
Republica Federală Germania, mai ales în ceea ce priveşte formarea voinţei
politice, ele sunt pe cale să se reformeze. Ele au devenit mai sensibile
tocmai din cauza rupturilor care s-au produs între societate şi sistemul
politic şi administrativ, lucru care se manifestă mai ales sub forma
animozităţii faţă de partide. Reformele, respectiv încercarile de reformă nu
apar în sânul partidelor din pricina unor motive filantropice, de educaţie
politică sau de etică abstractă, ci din simpla dorinţă de supravieţuire.
Pentru că dacă această aversiune resimţită faţă de partide se menţine pe o
mai lungă perioadă de timp, aceasta poate provoca situaţii de criză socio-
economică, putând denatura chiar într-o animozitate faţă se sistem şi mai
ales faţă de democraţie. Vechea atitudine anti-partinică ar putea fi înlaturata
măcar la suprafaţă, astfel încât să se poată impună atitudini şi
comportamente politice autoritare. Partidele sunt interesate direct să
reacţioneze în mod sensibil la critici şi de a se supune reformelor. Este
vorba aici mai ales despre faptul că partidele trebuie să recunoască că nu
sunt omnipotente, şi în mod explicit despre faptul că partidele trebuie să
renunţe la pretenţiile de a deţine monopol unic asupra procesului de
formare a voinţei politice. Mai este vorba aici şi de promovarea altor forme
de participare politică, ca de ex. în iniţiative civile şi asociaţii. În fine, este
vorba şi de preluarea precaută de către partide a noilor forme de participare,
aşadar de deschiderea către elementele democraţiei directe. În tot cazul,
introducerea elementelor cu caracter plebiscitar în cadrul partidelor - vezi
alegerile preliminare şi sondajele în rândul membrilor - par destul de pripite,
luând în consideraţie efectele avute. Pe ordinea de zi stau aşadar reformarea
partidelor şi a statului partinic şi nu eliminarea lor. Partidele, dar şi istoricii
şi specialiştii în ştiinţele politice trebuie să se gândească ce rol urmează a
juca acestea în cadrul sistemului parlamentar. Partidele trebuie să se alinieze
noilor tendinţe de dezvoltare din domeniul politic, social şi economic,
ajustându-se pentru a corespunde noilor exigenţe. În fond, depinde de
încrederea în sine şi de amestecul corect al diferiţilor factori prevăzuţi de
modul în care sunt constituite partidele. Ernst Fraenkel a formulat acest
lucru acum aproape 40 de ani, constatările sale fiind şi astăzi actuale: ce ne
trebuie nouă sunt "partide care nu se tem să recunoască că scopul lor este
să-şi aducă conducătorii în poziţii strategic importante din guvern şi
administraţie; partide care nu se tem să recunoască că trebuie să lucreze
mână-n mână cu grupările de interese, fără a capitula în faţa acestor
grupări. Partide care nu se tem să recunoască că exercită oarecari presiuni
asupra reprezentanţilor săi, pentru că fără disciplină în cadrul fracţiunilor
nu poate exista un sistem parlamentar. Avem nevoie de partide care au
puterea interioară de a se dezice de mentalităţile tradiţionale, care, pentru
că au apărut din considerente politice diferite, reprezintă o sarcină
împovaratoare pentru sistemul parlamentar funcţional. Avem însa nevoie şi
de partide, care, în ciuda faptului că recunosc necesitatea de a adopta o
atitudine pragmatică faţă de politică, fac apel la ultima rămăşiţă de
romantism din suflet, nefiindu-le ruşine de visurile din tinereţe, atunci când
toate mai erau înca atât de bune şi de frumoase în politică tocmai pentru că
am crezut cu adevărat că principiile sunt cele care guvernează lumea ." 24

CAPITOLUL 9: CONSOLIDAREA DEMOCRAŢIEI


PARTINICE
Democraţia intra-partinică reprezintă premisa pentru ca partidele să-şi
poată onora împreuna cu celelalte organizaţii intermediare funcţiile din
cadrul sistemului politic, aşa cum au fost descrise ele în acest curs. În lipsa
unei structuri democratice interioare, partidelor le va lipsi legitimarea
poziţiei lor importante ocupate în statul democratic. În textul următor este
vorba despre cerinţele minime şi motivele democraţiei intra-partinice,
precum şi despre problemele acesteia, luând ca exemplu modelul german.
[Partidele] trebuie (...) să dispună aibă statute şi programe, ele trebuie să
fie structurate în organizaţii teritoriale (...) şi să organizeze alegeri în mod
regulat. Adunările membrilor şi conducerea partidelor, care trebuie
confirmată cel puţin o dată la doi ani sunt organe absolut necesare ale
partidelor (...). Legea partidelor subliniază importanţa crucială a membrilor
în ceea ce priveşte formarea voinţei politice în cadrul partidului, accentuând
deopotrivă şi relevanţa deosebită care revine protecţiei minorităţilor intra-
partinice. Organele de partide trebuie "să funcţioneze astfel încât să
permită formarea voinţei politice democratice" (...). Democraţia intra-
partinică este necesară pentru a spori importanţa cetăţenilor angajaţi
politic la nivel de partid. Un stat democratic nu poate fi condus de partide
construite pe o bază ne-democratică (vezi "principiul conducătorului" sau
"centralismul democratic"). În ciuda tuturor prevederilor legale,
24 [Parteienstaat in der Krise : Überlegungen nach 50 Jahren Bundesrepublik Deutschland ; Vortrag und
Diskussion einer Veranstaltung des Gesprächskreises Geschichte der Friedrich-Ebert-Stiftung in Bonn am
19. August 1999 / Peter Lösche. [ed.: Dieter Dowe]. - Bonn : Forschunginst. der Friedrich-Ebert-Stiftung,
Historisches Forschungszentrum, 1999. - 48 p. = 115 Kb, Text. - (Gesprächskreis Geschichte ; 27),
Electronic ed.: Bonn: FES Library, 2000, ISBN 3-86077-843-9]
posibilităţile de influenţare a membrilor simpli de partid sunt destul de
limitate. Acest lucru se justifică prin lipsa de participare şi prin indiferenţa
manifestată de mulţi membri de partid, prin tendinţa birocraţiei de partid de
a se detaşa de baza de membri, şi, în fine, prin constrângerile inevitabile pe
care le presupune democraţia intra-partinică modernă, care are nevoie de
organe de conducere hotărâte şi de decizii luate cu rapiditate (...).
9.1 CONSOLIDAREA BAZEI
Pentru a rezolva cumva problema animozităţii, marile partide s-au străduit
în ultimii ani să fortifice drepturile de participare ale membrilor lor.
Partidele democratice se găsesc astăzi în plin proces de reformă, al cărui
sfârşit nu este înca previzibil. Scrutinul a devenit astfel un mijloc de a
transcende clivajul care a apărut între organele de conducere a partidului şi
baza de membri a acestuia. Toţi membri de partid care se simt afectaţi de
anumite decizii (alegerea conducerii partidului, a candidaţilor) trebuie să
aibă drept de vot. În plus, sondajele efectuate în rândul membrilor de partid
au rolul de a pune capăt disputelor apărute în interiorul partidului. De
asemenea, partidele se străduiesc să se deschidă în faţa simpatizanţilor
reticenţi să dobândească calitatea de membru de partid (...). Democraţia
intra-partinică mai presupune şi ca facţiunile din interiorul partidelor să-şi
expună în mod public nemulţumirile. La nivelul partidelor (dar şi printre
alegători) este răspândită ideea că rezolvarea publică a conflictelor intra-
partinice nu face altceva decât să scoată la iveală punctele slabe ale
acestora şi lipsa lor de credibilitate. Un partid care nu încearca să îsi
muşamalizeze divergenţele de opinie este deseori considerat a fi "dezbinat".
Acest lucru poate fi adevărat uneori, dar în cazuri extreme, atunci când
poziţiile sunt atât de divergente încât angrenează energiile politicienilor,
conflictele interne devenind mai importante decât interesele programatice
ale partidului. De multe ori însa, diferenţele înregistrate la nivelul intra-
partinic sunt cele care hrănesc şi stimulează discuţiile politice. Acest lucru
poate fi aşadar un semn de putere şi de dinamism, dar doar dacă partidul
tolerează asemenea manifestări, rămânând deschis . 25

9.2 INITIATIVELE CIVILE SI PARTIDELE


Gradul sporit de participare a unui segment al populaţiei (în principal
persoane cu un nivel de educaţie peste medie) s-a regăsit înca de la
începutul anilor şaptezeci în creşterea numărului de iniţiative civile la nivel
local şi regional (de exemplu împotriva construirii de centrale atomice), care
25 [Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur politischen Bildung 207,
Parteiendemokratie, Bonn BpB 1997
aveau şi continuă să aibă ca scop evitarea situaţiilor conflictuale şi a
planificărilor defectuoase. Cu ajutorul opiniei publice urmau a fi astfel
influenţate deciziile luate de partide şi de parlamente. Iniţiativele civile
stimulează, pe de o parte, creşterea angajamentului politic, având aşadar un
aport considerabil la înlaturarea apatiei care caracterizează unii cetăţeni.
Ele sunt expresia unei conştiinţe cetăţeneşti sporite, care nu se lasă
transformată într-un obiect din mâna statului sau a administraţiei. Pe de altă
parte, majoritatea iniţiativelor civile au câte o singură sferă de preocupare -
iar acest lucru este cât se poate de firesc, dat fiind faptul că acestea nu au
primit un mandat din partea populaţiei, aşa cum se întâmpla în cazul
partidelor. Ele urmăresc nişte obiective relativ delimitate în spaţiu şi timp.
Rolul iniţiativelor civile într-o democraţie, relaţiile acestora cu partidele
sunt diferite. Ele pot juca un rol strict neutru, de colaborare cu toate
partidele, ele se pot sprijini pe susţinerea unui singur partid, unele dintre ele
respingând chiar şi ideea de sistem de partide în general. Primele iniţiative
civile au apărut la sfârşitul anilor şaizeci. Între timp numărul lor a crescut
la mai multe mii. Cauzele care au favorizat apariţia acestor iniţiative sunt
diverse: nemulţumire generală faţă de lipsa de apropiere de popor a marilor
partide, posibilităţi insuficiente de implicare a cetăţenilor de rând la
celelalte nivele ale vieţii politice, respingerea ideii de activitate politică în
formele ei convenţionale. Implicarea cetăţenilor în cadrul acestor iniţiative
care reprezintă de cele mai multe ori doar interese locale poate ajuta pe mai
mulţi să se realizeze decât în cadrul aparatului de partid, unde puterea de
influenţă nu este decât limitată. În plus, partidele populare nu pot îndeplini
de multe ori anumite interese mai specifice din pricina programului mai
general al acestora. Presiunea sporită a acestor probleme — determinată de
creşterea economică, de zonele întunecate ale progresului tehnic şi de
pretenţiile crescute ale oamenilor — revendică noi soluţii din partea
partidelor. Partidele şi iniţiativele civile nu sunt două concepte care se
exclud reciproc, ele mai de grabă vin să se completeze unul pe celălalt.
Iniţiativele civile nu sunt astfel neapărat un simptom al crizei din sistemul
politic, pentru că o societate deschisă nu are decât de câştigat de pe urma
activităţii politice a cetăţenilor săi. Ele nu anunţă în nici un caz eşecul
democraţiei partinice, chiar dacă ele au avut efectul de a crea un anumit
grad de nesiguranţă în sânul partidelor (...).
Partidele sunt - după cum am aflat din cursurile precedente
- indispensabile pentru democraţia modernă. Mulţi se
încumeta chiar să spună că o democraţie modernă nu este
posibilă decât sub forma de democraţie partinică. Ca
mediatori centrali între "popor" şi "stat", ele sunt
indispensabile, cu toate că ele nu îndeplinesc acest rol
singure, ci împreuna cu asociaţii, iniţiative civile şi mai
ales cu ajutorul mass-mediei
Totuşi, partidele nu se bucură de prea multă popularitate.
Atunci când cetăţenii unei ţări sunt întrebati câtă
încredere au în instituţiile politice ale statului, partidele se
află de obicei la urma preferinţelor lor. Este vorba aici de o
"animozitate faţă de partide". Ce se ascunde în spatele
acestui concept şi care sunt cauzele pentru care partidele
sunt prea puţin bine văzute, despre aceste lucruri vom
vorbi în acest curs.
În următorul text este vorba despre unele dintre problemele
puse în acest curs. Concluzia este că nu există nici o
alternativă la democraţia partinică, dar multe lucruri pot fi
înca ameliorate.

9.3 DISPOZITII JURIDICE PRIVIND PARTIDELE POLITICE


PREVAZUTE IN CONSTITUTIA ROMANIEI SI IN LEGEA
PARTIDELOR
Intr-un stat democratic si de drept consacrarea prin
constitutie a unor reguli privind partidele politice devine
obligatorie. Constitutia trebuie sa exprime juridic scopurile
partidelor politice si coordonatele in care se se pot organiza si
functiona. Constitutia Romaniei intrata in vigoare in anul 1991
reglementeaza partidele politice in mai multe articole. Textele
de baza raman cele din articolul 8, mentionat mai sus ca si
cele din articolul 36 potrivit caruia:
1)Cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in
sindicate si in alte forme de asociere.
2)Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin
activitatea lor, militeaza impotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a
independentei Romaniei sunt neconstitutionale.
3)Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii
Constitutionale, avocatii poporului, magistratii, membri
activi ai armatei, politisti si alte categorii de functionari
publici stabiliti prin lege organica
4)Asociatiile cu caracter secret sunt interzise.
Dispozitiile constitutionale trebuie detaliate printr-o lege a
partidelor politice. Legea trebuie sa contina obligatia ca prin
statutul care-l prezinta cu prilejul inregistrarii sa se specifice
explicit calitatea de partid politic. Astfel spus sa existe
obligatia legala, ca la inregistrare asociatiile sau organizatiile
ce vor sa se organizeze in partide politice sa declare oficial si
expres acest lucru. Este cunoscut ca nu rareori unele partide
nu au in denumirea lor termenul de partid, ci se pot numi
asociatii, organizatii, ligi, uniuni sau formatiuni.
Aliantele politice se pot realiza numai intre partidele
politice pe baza unui protocol, ce se depune la Tribunalul
Municipiului Bucuresti, solicitandu-se inscrierea in Registrul de
evidenta a aliantelor politice.
Incetarea activitatii partidelor politice poate fi voluntara,
prin autodizolvare sau ordonata in cazul dizolvarii decise pe
cale judecatoreasca sau de catre Curtea Constitutionala.
Incetarea prin inactivitate intervine in situatia in care un
partid politic nu desemneaza candidati, singur sau in alianta,
in doua mandate electorale legislative succesive, in cel putin
10 circumscriptii, sau nu a tinut nici o adunare generala timp
de 5 ani. Incetarea activitatii unui partid, in toate cazurtile,
este constatata de Tribunalul Municipiului Bucuresti.

9.4 CRITERII JURIDICE SI SOCIOLOGICE DE DEFINIRE A


PARTIDELOR POLITICE

Criteriile juridice au in functie de epoca trei grade


de generalitate. Un prim grad de gereralitate este
reprezentat de prevederile constitutionale referitoare
la libertatea de asociere, care caracterizeaza
constitutiile secolelor XVII – XVIII si unde nu se face
nici o referire explicita la partide politice. Al doilea
grad de generalitate corespunde situatiei de dupa cel
de al doilea razboi mondial si presupune existenta
unor prevederi speciale referitoare la partidele
politice in: Constituia Germaniei(1949), Italiei(1945),
Spaniei(1946), Portugaliei (dupa 1945), si cele est-
europene de dupa 1989
Cel de al treilea grad de generalitate se refera la
existenta legilor de organizare a partidelor politice, al
caror model este legea germana din 21 iulie 1968,
care se regaseste si in Spania, Republica Moldova,
Romania.
In Romania legea 27 din 1996 se refera la
organizarea partidelor politice si ofera criterii de
definire a acestora. Inaintea acestei legi partidele s-au
infiintat pe baza decretului lege nr. 8 din 26
decembrie 1989. Conform acestuia erau considerate
partide politice toate organizatiile care aveau minim
251 de membri si care se inscriau in registrul special
la Tribunalul Municipiului Bucuresti. Legea 27 prevede
in ceea ce priveste criteriul numeric ca partidul politic
este o organizatie care numara 10.000 de membri la
nivel national si cel putin 250 in 17 filiale judetene.
Referitor la organizarea de partid se stipuleaza ca
partidele au organizare teritoriala, organizatiile in
cadrul intreprinerilor sunt interzise. In ceea ce
priveste principiile si statutul se precizeaza ca
partidele politice sunt obligate sa aibă un statut si un
program, sa fie conduse prin intermediul adunarilor
generale periodice, sa cunoasca o comisie de
consiliere care sa permita un grad cat mai mare de
democratie interna. Criteriile financiare ale unui
partid pot fi publice sau private, cele mai mari
cheltuieli inregistrandu-se odata cu campaniile
electorale. Inregistrarea partidelor ca organizatii se
face la Tribunalul Municipiului Bucuresti in registrul
special. Aliantele de partide politice se inregistreaza
in acelasi loc insa intr-un registru special pentru acest
lucru.
Criteriile sociologice au fost definite de N Weiner si
Josef LaPallombara in lucrarea „Partidele politice si
dezvoltarea”, 1966. Primul criteriu sociologic este
durata. Un partid politic trebuie sa existe o perioada
mai mare decat viata fondatorului sau si sa-i
supravietuiasca. Acest criteriu face distinctie intre
partidele politice si grupurile de sustinere care
vizeaza doar obtinerea unei functii de ministru. Cel de
al doilea criteriu este dat de organizarea pe verticala
si pe orizontala. Un partid trebuie sa aiba filiale si
ierarhie de partid. Partidul politic poate sa aibă doar
organizatii teritoriale (regionale), dar nu poate sa
existe doar pe baza unei organizatii centrale. Acest
criteriu poate face diferenta intre partidele politice si
grupurile de reflectie (gen Grupul de Dialog Social si
Alianta Civica). Al treilea criteriu este dat de vointa
liderilor de a cuceri puterea atat la nivel central cat si
local, ceea ce diferentiaza partidele de grupurile de
presiune.

9.5 CATEGORII SI VARIANTE DE PARTIDE POLITICE

Fenomenul partitist se caracterizeaza in primul rand


prin diversitate de aceea incadrarea partidelor intr-o
anumita categorie impune prudenta si trebuie privita
cu o anumita doza de relativitate. Desi grupuri politice
cu orientari doctrinare diferite au existat inca din
Antichitate denumirea de partid titulatura pe care noi
o cunoastem astazi (partid) este atribuita pentru
prima data gruparilor Tory si Whig. Gruparea Tory care
a fost invinsa in 1686 isi trage numele de la o injurie
de origine irlandeza, un tory este un fel de hot la
drumul mare. Grupul Whyg care a triumfat in1686 este
de asemenea un cuvant derivat din scotiana inseamna
conducator de trasura cu cai, birjar. De la cele doua
grupari se origineaza clivajul de mai tarziu
conservatori – liberali.
In functie de criteriul apartenentei si orientarii
membrilor ce le compun si platformelor lor partidele
politice pot fi:
(5)Partide confesionale care au drept
criteriu de organizare credintele
confesionale. In mod deosebit sunt
mentionate in aceasta categorie partidele
confesionale facute de catolici si
protestanti in a doua jumatate a secolului
XVI, Partidul Catolic din Belgia (1830),
Partidul Popular Italian (constituit dupa Al
doilea razboi mondial)
(6)Partidele regionale sunt expresia unui
„egoism local rau inteles” reprezentand 26

interesele locale ale diferitelor regiuni,


state, parti ale unui teritoriu national
neajuns inca la unificare. Dupa opinia
altora partidele regionale se pot constitui
si in cazul unui teritoriu national unificat
reprezentand interesele insuficient
reprezentate ale acelei regiuni. Un
exemplu in acest sens il reprezinta Liga
Nordului din Italia. Uneori partidele
26 P. P. N e g u l e s c u , „ Pa r t i d e p o l i t i c e ” ; e d . G a r a m o n t
regionale au tendinte autonomiste
(7)Partidele nationale au aparut in secolul
XIX, odata cu confirmarea principiului
nationalitatilor. In aceasta categorie sunt
nominalizate partidele din Imperiul
Austro-Ungar, Partidul National din Prusia
(1866-1870), Partidul Popular Slovac,
Partidul National Roman. Aceste partide
erau organe de protest in contra structurii
statelor in care iau nastere, cu tendinta
manifestata de a ajunge prin lupta la
independenta natiunilor pe care le
reprezinta.
(8)Partidele de clasa reprezinta interesele
unei clase sociale. Au aparut in secolul
XIX iar in aceasta categorie sunt
nominalizate partidele socialiste,
agrariene, si taranesti. Aici se include si
clasificarea ce a dominat aproape un
secol, aceea de partide burgheze si
muncitoresti.
(9)Partidele etnice sunt specifice
continentului African avand in vedere ca
aici formarea natiunilor nu a precedat
formarea statelor independente ci
formarea statelor a fost considerata de
catre conducatorii africani ca cel mai bun
mijloc pentru formarea natiunilor. Cele
mai multe partide congoleze au avut o
baza etnica printre acestea fiind Alianta
Bakongo, Confederatia Asociatiilor din Katanga,
Miscarea Nationala Congoleaza.
Un al doilea criteriu este dat de compozitia partidelor.
(10)Partidele de cadre unesc notabilitatile,
reprezentantii elitelor sociale. Stau la originea
democratiei in epoca votului restrans. Universul
lor politic este centrul (radicalii) si mai ales
dreapta. Sunt descentralizate si slab organizate,
mai sunt denumite si partidele patronilor. Sunt
nominalizate aici Partidul Radical Francez (1901)
si partidele conservatoare
(11)Partidele de masa sunt efectul introducerii
votului universal, cuprind un numar mare de
membri, de aceea au o organizare interna mai
rigida decat a partidelor de cadre, sunt
centralizate si puternic articulate. In aceasta
categorie sunt nominalizate partidele socialiste,
partidele comuniste, majoritatea partidelor
africane si unele partide crestine. Cu exceptia
partidelor fasciste, notiunea de partid de masa
este straina dreptei.
In ceea ce priveste criteriul disciplinei votului partidele pot
fi suple si rigide. Partidul este suplu daca permite
parlamentarilor sai sa voteze cum vor si este rigid daca
impune acestora sa voteze numai intr-un anumit fel27.

9.6. COMPETITIVITATEA ELECTORALA SI ALEGERILE


LOCALE

Toate ciclurile electorale din 1992 incoace au fost influentate nu atat de


rezultatele efective ale alegerilor locale, cat de tendintele politice pe care
acestea le anticipau. Precedand cu cateva luni alegerile parlamentare si
prezidentiale (cu sapte luni in 1992, cu cinci luni in 1996 si 2000), alegerile
locale indica capacitatea organizatorica a partidelor, gradul de mobilizare
partizana si de motivare a candidatilor, dar si dinamica electoratului.
Preferinta initiala pentru un calendar electoral care sa aglomereze alegerile
pe parcursul catorva luni a produs deja efecte perverse: slaba asumare a
cetateniei si dezinteresul fata de participarea politica, inclusiv electoral. In
1992, fragilitatea sistemului de partide romanesc, construit in conditiile dure
ale primei parti a anului 1990, a transformat alegerile locale intr-un examen
al viabilitatii FSN, afectat de conflictele dintre grupurile ce isi disputau
pozitiile de decizie, si a determinat sciziunea din martie 1992, care a dus la
aparitia FDSN-PDSR-PSD. Daca in 1992 justificarea cumularii alegerilor
locale si parlamentare inca putea fi inteleasa din perspectiva asigurarii

27 CRISTIAN PARVULESCU, Curs de Stiinta Politica la Facultatea de Stiinte


Politice, S.N.S.P.A.
fundamentului democratic al tuturor institutiilor, o data ce Constitutia fusese
adoptata in decembrie 1991, lipsa unei viziuni politice coerente si a
sensibilitatii democratice a contribuit la impunerea unui calendar electoral ce
raspunde doar interesului partidelor politice de a se conserva si a transformat
cetatenul-alegator intr-un spectator neimplicat si din ce in ce mai
dezinteresat. Alegerile locale nu reprezinta un predictor electoral, dar ofera o
perspectiva asupra spatiului de competitie si a tendintelor electoratului. In
1992 alegerile locale au anuntat degringolada FSN, in 1996 au anticipat
succesul CDR, iar in 2000 - victoria PDSR. Politizarea alegerilor locale, in
special in marile centre urbane, este dublata de personalizarea competitiei,
indusa de sistemul majoritar absolut folosit pentru alegerea primarilor. Acest
context a determinat pe de o parte abandonul cetatenesc, pe de alta parte
oligarhizarea vietii politice, dar si a structurii de partid. Apropierea perioadei
electorale produce in Romania scaderea dramatica a increderii in partidele
politice sub 10% (% la sfarsitul anului 2003). Faptul ca sistemul de partide
romanesc s-a osificat, datorita climatului politic slab concurential, a generat
o stare de spirit ostila acestor organizatii. Restructurarea partidelor
romanesti, mai ales a partidelor mari, orientate spre guvernare, ar putea
contribui la schimbarea situatiei. Teama de concurenta pe care partidele
parlamentare o dovedesc nu faciliteaza insa aceasta innoire. Rolul partidelor
mici este esential intr-o democratie. Ele contribuie la designul electoral
largind spatiul concurential, asigurand preluarea si structurarea acelor
mesaje si teme pe care partidele mari le neglijeaza. In Romania impactul
partidelor mici asupra sistemului politic este desconsiderat. De aceea,
legislatia privind partidele politice si finantarea electorala adoptata la
sfarsitul anului 2002 si inceputul anului 2003 au vizat demobilizarea si chiar
dezagregarea partidelor mici. Partidele parlamentare au urmarit doar
conservarea sistemului existent. Acelasi scop pare a fi urmarit si de
amendamentele la legea privind alegerile locale. Introducerea pragului de
5% la nivelul circumscriptiei locale sau judetene favorizeaza doar partidele
mari. Inainte de a deveni reprezentative la nivel national, partidele mici
trebuie sa-si probeze calitatile si competenta, administratia locala fiind
potrivita pentru aceasta. Pe de alta parte, partidele mici prezentand candidati
in diferitele tipuri de alegeri, dar mai ales in alegerile locale, contribuie la
cresterea gradului de participare politica activa si la democratizarea cadrului
social. Pragul local sau judetean de 5% nu poate stimula participarea la
competitie a celor care nu isi gasesc locul pe listele marilor partide. Or,
insertia noilor teme, marturie a noilor perspective sociale sau politice, dar si
a candidatilor proveniti din afara partidelor, este dificila, daca nu imposibila,
in organizatiile birocratizate ale marilor formatiuni politice romanesti. Daca,
etimologic, prin partide se desemneaza partea, iar nu intregul, grupul de
indivizi asociati in functie de interesele private, iar nu natiunea si interesul
national, atunci partidele mici, cu baza locala sau regionale, chiar daca nu
ajung niciodata la o reprezentare parlamentara, pot juca un rol politic
important prin structurarea curentelor de opinie si integrarea lor in
dezbaterea publica. Incercand nu atat limitarea numarului de competitori, cat
blocarea accesului spre pozitiile din administratia locala, partidele mari isi
afiseaza neincrederea in capacitatea cetatenilor de a alege. Fragmentarea
societatii romanesti, dinamica economica si diversitatea culturala ar trebui sa
se reflecte la nivel politic prin pluralismul partidelor. Consolidarea
partitocratiei romanesti intr-o forma oligarhica si in contextul unui sistem
slab competitiv si a unei democratii fragile nu asigura posibilitatea
reprezentarii politice reale a grupurilor sociale, contribuind la cresterea
dezinteresului fata de politica. Dar poate tocmai acesta este interesul celor
care definesc politica ca o activitate profesionista pe care cetatenii pasivi si
neinformati nu pot, si nu trebuie, sa o practice.

9. 7. ROLUL PARTIDELOR MICI ÎN FORMAREA COALIŢIILOR


GUVERNAMENTALE

Vom porni de la analiza implicaţiilor pe care le are natura dublă a funcţiei


de prim-ministru şi de lider al unui partid/al coaliţiei de guvernare. Tom
Gallagher şi Peter Mair explicau această tendinţă fie ca o dorinţă a
partidelor de a extrage exclusiv beneficiile funcţiei guvernamentale deţinute
de lider, fie ca un interes manifest de a influenţa politicile statului. În primul
caz, interesul coaliţiei de partide este unul exclusiv, şi anume de a-şi
conserva cât mai bine poziţiile obţinute imediat după învestirea Guvernului,
fără a mai urmări o lărgire a structurilor Executivului. În această situaţie,
Guvernul vrea să funcţioneze pe modelul unei coaliţii minimale, care
include doar acele partide ale căror mandate sunt esenţiale pentru
constituirea majorităţii (de exemplu actualul Guvern). În al doilea caz, şi
anume cel legat de puterea de a influenţa politicile statului, singurul criteriu
de formare a coaliţiei este „compatibilitatea” ideologică. Astfel, coaliţia va
funcţiona pe baza apropierii ideologice dintre partide şi va avea tendinţa de
a se concentra mai mult pe politici decât pe conservarea structurilor
guvernamentale (de exemplu fostul Guvern PSD) Din prisma analizei de mai
sus, vom spune că subiectul alegerilor anticipate este mai degrabă o temă
de lucru a Guvernului decât a preşedintelui şi invocarea ei de către
reprezentanţii actualului Executiv reprezintă de fapt recunoaşterea unei
vulnerabilităţi în capacitatea de negociere a unui partid sau coaliţii de a se
menţine la guvernare atunci când nu se bucură de sprijinul unei majorităţi
legislative stabile. Să vedem cum ar putea evolua actuala coaliţie
guvernamentală, pornind de la analiza caracteristicilor partidelor mici şi
relaţiile pe care acestea le stabilesc cu partidele mari în interiorul coaliţiei.
Sartori vorbea despre „potenţialul de şantaj”/”de coaliţie” pe care-l deţin
partidele mici în formarea guvernelor. Cel puţin până în campania
electorală din 2004, UDMR s-a comportat ca o formaţiune politică
reprezentând exclusiv interesele unei minorităţi. De cele mai multe ori,
UDMR a venit din afara axei ideologice şi a rămas în exteriorul ei. Deşi pe
anumite problematici, UDMR a reuşit, în timpul fostei guvernări, să
influenţeze sau să faciliteze implementarea unor decizii politice, în cele mai
multe cazuri, s-a comportat în primii ani de guvernare mai mult ca un „grup
de presiune” decât ca un partid care sprijină guvernarea. Campania
electorală din 2004 a găsit un altfel de UDMR, care, pentru prima dată, s-a
prezentat ca un partid cu potenţial politic. Programul său electoral a inclus,
alături de problematica specifică, elemente tematice generale, ceea ce l-a
apropiat tot mai mult de specificul celorlalte partide aflate în competiţia
politică. Poziţiile obţinute de UDMR în Guvern şi în structurile de la nivel
local sunt revelatoare în acest sens. Situaţia PC (PUR) este distinctă. PSD
„a practicat” şi în mandatul trecut atragerea PC la guvernare, în condiţiile în
care social-democraţii aveau o majoritate confortabilă. Explicaţia este
simplă: un partid mare preferă să se înconjoare de partide mici, astfel încât
nici un alt partid care tinde să-i ameninţe puterea să nu atragă de partea sa
o parte sau toate partidele mici şi să răstoarne raportul de forţe din sistemul
politic. În timpul guvernării PSD 2001-2004, PC a crescut tot mai mult,
sprijinit fiind la nivel mediatic şi de trustul de presă al preşedintelui
partidului, Dan Voiculescu. Împartirea uniformă a mandatelor de o parte şi
de alta a partidelor mari (PSD) sau a alianţelor politice (A.D.A) a condus la
creşterea mizelor politice pentru partidele mici. Acesta este de fapt riscul la
care un partid mare sau o alianţă politică se expune în momentul în care
este constrânsă sau decide să cheme la guvernare un partid mic. Cu cât
partidele mici sunt mai puţine şi scena politică tinde să se polarizeze tot
mai mult, aceste partide „de buzunar” încep să aibă pretenţii tot mai mari şi
ele sunt în principal legate de exercitarea puterii politice de pe poziţii-cheie
de conducere. De aceea, în pragul alegerilor locale din iunie 2004, PSD a
venit cu propunerea coborârii pragului electoral la 3%. Asigurarea intrării în
Parlament a unor partide ca PNG, PNŢCD, AP etc. ar fi fragmentat foarte
mult câmpul reprezentat de partidele mijlocii şi mici, ceea ce ar fi contribuit
la scăderea pretenţiilor de funcţii politice şi ar fi crescut concurenţa (poate
şi competitivitatea!) dintre ele. Mai mult, cu cât erau mai multe partide mici,
cu atât puterea lor era mai puţin vizibilă şi potenţialul de şantaj mai mic.
Partidul mare (PSD) sau alianţa câştigătoare în alegeri (A.D.A.) ar fi avut
mai multe posibilităţi de alegere dintre partidele mici chemate să guverneze
şi totodată ar fi beneficiat de avantajul de a renunţa, pe parcursul
mandatului, la „ajutorul” unui/unora dintre partidele mici în schimbul altora.
Dinamica algoritmului de formare a coaliţiei de guvernare ar fi dispensat
partidul mare sau alianţa de partide de influenţa decizională a partidelor
mici, ceea ce i-ar fi garantat o guvernare mai stabilă, chiar şi în condiţiile în
care nu deţinea majoritatea portofoliilor parlamentare.
Numai că rezultatele parlamentare din 2004 au generat o polarizare
excesivă a scenei politice. Doar cu UDMR şi PC pe zona de mijloc a
puterii, acestea şi-au asumat libertatea de a se deplasa aleator când mai la
stânga, când mai la dreapta, modificând configuraţia competiţiei politice,
aşa cum se prezenta ea imediat după alocarea mandatelor.
Cele două partide au fost însa pe nedrept acuzate de „balet” sau
inconsecvenţă. După cum observăm, natura în sine a sistemului românesc
de partide încurajeaza genul acesta de mutaţii. Şi nici nu este nevoie ca cele
două partide să se deplaseze prea mult pe axa stânga-dreapta, pentru că
distanţa ideologică dintre cele două formaţiuni politice mari, PSD, pe de o
parte, şi Alianţa PNL-PD, pe de altă parte, nu este foarte mare. În contextul
analizei sistemului politic românesc, discuţia asupra distanţelor ideologice
se limitează mai mult la nivel dialectic pentru că nu se poate vorbi de
elemente doctrinare consistente în cazul nici unui partid politic românesc.
Din dorinţa de a-şi câştiga/conserva puterea, partidele, cu atât mai mult cele
aflate la guvernare, intră într-un proces continuu de dezideologizare.
Asistăm astfel la o tematizare tot mai accentuată a ofertelor politice a
partidelor care intră în competiţia pentru puterea politică.
Actualmente, are loc o reconstrucţie a unui al treilea „pol de putere”,
deocamdată aflat în afara sistemului parlamentar. O posibilă aglomerare a
centrului va da în viitor mai multă libertate partidelor mari de a alege acele
partide mici pe care le va antrena în formarea coaliţiilor sau în negocierea
majorităţilor parlamentare, fie că acele partide mari se află la putere sau în
opoziţie. (A.M.T.)

CAPITOLUL 10. IMPLICAREA POLITICĂ

Oportunitatea implicarii politice a indivizilor, ca si formele de implicare


politica necesita o expunere detaliata. Mai intii insa trebuie oferita o definitie
a cuvintului "politica", cuvint folosit de multe ori in mod neadecvat.
Definitia este luata din cartea "Dictionar Politic-Institutiile democratiei si
cultura civica" aparuta la Editura Academiei Romane in 1993 sub semnatura
lui Sergiu Tamas. Definitia politicii in viziunea acestui autor este
urmatoarea:
"1.Activitate de guvernare a societatii prin decizii ce se refera la
directionarea dezvoltarii spre anumite obiective, mobilizarea si alocarea
resurselor necesare, asigurarea stabilitatii sociale, promovarea schimbarii si
inovarii, reglementarea raporturilor unui stat cu mediul international.
Politica este rezultatul convietuirii oamenilor si al faptului ca resursele
disponibile pentru a satisface nevoile si dorintele lor sint limitate. In
consecinta sint necesare decizii cu privire la modul de alocare autoritara a
valorilor in societate(David Easton)si diviziunea activitatilor intre cei ce
decid si cei ce executa; 2.Intr-o interpretare mai larga, actul politic este
activitatea legata de exercitarea puterii(H.Laswell). Functionarea puterii
instituite in toate formele de organizare umana se exprima prin acte de
decizie,produsul acestora fiind "politicile" ce urmeaza sa se execute la
nivelul guvernarii societatii, conducerii intreprinderilor economice si
financiare, functionarii unui partid, sindicat sau alta organizatie (culturala,
religioasa,etc.). Aristotel califica omul drept "animal politic". Politica are
implicatii pentru fiecare cetatean, fie ca participa sau nu la procesul politic
propriu-zis, intrucit prin activitatile pe care le desfasoara, dincolo de limitele
vietii private, oamenii rezolva problemele publice cu care se confrunta, prin
decizii care au in vedere trecerea de la ceea ce este, la ceea ce ar trebui sa
fie. In societatea contemporana, politica este realizata din ce in ce mai putin
de persoane aduse pe primul plan al vietii publice datorita ereditatii sau
bunastarii materiale, locul lor fiind luat de profesionisti. Joseph Schumpeter
(Capitalisme, socialisme et democratie, 1967) sublinia ca specializarea si
profesionalizarea activitatii politice au facut ca "politica sa devina inevitabil
o cariera", iar "profesiunea politica dezvolta interese autonome". Factorii
care au contribuit la aceasta schimbare sint numerosi: aparitia parlamentelor,
intensificarea "concurentei politice" pentru cistigarea de voturi din partea
populatiei, obtinerea si exercitarea puterii ca miza politica. In acest context,
oamenii politici sint angajati intr-o activitate din ce in ce mai specializata
care cere o instruire metodica in vederea stapinirii regulilor jocului politic.
Ca si managerii intreprinderilor economice,oamenii politici cauta sa se
remarce prin competenta si abilitate. Competenta este intarita prin practica
parlamentara, exercitarea functiilor guvernamentale si cunoasterea detaliilor
ascunse ale vietii politice. Max Weber remarca ca in acest proces unii traiesc
"pentru politica", iar altii "din politica", subliniind ca ultimii sint
profesionisti care fac "cariera politica" urmarind o remunerare materiala si
simbolica; 3.In sens peiorativ,activitatea unei persoane care urmareste, prin
actiunile sale, satisfacerea unor interese proprii."

10.1 OPORTUNITATEA SI FORMELE


IMPLICARII POLITICE
Viata oricarui individ care traieste pe aceasta planeta este influentata de
decizii politice si asta indiferent de zona geografica in care traieste individul
respectiv. Mediul politic are o caracteristica speciala, aceea ca poate fi
schimbat in mod repetat de catre indivizii care traiesc in el,in asa fel incit sa
le ofere acestora conditii cit mai bune de viata. De aici decurge necesitatea
implicarii in viata politica a tuturor indivizilor, altfel mediul politic va fi
modelat dupa dorintele unui numar restrins de indivizi, care isi vor urmari in
principal propriile interese. Omul, la fel ca oricare alt animal,trebuie sa se
adapteze la mediu in vederea supravietuirii sale si a descendentilor sai, in
consecinta fiecare om va adopta fata de mediul politic (reprezentat de
institutiile si persoanele care iau decizii politice) in care traieste, reactia de
adaptare care i se pare lui cea mai potrivita (eficienta). Un individ poate avea
fata de sistemul politic in vigoare in zona geografica in care traieste o reactie
de acceptare sau una de respingere. In situatia in care accepta sistemul
politic respectiv, poate decide sa participe direct la luarea deciziilor politice
si in acest caz se inscrie in unul din partidele politice existente. Acest lucru ii
va permite sa participe in mod nemijlocit la definirea politicilor in diverse
domenii ale partidului respectiv, iar in situatia in care partidul ajunge la
guvernare, individul poate accede la o functie de conducere, pozitie din care
poate influenta decisiv viata comunitatii umane din care face parte. Dar,pe
linga implicarea directa, un individ poate alege implicarea indirecta, prin
participarea la scrutinul electoral pentru parlament si presedintie, situatie in
care o data la patru ani are posibilitatea de a desemna citeva persoane care
sa-i reprezinte interesele in forurile superioare de decizie ale tarii. In plus, un
individ care prefera implicarea politica indirecta, mai poate sa se inscrie intr-
un sindicat, care sa-i apere interesele profesionale si poate sa participe (chiar
si numai d.p.d.v. financiar) la actiunile unor grupuri de presiune (grupuri de
interese). Un grup de presiune (lobby) sustine, in perioada dintre scrutinurile
electorale, diverse initiative in scopul influentarii reprezentantilor cu functie
de decizie(parlamentari, membri ai Consiliilor Judetene,etc.), in asa fel incit
acestia sa voteze in conformitate cu interesele grupului de presiune.
Grupurile de presiune isi intensifica activitatea in perioada campaniilor
electorale, incercind sa determine alegerea in forurile decizionale a cit mai
multor persoane dispuse sa apere interesele grupurilor respective. Trebuie
mentionat ca si organizatiile de tip civic,care spun ca reprezinta interesele
societatii civile, sint tot grupuri de presiune. In sfirsit, exista multe persoane
care sint de acord cu sistemul politic dar decid sa nu participe in nici un fel
la viata politica. Un individ poate alege sa nu participe(sau sa nu mai
participe niciodata, daca deja a participat o data) la votul pentru desemnarea
reprezentantilor in forurile de decizie. Deasemenea poate decide sa nu se
inscrie in nici un partid politic, sindicat sau sa nu sprijine nici un grup de
presiune. Cei mai multi dintre indivizii care nu se implica in viata politica o
fac din pura comoditate (acestia sint de fapt multumiti cu starea de fapt
existenta) sau din convingerea ca actiunile lor nu au nici un rezultat. Sa luam
acum situatia in care un individ nu accepta sistemul politic in vigoare in tara
al carei cetatean este. Prima optiune ar fi schimbarea sistemului politic dupa
cucerirea puterii politice prin intermediul unui scrutin electoral. Acest lucru
presupune formarea unui nou partid politic,atragerea de membri si
participarea la alegeri in cadrul sistemului politic deja existent. Fondatorii
partidului National-Socialist din Germania interbelica au ales aceasta
varianta. A doua optiune ar fi schimbarea sistemului politic dintr-o tara prin
actiuni revolutionare. Acestea sint declansate de grupuri de persoane care
cred ca pot institui un sistem politic mai eficient si mai drept decit cel
existent, insa nu pot face acest lucru prin intermediul mecanismelor
sistemului politic in vigoare. Istoria arata ca unele dintre aceste miscari
revolutionare au fost de fapt declansate de niste grupuri de interese care au
dorit sa cucereasca puterea pentru a-si apara si cultiva mai bine interesele
proprii. A treia optiune este neparticiparea la viata politica a unui stat,
deoarece statul este privit ca un instrument de opresiune a indivizilor.
Refuzul declarat al implicarii directe sau indirecte a individului in viata
politica a unui stat, din motivul expus mai sus, este o caracteristica a
miscarii politice denumita "Anarhism". Anarhismul pune pe primul plan
libertatea individului si sustine ca orice societate (de tip democratic sau nu)
care are dreptul sa ia masuri coercitive asupra membrilor sai in cazul in care
acestia nu se supun unor prevederi legale in vigoare( de exemplu refuza sa
plateasca impozite), este in fapt o tiranie. Persoanele cu putere de decizie
intr-un stat (la nivel local sau national) sint denumite "terocrati"("terrocrats"
in engleza). In sfirsit, a patra optiune pentru un individ nemultumit cu
sistemul politic din tara in care traieste, este parasirea acelei tari si emigrarea
intr-o tara unde este in vigoare un alt sistem politic sau acelasi sistem politic,
care are insa rezultate mai bune.

10. 2 IMPLICAREA POLITICA A UNEI CATEGORII


PROFESIONALE

Indivizii apartinind prin ocupatie unei anumite categorii profesionale isi pot
sustine cel mai bine interesele de grup prin participarea la luarea deciziilor
politice care au un impact direct asupra categoriei profesionale din care fac
parte. Ei se pot constitui intr-un partid politic sau intr-un grup de presiune si
pot face aliante (formale sau nu) cu partide sau grupuri de presiune care ii
pot ajuta sa-si duca la indeplinire scopurile propuse. Scopurile urmarite de
un partid politic sau grup de presiune al unei categorii profesionale sint in
general legate strict de obtinerea unor avantaje pentru toti cei care fac parte
din acea categorie profesionala. Aceste avantaje pot fi salarii mai mari (daca
este vorba o categorie profesionala cum sint profesorii sau medicii, care sint
platiti de la bugetul statului), reducere de taxe vamale(pentru comerciantii
importatori de diferite produse, de ex. automobile), subventionarea unei
activitati productive (siderurgie, agricultura), etc. Acordarea de avantaje
(facilitati) unor anumite categorii profesionale care lucreaza intr-un domeniu
sau altul este de competenta conducerii politice a unui stat, cea care a venit
la putere propunind populatiei o anumita strategie de dezvoltare a acelui stat.
Conducerea politica poate incuraja si subventiona dezvoltarea unei industrii
strategice (de ex.statul francez a cumparat numai avioane de lupta produse
de firma franceza Dassault) sau poate acorda facilitati fiscale firmelor care
vor investi intr-un domeniu care va aduce in afara de locuri de munca si mari
profituri financiare (de ex.firmele care vor investi in extragerea si transportul
titeiului din zona Marii Caspice, vor primi facilitati de la guvernele din
zona). Se poate obiecta ca interesele unei categorii profesionale vin in
contradictie cu interesele alteia (importatorii de zahar nu vor avea interese
comune cu producatorii autohtoni de zahar, de ex.) si acest lucru face dificila
sarcina oricarui guvern. Acesta poate fi confruntat cu cereri simultane de
acordare de avantaje din partea mai multor categorii profesionale si cum
bugetul unei tari este limitat iar deficitul bugetar nu poate depasi un anumit
prag,guvernul va trebui in mod necesar sa nedreptateasca unele categorii
profesionale in favoarea altora. In proiectul de buget al unui guvern exista de
la inceput niste domenii favorizate, care teoretic ar trebui sa primeasca
fonduri egale cu un anumit procent din PIB (procentele sint diferite pentru
fiecare din aceste domenii). Acestea sint (ordinea este arbitrara) : cultura,
invatamintul, sanatatea, justitia, armata,p olitia si serviciile secrete.
Procentul din PIB ramas dupa satisfacerea solicitarilor din partea acestor
domenii este folosit pentru investitii de utilitate publica si pentru sprijinirea
(subventionarea) altor domenii.
Este evident faptul ca subventionarea altor domenii decit cele prezentate
mai sus nu se mai supune unor procente specificate in proiectul de buget si
deci politicienii (guvernul in special, dar si primariile) sint liberi sa acorde
facilitati financiare in cuantumuri pe care le decid ei. In acest moment
intervin presiuni din partea unor sindicate, grupuri de interese, membri ai
unor partide politice aflate la putere, oameni de afaceri, etc. Aceste presiuni
impiedica guvernul sa ia niste decizii juste (pe care sa presupunem ca ar fi in
stare sa le ia), luind in schimb decizii in favoarea gupurilor de presiune care
reusesc sa-si sustina (uneori prin coruptie) cel mai bine interesele. Pentru ca
o categorie profesionala sa poata sa-si sustina interesele in fata persoanelor
cu putere de decizie in stat trebuie ca acea categorie profesionala sa-si
alcatuiasca un grup de presiune bine organizat sau sa apeleze la un birou de
lobby. In situatia in care nu alege nici una din aceste variante, ea va primi ca
subventii ceea ce mai ramine dupa ce celelalte categorii profesionale si-au
vazut indeplinite dorintele. Trebuie amintit ca banii care se dau de la bugetul
de stat provin din impozitele platite de populatie si firme si din
imprumuturile externe ale statului roman, care vor trebui rambursate tot de
populatie. Impartirea banilor de la buget de catre guvernanti ar fi cumva
nedreapta chiar si daca nu ar exista nici un fel de presiuni iar guvernantii ar
da dovada de o mare inteligenta si de o gindire vizionara. Aceasta deoarece
ei ar trebui oricum sa sprijine niste ramuri industriale (si categoriile
profesionale care lucreaza in acestea) care sint de viitor (si care au piete de
desfacere potentiale), in dauna unor ramuri industriale care sint depasite (si
care nu mai gasesc piete de desfacere pentru produsele lor). Exista obiectia
ca grupurile de presiune care au succes sint de vina pentru nedreptati
flagrante, prin "furtul" de resurse financiare de la categorii profesionale care
nu au grupuri de presiune care sa le sprijine sau care au avut grupuri de
presiune mai putin pricepute. Cu alte cuvinte, minerii ar fi primit subventii
care altfel ar fi trebuit sa mearga la sanatate sau la cultura, etc. Rolul
grupurilor de presiune in stabilirea proiectului de buget al unei tari este
recunoscut (si acceptat as putea zice in toata lumea) si in aceasta situatie ar fi
de dorit sa existe grupuri de presiune pentru toate categoriile profesionale.
Problema cea mare este insa rolul exagerat pe care il au grupurile de
presiune care reprezinta anumite categorii profesionale. Acestea fac ca
guvernele sa ia decizii fundamental gresite in alocarea resurselor bugetare si
fac ca intr-adevar sa para ca minerii se lupta cu profesorii pentru aceiasi bani
(putini). Care categorie profesionala are cel mai eficient grup de presiune din
Romania? Raspunsul este simplu. Cei care lucreaza in domeniul bancar.
Desi acestia sint in numar mic, ei au reusit (folosind si metode ca
imprumuturi cu dobinzi ridicole pentru politicieni, politisti, juristi, militari)
sa ii determine pe guvernanti sa sustina de la bugetul de stat banci care ar fi
trebuit de mult sa dea faliment din cauza incompetentei managerilor. Este
cazul Bancorexului (si nu numai), sustinut cu mii de miliarde de lei de catre
toate guvernele de dupa 1989 pentru ca rezultatul, falimentul, sa fie acelasi
ca in situatia in care nu s-ar fi investit nici un leu. Sumele enorme de bani de
la bugetul de stat cheltuite de guvernanti pentru sustinerea unor banci (dar si
alte investitii proaste facute pe principii clientelare) sint de vina pentru starea
actuala a societatii romanesti si nu faptul ca medicii, profesorii sau oamenii
de cultura cer salarii mai mari. Categoriile profesionale mai sus amintite sint
notorii pentru faptul ca nu au reusit, din cauza unor conflicte intre persoane
din interiorul lor, sa constituie niste grupuri de presiune puternice, necesare
pentru a-si apara interesele in mod eficient. Oricare ar fi forma de implicare
politica aleasa de un individ, esential este ca aceasta implicare sa inceapa cit
mai devreme si sa continue cit mai mult. Sistemul politic socotit in
momentul de fata cel mai bun, democratia, nu permite un control adecvat al
reprezentantilor alesi de cetateni in organismele de decizie. Acesti
reprezentanti devin cu timpul experti in discursuri pline cu promisiuni si in
manevre de culise. Ei nu evolueaza insa si din punct de vedere intelectual si
moral, lucru care le-ar permite sa isi indeplineasca cu succes sarcina care le-
a fost incredintata de alegatori, aceea de a imbunatati prin decizii intelepte
conditiile de viata ale cetatenilor. In plus, perioada de patru ani existenta de
obicei intre doua alegeri este mult prea mare, nepermitind cetatenilor sa
sanctioneze prin vot o guvernare care se dovedeste incompetenta de la
inceputul mandatului sau. Societatea umana va evolua doar daca la
conducerea politica va participa in mod permanent un numar cit mai mare de
indivizi care sa asigure o dezbatere de idei generatoare de solutii, in asa fel
incit sa poata exista oricind o alternativa reala la o guvernare care isi
dovedeste neputinta, si nu o alternativa de forma, prin rotirea nesfirsita la
conducere a citorva partide politice.

CAPITOLUL 11. SISTEMUL PARTIDELOR


POLITICE DIN ROMÂNIA ÎN EPOCA MODERNĂ

(12)1 ÎNCEPUTURILE PLURALISMULUI POLITIC

Geneza ideilor şi curentelor politice moderne sunt strâns legate de criza


structurilor medievale şi de cadrul geopolitic în care Ţările Române erau
constrânse să se manifeste pe scena politică interna-ţională. O
particularitate inevitabilă a acestora la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi
începutul sec. al XIX-lea o constituie încercarea de a se inspira sau
sincroniza cu direcţiile dezvoltării politice ideologice ale lumii europene,
îndeosebi occidentale, adoptând idei şi doctrine cristalizate iniţial în această
zonă. Mărturiile timpului remarcă creşterea interesului pentru cunoaşterea
revoluţiei franceze cu ideile ei înnoitoare şi afirmarea tot mai insistenţă a
tendinţei de emancipare de sub dominaţia fanariotă. Anul 1791 marchează
începutul elaborării memoriilor boierimii liberale, adresate marilor imperii
limitrofe: Rusia, Austria, Turcia. Ele aveau să continue şi în prima parte a
secolului al XIX-lea, când se cristalizează în jurul ideilor reformatoare şi de
emancipare expuse, primele înjghebari organizatorice firave sub formă de
„partidă” sau grupări politice.
După revoluţia de la 1821, mişcarea de idei a „partidei naţionale” se
revigora în direcţia accentuării necesităţilor de schimbare nu numai în
latura naţională şi politică, ci şi în nevoile sociale de ansamblu.
Documentul cel mai relevant din acest punct de vedere era aşa-numita
Constituţie a cărvunarilor din 1822, al cărui principal autor a fost Ionică
Tăutu. Ea întruchipeaza spiritul înca timid, anemic exprimat, dar de
netăgăduit al liberalismului, care va germina în curentele liberale şi
naţionale din perioada următoare, culminând cu acţiunea şi programele
revoluţiei de la 1848.
În manifestarea fenomenului politic românesc din această perioadă
nu va lipsi nici afirmarea ideii conservatoare strâns legată de interesele
marii proprietăţi funciare. Revelator era în acest sens memoriul lui Mihail
Sturdza din februarie 1923 adresat consulului rus Minciaky. „Orice
schimbare operată în principiul unui guvernământ – scria el – este privită
ca o inovare. Şi orice modificare a acestor principii subminează aproape
întotdeauna instituţiile consacrate de legitimitate şi cărora succesiunea
secolelor le-a imprimat un caracter indelebil”. Prin urmare, schimbarea
semnifica un atentat la legitimitate, la tradiţie, la raporturile consacrate de
acestea. Formula conservatoare exprimată de Mihail Sturdza are o nuanţă
categorică, radicală şi de lungă durată. Era de fapt formula unui mare boier
ce beneficia de toate avantajele condiţiei privilegiate, pe care le apăra prin
insistenţa ideii de legitimitate, de tradiţie, de consacrare istorică. Sursa
privilegiilor se afla în forţa marii proprietăţi funciare şi în raporturile
clădite pe ea.
În mod direct, pledoaria lui Sturdza era îndreptata împotriva Constituţiei
cărvunarilor, prin care reprezentanţii micii boierimi, urmărind egalitatea de
tratament în viaţa politică cu marea boierime, puneau în discuţie un şir
întreg de idei şi deziderate care semnificau o breşă în ordinea politică şi
constituţională a societăţii. Totodată se enunţau cu tărie principii liberale,
precum: egalitatea de tratament „înaintea pravilei”, accesul la slujbe pe bază
de merit, respectarea libertăţii persoanei, introducerea unor reguli în
sistemul obligaţiilor ţărănimii etc.
Avântul liberalismului în perioada dintre cele două revoluţii este
strâns legat de o remarcabilă dezvoltare cultural-spirituală. În acest răstimp,
Ţările Române au ajuns să dispună, prin preocuparea stă-ruitoare a unor
patrioţi luminaţi, de o generaţie cultă cu o pregătire la nivel european în
diferite domenii ale ştiinţelor umaniste, exacte sau inginereşti. Această
generaţie tânără, la mijlocul sec. al XIX-lea, trebuia să fie în măsură să
preia conducerea ţării în toate ramurile vieţii publice. Exponenţi, prin
excelenţă ai liberalismului, ei au pregătit şi declanşat revoluţia de la 1848,
elaborându-i programul şi motivând justeţea luptei pentru cauza naţională,
ca şi pentru libertatea tuturor categoriilor lor sociale. Totodată, ei au fost
principalii promotori ai modernităţii, oameni de cuget, de cumpănire, de
iniţiative şi acţiuni bine gândite. „Deviza scutului nostru – afirma Ion
Heliade-Rădulescu – va fi una şi aceeaşi: echilibru antitezelor. Şi prin
urmare: dreptul şi datoria, autoritatea şi libertatea, guvernul şi poporul,
conservaţia şi progresul etc., vor afla acelaşi respect, din partea noastră,
aceeaşi apărare, acelaşi cult, pe cât vor fi în echilibru, iar la întâmplare de a
învinge o parte, vom trece de partea acelei învinse, spre a susţine echilibrul.
Cu aceeaşi datorie şi ardoare vom susţine şi libertatea şi poporul şi
progresul”. Formaţi la şcoli şi universităţi occidentale, îndeosebi franceze,
cu legături externe puternice, grupurile de fruntaşi ai revoluţiei în ambele
Principate, s-au constituit în comitete naţionale sau revoluţionare. Ele au
apărut în prima fază a revoluţiei cu numele de „partid liberal”, denumire
concordată cu programul de reforme adoptate, dar care în realitate nu
reprezenta decât grupări politice incipiente pentru un veritabil partid
modern. Calificativul de liberal, purtat de grupul de conducători
revoluţionari, alterna adesea cu acela de naţional, pentru ca chiar în
desfăşurarea revoluţiei să se cumuleze ambele nume de naţional şi liberal.
Îmbinarea celor doi termeni în titulatură naţional – liberală se afirmă în
Ţara Românească în desemnarea politicii desfăşurată de conducătorii
revoluţiei aflate la cârma guvernamentală. Prin această individualizare în
raport cu boierimea conservatoare sau moderată era şi mai pregnantă.
Anii de după înabusirea revoluţiei de la 1848 au deschis calea unor
noi afirmări a partidei naţionale, alcătuită din diferite grupări politice, de la
liberalii radicali, moderaţi şi democraţi, până la conservatorii democraţi, în
condiţiile în care naţiunea română din cele două Principate era chemată
prin Adunările ad-hoc, să se pronunţe cu privire la viitoarea organizare
internă. Alegerea deputaţilor pentru aceste adunări consultative de la
Bucureşti şi Iaşi, în cursul anului 1857, a prilejuit o aprigă înfruntare între
adepţii ideilor liberale şi boierii conservatori preocupaţi ca procesul
unionist să nu le afecteze privilegiile sociale şi politice. În cadrul campaniei
politice pentru constituirea Adunării ad-hoc în Ţara Românească au luat
fiinţă primele nuclee liberale la nivel central şi local. Principalii lideri ai
partidei naţionale, desemnaţi ca deputaţi, au dominat lucrările Adunării ad-
hoc din Moldova şi Muntenia, întrunite în toamna anului 1857, care au
pregătit Unirea, şi prin ideile lor, au imprimat conţinutul de bază al
documentelor adoptate. Opţiunile acestor organisme au fost sintetizate de
Mihail Kogălniceanu în Moldova şi de I. C. Brătianu, Constantin
Creţulescu şi C. A. Rosetti ş.a. în Ţara Românească. În etapa următoare a
luptei pentru Unire din ultima parte a anului 1858, în ambele Principate,
partida naţională a avut un rol însemnat în pregătirea alegerilor pentru
desemnarea domnitorului. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a reprezentat
rezultatul strălucit al generaţiei paşoptiste cuprinse în grupările politice
reunite în scopul soluţionării unei probleme fundamentale a existenţei
istorice a românilor: Unirea Principatelor. In România, de la Unirea din 1859
încep sa se cristalizeze primele structuri democratice: Parlamentul, partidele
politice, separatia puterilor in stat, alegeri libere, alternanta la guvernare
intre cele doua mari partide: conservator si liberal, apar primele organizatii
ale societăţii civile, exista o presă liberă . După actul istoric de la 24
ianuarie 1859, în spectrul politic românesc se manifestă o serie de
confruntări în principal între adepţii liberalismului şi ai conservatorismului,
dar şi tendinţe divergente în rândul grupărilor liberale cu privire la diferite
probleme. Dar promovând naţionalismul, constituţionalismul şi pluralismul
politic, doctrina liberală în curs de închegare se interferează în aceste
aspecte cu cea conservatoare. Viziunea politicii conservatoare poseda şi ea
unele elemente de liberalism, dar chiar în punctele de tangenţă cu acestea
apăreau deosebiri de pondere. Astfel, în timp ce grupările liberale doreau să
extindă principiile de libertate şi egalitate până la baza societăţii, cele
conservatoare vroiau să le limiteze la vârful acesteia. În mod esenţial,
doctrina liberală se opunea ireductibil celei conservatoare, prin promovarea
unei largi deschideri spre emanciparea şi împroprietarirea ţărănimii şi
înzestrarea ei cu drepturi politice. Disputa s-a purtat îndeosebi în cadrul
Corpului legiuitor unde preponderenţa conservatorilor a împiedicat
rezolvarea problemei statutului ţărănimii, ceea ce i-a determinat pe liberali
să-i înfrunte prioritar în direcţia construcţiei instituţional-politice a statului.
În timpul domniei lui Cuza nu s-a ajuns la o închegare a marilor partide,
continuând însa să existe cele două orientări generale, liberală şi
conservatoare ale celor implicaţi în activităţi politice, aceştia alcătuind
grupări, mai mult sau mai puţin închegate şi statornice. Excepţie de la
această situaţie o făcea gruparea liberalilor radicali, supranumiţi şi „roşii”
în fruntea cărora se situau I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, având o structură
ierarhică mai bine definită, cu ramificaţii mai ales în oraşele şi târgurile din
Muntenia şi o bogată activitate publicistică, îndeosebi prin gazeta
„Românul” şi „nucleul dur” sau „albii” al conservatorilor, strâns în jurul
puternicei personalităţi a lui Barbu Catargiu. Noul stat naţional era
confruntat în plan politic şi de contradicţia fundamentală izvorâtă din
existenţa Corpurilor legiuitoare de la Iaşi şi Bucureşti, dominate de
conservatori, adepţi ai schimbărilor lente şi limitate şi puterea executivă
dirijată de Cuza ce întruchipa ideea transformării şi modernizării societăţii
româneşti din temelii. De aici şi manifestarea înca de la început a două
tendinţe opuse de guvernare: personală şi parlamentară. Majoritatea
grupărilor politice liberale şi conservatoare erau adepte ale modelului
occidental, parlamentar de guvernare, în timp ce domnitorul Cuza,
înfruntând numeroase greutăţi în formarea guvernelor şi a adoptării
reformelor necesare, înclina tot mai mult spre instaurarea unei domnii
personale.
Această intenţie a devenit şi mai evidentă după dispariţia prin
asasinare în vara anului 1862 a lui Barbu Catargiu,care formase primul
guvern unic al Principatelor. Folosindu-se de acest prilej, Cuza avea să
inaugureze practica aducerii la putere a unor formaţiuni de centru, liberal
moderate, în frunte cu Nicolae Kretzulescu şi apoi cu Mihail Kogălniceanu.
Într-o atare perspectivă, în viaţa politică românească îsi face loc o coaliţie
de o factură aparte, formată din liberalii radicali ai lui I. C. Brătianu şi C.
A. Rosetti, precum şi liberalii moderaţi ce aveau în frunte pe Ion Ghica, care
au pus mai presus de orice, lupta pentru apărarea regimului constituţional.
Ei şi-au găsit aliaţi în acest sens, pe conservatorii din jurul lui D. Ghica şi
Lascăr Catargiu, punând bazele a ceea ce s-a numit în epocă „monstruoasa
coaliţie”, cu scopul împiedicarii instaurării unei domnii personale. Această
alianţă s-a întarit după lovitura de stat de la 2 mai 1864, prin care erau
dizolvate instituţiile create prin prevederile Convenţiei de la Paris din
august 1858.
Scoase din viaţa politică, aceste grupări opoziţioniste aveau să
aducă în prim-plan necesitatea unei acţiuni nemijlocite pentru răsturnarea
lui Cuza şi înlocuirea lui cu un principe străin, dorinţă înscrisa de altfel în
hotărârile Adunărilor ad-hoc. După înlaturarea lui Cuza la 11 februarie
1866, grupările liberale, cu excepţia „cuziştilor”, în frunte cu Mihail
Kogălniceanu, şi o parte a conservatorilor au fost preocupate de edificarea
unui regim monarhic-constituţional.
Apreciată ca una dintre cele mai avansate ale timpului său,
Constituţia din 1866 reflectă prin principiile care au inspirat-o şi prin
prevederile ei compromisul dintre forţele care acţionau pe scena vieţii
politice din România – liberalii şi conservatorii. Pe de o parte se observă
înscrierea unor largi drepturi şi libertăţi individuale şi cetăţeneşti, însotite
de o mulţime de enunţuri democratice, consemnate declarativ, dar fără o
specificare a măsurilor de garantare a lor. Pe de altă parte, Constituţia
adoptă un sistem electoral bazat pe un cens foarte ridicat, care în mod
practic a scos în afara vieţii politice, a reprezentării parlamentare, masa
covârşitoare a populaţiei ţării.
O dată cu instalarea la conducerea ţării a principelui Carol I şi a
adoptării Legii fundamentale se deschideau grupărilor liberale şi
conservatoare perspective favorabile de guvernare şi viaţa politică intra pe
făgaşul regulilor constituţionale. Dar greutăţile aplicării acestui sistem
modern nu vor întârzia să apară. Spectrul politic continua să fie alcătuit în
linii mari ca şi în perioada anterioară. Cu excepţia grupării liberal-radicale,
care era cea mai activă şi extinsă în doar jumătate de ţară, celelalte
grupări politice erau numericeşte restrânse şi dispersate, ajungând adeseori
la nivelul unor simple asociaţii. Desigur că această situaţie se datora în
bună parte şi sistemului electoral censitar care făcea ca lumea politică
românească, sau lumea „cetăţenilor activi” ai ţării să se reducă la câteva
zeci de mii de persoane din care nu lipseau veleitarii şi ambiţioşii. Viaţa
politică agitată din primii ani de domnie a lui Carol I (1866-1871), când la
conducerea ţării se vor schimba 10 guverne şi se vor efectua circa 30 de
remanieri, avea să evidenţieze slăbiciunile grupărilor politice ce nu erau
capabile să formeze majorităţi parlamentare omogene. Ca atare, există o
luptă aprigă între puterea executivă şi cea legislativă pentru supremaţie în
stat. În aceste condiţii s-a născut în noiembrie 1867, ideea care a devenit,
din păcate, o practică pe termen lung, de „influenţă morală” şi de presiune
administrativă, în fapt, veritabile ingerinţe electorale, care să asigure
guvernelor suportul legitimităţii. De acum, adevăratul centru al puterii
politice era guvernul, care îsi asigura mai totdeauna (după 1871), prin
organizarea alegerilor, majorităţile convenabile în Parlament. Consultarea
electoratului avea o importanţă secundară şi nu făcea decât să acrediteze
un fapt împlinit. Mecanismul politic avea o desfăşurare aproape invariabilă,
începutul pornea de la consultarea de către monarh a partidelor politice,
care, atunci când întelegea că este cazul să schimbe formaţia politică de la
putere, numea un nou guvern, iar acesta organiza alegeri parlamentare pe
care noua administraţie le câştiga cu exactitate şi chiar cu mari majorităţi.
Această realitate l-a determinat pe fruntaşul junimist P. P. Carp să afirme
public că în România nu erau guverne parlamentare, ci parlamente
guverna-mentale, iar într-o împrejurare politică să se exprime foarte
semnifi-cativ „Daţi-mi Puterea şi vă dau Parlamentul!”. O dată cu venirea
la putere a guvernului conservator, condus de Lascăr Catargiu în martie
1871 în România celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, are loc nu
numai cristalizarea stabilităţii guver-namentale, dar şi progresiva
concentrare a marilor formaţiuni care aveau să domine viaţa politică până
la primul război mondial. Formarea partidelor politice moderne în ultimele
decenii ale sec. al XIX-lea, după modelul Europei occidentale, devenise o
necesitate pentru progresul societăţii româneşti. „Nici un partid politic nu
se naşte – scria Constantin Rădulescu-Motru – dacă nu se simte trebuinţă
de el, dacă nu e precedat de anume condiţiuni care să-l facă necesar”. În
acest sens se pronunţa şi Ion I. C. Brătianu într-un discurs rostit în
Parlament în decembrie 1905: „Partidul Naţional – Liberal a răsărit ca
expresiunea unei nevoi mari şi reale a statului şi neamului nostru. El s-a
făcut, rând pe rând, organul de execuţie al necesităţilor vitale ale României
şi prima nevoie la care a trebuit să răspundă, care pe toate le precedă şi pe
toate le rezumă, de la care şi -a luat chiar numele lui de naţional – liberal, a
fost nevoia de a asigura existenţa naţională a românilor”.
11. 2. PARTIDE GUVERNAMENTALE

1. Partidul Naţional – Liberal a fost înfiintat la 24 mai /5 iunie 1875, în


Bucureşti. Preşedinţii lui au fost: Ion C. Brătianu (până în 1882-1883
împreuna cu C. A. Rosetti şi singur până în 1891), Dimitrie C. Brătianu
(1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I. C. Brătianu (1909-
1927), iar apoi de Vintilă I. C. Brătianu, I. G. Duca şi Constantin I. C.
Brătianu. Membrii marcanţi ai partidului până la 1918 au fost: Anastasie
Stolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu, Nicolae Fleva, Vasile
Lascăr, Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, Constantin
Dissescu, Emil Costinescu, Vasile G. Mortun, Alexandru G. Radovici,
Constantin Stere, George Diamandi, Toma Stelian. Ca organe centrale de
presă a avut: „Românul” (13 februarie 1866 – 9 iulie 1884), „Voinţa
naţională” (10 iulie 1884 – 13 aprilie 1914), „Viitorul” (14 aprilie 1914 –
martie 1938). Un rol însemnat în dezvoltarea doctrinei liberale l-a avut şi
revista „Democraţia”, apărută în 1913 prin grija Cercului de Studii al
Partidului Naţional – Liberal.
Guvernele formate de Partidul Naţional – Liberal până la Marea
Unire au fost: Guvernul condus de Manolache Costache Epureanu (27
aprilie – 23 iulie 1876), Guvernul condus de I. C. Brătianu (24 iulie 1876 –
5 aprilie 1881), Guvernul condus de Dumitru C. Brătianu (10 aprilie – 8
iunie 1881), Guvernul condus de I. C. Brătianu (9 iunie 1887 – 20 martie
1888), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (4 oct. 1895 – 19 noiembrie
1896), Guvernul condus de Petre S. Aurelian (21 noiembrie 1896 – 26
martie 1897), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (31 martie 1897 – 30
martie 1899), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (14 februarie 1901 –
20 decembrie 1904), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (12 martie
1907 – 27 decembrie 1908), Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (27
decembrie 1908 – 28 decembrie 1910), Guvernul condus de Ion I. C.
Brătianu (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916), Guvernul condus de Ion I.
C. Brătianu (11 decembrie 1916 – 26 ianuarie 1918). Partidul Naţional –
Liberal, constituit în 1875 prin perfectarea unei coaliţii între diversele
curente liberale care aveau în spatele lor o experienţă relativ îndelungata de
apropieri, contacte şi colaborări, reunea în rândurile sale reprezentanţii noii
clase a burgheziei din diverse domenii de activitate economică şi
intelectuală, adepţi ai valorilor liberalismului, ai modernizării societăţii
româneşti.
Documentele programatice ale curentelor liberale de după unire, cele
din 1863, 1867 şi apoi cel din 1875 al Partidului Naţional – Liberal au
definit momentul naţional ca unul constitutiv al identităţii lor. Este de
reţinut ideea care va ocupa un loc dominant în doctrina liberală, potrivit
căreia partidul îsi asumă o misiune naţională, iar pe de altă parte se
consideră purtătorul intereselor generale ale naţiunii. Această misiune o
concepe în perspectiva progresului societăţii. De aici deschiderea partidului
faţă de propăşirea economică, de reforme înscrise pe linia de modernizare
a societăţii, de promovare a intereselor păturilor mijlocii prin intermediul
dezvoltării comerţului, industriei, al unor organisme de credit financiar-
bancare. Dacă programul din 1875 avea un caracter foarte general, excelând
ca expuneri de principii ce purtau urma condeiului marelui om politic Mihail
Kogălniceanu, noul program adoptat la Congresul de la Iaşi din noiembrie
1892 era expresia voinţei noului preşedinte al partidului, D. A. Sturdza de
autor de acte programatice. Păşind pe urmele ilustrului înaintas fără a
atinge stilul şi profunzimea ideilor acestuia, D. A. Sturdza, s-a implicat
substanţial în elaborarea noului program. Pentru prima oară în program se
înscrie „sufragiul universal cu reprezentaţiunea proporţională”, ideal pe
care partidul tindea să-l realizeze prin reforme treptate. În problema agrară,
esenţială pentru societatea românească, se prevedea crearea de instituţii
care să înlesneasca cumpărarea de proprietăţi particulare şi o îmbunatatire
a legii învoielilor agricole. În program erau preconizate o suită de măsuri în
direcţia ridicării învatamântului, pentru organizarea armatei, pentru
protejarea comerţului, industriei, agriculturii, descentralizarea
administrativă, inamovibilitate judecătorească şi stabilitatea funcţiona-rilor
publici, dezvoltarea oraşelor ţării.
După 1892 şi până la 1906 în practica şi cugetarea Partidului Liberal
se observă o stagnare a preocupărilor de înnoire. Programul din 1906 relua
în bună parte obiectivele înscrise în 1892, dar nu mai amintea de votul
universal, deziderat îndepartat, ci numai de „independenţa votului”. Se
constată în acest timp şi apropierea în interiorul partidului a unor curente
naratoare exprimate mai ales de tinerii liberali. Ideile lor, mai cu seamă în
privinţa votului universal, sunt exprimate în gazeta ce purta acest nume.
Răscoalele ţărăneşti din 1907 i-au determinat pe liberali să- şi revizuiască
programul şi să dea o atenţie prioritară chestiunii agrare. Preluând puterea
politică a ţării la 12 martie 1907, guvernul liberal, în numele partidului şi al
monarhului, a propus: desfiinţarea trusturilor arendăşeşti, arendarea
proprietăţilor statului direct la ţărani, care vor primi ajutor de la băncile
populare, uşurarea învoielilor agricole, înfiintarea Casei Rurale ş. a.
Suflul primenirii se pregătea şi la vârf, în special după gravele evenimente
din 1907 şi după preluarea şefiei partidului de către Ion I. C. Brătianu.
Statura impunătoare a figurii sale politice se relevă convingător mai întâi în
aşa-zisa „eră a reformelor” din anii 1913-1914. Mai întâi trebuie amintit
programul din ianuarie 1911, în care chestiunea agrară era din nou
considerată „de căpetenie”. Programul anunţa şi intenţia de a adopta
Constituţia „noilor necesităţi ale societăţii”. Iar în adoptarea reformei
electorale se vedea „mijlocul cel mai eficace de a solidariza toate forţele
naţiunii şi de a asigura armonia socială”. În partea finală se sublinia ideea
că „adevărata democraţie însemneaza cârmuirea poporului prin sine
însusi”. La Congresul partidului din octombrie 1913 cele două reforme
electorală şi agrară au fost adoptate şi trecute apoi în programul de
guvernare din 1914. Evenimentele războiului aveau să le treacă în plan
secundar, pentru că în vara anului 1917 într-o formulă mult radicalizată,
votul universal şi împroprietarirea ţăranilor să fie trecute în Constituţie. În
cadrul Partidului Naţional – Liberal, în marea guvernare începuta în 1876
şi-au făcut loc şi unele nemulţumiri care s-au soldat cu desprinderea unor
grupuri ce îsi vor lua titulatura de partid. Astfel la 10 ianuarie 1880 George
G. Vernescu punea bazele Partidului Liberalilor Sinceri, având ca
principali colaboratori pe Vasile Boerescu, Nicolae Ionescu şi Dimitrie
Gianni. Purtătorul de opinie al noului partid va fi gazeta „Binele public”,
editată în perioada 29 noiembrie 1878 – 17 martie 1884. El s-a sprijinit pe
moşieri cu vederi liberale, comercianţi, intelectuali. Fără să aibă un
program bine conturat, acest partid se pronunţa asupra unor chestiuni
concrete, precum: înlaturarea neajunsurilor din calea comerţului, instituirea
unei mai bune administraţii, împiedicarea majorării impozitelor ş.a. S-a
evidenţiat prin luările de poziţii în Parlament, în întruniri publice şi prin
articole publicate în gazeta partidului. În acţiunea sa publică contra
guvernului condus de I. C. Brătianu, s-a apropiat de liberalii moderaţi
conduşi de Mihail Kogălniceanu şi, treptat, de Partidul Conservator. Toate
aceste formaţiuni se concentrau în martie 1883 în „Opoziţia Unită”. În
noiembrie 1885 s-a desprins din Partidul Naţional – Liberal fratele şefului
guvernului, Dimitrie C. Brătianu care împreuna cu câteva personalităţi
politice însemnate: M. Kogălniceanu, Petre Gridişteanu, George Mârzescu,
George D. Pallade, înfiinteaza Partidul Liberal – Democrat. Organul de
presă era „Naţiunea”, editată în perioada 17 iunie 1882 – 26 septembrie
1891. Baza socială a noului partid a fost restrânsă, fiind formată din
elemente burgheze îndeosebi din oraşele Bucureşti, Iaşi şi Piteşti,
nemulţumite de guvernarea liberală a lui I. C. Brătianu. De altfel începutul
dezidenţei era legată de îndepartarea de la conducerea guvernului, pentru ca
apoi în cadrul Partidului Liberal – Democrat să organizeze în Parlament şi
în afara lui acţiuni contra primului ministru şi a conducerii sale tot mai
personale. În perioada 1885-1888 acest partid a fost deosebit de activ în
acţiunea opoziţiei de răsturnare a guvernului. Dar n-a putut profita în urma
acestei căderi, deoarece el s-a destrămat, în condiţiile acţiunii de refacere a
unităţii Partidului Naţional – Liberal, declanşate după trecerea sa în
opoziţie în primăvara anului 1888.
În anii de guvernare a Partidului Naţional Liberal o mare parte a
prevederilor programelor au fost concretizate în activitatea politică şi
legislativă. Anul 1876 a însemnat începutul celei mai întinse în timp
guvernări liberale, până în 1888, în care s-au cuprins evenimente majore, de
cea mai mare însemnatate pentru progresul societăţii româneşti. Mai târziu,
I. C. Brătianu a condus ţara în evenimentele complexe ale Războiului
pentru Independenţă. A realizat mai multe obiective economico-sociale şi
politice: crearea Băncii Naţionale (1880); legea învoielilor agricole (1882);
revizuirea Constituţiei (1884) prin care numărul colegiilor la Cameră se
reduce de la patru la trei şi sporeşte numărul deputaţilor şi senatorilor;
legea pentru încurajarea industriei naţionale (1887). În timpul acestei
guvernări, România s-a proclamat Regat (1881), iar în planul politicii
externe s-a alăturat Triplei Alianţe (1883). Dorinţa consolidării operei de
„înfaptuiri istorice” l-au împins treptat pe I. C. Brătianu la practici autoritare
care erodau tot mai mult grupul de susţinători şi sporeau atacurile Opoziţiei
Unite. În faţa energicelor manifestări ale Opoziţiei dirijate de conservatori,
la 20 martie 1888, I. C. Brătianu a demisionat. Într-un manifest către alegă-
tori din 11 septembrie erau invocate incontestabilele înfaptuiri: „Comparaţi
Ţara de mai înainte cu cea de azi. Judecaţi progresele ce ea a făcut în
doisprezece ani de guvernare a Partidului Naţional Liberal. Întrebati-vă care
partid politic a mai făcut în Ţara Românească ceea ce au făcut liberalii...”
În opoziţie, liberalii şi -au refăcut treptat rândurile, dar după moartea lui I.
C. Brătianu, în 1891, şi scurta şefie a fratelui său Dumitru, mort şi el în
anul următor, şefia lui D. A. Sturdza, în ciuda hărniciei şi a devotamentului
său, a suferit o serie de slăbiciuni. Guvernarea liberală din anii 1895-1899 a
fost frământată, marcată şi de unele insuccese în politica internă şi
externă, ceea ce a determinat şi disensiuni interne între care cea mai
puternică a fost a drapeliştilor (după numele ziarului „Drapelul”) de sub
conducerea lui P. S. Aurelian. Acesta chiar a format un guvern în perioada 21
noiembrie 1896 – 26 martie 1897. Aflaţi în opoziţie după 1899, liberalii au
revenit curând la conducere deoarece conservatorii n-au putut scoate ţara
dintr-o gravă criză financiară. Preluând cârma ţării în februarie 1901,
guvernul liberal a introdus un regim sever de economii şi impozite. Acum s-
a practicat politica „prin noi însine”, formulă care va defini esenţa politicii
economice a Partidului Naţional – Liberal. În martie 1907 din nou liberalii
au fost îndemnati să preia puterea pentru a pacifica ţara cuprinsă de
răscoala ţăranilor. Înabusind revolta sătenilor în rândul cărora s-au
înregistrat mii de morţi şi răniţi, guvernul liberal a căutat soluţii pentru
atenuarea nemulţumirii ţăranilor.
La cumpăna celor două veacuri XIX şi XX aripa stângă a partidului din ce
în ce mai activă, se întareste prin cuprinderea în rândurile sale a fruntaşilor
P.S.D.M.R., aşa-numiţii „generoşi”. Sprijinit de Ocultă şi de stânga
liberală, Ion I. C. Brătianu îl înlocuieste pe D. A. Sturdza în decembrie 1909
la conducerea partidului. Astfel, în opoziţie, în anii 1910-1913, Partidul
Naţional – Liberal îsi pregăteşte un nou program de guvernare, mai radical
decât cele de până atunci, înscriind ca prioritate cele două reforme:
electorală şi agrară şi evident modificarea Constituţiei. Dar procesul de
reforme este oprit de izbucnirea primului război mondial.
Problemele externe devin acum prioritare. După doi ani de
neutralitate, România intră în război alături de Antantă pentru realizarea
marelui deziderat al unităţii naţionale. În condiţiile insucceselor militare
din toamna lui 1916, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu s-a lărgit cu
reprezentanţii Partidului Conservator – Democrat. Cele două partide au
colaborat şi în Parlament în discutarea reformelor agrară şi electorală şi
votarea revizuirii Constituţiei în iunie 1917. După mai puţin de o lună de la
acest succes al liberalilor în plan intern, problemele militare au acaparat din
nou preocupările guvernului. Prin marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti
şi Oituz, armata română a reuşit să salveze invadarea Moldovei de către
trupele Puterilor Centrale, dar ieşirea Rusiei din război în octombrie 1917 a
silit România să pornească pe calea păcii separate cu inamicul. În aceste
împrejurari, la începutul anului 1918, guvernul I. I. C. Brătianu a demisionat
şi a lăsat loc unei noi formaţiuni ministeriale pentru a negocia cu Puterile
Centrale şi a încheia pacea. Convins că până la urmă, victoria va fi de
partea Antantei, preşedintele Partidului Naţional – Liberal şi-a convocat
principalii colaboratori din guvern, înainte de a fi prezentat regelui demisia,
pentru a le obţine sprijinul pentru viitoarea strategie, tactică politică pe care
o concepuse şi care consta într-o acţiune care să salveze dinastia, fiinţa de
stat şi armata şi la momentul potrivit al desfăşurării evenimentelor,
România să- şi poată relua locul alături de aliaţi. Acest punct de vedere a
fost împartasit de toţi miniştri liberali.
2. Partidul Conservator
Partidul Conservator a luat fiinţă sub aspect strict organizatoric la 3
februarie 1880, în Bucureşti, în realitate însa existenţa grupărilor şi a
multor elemente ale doctrinei conservatoare se măsura în decenii.
La conducerea partidului s-au aflat: Manolache Costache Epureanu
(1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-
1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru
Marghiloman (1914-1925). În rândul membrilor marcanţi se găseau:
Alexandru Lahovari, general Ioan Emanoil Florescu, Dimitrie S. Niţescu,
Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin Garoflid. Organele
centrale de presă au fost: „Timpul” (15 martie 1876 – 17 martie 1884; 13
noiembrie 1889 – 14 decembrie 1900), „Epoca” (16 noiembrie 1885 – 14
iunie 1889; 2 decembrie 1895 – 13 februarie 1901), „Conservatorul” (15
decembrie 1900 – 15 noiembrie 1914), „Steagul” (14 noiembrie 1914 – iulie
1922). Guvernele formate de conservatori au fost: Guvernul condus de
Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888), Guvernul condus de
Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889), Guvernul condus de
Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889), Guvernul condus de
general George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891), Guvernul
condus de general Ioan Em. Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891),
Guvernul condus de Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie
1895), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7
iulie 1900), Guvernul condus de Petre P. Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie
1901), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (22 decembrie 1904 –
12 martie 1907), Guvernul condus de Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 28
martie 1912), Guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie1912 – 31
decembrie 1913), Guvernul condus de Alexandru Marghiloman (5 martie –
24 octombrie 1918).
Partidul Conservator s-a sprijinit îndeosebi pe marii proprietari de
pământ, pe burghezia comercială şi desigur pe un segment important al
intelectualităţii. Ca şi la liberali şi la conservatori, baza socială a manifestat
o oarecare mobilitate în condiţiile specifice evoluţiei vieţii politice
româneşti în epoca modernă. Din punct de vedere organizatoric, partidul era
structurat pe cluburi. Nucleul conducător era clubul politic central din
Bucureşti, alături de care existau cluburile cu reşedinţa în centrele de judeţ.
Mişcarea şi doctrina conservatoare a căutat să valorifice o serie de idei, de
repere comportamentale specifice conservatorismului, în general:
ataşamentul la tradiţie înteleasa ca normă comportamentală, de
colectivităţi clădite pe relaţii consacrate de datină, de cultură, de ceea ce
ţine de rutină şi tradiţie. De aici se desprindea şi constatarea că există
însemnate dificultăţi în asimilarea de către societatea românească a
noilor forme burgheze, în ultimă instanţă a neputinţei fondului autohton de
a încorpora noul. Titu Maiorescu a pus în circulaţie „teoria formelor fără
fond”. „Mobilităţii instituţiilor şi persoanelor prin care Partidul Liberal a
crezut că va realiza progresul – se sublinia în Programul din 1880 al
Partidului Conservator – opunem stabilitatea instituţiilor şi a persoanelor şi
progresul măsurat, dar continuu”.
Intervenţionismul de stat era calea prin care poporului trebuia să i se dea, ca
să nu fie el nevoit să ceară, dar să i se dea totdeauna cu măsură.
Reformele moderate erau socotite cele mai potrivite pentru păstrarea
armoniei sociale.
Programul „Era nouă”, expus în 1881 de P. P. Carp în Parlament, a fost
reluat şi adoptat oficial de junimişti în 1888, pe care va căuta să-l aplice în
guvernarea începuta în acel an. În plan economic, conservatorii au încurajat
mai ales industria mică şi meseriile, dar nu s-au opus sporirii industriei, ba
mai mult au adoptat tarife vamale protecţioniste şi o importantă lege de
încurajare a acestui domeniu în 1912. S-au preocupat cu rezultate dintre cele
mai bune de administraţia ţării. În plan social doctrina conservatoare
susţinea ideea că în societatea românească erau doar două clase:
moşierimea şi ţărănimea, restul – burghezii, meseriaşii, lucrătorii,
intelectualitatea – nefiind decât pături intermediare. Treptat această viziune
se va schimba, prin recunoaşterea burgheziei şi muncitorimii drept categorii
sociale active.
Preocuparea de căpetenie a Partidului Conservator a rămas invariabil
apărarea intereselor moşierimii, ameninţată deopotrivă de reformele
liberale, şi de puternica presiune ţărănească. Evoluţia socială şi politică
va deveni tot mai îngrijoratoare după răscoala din 1907, când întregul
proces reformator se radicalizează. Când în 1913 liberalii aprobă
expropierea şi votul universal, conservatorii nu opun rezistenţă, dar se
străduiesc să reducă în mod substanţial efectele aplicării practice. Sub
presiunea evenimentelor în vara anului 1917 ei acceptă modificarea
Constituţiei ce înscrie principiile de aplicare a celor două reforme. Toată
această evoluţie rapidă şi radicală evidenţia faptul că rolul şi rostul
Partidului Conservator se apropie de final. El va face după Marea Unire
eforturi de adaptare la noua situaţie, dar fără şanse de izbândă.
În sfera teoriei şi practicii conservatoare s-a cuprins şi Partidul
Constituţional (Junimiştii), creat la 1 mai 1891 la Bucureşti, având ca
preşedinte pe Petre P. Carp, iar ca personalităţi marcante pe Titu Maiorescu,
Theodor Rosetti, Menelas Ghermain, Iacob Negruzzi, Alexandru
Marghiloman. Organele de presă centrale au fost: „Constituţionalul” (15
iunie 1889 – 14 decembrie 1900), „Era nouă” (8 octombrie 1889 – 25 iunie
1900), „Epoca” (13 februarie 1901 – 17 aprilie 1907). Nucleul acestui partid
l-a constituit gruparea junimistă, închegata în ultimii ani ai domniei lui
Cuza, ca o societate liberală, a unei generaţii de distinşi intelectuali, care nu
respingeau nici ideea accesului la nivelurile politice superioare prin cultură.
De aceea, din toamna anului 1871, ea se afirmă şi ca o grupare politică în
cadrul curentului conservator, cu reprezentanţi în Parlament şi în guvernul
condus de Lascăr Catargiu. Deşi împartaseau, în linii mari, acelaşi
patrimoniu doctrinar conservator, gruparea junimiştilor, care s-a menţinut
tot timpul restrânsă, a început din 1881 să se individualizeze prin acţiuni
separate de vechii conservatori şi să devină în cursul anilor un element
dizolvant al Partidului Conservator. Programul lor „Era nouă”, atât de
dezbătut în discursurile rostite şi în articolele publicate de Petre P. Carp şi
Titu Maiorescu plecau de la ideea că modernizarea României s-a făcut „de
sus în jos, nu de jos în sus” şi, prin urmare, n-a fost o democratizare reală,
ci a fost o creaţie a politicii elitei conducătoare. Divergenţele cu vechii
conservatori s-au menţinut, fără a se ajunge la o ruptură definitivă, nici
când au cultivat legături strânse cu liberalii în anii 1883-1886, îndeosebi pe
problemele politicii externe. În primăvara anului 1888 sunt aduşi de rege la
guvern, pentru scurtă perioadă, ca apoi să colaboreze la guvernele
conservatoare din anii următori. Dar, au continuat să rămână organizatie
separat de Partidul Conservator, până în 1907 când ambiţia lui P. P. Carp a
fost satisfăcută, devenind şeful tuturor conservatorilor. Prin fuziunea
produsă, junimiştii reintră în disidenţă, adoptând titulatura de Partid
Conservator. Un partid de o factură aparte aflat pentru scurt timp în
coabitare cu Partidul Conservator a fost Partidul Liberal – Conservator,
creat la 17 martie 1884 în Bucureşti, de cei doi oameni politici, Lascăr
Catargiu, George Vernescu care au devenit concomitent preşedinţii noului
partid. Alături de ei s-au aflat personalităţi marcante, precum: general Ioan
Em. Florescu, Alexandru Lahovari, general George Manu, Nicolae
Blaremberg, Petre Grădişteanu, Emil Protopopescu-Pake. Organul central
de presă era „România” (18 martie 1884 – 29 martie 1892). Programul
adoptat era în fond un acord de principii între conservatorii lui Lascăr
Catargiu şi liberalii „sinceri” ai lui George Vernescu şi cuprindea o serie de
generalităţi, precum: „progres treptat şi sănătos”, „justiţie şi siguranţa
proprietăţii”, îmbunatatirea administraţiei, desfiinţarea cheltuielilor de lux,
încurajarea iniţiativei private ş. a. Acest partid a fost o creaţie artificială,
fără coeziune internă, menit să sporească opoziţia contra guvernului I. C.
Brătianu. După constituire, Partidul Liberal – Conservator a devenit
formaţiunea politică în jurul căreia s-a dezvoltat activitatea „Opoziţia
Unită”, până la căderea guvernului în martie 1888. În martie 1889 şi
februarie 1891, Partidul Liberal – Conservator a format două guverne de
scurtă durată conduse de Lascăr Catargiu şi respectiv Ioan Em. Florescu şi
a participat la altele tot mai de nuanţă conservatoare. Fiind creat pentru
răsturnarea liberalilor de la putere, o dată scopul atins, legăturile dintre
părţile componente au slăbit până la desprindere când liberalii „sinceri” s-
au apropiat de Partidul Naţional – Liberal, cu care au fuzionat în martie
1892, iar conservatorii şi-au refăcut propriile rânduri. Partidul Conservator,
dincolo de frământările sale interne, când s-a aflat la guvernare a realizat, în
principal, o operă de consolidare a achiziţiilor politice liberale, a reformelor
deja înfaptuite. „Ceea ce se impune acum generaţiei noastre – se scria
bunăoară în Aspectul către alegători din septembrie 1888 – este
organizarea temeinică a ţării înlauntrul cadrului constituţional”. De aceea,
domeniul predilect în care conservatorii legiferează este cel administrativ,
deşi nu lipsesc nici legi ce vizează sistemul financiar, organizarea muncii
industriale etc.
Alcătuirea şi aplicarea doctrinei conservatoare româneşti s-a înscris în
modul ei specific pe coordonatele progresului şi modernizării societăţii
româneşti, a afirmării tot mai pregnante a organizării politice a românilor
pe linie naţională în vederea împlinirii marelui ideal al Unirii.
3. Partidul Conservator – Democrat
Partidul Conservator – Democrat este cel de-al treilea partid de
guvernământ din istoria modernă a României. El a luat fiinţă la 3 februarie
1908 la Bucureşti sub preşedenţia lui Take Ionescu, care a rămas la
conducerea partidului până la sfârşitul vieţii. În rândul membrilor marcanţi
s-au aflat: Alexandru A. Bădărău, Constantin G. Dissescu, Nicolae
Xenopol. Gazetele centrale ale partidului au fost:
„Ordinea” (27 ianuarie 1908 – 30 ianuarie 1913), „Acţiunea” (31 ianuarie
1913 – 14 noiembrie 1916), „Evenimentul” (14 noiembrie 1916 – 1
decembrie 1918). Noul partid s-a născut din neînţelegerile din rândul
conservatorilor conduşi de P. P. Carp, dar şi din ambiţiile lui Take Ionescu
de a edifica o nouă structură politică cu deschidere spre spectrul social şi
capabilă să guverneze ţara. El s-a bazat pe un electorat format din avocaţi,
profesori, medici, funcţionari, proprietari mici şi mijlocii şi chiar mari
proprietari. Programul partidului a fost impus în cadrul mai multor
conferinţe ţinute în diferite oraşe ale ţării şi la Congresul de întemeiere.
Esenţial era, după expresia lui Take Ionescu, „aşezarea ideilor
conservatoare pe temelia democratică; înteleasa în practica
vieţii politice, ca o cale de mijloc între liberalismul avântat şi
conservatorismul închistat, adică „nici reacţionarism, nici revoluţiune”. În
anii următori programul a suferit modificări şi nuanţări strâns legate de
conjunctura politică. După ce liberalii au lansat proiectul de reforme şi de
revizuire a Constituţiei în 1913, Partidul Conservator – Democrat a înscris
lărgirea corpului electoral şi la expropiere, dar restrânsă la cumpărarea de
către stat a tuturor moşiilor aparţinând instituţiilor politice şi de utilitate şi
vânzarea către ţărani în loturi mici.
Ţinând seama de evoluţia evenimentelor, după declanşarea marelui
război, în septembrie 1914, Take Ionescu, conducătorul prestigios al
partidului, a renunţat la toate rezervele de până atunci şi a încheiat o
alianţă cu Acţiunea Naţională a lui Nicolae Filipescu, desprinsă din
Partidul Conservator, prin care a subordonat chestiunea reformelor interne
rezolvării marii probleme a desăvârşirii unităţii naţionale a românilor. De
aceea, în iunie, în Parlamentul de la Iaşi, Partidul Conservator – Democrat a
votat revizuirea Constituţiei cu prevederea înfaptuirii celor două reforme.
Bucurându-se de o largă popularitate şi manevrând cu abilitate între cele
două partide de guvernământ, Partidul Conservator – Democrat i-a silit pe
conservatori, în 1912, să-i accepte la guvernare. În anii neutralităţii a
desfăşurat mari acţiuni în Capitală şi în ţară pentru intrarea României în
război alături de Antantă. La 11 decembrie 1916 partidul condus de Take
Ionescu a intrat în guvern cu patru reprezentanţi alături de liberalii lui Ion I.
C. Brătianu, asumându-şi alte responsabilităţi în conducerea ţării, atât de
greu încercate în acei ani. După demisia guvernului, Take Ionescu, alături
de alţi oameni politici şi de cultură, a pus bazele, la Paris, în vara anului
1918, Consiliului Naţional al Unităţii Naţionale, pe care l-a condus a cărei
activitate, a fost pusă total în slujba idealului naţional al Marii Uniri.

11. 3.PARTIDE PARLAMENTARE

1. Partidul Naţionalist – Democrat


Partidul Naţionalist – Democrat a fost înfiintat la Bucureşti, la 23
aprilie 1910. Preşedenţia partidului a aparţinut deopotrivă lui Nicolae Iorga
şi Alexandru C. Cuza în anii 1910-1920. În rândul membrilor marcanţi îi
găsim pe: Vasile M. Kogălniceanu, D. Munteanu-Râmnic, C. Ifrim, Ion
Zelea Codreanu.
Organul central de presă a fost „Neamul Românesc” (1906-1940).
Partidul a găsit audienţă în rândul studenţilor, profesorilor, preoţilor,
învatatorilor, avocaţilor, funcţionarilor, în general în cadrul unor cercuri
intelectuale ataşate valorilor culturale naţionale, încrezatoare în uriaşa
personalitate a lui Nicolae Iorga. O intelec-tualitate care căuta căile spre o
schimbare în societate, nemulţumită de fenomene pe care le punea pe seama
neorganizării micii burghezii româneşti. Ea traducea, într-un fel,
dificultăţile acestor pături, insuccesele lor de ordin economic, căutându-le
nu o dată acolo unde de fapt nu se aflau rădăcinile lor adevărate: în
precaritatea condiţiilor generale ale economiei, în nivelul restrâns al
circulaţiei mijloacelor de schimb, în îngustimea operaţiilor de piaţă şi în
starea vegetativă a târgurilor şi oraşelor din România, în special ale celor
din Moldova. Se manifestă interes pentru soluţionarea problemei agrar-
ţărăneşti în sensul întregirii loturilor ţărăneşti şi a ridicării condiţiei
material-culturale a sătenilor. Aceste idei erau cuprinse în programul din
1910, alături de prevederi pentru protejarea comercianţilor, meseriaşilor şi
industriaşilor români din teritoriile aflate sub ocupaţii străine, cât şi pentru
o politică de apropiere de statele balcanice. Este de menţionat că A. C.
Cuza a căutat să imprime acestui partid şi o politică antisemită,
neîmpărtăşită decât în mică măsură de savantul Nicolae Iorga. Multe
dintre ideile cuprinse în programul partidului au fost susţinute şi de la
tribuna Parlamentului, începând din 1914, când cei doi oameni politici sunt
aleşi deputaţi.
2. Partidul Democrat – Radical
Dintre partidele situate în stânga cadrului politic, caracteristic era Partidul
Democrat – Radical condus de George Panu. Alături de el, membrii
marcanţi erau: Alexandru A. Bădărău, Constantin C. Bacalbaşa, Grigore N.
Macri. Organul central de presă a fost: „Lupta” (19 iulie 1884 – 31
noiembrie 1895). În rândul numărului restrâns de aderenţi grupaţi în
cluburile politice din Bucureşti şi Iaşi se aflau îndeosebi elemente
intelectuale provenite din burghezia mică şi mijlocie adepte ale
liberalismului radical. În suita ideilor programatice se aflau înscrise
prevederi, precum: introducerea votului universal, îngradirea şi restrângerea
prerogativelor regale, exercitarea deplină a libertăţilor constituţionale,
impozit progresiv asupra capitalului şi veniturilor, cu scutiri pentru păturile
sărace, instrucţie gratuită, acordarea de pământ şi unelte de lucru ţăranilor
de către stat, modificarea legii tocmelilor agricole, fixarea unui minim de
salariu pentru lucrătorii de toate categoriile, fixarea prin lege a duratei zilei
de lucru ş. a. George Panu a adunat în jurul său şi al gazetei „Lupta”,
elementele liberale care alături de „Opoziţia Unită”, au acţionat în anii
1885-1887 pentru răsturnarea guvernului liberal. În anii următori, radicalii
împreuna cu socialiştii au iniţiat acţiuni pentru afirmarea în forul legislativ
a unor revendicări de interes social – democrat general privind o serie de
chestiuni, precum: problema ţărănească, organizarea magistraturii,
învatamântul ş.a.
Versalitatea lui George Panu a dus în cele din urmă la dispariţia partidului
de pe scena politică. Radicalismul n-a reuşit să croiască un făgaş în
întreaga evoluţie a vieţii politice din România.
3. Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România
Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România a fost creat la 31
martie 1893, la Bucureşti. În rândul conducătorilor s-au impus: Ioan
Nădejde, Vasile G. Mortun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan C. Frimu,
Mihail Gheorghiu Bujor, Cristian Racovski. Organele centrale de presă au
fost: „Munca” (25 februarie 1890 – 23 octombrie 1894), „Lumea Nouă” (2
noiembrie 1894 – 1 octombrie 1900), „România Muncitoare” (1 ianuarie –
19 iunie 1902, 5 martie 1905 – 11 septembrie 1914), „Lupta zilnică” (12
septembrie 1914 – 15 august 1916). Partidul afirma în programul din 1893
că este „reprezentantul politic al proletariatului din România” şi că „apără
şi reprezintă interesele tuturor claselor oprimate ale naţiunii”. El a susţinut
un nou model al dezvoltării sociale, bazat pe principiile socialismului. De pe
această platformă Partidul Social – Democrat şi-a construit tactica şi
strategia, a conceput, în consecinţă, acţiunea şi s-a raportat la partidele
politice guvernamentale faţă de care se considera în opoziţie de principiu.
Dincolo de idealul proiectat într-o perspectivă îndelungata, el a elaborat o
platformă de revendicări denumite imediate, în sensul că se puteau realiza
chiar în marginea societăţii date, platformă care avea un pronunţat caracter
democrat. Socialismul ca mişcare politică şi curent de idei n-a reuşit, în
condiţiile României, să- şi formeze o bază socială puternică şi să devină
un factor influent al vieţii politice. Lipsa unei platforme industriale evoluate
şi a unui proletariat numeros, caracterul dispersat al acestuia, nivelul scăzut
de trai, absenţa unei legislaţii ocrotitoare a muncii, lipsa unor tradiţii de
organizare – toate acestea au constituit impedimente în calea formării unei
ample mişcări socialiste şi sindicale.
Mişcarea socialistă nu a putut să se afirme, în consecinţă, ca o forţă
parlamentară. A reuşit numai la sfârşitul secolului al XIX-lea să trimită 1-2
deputaţi în Parlament. El şi-a păstrat totuşi o influenţă în rândurile unor
categorii de muncitori şi a desfăşurat o activitate de propagandă prin presă,
prin adunări şi mitinguri. Conduita generală a partidului era similară cu
orientarea Partidelor socialiste şi muncitoreşti din Europa centrală şi
apuseană. În 1899, mai mulţi lideri importanţi ai partidului, supranumiţi
„generoşi”, au trecut în Partidul Naţional – Liberal. Cei rămaşi au încercat
să refacă partidul, trecând prin mai multe forme de organizare
premergătoare cercurilor socialiste, a Uniunii socialiste, pentru ca în 1910,
să finalizeze efortul de un deceniu, prin reîntemeierea Partidului Social
Democrat din România, ce se declara continuator al vechii rădăcini
socialiste. În afara partidelor guvernamentale şi parlamentare în viaţa
politică românească, s-a manifestat şi tendinţa de a pune bazele unui partid
ţărănesc, care să răspundă pe cât posibil nevoilor adevărate ale ţărănimii.
Iniţiativa întemeierii unei partide ţărăneşti a aparţinut învatatorului
Constantin Dobrogeanu-Argeş la care s-a alăturat şi Alexandru Vălescu în
noiembrie 1892. Organul de presă era „Gazeta ţăranilor” (8 noiembrie 1892
– 1899). Organizarea era influentă prin preoţi şi învatatori în unele sate din
judeţele Argeş, Muscel, Olt şi Vâlcea. Ea nu avea o structură de partid.
Programul era orientat în direcţia susţinerii cauzei ţăranilor, prin
împroprietariri din pământurile statului, drept de vot direct pentru toţi
ştiutorii de carte şi indirect pentru toţi ceilalţi, sau vot universal. Se
pronunţă în favoarea domniei legilor, descentralizării administrative, pentru
promovarea unei politici economice echilibrate ş.a. În 1895, Partida
Ţărănească a ales doi deputaţi în Parlament. După destrămarea acestei
prime structuri de sine stătătoare a ţărănimii, în septembrie 1906, acţiunea
este reluată de Vasile N. Kogălniceanu şi Alexandru Vălescu, redactorul
„Gazetei Ţăranului”, dar eforturile lor au fost anihilate de marea răscoală
din anul următor. În anii premergători primului război mondial, susţinătorii
cei mai fermi ai ţărănimii au fost învatatorii satelor. Din rândul lor se va
evidenţia învatatorul Ion Mihalache, devenit preşedinte pe ţară a
Asociaţiei Învatatorilor care va porni o nouă organizare a unui partid
ţărănesc de masă, dar izbucnirea războiului i-a întrerupt activitatea.

11.4.PARTIDELE POLITICE DIN PROVINCIILE ROMÂNEŞTI


AFLATE SUB STĂPÂNIRE STRĂINĂ

1. Partidul Naţional Român din Transilvania


Partidul Naţional Român din Transilvania a fost format la 12 mai 1881, la
Sibiu. Preşedenţia partidului a fost asigurată de: Nicolae Popea (1881-
1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Bariţiu (1884-1888), Ioan
Raţiu (1889-1890), Vincenţiu Babeş (1890-1902), Gheorghe Pop de
Băseşti (1903-1919). În rândul membrilor marcanţi se aflau: Eugen Brate,
Iuliu Caroianu, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida-Voievod,
Ştefan Cicio-Pop. Organele centrale de presă au fost: „Tribuna” (14 aprilie
1884 – 16 aprilie 1903), „Lupta” (24 decembrie 1906 – 1 decembrie 1910),
„Românul” (1 ianuarie 1911 – 28 februarie 1916, 26 octombrie – 31
decembrie 1918).
Partidul Naţional Român s-a născut din dorinţa naţiunii române din
Transilvania de a- şi apăra propriile interese. El a fost organizatorul şi
îndrumatorul luptei împotriva asupririi străine, pentru apărarea fiinţei
naţionale a românilor, de aceea s-a bucurat de un larg sprijin în rândul
tuturor categoriilor sociale.
Primele iniţiative organizatorice au apărut ca o reacţie împotriva
dualismului austro-ungar instaurat în 1867. La 7 februarie 1869 s-au pus
bazele la Timişoara, Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria,
iar la 7-8 martie acelaşi an, la Miercurea Sibiului s-a creat Partidul Naţional
al Românilor din Transilvania. Fiecare dintre cele
două partide îsi avea propria tactică faţă de Dieta maghiară. Primul –
activismul, al doilea – pasivismul. Două evenimente majore au grăbit
unificarea mişcării naţionale. Cel dintâi, războiul pentru independenţă, cel
de-al doilea, politica brutală de maghiarizare declanşată de guvernul de la
Budapesta. Conferinţa naţională din 12 – 14 mai 1881 de la Sibiu a pus
bazele Partidului Naţional Român, care a pus la loc de frunte în programul
său necesitatea redobândirii autonomiei Transilvaniei, la care se adăugau
dezideratele esenţiale: introducerea limbii române în administraţie şi
justiţie, numirea de funcţionari români în teritoriile locuite de populaţia
majoritară românească, revizuirea legii naţionalităţilor din 1868 ş. a.
Această orientare generală aşezată pe linia tactică a pasivismului a fost
însotita de acţiuni organizatorice şi propagandistice care au urmărit
dezvoltarea şi întarirea legăturilor permanente cu Ţara, prin conferinţe
politice, presă, memorii, prin sprijinirea asociaţiilor şi societăţilor
culturale. După alcătuirea unui Memorial în 1882, menit să înfatiseze
situaţia reală a românilor din monarhia dualistă, care a avut un larg ecou în
opinia europeană, guvernul maghiar a ripostat accentuând tendinţele de
maghiarizare: conducerea P.N.R. a trecut la organizarea unei mişcări mai
ample şi mai dinamice. Punctul culminant al acesteia a fost în 1892, când a
fost înaintat Curţii de la Viena un Memorandum, ce analiza în mod
cuprinzător situaţia românilor din Austro – Ungaria, dezvăluind inumanele
abuzuri şi silnicii ale guvernanţilor. Oficialităţile ungare au intentat un
proces fruntaşilor Partidului Naţional Român la Cluj, finalizat cu
condamnarea acestora. Dar această mişcare memorandistă a pus într-o
lumină vie întreaga solidaritate a comunităţii româneşti, forţa de afirmare
asentimentelor sale identitare, maturitatea conştiinţei naţionale. Etapele
ulterioare ale mişcării memorandiste au fost, după un relativ reflux al
acesteia, etape de consolidare, de reorientare tactică spre activismul politic,
de sporire a capacităţii de afirmare şi a influenţei în mase a P. N. R. În acest
sens, Conferinţa naţională a partidului din 1905 a adoptat noul program
care înscrie revendicări într-o formulare clară şi fermă,
precum:recunoaşterea individualităţii politice a naţiunii române şi
asigurarea dezvoltării sale etnice şi constituţionale, aplicarea în practică a
legii cu privire la egala îndreptatire a naţiunilor asuprite în folosirea limbii
materne în administraţie, justiţie, şcoală, armată, vot universal, libertatea
presei etc. De acum toate bătăliile politice purtate de reprezentanţii P.N.R.
în Parlamentul de la Budapesta sau în afara lui se revendicau de la acest
program. Activitatea deputaţilor a fost dublată şi de raţiuni populare contra
legilor tot mai opresive ale guvernanţilor. După declanşarea primei
conflagraţii mondiale, Partidul Naţional Român şi-a suspendat activitatea
nevrând să se angajeze faţă de autorităţile dublei monarhii. În condiţiile
iminentei prăbuşiri a Imperiului austro-ungar la 12 octombrie 1918,
Comitetul Executiv al partidului, întrunit la Oradea, a adoptat Declaraţia
care proclama dreptul la autodeterminare al naţiunii române şi necesitatea
convocării unei Adunări Naţionale care să hotărască viitorul Transilvaniei,
declaraţie expusă de Al. Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta la
18 octombrie. Constituirea Consiliului Naţional Român Central la 12
noiembrie, format dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Partidului
Naţional Român şi ai Partidului Social – Democrat, marca momentul
decisiv al trecerii la pregătirea sub toate aspectele a Marii Adunări
Naţionale de la Alba- Iulia de la 1 Decembrie 1918, ce va consfinţi actul
Marii Uniri.
2. Partidul Naţional Român din Bucovina
Partidul Naţional Român din Bucovina a fost înfiintat la 7 martie 1892.
Preşedinţii partidului au fost: Iancu Zota (1892-1896), Varteres Pruncul
(1896-1897), Iancu Lupul (1897-1899), George Popovici (1900), Iancu
Flondor (1908-1910). În rândul membrilor marcanţi se aflau: Modest
Grigorcea, Constantin Isopescu, Victor Stârcea, Valeriu Bodnărescu,
Constantin Morariu. Organele centrale de presă au fost: „Gazeta Bucovinei”
(14 mai 1891 – 6 aprilie 1897), „Patria” (14 iulie 1897 – 21 aprilie 1900),
„Deşteptarea” (2 septembrie 1900 – noiembrie 1904), „Apărarea
naţională” (17 octombrie 1906 – 29 septembrie 1908), „Românul” (16
octombrie 1908 – 4 februarie 1909), „Patria” (7 februarie 1909 – 27
noiembrie 1910), „Viaţa nouă” (6 ianuarie 1912 – august 1914). Partidul
Naţional din Bucovina se declara ca reprezentant al tuturor categoriilor de
români. Doctrinar pleda pentru „menţinerea autonomiei Bucovinei” şi
pentru „individualitatea ei istorică şi politică”, pentru autonomia Bisericii
Ortodoxe, dezvoltarea învatamântului în limba română, folosirea limbii
române în administraţie şi organele judecătoreşti ş.a. Acest program a fost
reluat şi înnoit în mai multe rânduri şi îmbogatit în tot cursul activităţii
practice a deputaţilor români în Parlamentul de la Viena, în presă şi în
întruniri politice. Un succes important a fost dobândit, imediat după
înfiintarea partidului, la alegerile pentru Dieta Bucovinei, când românii au
obţinut mai mult de o treime din mandate. Aceasta le-a permis să acţioneze
mai organizat în cadrul „Clubului naţional” pentru promovarea programului
adoptat. Curând aveau să apară şi nemulţumiri în rândurile partidului,
tinerii politicieni, considerând că activitatea conducătorilor este lipsită de
energie, au creat un nou partid cu tendinţe radicale, ce îsi propunea să aşeze
„politica partidului nostru pe baze adevărat naţionale”. Autorităţile
austriece adoptă măsuri aspre în primăvara anului 1899, împotriva
românilor, concretizate în expulzări, restrângerea libertăţii presei, pedepse
împotriva studenţilor ş. a. Dar în august 1900, într-o mare adunare populară
la Cernăuţi, gruparea „românilor tineri” au pus bazele Partidului Poporal
Naţional Român din Bucovina, care în fond continua activitatea vechiului
partid. Acum, se afirmă în rândul deputaţilor din Dietă, Iancu Flondor care
formulează critici aspre la adresa guvernului Bucovinei, pentru starea
economică şi socială grea, ca şi pentru politica de deznaţionalizare. În anii
următori partidul trece prin situaţii dificile şi este înfrânt în alegerile din
1904, an în care se şi autodizolvă. În octombrie 1908 se constituie Partidul
Creştin Social Român din Bucovina în fruntea căruia este chemat Iancu
Flondor. La începutul anului următor, acest partid îsi reia numele iniţial de
Partidul Naţional Român din Bucovina. Este anul în care deputaţii reuşesc
să obţină înfiintarea unei catedre de istorie naţională la Universitatea din
Cernăuţi, al cărei prim titular ajunge istoricul Ion Nistor. Nu vor lipsi
disensiunile politice, în anii următori, care uneori aveau să aducă şi
divizări de poziţii orientativ-doctrinare: naţională, democratică şi
conservatoare. Dar acestea vor fi depăşite şi partidul avea să- şi menţină
unitatea şi să acţioneze în interesul românilor până în august 1914 când îsi
înceteaza activitatea ca urmare a izbucnirii marii conflagraţii mondiale.
3. Partidul Naţional Moldovenesc
Partidul Naţional Moldovenesc a fost înfiintat la 3 aprilie 1917, la Chişinău.
Preşedintele activ a fost Pavel Gore, iar preşedintele de onoare Vasile
Stroescu. Printre membrii marcanţi s-au aflat: Pantelimon Halippa, Ioan
Pelivan, Teofil Iancu, Ion Buzdugan. Organul central de presă a fost
„Cuvântul moldovenesc” (martie 1917 – martie 1918).
Se cuvine a aminti că Basarabia a fost cea mai vitregită parte a spaţiului
istoric românesc. Viaţa naţională, aproape stinsă în exterior datorită
autocratismului rusesc, crunt şi intolerant, la orice manifestare a libertăţii,
se păstra totuşi vie în strafundurile sufleteşti ale românilor basarabeni.
Scânteile ei s-au aprins o vreme în anii de intense frământări ai revoluţiei
din 1905-1907 din Rusia. Activitatea publicistică, formele de manifestare
culturală şi religioasă, închegarea unor tendinţe politice şi a unor proiecte
de acţiune vădeau că sub învelisul tăcerii se păstrau vii potenţialităţile
unei mişcări apte să asigure resurecţia vieţii naţionale. Un deceniu mai
târziu, în volbura evenimentelor revoluţionare din Rusia anului 1917, la
Chişinău a putut să se nască acest partid cu un nucleu de intelectuali, la
care s-au alăturat oameni din toate categoriile; de la proprietari până la
studenţi şi militari. Deşi nu dispunea de o organizare bine conturată,
Partidul Naţional Moldovenesc a acţionat cu succes în direcţia imprimării
unei orientări naţionale revoluţiei din Basarabia în anii 1917-1918, pornind
de la ideea că cea dintâi şi cea mai importantă cucerire a revoluţiei ruse era
eliberarea popoarelor de sub dominaţia cruntă a Rusiei ţariste.
Revendicările sociale înscrise în program erau condiţionate în mod firesc de
cele cu caracter naţional în care la loc de frunte era „dobândirea celei mai
largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi
economice a
Basarabiei”. Toate legile privind Basarabia urmau să fie întocmite şi
aprobate de Sfatul Ţării, în concordanţă cu tradiţiile locale. Se prevedea
introducerea limbii române în şcoală, autonomia bisericii şi ţinerea slujbei
în limba română, efectuarea serviciului militar în interiorul Basarabiei,
formarea de funcţiuni de stat din „sânul poporului şi în limba poporului”.
În anul 1917 şi începutul lui 1918, Partidul Naţional Moldovenesc a
fost iniţiatorul şi organizatorul primelor congrese ale ostaşilor, învatatorilor,
preoţilor, studenţilor, al cursurilor de învatatori în limba română, al
introducerii alfabetului latin. Toate aceste măsuri au creat cadrul favorabil
desfăşurării evenimentelor din Basarabia care au culminat cu decizia luată
de Sfatul Ţării, ca organ reprezentativ de unire cu ţara la 27 martie 1918.
Structurile politice care s-au afirmat în epoca modernă, de la primele
grupări închegate la începutul secolului al XIX-lea, până la partidele
guvernamentale, parlamentare sau aflate sub opresiune străină, din preajma
primei mari conflagraţii mondiale, au oferit oamenilor politici şi în general
intelectualilor de cele mai diverse opinii şi tendinţe cadrul de susţinere şi
promovare a unor idei, programe în slujba progresului continuu al societăţii
româneşti, a cărei primă cerinţă era desăvârşirea unităţii naţionale.

11.5. PERIOADA INTERBELICĂ

Odată cu încheierea primului război mondial , după Marea Unire de la 1


decembrie 1918 si cu recunoasterea României Mari primul val al
democratizării cuprinde si România.
Partidul Tărănesc condus de Ion Mihalache se unifica cu Partidul National
din Transilvania condus de Iuliu Maniu formând unul din cele mai puternice
partide politice ale Romanei interbelice . Partidul Conservator dispare după
scena politica a României începând cu 1920, dar Partidul Liberal se
consolidează in ciuda sciziunilor care nu iartă nici acest partid. Viata
politica romaneasca in perioada interbelică este destul de frământata:
guvernele se schimba cu repeziciune, au loc remanieri guvernamentale,
coalitiile nu rezista, dar România din punct de vedere economic prosperă,
legitimitatea partidelor aflate la guvernare era dată de celelalte caracteristici
ale unui stat democratic.
Doar după venirea lui Carol II la conducerea tării partidul lui Goga este cel
care formează un guvern fără ca acest partid să fi câstigat alegerile.
Dictatura regala instituita in 1938 avea sa pună capăt scurtei perioade
democratice din România. Declansarea celui de al doilea război mondial va
duce România initial in tabăra Germaniei, Italiei si Japoniei. După actul de
la 23 august România participa alături de puterile aliate la înfrângerea
Germaniei, insa sub presiunea URSS se instaurează un regim ilegitim in
România.
Partidul National Liberal Reprezenta interesele burgheziei
industriei si financiare;La conducerea partidului s-a aflat I. C.
Bratianu (1909-1927) Vintila I. C. Bratianu (1927-1930), I. G.
Duca (1930-1933),Constantin I. C. Bratianu (1934-1947).
Programul partidului preconiza infaptuire reformei agrare si
electorale,adoptare Constitutiei si promovare in domeniul economic al
politicii "prin noi insine" Activitatea Guvernamentala a PNL din
perioada interbelica cuprinde 3 perioade:

a) decembrie 1922- septembrie 1919 - reforme agrara


•unificarea administrativa.

b) ianuarie 1922- noiembrie 1928


Perioada cunoscuta sub numele de "decada
bratienista" pentru rolul pe care l-a avut I. C. Bratianu si
P. N. L in viata politica. In aceasta perioada a avut loc
incoronarea de la Alba- Iulia(1922), adoptarea
Constitutiei(1923) si a legi administratiei(1925).
CONSTITUTIA din 1923 A fost elaborata in timpul
guvernari liberale si adoptata la 28 martie 1923;
Principiile sustinute erau:
•Suveranitatea nationala- Romania era declarata stat national unitar si
indivizibil, teritoriul ei fiind inalienabil.
•Separarea puterilor in stat:
•puterea executiva;
•puterea legilativa;
•puterea judecatoreasca
•functia sociala a proprietati
•libertatile individuale erau garantate fara deosebire de origine
etnica, limba sau religie.
•In 1926 liberali au votat "legea electorala". Aplicand "prin noi insine
" in 1925 liberali au votat legea monelor prin care se limita
patrunderea capitalului strain. I. C. Bratianu a exercitat o mare
influenta asupra regelui Ferdinand. Prin moarte lui partidul pierdea
putere pe care o avusese pana atunci. In 1930, cu ocazia intoarceri lui
Carol al doilea, patridul cunoaste schimbarea;

c) Noiembrie 1933- decembrie 1937


Guvernul Gh. Tatarescu se va afla sub semnul politici autoritare a lui Carol.
La alegerile din 1937, P. N. L. nu a reusit sa obtina 40% din voturi. Ca si in
cazul PNT, activitatea PNL a fost suspendata în timpul dictaturii lui Carol al
II-lea, a statului national-legionar si a dictaturii militare instaurată de Ion
Antonescu., După instaurarea regimului comunist, si fruntasii PNL au fost
supusi unui regim de represiune, mii de liberali fiind aruncati în închisori si
lagăre comuniste.
PNŢ. La 3 martie 1923 s-a ajuns la realizarea unei înţelegeri
între Partidul Naţional şi cel Ţărănesc pe baza căruia cele
două partide constituiau Opoziţia Unită, cu o platformă care
includea, printre altele: statornicirea unei vieţi constituţionale
reale; combaterea hotărârii guvernului liberal de a impune,
prin parlamentul existent (care avea o majoritate liberală
zdrobitoare) o nouă Constituţie; lupta împotriva guvernului
Brătianu etc. Lupta celor două partide nu a reuşit însă să
împiedice adoptarea Constituţiei din 1923. La 10 februarie
1924, Partidul Ţărănesc a adresat partidelor din opoziţie o
scrisoare prin care propunea crearea unui front unit, pe baza
unei platforme care includea, între altele: împiedicarea
guvernului de a realiza „legiuirile de aplicare a Constituţiunii
sale şi a legilor de acaparare a avuţiilor statului”; răsturnarea
guvernului liberal, stabilirea unui regim legal şi constituţional;
anularea legislaţiei liberale [1]. Singurul partid care a răspuns
apelului a fost Partidul Naţional. La începutul lunii mai 1924
între Vasile Goldiş, Iuliu Maniu şi Constantin Stere au început
tratativele în vedere fuziunii, pe baza unui program în zece
puncte alcătuit de Stere. Acordul de fuziune a fost semnat în
iunie 1924 de Maniu şi Mihalache şi prevedea repartizarea
unui număr egal de posturi între cele două partide în
conducerea acestuia, preşedinţia urmând a fi preluată de Iuliu
Maniu. Cu toate acestea, fuziunea a eşuat, datorită unei serii
de neînţelegeri de ordin programatic, dar şi a dezacordului în
privinţa componenţei Delegaţiei Permanente a Partidului şi în
special, a refuzului naţionalilor de a accepta prezenţa lui
Constantin Stere în acest organism. Cele două partide s-au
prezentat totuşi cartelate la alegerile pentru Camerele
Agricole din 25 august 1925, reuşind cu această ocazie să
învingă pe candidaţii PNL. După aceasta, la sfârşitul anului
1925 s-a încheiat un acord de guvernare, iar la începutul
anului 1926, în contextul în care mandatul de guvernare a
patru ani al PNL era pe cale să expire, alianţa naţional-
ţărănistă era pe cale să preia guvernarea. Regele Ferdinand a
preferat însă să numească în funcţia de prim-ministru pe
Alexandru Averescu, care se bucura şi de încrederea liderului
liberal, Ion I. C. Brătianu.
În urma unor tratative „cu uşile închise”, în septembrie 1926
s-a încheiat un nou acord de fuziune între Maniu şi Mihalache.
Nicolae Iorga a respins cu tărie fuziunea, demisionând din
Partidul Naţional. La 10 octombrie 1926, congresele celor
două partide au aprobat în mod simultan fuziunea celor două
partide, noul organism politic urmând să poarte denumirea de
Partidul Naţional-Ţărănesc
Lupta pentru preluarea puterii (1926-1928)
În epoca de constituire a PNŢ viaţa politică internă a României
era dominată de Partidul Naţional Liberal şi de liderul
necontestat al acestuia, Ion I. C. Brătianu. Un factor
suplimentar, care va marca evoluţiile politice în următorii ani
era criza dinastică declanşată de renunţarea principelui Carol
la drepturile sale la tron. Lucrurile s-au agravat odată cu
decesul, în anul 1927 a regelui Ferdinand şi apoi, la câteva luni
după aceea, în noiembrie, cel al lui Ion I.C. Brătianu. În luna
decembrie 1927, PNŢ a declanşat o adevărată campanie de
răsturnare a guvernului, condus acum de Vintilă Brătianu,
mizând pe organizarea unor adunări şi demonstraţii de masă.
Punctul culminant al acestei tactici a fost adunarea naţională
de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, la care au luat parte circa
100.000 de oameni şi la care se pare că se aştepta să aibă loc
întoarcerea în ţară a lui Carol. Acesta din urmă a fost însă
împiedicat de autorităţile engleze să decoleze spre România
[2]. Moţiunea adoptată de adunare solicita demisia guvernului

liberal şi instalarea imediată a unui guvern naţional-ţărănist.


Regenţa nu a dat însă curs acestei cereri, astfel că PNŢ a
hotărât constituirea unui parlament, care să funcţioneze
paralel cu cel existent. În urma eşecurilor de a obţine un
împrumut extern destinat să stabilizeze moneda naţională, la
3 noiembrie 1928, Vintilă Brătianu a prezentat demisia
guvernului său. După consultări politice cu liderii vremii, la 8
noiembrie 1928, Regenţa a încredinţat mandatul de formare a
guvernului lui Iuliu Maniu.
Prima guvernare (1928-1931)
Primul guvern naţional-ţărănist a depus jurământul la 10
noiembrie 1928. Alegerile din decembrie 1928 au adus
victoria PNŢ, care a câştigat 77,76% din voturi şi 348 de
mandat de deputat. Preşedinţia Consiliului de Miniştri a fost
păstrată de Iuliu Maniu. La 7 octombrie 1929 a încetat din
viaţă Gheorghe Buzdugan, membru al Regenţei. Sub influenţa
lui Iuliu Maniu, Parlamentul l-a ales ca înlocuitor pe Constantin
Sărăţeanu, consilier la Curtea de Casaţie, un personaj şters, a
cărui alegere a contribuit la scăderea prestigiului Regenţei . Pe
acest fond, la 6 iunie 1930, Carol s-a reîntors în ţară. Iuliu
Maniu i-a oferit acestuia intrarea în Regenţă, sub condiţia de
a-şi relua căsătoria cu principesa Elena şi a renunţa la
legătura cu Elena Lupescu şi a solicitat angajamentul lui Carol
de a respecta regimul constituţional. Neobţinând acceptarea
lui Carol, dar abţinându-se de la luarea măsurilor legale la care
era îndreptăţit (respectiv expulzarea lui Carol) Maniu a
demisionat în seara zilei de 7 iunie, când s-a format un nou
guvern PNŢ condus de Gheorghe Gh. Mironescu, care a
organizat preluarea tronului de către Carol, la 8 iunie 1930.
Ulterior, la 13 iunie, Carol l-a numit din nou pe Maniu în funcţia
de prim-ministru. La 12 august 1930 sosea în ţară şi Elena
Lupescu; episodul avea să fie punctul declanşator al unei
ostilităţi profunde între Maniu şi aşa-numita „camarilă regală”
adunată în jurul acesteia, care avea să dureze până la
abdicarea lui Carol în 1940. La 8 octombrie 1930, Maniu a
demisionat din nou, invocând starea sa de sănătate. Prim-
ministru a fost numit din nou Gheorghe Gh. Mironescu. Acesta
a demisionat la data de 4 aprilie 1931, în urma unei crize de
guvern provocate de Mihail Manoilescu, moment care
marchează finalul primei guvernări naţional-ţărăniste.
Guvernul PNŢ a contractat o serie de împrumuturi externe, pe
baza cărora s-a trecut la stabilizarea monetară a leului, a cărui
greutate în aur a fost scăzută de circa 32 de ori faţă de anul
1892, precum şi la convertibilitatea deplină a monedei
naţionale. În acest context, s-au acordat o serie de monopoluri
pe termen lung unor firme străine – monopolul chibriturilor a
fost încredinţat firmei suedeze Svenska Tänsticks
Aktiebolaget, telefoanele au fost concesionate către
International Telephone and Telegraph Corporation (S.U.A.)
etc. La 16 martie 1929 s-a publicat legea pentru organizarea
şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor publice.
Legea prevedea că toate concesiunile urmau a se face prin
licitaţie publică; pe baza legii s-au constituit regii autonome în
domeniul căilor ferate, telecomunicaţiilor, petrolului, gazului
metan etc. Alte măsuri legislative importante au privit
cooperaţia, vânzarea pe credit a maşinilor industriale,
organizarea Creditului Funciar Rural şi a Creditului Agricol,
ameliorarea terenurilor degradate, adoptarea unui nou tarif
vamal, iniţierea unui vast program de modernizare a
drumurilor, reglementarea circulaţiei pământurilor cultivabile
(prin care se stabilea o limită de 25 ha de familie pentru
dobânditorii de teren cultivabil, care nu puteau fi decât
cetăţeni români, care să fie agricultori), reprimarea cametei,
introducerea contractului colectiv de muncă (lege prin care se
introducea, pentru prima dată, concediul de odihnă plătit de 7-
30 de zile pe an), reorganizarea administrativă a ţării etc.
Guvernele PNŢ au fost însă nevoite să opereze într-un context
economic dificil, dominat de marea criză economică începută
în anul 1929. Preţul petrolului şi al produselor agricole
(principalele mărfuri de export ale României) a scăzut
dramatic, ajungându-se ca, în ciuda dublării sau triplării
producţiei şi a exporturilor sumele încasate să fie mai scăzute.
Conjunctura economică dificilă a obligat guvernul să înceapă
aplicarea „curbelor de sacrificiu”; prima dintre acestea s-a
aplicat de la 1 ianuarie 1931 şi a constat în scăderea salariilor
tuturor funcţionarilor publici cu circa 10-25%
În opoziţie (1931-1932)
La 18 aprilie 1931 s-a constituit un guvern de uniune
naţională, în fapt un guvern de tehnicieni, condus de Nicolae
Iorga, care a dizolvat Parlamentul şi a convocat noi alegeri
parlamentare, la care PNŢ s-a clasat pe locul al doilea. În
contextul în care liderii PNŢ erau acuzaţi că s-ar fi îmbogăţit
pe căi necinstite, Ion Mihalache a depus un proiect de lege
privind controlul averii tuturor funcţionarilor publici şi
demnitarilor de după 1914 şi pentru apărare onoarei. Averea
care nu putea fi justificată, urma a fi confiscată de către stat.
Proiectul nu a trecut însă de comisiile tehnice ale
Parlamentului.
A doua guvernare
Lipsit de sprijinul unui partid politic puternic, Iorga a prezentat
demisia guvernului la 31 mai 1932, răspunderea formării unui
nou cabinet fiindu-i încredinţată lui Alexandru Vaida-Voievod.
Alexandru Vaida-Voievod Guvernul Vaida-Voievod, instalat la 6
iunie 1932 a avut ca primă misiune organizarea de noi alegeri,
care au fost câştigate, la limită, de PNŢ. Legislaţia promovată
de guvern a dus la scăderea impozitelor (de exemplu
impozitul profesional, pentru avocaţi, medici, ingineri ş.a. se
reducea de la 8% la 6%, iar impozitul agricol scădea cu 50%
etc.). În timpul acestei guvernări s-a adoptat şi legea
controlului averii funcţionarilor publici; controlul averii se
făcea de către magistraţi, la sesizarea oricărei persoane care
avea indicii care justificau bănuiala unor activităţi ilicite; în
cazul în care averea era nejustificată, se aplica un impozit de
90%; în cazul în care cel controlat îşi justifica averea însă,
denunţătorul putea fi pedepsit cu închisoare până la un an.
Vaida şi-a depus mandatul la 17 octombrie 1932, mandatul de
prim-ministru fiind preluat, pentru ultima dată, de Iuliu Maniu.
Cea mai importantă măsură luată de Guvern a fost
introducerea contingentărilor la import, prin care se stabileau
cote de import la o scară largă de produse, în scopul protecţiei
producţiei naţionale. Aceasta marca practic renunţarea PNŢ la
politica „porţilor deschise”, care fusese pilonul viziunii
economice naţional-ţărăniste. În urma unui conflict declanşat
de dorinţa lui Ion Mihalache de a înlocui pe Gabriel Marinescu
din funcţie de prefect al poliţiei capitalei (care fusese numit
însă de Carol), Maniu şi-a prezentat demisia la 12 ianuarie
1933, când Alexandru Vaida-Voievod a fost numit din nou
prim-ministru. Ulterior, la 2 aprilie, Maniu avea să demisioneze
şi din funcţia de preşedinte al partidului, care a fost preluată
tot de Vaida. Noul guvern Vaida a operat într-o conjunctură
dificilă. În februarie 1933, a fost nevoit să recurgă la forţă
pentru reprimarea grevelor muncitorilor de la „Atelierele
Griviţa”, introducându-se starea de asediu. Printre măsurile
legislative ale guvernului PNŢ s-au numărat legea pentru
unificarea asigurărilor sociale, înfiinţarea jurisdicţiei muncii,
înfiinţarea impozitului pe venitul global etc. Confruntat cu
nemulţumirea regelui Carol şi cu agitaţia liberalilor, guvernul
Vaida a demisionat la 9 noiembrie 1933.
Din nou în opoziţie (1933-1938)
După pierderea puterii, Vaida-Voievod a demisionat şi din
funcţia de preşedinte al partidului, funcţie preluată de Ion
Mihalache, la 21 noiembrie 1933. Perioada a fost marcată de
opoziţia PNŢ la tendinţele autoritare ale regelui Carol, la care
acesta era îndemnat de camarila polarizată în jurul său şi al
Elenei Lupescu. În 1935, nu fără amestecul lui Carol, Vaida-
Voievod a decis să părăsească PNŢ, înfiinţând Frontul
Românesc. La demisia guvernului PNL condus de Gheorghe
Tătărescu, în noiembrie 1937, mandatul de premier i-a fost
acordat lui Ion Mihalache, dar numai cu condiţia ca acesta să
ajungă la o înţelegere cu Vaida, care avea sprijinul lui Carol.
Mihalache a resppins însă propunerea, renunţând la singura
posibilitate din viaţa sa de a deveni şef de guvern. În aceste
condiţii, Tătărescu a primit un nou mandat de prim-ministru,
iar Mihalache a renunţat la funcţia de preşedinte al partidului
în favoarea lui Maniu, cu cuvintele „d-le Maniu ia comanda şi
dă porunca” Campania electorală care a urmat a fost una
dintre cele mai virulente, plasându-se sub spectrul ascensiunii
partidelor naţionaliste, de extremă dreaptă, şi al tendinţelor
de instaurare a dictaturii regale[6]. PNŢ a încheiat, la 25
noiembrie 1937 un pact de neagresiune electorală cu PNL
(Gheorghe Brătianu)şi Garda de Fier, un act controversat, dar
care a fost justificat de Maniu ca intenţie de a realiza o
platformă împotriva instaurării regimului de dictatură regală.
Alegerile nu au dat câştig de cauză nici unui partid, ceea ce a
permis lui Carol să numească prim-ministru pe Octavian Goga,
conducător al Partidului Naţional Creştin, formaţiune politică
de dreapta, clasată însă pe locul 4 la alegeri. Unii lideri
ţărănişti (printre care Armand Călinescu) au acceptat să facă
parte din guvernul Goga, motiv pentru care au fost excluşi din
PNŢ. Un efect neaşteptat a fost însă înscrierea în partid a lui
Nicolae Titulescu, precum şi a colaboratorilor acestuia. La 10
februarie 1938 însă, regele obţine demisia lui Goga şi decide
instaurarea regimului de dictatură regală, consacrat la nivel
legislativ de Constituţia din 1938, adoptată prin plebiscit la 27
februarie 1938.
Perioada suprimării partidelor politice (1938-1944).
La 30 martie 1938 se adoptă un decret-lege prin care toate
partidele politice au fost dizolvate. Deşi dizolvat în mod formal
şi pus în incapacitate de a mai recurge la manifestări publice,
PNŢ a continuat să aibă o viaţă internă de organizaţie. Multe
din publicaţiile naţional-ţărăniste au continuat să apară
(„Dreptatea”, până la 29 iunie 1938, „Ţărănismul”, până
ianuarie 1940 etc.). Poziţia partidului era exprimată prin
memorii adresate lui Carol. După abdicarea acestuia, la 6
septembrie 1940, conducerea partidului, reprezentată de
Maniu, şi-a exprimat punctele de vedere cu privire la
conducerea ţării prin memorii care au fost adresate lui Ion
Antonescu. Măsurile de represiune împotriva membrilor PNŢ
au existat, dar au fost departe de amploarea pe care aveau să
o atingă după instalarea regimului comunist în România.
Astfel, o serie de fruntaşi ai partidului, printre care Virgil
Madgearu (care a fost asasinat în cele din urmă de legionari în
noiembrie 1940), Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia, Corneliu Coposu au
avut a înfrunta, în timpul dictaturii regale, măsuri de tipul
domiciliului obligatoriu, închisoare sau lagăre de internare.
Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost solicitaţi să participe le
cele două consilii de coroană din 29-30, respectiv 30-31
august 1940 în care s-a dezbătut atitudinea României faţă de
Dictatul de la Viena, ocazie cu care s-au opus cedării fără luptă
a Transilvaniei de Nord. Iuliu Maniu a trimis cu aceeaşi ocazie
telegrame de protest lui Hitler şi Mussolini. În condiţiile în care
Carol a fost nevoit să abdice, iar puterea a fost preluată de Ion
Antonescu, Iuliu Maniu a fost rezervat faţă de dorinţa acestuia
ca PNŢ să participe la noul guvern. PNŢ a salutat intrarea
României în războiul împotriva URSS, dar nu a fost de acord cu
participarea la război peste râul Nistru. Pe măsură ce situaţia
frontului din est se înrăutăţea, ajungându-se ca, la începutul
anului 1944 trupele sovietice să ajungă pe teritoriul
românesc, Maniu şi-a sporit insistenţele pentru ca Antonescu
să încheie un armistiţiu cu puterile aliate. Armistiţiul era însă
dificil, dat fiind că aliaţii impuseseră formula capitulării
necondiţionate pentru toţi sateliţii Germaniei; astfel,
Antonescu a refuzat propunerea sovietică de armistiţiu din 12
aprilie 1944, care era formulată pe această bază. PNŢ s-a
orientat spre o colaborare cu PNL, Partidul Social Democrat şi
Partidul Comunist Român, care, deşi nu avea o bază de mase
considerabilă, era văzut totuşi ca un aliat util pentru
câştigarea bunăvoinţei URSS. Astfel s-a constituit Blocul
Naţional Democrat, care avea să joace un rol important în
pregătirea înlăturării lui Ion Antonescu. Iuliu Maniu a continuat
totuşi până în ultimul moment eforturile de a-l determina pe
Antonescu să încheie el armistiţiul. În seara zilei de 22 august
1944, Ion Mihalache s-a deplasat în acest scop la Snagov, la
reşedinţa mareşalului; acesta, deşi realiza că Germania pierde
războiul îşi rezerva dreptul de a decide singur momentul
încheierii armistiţiului . A doua zi, la 23 august, dimineaţa,
Antonescu a solicitat totuşi un asentiment scris al opoziţiei
pentru încheierea armistiţiului, bază pe care ar fi putut semna
armistiţiul în condiţiilor propuse de Aliaţi[7]. Acest lucru nu s-a
întâmplat însă până în după-amiaza zilei, când Antonescu a
fost arestat. Imediat, s-a constituit un nou guvern, condus de
generalul Constantin Sănătescu, în care au intrat ca miniştri
fără portofoliu personalităţi desemnate de cele patru partide
din Blocul Naţional Democrat, printre care şi Iuliu Maniu din
partea PNŢ.
Crepusculul activităţii politice a PNŢ (1944-1947)
La presiunile SUA şi ale Marii Britanii, s-a acceptat ca guvernul
Groza să includă, la 7 ianuarie 1946, şi reprezentanţi ai PNL şi
PNŢ. La 31 august 1944 a fost repusă parţial în vigoare
Constituţia din 1923, ceea ce a permis reluarea legală a
activităţii PNŢ. Perioada următoare a fost dominată de lupta
împotriva instaurării regimului comunist în România şi
salvarea libertăţilor democratice puse în pericol de
instaurarea, cu sprijin sovietic, a guvernului Petru Groza, la 6
martie 1945. Ele s-au încheiat cu victoria Blocului Partidelor
Democrate, condus de comunişti, care au obţinut conform
numărătorii oficiale, 68,62% din voturi, rezultate însă care,
potrivit opiniei majorităţii istoricilor nu reflectă rezultatele
reale, fiind falsificate. Alegerile programate pentru noiembrie
1946 aveau să fie decisive pentru viitorul ţării. În condiţiile în
care activitatea oficială a PNŢ era tot mai dificilă, conducerea
partidului a luat hotărârea ca o parte din liderii partidului să
plece în străinătate pentru a-şi desfălura activitatea în mod
liber. La 14 iulie 1947 la Tămădău însă, Ion Mihalache (atunci
vicepreşedinte al partidului, Nicolae Penescu (secretar
general al partidului), Nicolae Carandino (directorul ziarului
„Dreptatea”) şi Ilie Lazăr (membru în Delegaţia Permanentă)
au fost arestaţi. Represiunea care a urmat împotriva PNŢ a
fost extrem de virulentă. La 19 iulie, Adunarea Deputaţilor a
hotărât ridicarea imunităţii tuturor parlamentarilor ţărănişti,
iar la 29 iulie guvernul decidea dizolvarea partidului. A urmat
arestarea conducătorilor PNŢ, trimiterea lor în judecată şi
condamnarea acestora pentru „complot împotriva guvernului
legal al ţării”. Condamnările au fost grele: Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă; alţi lideri
ai partidului au primit şi ei pedepse grele. Conducerea
partidului a fost practic decapitată, PNŢ fiind pus în
imposibilitatea de a mai desfăşura activităţi importante până
la căderea regimului comunist.
Mişcarea Legionară. Legiunea Arhanghelului
Mihail, numită pe scurt Mişcarea Legionară, a fost o
organizaţie ultranaţionalistă din România interbelică. A fost
creată la data de 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea
Codreanu. Organizaţia a avut un caracter mistic-religios,
violent[1] fascistoid, anticomunist, antisemit şi antimasonic.
Co-fondatori ai mişcării au fost, pe lângă Zelea-Codreanu, Ion
Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. În
anul 1930 Corneliu Zelea Codreanu înfiinţează o organizaţie
anexă a Mişcării Legionare, intitulată Garda de Fier,
organizaţie care să cuprindă în râdurile sale orice partid sau
grupare, indiferent de adversităţile politice, care doreşte să
lupte împotriva expansiunii comunismului din URSS. După
aceasta Mişcarea Legionară a fost denumită şi uneori Garda
de Fier. Despre originile mişcării, Neagu Djuvara scrie: "să nu
credeţi, cum spun adversarii Mişcării Legionare, că a fost o
copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea Legionară a
fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti
anticomuniste". Legiunea nu a avut un program politic oficial.
În cuvintele lui Corneliu Zelea-Codreanu, "Ţara aceasta piere
din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe. Aceasta este
părerea noastră."[4]. Pentru alegerile parlamentare din 1933,
însă [...] "legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un
program atât de violent fascist, antisemit si antioccidental,
încât liberalul I. G. Duca, însărcinat de rege să organizeze
alegerile, a crezut de cuviinţă să interzică participarea la
alegeri a Gărzii de Fier". Membrii ML purtau uniforme verzi (ca
simbol al reînnoirii, de unde şi denumirea cămăşile verzi) şi se
salutau folosind salutul roman. Principalul simbol al mişcării a
fost crucea triplă, reprezentând o reţea de zăbrele de
închisoare (simbolizând martiriul). I se mai spunea "Crucea
arhanghelului Mihail" Legiunea s-a diferenţiat de mişcările
fasciste ori fascistoide europene contemporane prin
importanţa pe care o acorda religiei, ortodoxiei creştine,
precum şi prin faptul că majoritatea susţinătorilor săi erau
ţărani şi studenţi. Însă a avut în comun cu diverse mişcări
similare în comun recurgerea la violenţă şi la asasinat politic.
Cu Codreanu drept lider carismatic, Legiunea s-a făcut
cunoscută pentru propaganda sa de succes, inclusiv o
utilizare bună a spectacolului. Prin marşuri, procesiuni
religioase, "miracole", imnuri patriotice, muncă voluntară şi
campanii caritabile în zonele rurale, Legiunea îşi făcea
cunoscută filosofia, care includea anticomunismul,
antisemitismul, antiliberalismul, antiparlamentarismul şi se
prezenta ca alternativă la celelalte partide, dispreţuite ca
formaţiuni politice corupte şi clientelare. Aidoma altor mişcări
europene fascistoide ale timpului, ML era antisemită şi
susţinea teza existenţei unei „agresiuni rabinice împotriva
lumii creştine”, care ar fi luat forme precum: francmasoneria,
freudianismul, ateismul, marxismul, bolşevismul, războiul civil
din Spania. Din punctul de vedere al membrilor mişcării, toate
acestea ar fi avut drept scop subminarea societăţii şi a
naţiunii. La 10 decembrie 1933, prim-ministrul liberal Ion
Gheorghe Duca a scos Garda de Fier în afara legii. Membrii
Gărzii au ripostat la 29 decembrie prin asasinarea premierului
Duca în gara din Sinaia. În alegerile din 1937, Legiunea a fost
al treilea partid după Partidul Naţional-Liberal şi Partidul
Naţional-Ţărănesc, obţinând 15,5% din sufragii. Regele Carol
al II-ea li se opunea legionarilor şi i-a ţinut în afara guvernului
până la abdicarea sa în vara anului 1940. La 15 aprilie a fost
promulgata o lege cu privire la "apararea ordini de stat". Conducatarii Garzi
de Fier - Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat (condamnat la 10 ani de
munca silnica pentru inalta tradare) In luna noiembrie, Carol a avut o
intalnire cu Hitle care i-a cerut sa-i elibereze pe legionari si sa le acorde un
loc important in viata politica;
C. Z. Codreanu impreuna cu 13 legionari au fost omorati în timpul unei
aşa-zise încercări de evadare în luna noiembrie a aceluiaşi an.
După toate probabilităţile, nu a existat o atare tentativă de
evadare. Codreanu şi ceilalţi legionari deţinuţi este foarte
probabil să fi fost executaţi din ordinul regelui Carol, poate şi
ca reacţie la asasinarea unei rude a politicianului Armand
Călinescu. În martie 1939, un nou guvern a fost format de
Călinescu. Acesta a fost asasinat de legionari la 21 septembrie
1939, ca act de răzbunare pentru moartea lui Corneliu
Codreanu. În primul an al războiului, România a rămas neutră,
dar în urma realizării pactului Hitler-Stalin, zis şi pactul
Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, asigurările
date României de Franţa şi Marea Britanie nu mai valorau
mult, apropierea de puterile Axei părea inevitabilă.
La 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu
generalul Ion Antonescu, pentru a forma un guvern al "Statului
Naţional Legionar", care l-a forţat pe Carol II să abdice în
favoarea fiului său, voievodul Mihai. Ajunsă la putere,
Legiunea a promulgat legi antisemite foarte dure şi a început
o companie de pogromuri şi asasinate politice. Mai mult de 60
de foşti demnitari au fost asasinaţi în penitenciarul de la
Jilava, iar Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu au fost asasinaţi
fără să fi fost arestaţi. În ianurie 1941, Antonescu a reuşit să
zădărnicească o încercare de lovitură de stat a legionarilor,
Legiunea fiind scoasă de la guvernare. Au urmat trei zile de
război civil în Bucureşti, câştigat de Antonescu, care se
asigurase în prealabil de sprijinul Germaniei în demersurile
sale. Membrii Gărzii de Fier au pus la cale cel mai mare
pogrom din istoria Bucureştiului, în care au fost ucişi peste o
sută de evrei, iar zeci dintre aceştia au fost atârnaţi în cârlige
la abator şi mutilaţi într-o parodie macabră a tehnicilor de
măcelărire a animalelor în modul cuşer. Horia Sima şi alţi
fruntaşi legionari s-au refugiat în Germania (unde au fost
cazaţi în lagărele de concentrare Buchenwald, Dachau şi
Rostock, Sima având însă libertate de mişcare), liderul sindical
Grozea în URSS[], iar mulţi alţii au fost închişi.
Partidul Comunist A fost infiintat in 1921 prin deprinderea
gruparii radicale din Partidul Socialist din Romania, in timpul
Congresului general al partidului desfasurat la Bucuresti. Noul
partid s-a aflat la Internationala Comunista ai 1923 si a adoptat teza
cominternului, potrivit careia Romania este un stat multinational si trebuie
sa permita dreptul la auto determinare, pana la separare. Conducerea
comunista de la Moscova nu recunoaste unirea Basarabiei cu Romania si a
sustinut actiunile separatiste din sudul Basarabiei desfasurate in vara anului
1924 la care au participat si membri PCR . Drept urmare, PCR va fi
scos in afara legii (pana la 23 august 1944). Structura etnica a
partidului: romani, maghiari, evrei, bulgari, rusi, ucrainieni. In ROMANIA,
coalitia fortelor politice care au rasturnat regimul maresalului
Ion Antonescu n-a putut sa supravietuiasca mai mult de
cateva luni de zile. In octombrie s-a creat Frontul National
Democrat o trambulina de pe care comunistii vor prelua
puterea cu ajutorul Moscovei. Dupa scenariile care au
functionat si in alte tari de sub tutela Moscovei la sfarsitul lunii
februarie comunistii au trecut la asaltul asupra puterii
organizand violente manifestatii de strada. Lovitura impotriva
guvernului N. Radescu a fost dirijata de A.I. Vasinski care a
sosit, pe 27 februarie, pe neasteptate la Bucuresti. La
inceputul lunii martie A. I. Vasinski a obligat pe regele Mihai I
sa "accepte" formarea unui guvern condus de Petru Groza
dominat de F.N.D. "Constituirea guvernului Groza a adus dupa
sine totala subordonare a fortelor de ordine fata de
comunisti"(6; 53) fapt ce-a usurat actiunea de eliminare a
opozantilor din viata politica mai ales dupa ce acesta a fost
recunoscut si de occidentali. Alegerile desfasurate la 19
noiembrie 1946 prin frauda au fost castigate de comunisti. La
30 decembrie 1947 prin abolirea monarhiei a fost inlaturat si
ultimul obstacol in calea desavarsirii dominatiei sovietice in
Romania.
Alte Partide. Partidul Social Democrat. Cei care nu au acceptat
transformarea in partidul comunist si afilierea la Internationala Comunista au
format federatia Partidelor Socialiste in Romania. In 1927 aceasta
organizatie sta la baza formari partidului social condus de Constantin Titel
Petrescu; La 14 noiembrie 1918, Constantin Titel Petrescu şi alţi intelectuali
sociali – democraţi scot gazeta “Trăiască socialismul”, devenită imediat
“Socialismul”. După doar trei săptămâni publicaţia este suspendată,
deoarece publicase manifestul – protest din aprilie, însa acestă măsură
arbitrară a autorităţilor provoacă greve de protest, paralizând Capitala, ceea
ce a obligat revenirea asupra interzicerii ziarului. Tipografii bucureşteni
organizează la 13 decembrie 1918 o grevă revendicând programul
economic şi politic al social- democraţiei, precum ziua de muncă de 8 ore,
înlaturarea cenzurii, garantarea libertăţilor cetăţeneşti, etc. Guvernul,
confundând această demonstraţie paşnică cu răzmeriţele bolşevice din
Rusia care se extinseseră în Austro – Ungaria şi Germania, a trimis trupele
de jandarmi să împrastie pe grevişti. Rezultatul a fost dramatic, înregistrând
sute de răniţi şi peste o sută de morţi, devastarea sediilor PSD şi ale
sindicatelor, arestări ilegale, maltratări de oameni nevinovaţi. Ministrul de
Interne, Mârzescu, încercând să-şi justifice ordinul dat forţelor de ordine de
a trage în plin, fără nici-un motiv, a declarat că grevişti erau aţâţaţi de
agenţi bolşevici. Nu era departe de adevăr, deoarece chiar cu o zi înainte,
profitând de grevă, un grup de anarhişti, oprise automobilul regal,
strigându-i cu înversunare monarhului, să abdice spre a proclama ei
“republica”. De altfel, printre cele 52 de persoane arestate sub învinuirea de
“crimă contra siguranţei statului”, “complot contra Statului” şi
“provocare de rebeliune şi ofensă adusă M.S. Regelui” se aflau Alecu
Constantinescu, Jagues Konitz, Alexandru Bogdan şi I. S. Dimitriu într-
adevăr comunişti convinşi, infiltraţi în rândul social – democraţilor la
ordinul bolşevicilor de la Moscova. La procesul intentat acestora, pe banca
apărării s-au aflat Constantin Titel Petrescu , Constantin Mille, Radu
Rosetti, Toma Dragu şi N. D. Cocea. La proces Comisarul regal nu a putut
aduce dovezi în sprijinul rechizitorului, spre a susţine încadrarile juridice,
decât împotriva agitatorilor comunişti, pe care Curtea Marţială i-a
condamnat la 5 ani închisoare. Ceilalţi au fost achitaţi. La începutul lunii
februarie 1919, la Bucureşti au venit social – democraţii ardeleni Ion
Fluieraş şi Iosif Jumanca, miniştri în Consiliul Dirigent al Transilvaniei,
care s-au prezentat la regele Ferdinand cerând-i cu insistenţă deschiderea
sediilor PSD şi ale sindicatelor, libertatea întrunirilor şi oprirea teroarei
împotriva social – democraţilor. Regele şi primul ministru I.I.C. Brătianu
le-au satisfăcut cererile. Constantin Titel Petrescu este un precursor al
mişcării mondiale pentru apărarea drepturilor omului. De altfel, el este cel
care a susţinut, fără întrerupere, ca publicist, în zeci de articole, cerinţa
respectării libertăţii individuale, proprietăţii, dreptul la viaţă, muncă şi
asociere, ca piloni ai democraţiei. În anul 1923 iniţiază chiar constituirea
“Ligii Drepturilor Omului”, la care aderă mari personalităţi politice şi
culturale ale ţării, printre care Grigore Iunian, Virgil Madgearu, Dem
Dobrescu, Radu Rosetti, Constantin Mille, dr. N. Lupu, C. Rădulescu
Motru, Victor Eftimiu. Liga a promovat numeroase acţiuni, a lansat apeluri
şi manifeste, activitatea sa ajungând, până la urmă să deranjeze guvernul
autoritar al lui I.I.C. Brătianu,care a dizolvat-o înainte de a demisiona, la
cererea regelui Ferdinard. Pe Brătianu îl irita mai ales articolele lui
Constantin Titel Petrescu publicate în ziarele “Lumea Nouă” şi
“Socialismul” şi nu uita faptul că tocmai acesta îi chemase la Bucureşti, în
decenbrie 1918, pe Fluieraş şi Jumanca, punându-l într-o situaţie penibilă
în faţa regelui. De altfel, la începutul anului 1925 sosise un bun prilej spre a-
i riposta gazetarului social – democrat într-o manieră brutală. Constantin
Titel Petrescu, pe atunci avocat şi redactor la ziarul “Socialismul” tocmai
publicase un pamflet, sub pseudonimul de Stockman, în care ironiza
moravurile cazone din Armată. Ministrul de Război se simte ofensat şi-l
aduce pe autor în faţa Curţii Marţiale sub acuzaţia de “ultraj adus
armatei”. Cum era de aşteptat, magistraţii militari, aflaţi sub ordinea
Guvernului, l-au condamnat pe inculpat la un an închisoare şi 10.000 de lei
amendă. Trei luni a durat încarcerarea lui Constantin Titel Petrescu la Jilava,
timp în care nu au contenit protestele, inclusiv ale “Ligii Drepturilor
Omului”, la care s-au asociat toate ziarele de mare tiraj, cerând la unison
respectarea drepturilor înscrise în Constituţia din anul 1923, inclusiv a
libertăţii de opinie, reîntronarea drepturilor cetăţeneşti. În această
atmosferă se judecă recursul făcut de Constantin Titel Petrescu la Curtea de
Casaţie Civilă, apărarea fiind susţinută de corifei ai Baroului bucureştean
– profesorul universitar G. Taşcă, Eduard Mirto, Dem Dobrescu, Grigore
Trancu - Iaşi şi I. Gr. Perieţeanu. Argumentul neconstituţionalităţii
sancţiunii aplicate de Curtea Marţială este admis, acuzatul fiind achitat. În
iunie 1926, Federaţia Partidelor Socialiste din România – FPSR decide
convocarea unui Congres general pentru unificarea partidelor de orientare
social – democrată. Secretar al Biroului de organizare a Congresului a fost
ales Constantin Titel Petrescu. El va fi acela care la 7 mai 1927 va deschide
lucrările Congresului. După două zile de dezbateri s-a votat revenirea la
vechea denumire Partidul Social – Democrat şi s-a adoptat un program
politic, în care se făcea o categorică delimitare faţă de comunism şi care a
rămas valabil timp de două decenii. În Biroul Comitetului Executiv Central
al PSD a fost ales ca secretar Constantin Titel Petrescu, el rămânând de aici
înainte în rândul conducerii partidului, avansând ulterior în funcţie ca
vicepreşedinte, preşedinte al Comitetului Executiv şi apoi preşedinte al
partidului, demnitate pe care o deţinut-o până la moarte. Ca reprezentant al
social – democraţilor din România, Constantin Titel Petrescu este prezent la
congresele internaţionale, printre care cele de la Paris, Bruxelles şi Viena,
unde cuvântările sale produc o vie impresie. El promovează idei novatoare,
combătând teza “putreziciuni capitalismului” vehiculată de marxism,
arătând că realitatea o infirmă, capitalismul fiind corespunzător
necesităţilor economice şi sociale ale vremii, el putând fi remodelat printr-o
legislaţie corectă, fermă, elaborată de parlamente de orientare social –
democrată. Concepţiile liderului român au fost împartasite, de altfel, de
Karl Kautsky şi Otto Bauer, teoreticieni ai social – democraţiei
internaţionale. Constantin Titel Petrescu a susţinut şi necesitatea autonomiei
naţional – culturale, prevăzută de altfel în documentele Marii Unirii din
1918, ca şi cerinţa descentralizării administrative, desfiinţarea armatei
permanente alcătuită din recruţi neinstruiţi şi înlocuirea acesteia cu trupe
profesioniste, în timp de pace, reforma justiţiei şi abolirea pedepsei capitale,
întretinerea de către stat a tinerilor talentaţi, garantarea internaţională a
drepturilor omului, scutirea de impozit a salariilor mici etc. Constantin Titel
Petrescu se apropie astfel de ideile lui Eduard Bernstein, blamând legislaţia
oprimantă, mergând pe modelul compromisurilor şi dobândirea pe această
cale a drepturilor cetăţeneşti. El contestă schema revoluţiei care constituie
obstacol al progresului social, pledând pentru realizarea de aranjamente
democratice pe plan economic şi social, durabile şi pozitive. La începutul
carierei politice Constantin Titel Petrescu, nu refuză multe teze marxiste,
cum ar fi lupta de clasă, dar o întelegea ca o formă democratică,
parlamentară, deschisă dialogului, nu legitimarea violenţei, forţei brutale
sângeroase, propovăduite de leninism şi stalinism. În felul acesta el se
apropia mai mult de curentul social – democrat reformist iniţiat de Leon
Blum, care întrezarea soluţii dincolo de violenţă şi marxism, pe cale
parlamentară şi transformării societăţii prin reforme economice. Astfel
Constantin Titel Petrescu respinge “dictatura proletariatului”, proletariatul
rămânând în concepţia sa un mandatar al puterii în cadrul pluripartitismului,
nu “stăpânul” acesteia, acaparator al conducerii societăţii. Este deosebit de
interesant de văzut că această concepţie, dezvoltată de Constantin Titel
Petrescu şi respectată de social – democraţii români până în 1946, când s-a
scindat partidul datorită manevrelor comuniştilor, a fost adoptată la 2 iulie
1951 la congresul de la Frankfurt pe Main al Internaţionalei Socialiste.
Atunci s-au definit fundamentele social – democraţiei moderne, actuale,
blamând-se categoric doctrina marxistă şi forţarea istoriei prin lovituri
militare, sângeroase, de tip leninist. Din păcate, Constantin Titel Petrescu nu
a putut fi de faţă la triumful ideilor sale, el fiind deţinut în închisorile
comuniste. Problematica teoretică elaborată de Constantin Titel Petrescu a
fost expusă, de altfel, înca din toamna anului 1931 la Conferinţa
Interparlamentară Socialistă care a avut loc la Bucureşti, la care au
participat, alături de români, delegaţi ai partidelor din Franţa, Suedia,
Germania, Cehoslovacia, Bulgaria, Finlanda, Belgia, Danemarca şi Estonia.
Doi ani mai târziu în mai 1933 are loc Congresul PSD, Constantin Titel
Petrescu fiind reales preşedinte al partidului, cu care prilej, in cuvântarea sa,
se pronunţă vehement împotriva regimului hitlerist, instaurat în Germanie
doar cu câteva luni înainte. El a întrevazut pericolul acestui regim
antidemocratic, prin prisma încalcarii principiilor social – democrate,
reformiste, conţinute în discursurile sale, chiar dacă Hitler îsi intitula
partidul drept “naţional socialist”. Aprecire care s-a dovedit corectă în
derularea evenimentelor care au urmat. În aceiaşi ordine de idei, Constantin
Titel Petrescu a calificat mişcarea legionară ca o “trădare a românismului”,
ţinând seama de apropierea ei slugarnică faţă de nazism şi fascism.
Fin politician, Constantin Titel Petrescu luptă pentru unitatea social –
democraţilor, nu prin crearea de alianţe, federaţii sau combinaţii electorale,
ci prin fuziuni fireşti. În 1937, convinge să revină în partid pe dizidenţii
conduşi de doctorul L. Ghelerter, desprinşi din PSD în 1928 datorită
respingerii tezelor politice reformiste avansate de el în congrese şi articole
publicate în ziare. Un an doar după această reunificare, regele Carol al II-
lea instaurează dictatura sa personală, încercând să imite fascismul lui
Mussolini. Prima măsură a dictaturii regale a fost desfinţarea tuturor
partidelor şi crearea partidului unic, condus de el, intitulat “Frontul
Renaşterii Naţionale - FRN”. Scos în afara legii, PSD a continuat să existe,
grupat în jurul ziarului “Lumea Nouă”, al cărui director era Constantin
Titel Petrescu . Ziarul a ţinut sus steagul social – democraţiei româneşti, în
pas cu ideile reformiste ale lui Constantin Titel Petrescu. Patriot înflacarat,
directorul ziarului şi preşedinte al PSD – ului scos în afara legii, a luat o
fermă atitudine împotriva Moscovei, ale cărei pofte anexioniste le-a pus
alături de cele ale Berlinului hitlerist. La 7 iulie 1940, el semna un articol
fulminant în “Lumea Nouă”, scriind între altele: “Cu inima sângerândă şi
cu mâinile ferecate a trebuit să înduram sfâşierea unui trup din trupul ţării,
Basarabia toată şi o bună parte din “dulcea” Bucovină ne-au fost răpite”.
Reafirmând poziţia social – democraţilor care au recunoscut întotdeauna că
“principiul naţionalităţii trebuie să stea la temelia uniunii federative a
statelor de mâine, după cum au recunoscut existenţa patriilor ca
individualităţi istorice, cu limba, literatura şi simţul particular de viaţă al
fiecăruia”, omul politic îsi continua premoniţia asupra Uniunii Europene,
configuraţie continentală apărută după cel de al doilea război mondial şi
nedrept pusă pe seama unor politicieni francezi şi germani, cu o altă clar-
viziune care astăzi stă la baza dreptului internaţional: “Ideea expansiunii, a
anexiunii de teritorii străine, e repudiată astăzi atăt de concepţiile noi, căt
şi de opinia universală. Frontierele, aşa cum vor fi trasate acum vor fi o
grea povară şi ele nu vor servi pacea şi armonia în relaţiile de bună
vecinătate, atâta vreme cât nu se va respecta voinţa de unitate naţională a
fiecărui popor”.
După 6 septembrie 1940, regimul de dictatură militară al generalului
Ion Antonescu a interzis ziarele cu caracter politic, inclusiv “Lumea Nouă”,
ca şi activitatea orcărui partid democratic. Cu toate acestea, PSD a continuat
sa-şi menţină structurile, în noiembrie 1941 fiind aleasă o nouă conducere,
având ca preşedinte pe Constantin Titel Petrescu. Sub conducerea acestuia,
în 1942 se va constitui un comitet de iniţiativă lansând “lupta împotriva
hitlerizării ţării şi intrării în război alături de puterile Axei”. În a doua
jumătate a anului 1943, a luat fiinţă Comitetul Executiv al PSD, având ca
preşedinte pe Constantin Titel Petrescu, care primeşte şi acordul de a
demara acţiunea subversivă de înlaturare a dictaturii antonesciene,
împreuna cu liderii PNŢ, Iuliu Maniu şi PNL, Dinu Brătianu. În tot cursul
vremii, până la 23 August 1944, sub conducerea lui Constantin Titel
Petrescu au loc consfătuiri în diverse case conspirative din Bucureşti, Sinaia
şi Popeşti Leordeni, având ca obiectiv organizarea partidului în vederea
insurecţiei. Constantin Titel Petrescu trimite mai multe scrisori
Internaţionalei Socialiste şi preşedintelui acesteia Louis de Brouckere, ca şi
conducerilor partidelor socialiste din ţările membre, precum şi Partidului
Laburist Englez, informând-le despre hotărârea României de a se alătura
Coaliţiei Antihitleriste, aliaţilor săi fireşti.
Istoria consemnează evoluţia evenimentelor premergătoare actului de
la 23 August 1944, afirmarea PSD ca o forţă politică democratică şi
naţională, care şi-a asumat răspunderi de importanţă capitală. La 24
August 1944, apare primul număr al ziarului “Libertatea”, organul de presă
al PSD, având ca director pe Constantin Titel Petrescu. În zilele următoare
se reorganizează Comitetul Central al PSD, în funcţia de preşedinte al
partidului fiind ales Constantin Titel Petrescu. Un număr imens de persoane
cer să fie primite ca membri ai PSD, convinse de prestigiul şi credibilitatea
acestui partid, neerodat nici de acte de guvernare precum PNŢ şi PNL şi
nici de bolşevism, cum era Partidul Comunist. În noiembrie 1946 apare, în
Editura PSD, volumul “Socialismul în România (1835 – 6 septembrie 1940)
“ o primă sinteză a mişcării socialiste, având ca autor pe Constantin Titel
Petrescu.
Consecvent concepţiilor sale, Constantin Titel Petrescu nu a cedat o
clipă insistenţelor comuniştilor de a pune la dispoziţia Moscovei social –
democraţia română, deşi existau unele voci din conducerea partidului de a
se realiza o apropiere cu aceştia. Preşedintele PSD a condamnat atitudinea
primejdioasă a comuniştilor care considerau că Germania hitleristă se afla
într-un “război just de apărare împotriva imperialiştilor reprezentaţi de
Franţa şi Marea Britanie”. De asemeni a refuzat orice contact cu PCR, care
cerea ca Romănia “să rămână neutră, să nu se transforme într-un cap de
pod al Angliei şi Franţei în războiul contra Germaniei şi URSS”. Din
considerente tactice, împuse de conjucturile naţionale şi internaţionale,
Constantin Titel Petrescu a consimţit în 1944 ca PSD-ul să devină partener
egal alături de PNŢ şi PNL şi cu PCR, reprezentat de Lucreţiu Pătrăşcanu,
în vederea înlaturarii dictaturii antonesciene. Lucreţiu Pătrăşcanu, care
avea domiciliul la Buşteni, pe Valea Prahovei, venea adesea pe ascuns, în
vila lui Constantin Titel Petrescu, de la Sinaia, trecând prin pădurea
muntelui Cumpătu unde a pus la cale şi a semnat la 23 aprilie 1944 un acord
privind crearea unui front unic al PSD cu PCR. La 1 Mai 1944, Radio
Londra anunţă constituirea în Romănia a Frontului Unic Muncitoresc –
FUN, care îsi propune să lupte pentru alungarea trupelor hitleriste din
România, întronarii unui regim de libertate şi democratie. În toate discuţiile
ulterioare cu Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu,
Constantin Titel Petrescu nu a încetat să atragă atenţia că atitudinea PSD
faţă de partidele din coaliţia antihitleristă este datorată spiritului de
colaborare naţională pentru reinstaurarea unui regim democratic în
România, subliniind necesitatea menţinerii întregii independenţe ideologice
şi politice a fiecărei organizaţii politice. Ca urmare a diligenţelor lui
Constantin Titel Petrescu, la 20 iunie 1944 a fost semnată o declaraţie
comună a celor patru partide PNŢ, PNL, PSD şi PCR privind constituirea
Blocului Naţional Democrat, “care să acţioneze pentru salvarea ţării”
având ca obiectiv final reinstaurarea “unui regim constituţional,
democratic, pe baza acordării drepturilor şi libertăţilor civile tuturor
cetăţenilor ţării”. În acest text se recunoaşte fără greş pana social –
democratului Constantin Titel Petrescu, teoreticianul care a ţinut să
consfinţească pentru viitorime tezele sale privitoare la drepturile omului
exprimate neîncetat de-a lungul anilor. În ziarul “Libertatea” din 5
septembrie 1944, Constantin Titel Petrescu expune fără echivoc toată
istoria tratativelor anterioare actului de la 23 August 1944.
După acest moment istoric, la insistenţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, PSD
a consimţit să intre în Frontul Naţional Democrat, alcătuit în februarie 1945
din PCR, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Madosz, Sindicatele Unite
şi PNŢ – fracţiunea Anton Alexandrescu. Curând s-a dovedit că FND-ul
era, de fapt, o manevră a comuniştilor de a-şi crea o majoritate pe plan
electoral în dauna social – democraţilor. În ziarul “Libertatea” din 26
octombrie 1945 acest adevăr a fost expus limpede: “Trebuie împiedicata
tendinţa acestuia (FND) de a se considera un supra – partid”. Fruntaşii PSD
şi îndeosebi Constantin Titel Petrescu nu au ezitat să se opună încercarilor
repetate ale conducătorilor PCR, mulţi veniţi de la Moscova, de a desfiinţa
social – democraţia, fluturând ideia realizării partidului unic muncitoresc.
Ana Pauker şi Lucreţiu Pătrăşcanu nu oboseau în organizarea a tot felul de
manevre menite să subjuge PSD-ul. Drept urmare CC al PSD a votat la 25
octombrie 1945 o rezoluţie în care declară refuzul partidului de a adera la
ideia susţinută de PCR, textul încheind-se: “CC al PSD îndeamna
organizaţiile sale să continue, cu toate puterile, munca de întarire şi de
afirmare a partidului”. Ziarul “Libertatea” a relut, în numeroase articole,
tema opoziţiei faţă de PCR. Drept urmare, comuniştii au abandonat ideia
Partidului Unic, cel puţin de formă, începând un alt tip de manevre pentru a
convinge PSD-ul de a merge pe liste comune în alegerile ce se prefigurau. În
faţa opoziţiei ferme a PSD, conducerea PCR a cerut cu insistenţă
convocarea unei şedinţe comune a Birourile Politice ale PSD şi PCR pentru
clarificarea problemei alegerilor. Şedinţa s-a ţinut într-adevăr într-un imobil
din str. Amzei nr. 4, Constantin Titel Petrescu declarând hotărârea
partidului: “Mergând singuri în alegeri, Partidul Social Democrat continuă
tradiţia sa, prezentând-se în faţa alegătorilor cu programul său propriu. El
va folosi alegerile pentru a propaga în mase ideile socialiste şi metodele sale
de acţiune, distincte de ale celorlalte organizaţii politice”.
Hotărârea Biroului Politic al PSD a creat o situaţie penibilă pentru
comunişti. Însa PCR-ul schimbă rapid tactica, începând imediat asaltul de a
corupe elemente din conducerea PSD, ca Th. Iordăchescu, Barbu Solomon
şi Lothar Rădăceanu, promiţând-le unora funcţii publice înalte,
recompense exorbitante, în timp ce pe alţii ca Ştefan Voitec, Ion Pas şi
Şerban Voinea îi şantaja cu învinuirea de “colaboraţionişti” cu regimul
antonescian. Manevrele comuniştilor au reuşit în final. La 10 martie s-au
deschis lucrările Congresului PSD care urma să consfinţească hotărârea
Conferinţei partidului din 1-3 decembrie 1945. Adrian Dimitriu, participant
la Congres notează în amintirile sale: “Dar, ceea ce s-a întâplat cu ocazia
Congresului partidului de la 10 martie 1946 reprezintă una din paginile cele
mai negre şi mai dureroase din istoria Partidului Social Democrat din
România. Din ea se va putea vedea modul ruşinos în care o parte din
conducerea partidului, în frunte cu Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voitec (la
care s-au alăturat în ultima oră şi alţii, în frunte cu Şerban Voinea),
acţionând cu rea credinţă şi trecând fără nici-un scrupul peste convingerile
lor anterioare, a pus la cale şi au reuşit să falsifice voinţa masei partidului,
făcând ca, prin ameninţări şi corupţie, delegaţii trimişi la Congres să
accepte o teză pe care ei o combătuseră; şi anume aceea de a merge pe liste
comune cu comuniştii în alegerile viitoare”.
Astfel, PSD s-a fracţionat în mod nefiresc. “Partidul care devenise una
dintre cele mai puternice forţe politice din ţară a suferit o dureroasă
dezmembrare, şi anume într-o ramură credincioasă lui Rădăceanu – Voitec
şi una care l-a urmat pe preşedinte şi care, mai târziu, a luat denumirea de
Partidul Social Democrat Independent, spre a se face deosebirea necesară de
prima, comunizată” scrie în amintirile sale Adrian Dimitriu.
După Congresul din 10 martie 1946, PSD-ul condus de Rădăceanu –
Voitec a trecut la o campanie de excludere a membrilor partidului care îsi
manifestau acum deziluzia şi împotrivirea faţă de cele petrecute. Printre cei
excluşi sunt de remarcat figuri marcante ale social – democraţiei româneşti
ca Eftimie Gherman, Iosif Jumanca şi Ştefan Lăcătuş.
În timp ce PSDI îşi urma drumul său firesc, sub preşedenţia lui
Constantin Titel Petrescu, gruparea Rădăceanu – Voitec a mers mai departe
pe calea comunizării, organizând un Congres de “unificare” cu PCR, ţinut
la începutul lunii octombrie 1947. La 20 februarie 1948 a avut loc semnarea
actului de deces a grupării Rădăceanu – Voitec, a doua zi având loc
Congresul de “unificare” a PSD cu PCR, noul partid luând numele de
Partidul Muncitoresc Român, a cărui conducere era în proporţie uriaşă cea
a fostului partid comunist. De altfel, nu după mult timp la cel de al IX – lea
congres al PMR s-a decis ca el să-şi recapete denumirea de Partidul
Comunist Român. Afacerea de tip bolşevic era tranşată, social – democraţia
fiind asasinată.
Prin contrast, PSDI nu a renunţat nici o clipă la doctrina şi programul
său politic inspirat de tezele preşedintelui său Constantin Titel Petrescu. La
16 martie 1946, PSDI a dat publicităţii un apel către ţară, semnat de
preşedintele partidului în care declara drept nule şi neavenite actiunile
grupării Rădăceanu – Voitec, ca fiind contrare liniei social – democrate,
reformelor adânci menite să asigure reconstrucţia ţării pe temeiuri
democratice, în deplină libertate a poporului român, politica tradiţională de
solidaritate şi cooperare cu Naţiunile Unite. În ziua de 9 Mai 1946 s-a
deschis Congresul PSDI, care dezavuând actele de falsificare a voinţei PSD
de către gruparea Rădăcenu – Voitec i-a exclus din mişcarea social –
democrată pe toţi adepţii comunizanţi ai acestora, care acceptaseră
ideologia marxist – leninistă – stalinistă. Participând pe liste proprii la
alegerile din noiembrie 1946, PSDI cu semnul electoral “Fântâna cu
cumpănă” s-a expus unei terori inimaginabile din partea comuniştilor. Un
fals grosolan înfaptuit de Teohari Georgescu, agent al Moscovei, care gira
“alegerile” a scos ca perdante partidele democratice, inclusiv PSDI.
Protestele şi un apel semnate de Constantin Titel Petrescu, Iuliu Maniu şi
Dinu Brătianu, au fost adresate Naţiunilor Unite prin care era demascată
mascarada alegerilor regizată de comunişti. Urmarea a fost un uriaş val de
represiuni, de abuzuri, percheziţii, devastări şi închideri de sedii ale PSDI.
La începutul lunii mai 1947 au început arestările în rândul membrilor PSDI
de către Siguranţă. Printre primii loviţi de “mânia proletară” a fost cel mai
luminat şi integru lider social – democrat modern, Constantin Titel Petrescu,
arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1948. Rând pe rând au fost târâţi în
temniţele comuniste aproape toţi foştii conducători politici şi sindicali
social – democraţi din Bucureşti şi din ţară. La 13 iunie 1949, Securitatea
se putea lăuda că îi arestase pe toţi social – democraţii de vaza, chiar dacă
aceştia nu erau decât simpli membri ai partidului. Mulţi, enorm de mulţi
social – democraţi au pierit în temniţă, printre aceştia fiind eroii nationali
precum Iosif Jumanca, Ion Fluieraş şi George Grigorovici care au luptat
pentru înfaptuirea României ca stat unitar, naţional, Ene Filipescu şi Ilie
Predaru fruntaşi ai partidului. Condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru
fapte imaginare, Constantin Titel Petrescu este purtat din temniţă în
temniţă, supus la torturi, înfometat şi distrus fizic. Anul 1955 a fost cel mai
chinuitor pentru liderul social – democrat. Sleit de puteri, grav bolnav,
îmbatrânit, Constantin Titel Petrescu se afla în pragul morţii. În acestă stare
de nedescris a fost adus de la închisoarea din Sighet la Securitatea din
Bucureşti în februarie 1955, unde i s-a cerut să semneze o scrisoare
contrafăcută ce urma să fie publicată în ziarul comunist “Scînteia”, drept
preţ al eliberării sale. Cu demnitate a refuzat să semneze textul. Drept
urmare, a fost retrimis la Sighet, unde a fost supus unor noi maltratări. În
noiembrie acelaşi an, aproape în stare de inconştienţă, deţinutul adus iarăşi
la Bucureşti, a cedat presiunilor şi a semnat textul scrisorii, în schimbul
asigurării că toţi social – democraţii aflaţi în închisori vor fi eliberaţi.
După ce a fost pus în libertate, Constantin Titel Petrescu şi-a petrecut restul
zilelor în spital, bolnav de scorbut şi TBC, stingându-se din viaţă la 2
septembrie 1957, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.
Dârzenia acestui mare luptător pentru libertate şi democraţie, voinţa sa
ca dreptatea să se afirme s-au văzut şi după ieşirea sa din închisoare.
Constatând că scrisoarea pe care o semnase era pură înselatorie a
comuniştilor, care oricum erau presaţi de Internaţionala Socialistă şi
guvernele occidentale social – democrate să-i elibereze pe deţinuţii
“titelişti”, Constantin Titel Petrescu a recurs la proteste vehemente verbale
şi scrise, prin care cerea mai marilor comunişti să-şi respecte promisiunile.
Un asemenea protest l-a adresat, în scris, în 1956, lui Chivu Stoica, prim-
ministru de atunci. Conducerea Partidului Laburist din Marea Britanie,
sesizată de cele ce se petreceau în România, a trimis pe liderul său Hugh
Gaitskell la Moscova, unde acesta s-a întâlnit cu Hruşciov, cerându-i să
intervină la Bucureşti pentru eliberarea deţinuţilor social – democraţi.
Astfel, guvernanţii comunişti din Romănia au trebuit să se supună
ordinelor primite de la Kremlin. Gherghe Gheorghiu – Dej a încercat să se
scuze cu ipocrizie de urgia pe care o porniseră comunişti împotriva social –
democraţilor, dând vina pe “clica Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari
Georgescu”, după ce Hrusciov l-a chemat la Moscova, la raport.
În afara unei vaste opere publicistice, Constantin Titel Petrescu şi-a
expus ideile sale toretice asupra dezvoltării social – democraţiei moderne în
mai multe lucrări, printre care “Ce este socialismul” apărută în anul 1945
şi “Ce este Partidul Social Democrat” (1946). Tot în anul 1946 vede lumina
tiparului lucrarea sa “Socialismul în România” care nu este neapărat o
istorie a PSD şi a epocii dintre anii 1835-1940, ci un prilej de a trata în mod
lucid şi fără părtinire faptele aşa cum au fost ele sub aspect politic,
economic şi social.
Literatura teoretică lăsată de Constantin Titel Petrescu dezvăluie cu
claritate spiritul vizionar a acestui mare om politic român, previziunile
făcute privind viitorul României şi al întregii Europe. El preconizează o
Europă unită, o comunitate reală şi liberă a naţiunilor toate cu drepturi
egale indifernt de mărimea şi puterea lor, o federaţie a solidarităţii
colective a popoarelor, neîngrădite de frontiere pasagere superioară
suveranităţii naţionale. El formulează împacarea antitezei “patriotism –
internaţionalism” susţinând cu argumente imbatabile că aceste notiuni nu
numai că nu se exclud, dar sunt “două forme care se completează ale
aceleeaşi iubiri a umanităţii”. Constantin Titel Petrescu a propus cel dintâi
o guvernare democratică a Europei de către o “Societate a Naţiunilor”,
asigurarea poliţiei armate internaţionale, a arbitrajelor şi securităţii
internaţionale. În fine, el Constantin Titel Petrescu este cel care a întrevazut
şi a militat, fireşte ca teoretician, pentru o confederaţie “a Statelor libere şi
independente europene, asemănătoare Statelor Unite ale Americii”.
Averescu a înfiinţat în 1918 şi a condus Liga Poporului (din
1920 va deveni Partidul Poporului). În anul 1930 Alexandru
Averescu şi vechiul său rival, Constantin Prezan ajung la
rangul de mareşali. Viaţa sa politică nu a fost lipsită de
tensiuni. În primul rând Alexandru Averescu a fost loial casei
regale şi s-a luptat să îşi păstreze popularitatea pe treptele
cele mai înalte în faţa declinului. A fost preţuit de către regele
Ferdinand, iar o dovadă de preţuire a fost momentul unei
destăinuri: când regele se afla pe patul de moarte a poruncit
ca Averescu să vină la el şi să fie lăsaţi singuri. Înainte să
moară, regele i-a declarat: "Averescu, multe s-au spus între
noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îţi fac
această mărturisire ca să intru uşurat în groapă".Spre finele
vieţii sale, bătrân şi bolnav se retrage din viaţa politică. Moare
în octombrie 1938 la Bucureşti. Dupa ce si-a dat demisia din armata
(militarii nu puteau desfasura activitate politica), la 2 aprilie 1918 a lansat un
apel Catre toti românii, anuntându-si hotarârea de a crea Liga Poporului, "a
carei singura menire ar fi îndreptarea dorita si ceruta de toti". A doua zi, în
casa profesorului universitar Matei Cantacuzino din Iasi, s-a semnat actul de
constituire a noii formatiuni. Printre fondatori se aflau, alaturi de Averescu,
fostii conservatori. Printre fondatori se aflau, alaturi de Averescu, fostii
conservatori C. Argetoianu, Grigore Filipescu si M. Cantacuzino, generalii
Gh. Valeanu, Grigore Croiniceanu si C. Coanda, intelectualii Ion Petrovici,
V. Babes, si Duiliu Zamfirescu; procesul-verbal a fost scris de A.C. Cuza,
fruntas al Partidului Nationalist-Democrat. Presedinte a fost ales în
unanimitate Al. Averescu, cesta tinând sa precizeze ca Liga Poporului nu era
un partid politic, în rândurile ei putând veni toti cei animati de dorinta de
îndreptare a situatiei în care se gasea tara. Organul de presa al Ligii
Poporului a primit chiar numele de Indreptarea . Liga nu avea program,
vehiculând lozinci generale: "Munca, cinste, legalitate", "Raspunderi"(1), "
nfaptuirea reformelor" etc.
Introducerea votului universal, prin modificarea Constitutiei în 1917, a facut
din taranime principala masa electorala, iar aceasta reprezenta 80% din
populatia României. Liga s-a adresat acestui segment de electoral cu
primisiunea reformei agrare, în urma careia fiecare familie de tarani va primi
"cel putin 5 ha de teren arabil".
"Taica Averescu" era pe buzele tuturor satenilor. I.G. Duca, în memoriile
sale, relateaza ca satenii din judetul Vâlcea traiau o adevarata "nevroza".
ntâlnindu-i pe drum te salutau strigând: Traiasca tata Averescu . Pâna si
femeile îi pomeneau cu evlavie numele. ntr-o comuna din Valea Cernei,
numita Batasani, taranii afirmau ca în timpul razboiului Averescu venise cu
aeroplanul si îngrijise personal de aprovizionare si de nevoile lor, si ca acum
tot el este acela care le-a dat pamânt Notati ca asemenea lucruri mi le
spuneau mie, care eram autorul decretului-lege de expropriere si care
prezidam aplicarea acestei mari reforme " La rândul sau, C. Argetoianu scria
ca "în toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei.
n sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau ca-l zarise coborându-se din
aeroplan în mijlocul lor, altii cei care facusera razboiul povesteau ca traisera
cu el în transee , în el se cristalizau nadejdile numai de la el se astepta
minunea unui trai lipsit de griji si de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic,
ceva supranatural si fel de fel de legende începusera sa-si faca drum în jurul
acestui nou Messia al neamului românesc". Fire sincera si lucida, Averescu a
mentinut starea de asediu si cenzura pe timpul campaniei electorale, iar
aparatul de stat era cel liberal. Generalul Averescu a decis sa nu participe la
alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Primul scrutin parlamentar pe
baza votului universal s-a încheiat cu un rezultat nedecis. S-a constituit un
"bloc parlamentar" pe baza caruia s-a format un guvern prezidat de Al.
Vaida-Voevod (1 decembrie 1919). La staruinta regelui, Ministerul de
interne a revenit lui Averescu. Generalul a acceptat si în speranta ca din acest
post va actiona mai eficient în vederea fuziunii Ligii Poporului cu Partidul
National Român, dupa care Parlamentul urma sa fie dizolvat. Noile alegeri,
câstigate de partidul rezultat din fuziunea celor doua formatiuni ar fi dat un
guvern prezidat de Averescu, mult mai solid. Dar calculele sale nu s-au
realizat. Iuliu Maniu n-a dat curs propunerilor generalului, iar N. Iorga, pe
faza, a declarat ca va sprijini cu toata energia parlamentul nou ales, pe care
"unii, aflati pe banca ministeriala", ar dori sa-l vada dizolvat. Simtindu-se
vizat, la 13 decembrie Averescu a demisionat din fruntea Ministerului de
interne. Steaua generalului si formatiunii sale politice stralucea însa, din
moment ce la alegerile partiale din februarie 1920 Liga Poporului a câstigat
toate mandatele. Si cum I.I.C. Bratianu era nemultumit de guvernul Vaida, s-
a apropiat cu abilitate de Averescu. ntâlnirea dintre cei doi fruntasi politici de
la sfârsitul lunii februarie 1920 a consemnat o întelegere: generalul renunta
la "Raspunderi", va înfaptui reforma agrara în limitele prevazute de
Constitutie si va restabili ordinea în tara, în schimb, fruntasul liberal
promitea sa sprijine venirea Ligii Poporului la putere. Intr-adevar, la 13
martie 1920, Averescu a fost numit de rege în functia de presedinte al
Consiliului de Ministri. Doua saptamâni mai târziu Parlamentul a fost
dizolvat prin decret regal, anuntându-se noi alegeri. Liga Poporului a
cunoscut si o rapida restructurare organizatorica: la 17 aprilie a fuzionat cu o
grupare a Partidului taranesc din Basarabia condusa de Sergiu Nita si cu o
grupare desprinsa din Partidul National Român condusa de Octavian Goga;
tot atunci s-a facut fuziunea si cu fractiunea lui Dori Popovici, desprinsa din
Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Noua formatiune si-a schimbat
numele în Partidul Poporului, fiind cea dintâi formatiune politica din
România postbelica ce avea organizatii în toate provinciile istorice.
Presedintele Partidului Poporului, Al. Averescu, a avut bucuria sa obtina o
victorie categorica în alegerile din mai-iunie 1920. Guvernul Averescu a avut
o agenda destul de încarcata: refacerea economica a tarii, unificarea
monetara, alcatuirea primului buget al României Mari, înfaptuirea reformei
agrare, restabilirea ordinei publice si normalizarea vietii sociale. Acest
guvern a semnat tratatele de la Trianon si Paris, a încheiat un tratat de
prietenie cu Polonia si a contribuit la întemeierea Micii ntelegeri, prin aliante
bilaterale cu Iugoslavia si Cehoslovacia. Asteptarile populatiei erau însa
mult mai mari si "mitul Averescu" a intrat într-un proces de rapida erodare.
Cei mai dezamagiti erau taranii, care nu numai ca nu au primit cele 5 ha
promise, dar reforma se înfaptuia cu foarte mare greutate.
In vara lui 1921, mereu la pânda si atent cu ce se întâmpla, I.I.C. Bratianu a
declansat campania de înlaturare a generalului. El l-a convins pe rege ca
Averescu nu mai putea face fata situatiei. Regele procedeaza în consecinta
si, primind proiectul de mesaj din partea guvernului privind deschiderea
Parlamentului, a adaugat o fraza în text: "Timpurile sunt atât de grele, încât
tara are nevoie de concursul oamenilor de bine din toate partidele". Când s-a
citit mesajul, la 28 noiembrie 1921, Virgil Madgearu aprecia ca "nu era un
mesaj de deschidere, ci unul de lichidare". La sugestia regelui, ministrul de
externe Take Ionescu si-a dat demisia la 11 decembrie, provocând o criza,
încheiata peste doua zile prin depunerea mandatului de catre Averescu. Dupa
un guvern de numai o luna (Magazin istoric , nr. 11/1973), la 19 ianuarie
1922, liberalii au preluat puterea. Trecut în opozitie, Partidul Poporului s-a
confruntat cu serioase probleme interne. In decembrie 1923, C. Argetoianu
s-a autoproclamat presedinte al partidului, declarând ca "steagul generalului
Averescu a apus". Sciziunea n-a fost atât de grava cât a sperat initiatorul ei.
In primavara lui 1924, Averescu a initiat o suita de întruniri în tara, pentru a
demonstra ca "Partidul Poporului traieste". La 3 iunie 1924, la Bucuresti s-a
tinut o mare adunare la Arenele Romane, 50.000 participanti, dupa
aprecierile ziarului ndreptarea). Cei prezenti au cerut demiterea guvernului
Bratianu si formarea unui cabinet Averescu. Generalul s-a prezentat regelui
cu motiunea adoptata de adunare si, dupa o discutie si cu I.I.C. Bratianu, s-a
convenit ca generalul sa împrastie manifestatia si sa promoveze o politica de
continuitate bazata pe Constitutia din 1923. In schimb, Bratianu se angaja sa
sprijine, "la momentul potrivit", aducerea lui Averescu la putere. Revenit la
Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizantilor sai ca "lupta noastra
si-a atins scopul", cerându-le sa se întoarca la casele lor. Au existat
nemultumiri, strigându-se din multime îndemnul "La Palat!", pentru
înlaturarea imediata a lui Bratianu. "Daca voiti le-a replicat Averescu sa
faceti întocmai ca vaca din poveste, care dupa ce a umplut galeata cu lapte i-
a dat cu piciorul, faceti cum vreti. Sa stiti însa ca eu am pus chezasie
cuvântul meu, si cei ce tin la mine trebuie sa faca asa ca eu sa nu ramân de
minciuna". Multimea s-a împrastiat nemultumita, dar Averescu stia ca facuse
un pas important spre o noua guvernare. In acest scop, a adoptat o atitudine
prudenta fata de guvernul liberal, nelasându-se antrenat în campania
zgomotoasa declansata de taranisti si nationali. Un moment important s-a
consumat si cu prilejul Consiliului de Coroana din 31 decembrie 1925, când
Averescu a sustinut propunerea regelui Ferdinand de primire a renuntarii
principelui Carol la mostenirea tronului. La fel a procedat si la 4 ianuarie
1926, când a pledat în Parlament pentru confirmarea hotarârii Consiliului de
Coroana, proclamarea principelui Mihai ca mostenitor al tronului si
instituirea unei Regente care sa execute prerogativele regale în caz ca acesta
va ajunge la tron înainte de majorat.
In martie 1926 se împlineau patru ani de guvernare si Bratianu a trebuit sa
depuna madatul. Cele mai îndreptatite sanse la succesiune le aveau Partidul
National Român si Partidul taranesc. n ciuda tuturor asteptarilor, însa, regele
a cerut un guvern de coalitie, format din cele doua partide amintite mai sus si
Partidul Poporului. Generalul, într-un moment de entuziasm, a propus
fuziunea celor trei partide într-o noua formatiune a carei sefie sa fie
asigurata de el, tot el urmând sa prezideze si guvernul. Maniu si Mihalache
au refuzat oferta, începând negocieri pentru formarea unui guvern national-
taranesc. Dar în timp ce Maniu distribuia ultimele ministere în guvernul pe
care se pregatea sa-l prezideze, a venit surpriza. Averescu a fost chemat de
rege, fiind însarcinat cu formarea noului cabinet (Magazin istoric, nr.
4/1973). Daca în 1920, chemarea lui Averescu aparuse ca un act normal,
acum ea constituia o surpriza de proportii pentru opinia publica. ntr-un
manifest lansat de nationali si taranisti se aprecia ca guvernul Averescu "n-a
fost adus la cârma tarii prin indicatiile vointei nationale, ci este un guvern
impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de
locotenenta, un loctiitor al fostului guvern Bratianu". Având la interne pe
Octavian Goga, noul guvern a câstigat alegerile parlamentare din mai 1926
si, beneficiind de "prima electorala", a obtinut 292 mandate, în timp ce
nationalii si taranistii detineau împreuna 69. Noul guvern a adoptat masuri
financiare vizând dezvoltarea economiei nationale, a continuat înfaptuirea
reformei agrare, a initiat mai multe legi pentru protectia muncii, dar s-a lovit
curând de multe dificultati, speculate cu abilitate de acelasi I.I.C. Bratianu.
Ceea ce a provocat ruptura a fost atitudinea generalului fata de criza
dinastica. Boala regelui Ferdinand se agrava si Averescu a stabilit, în secret,
legatura cu principele Carol, aflat la Paris, pentru a gasi o modalitate de
revenire a acestuia asupra actului de abdicare. Bratianu a aflat si în aprilie
1927 i-a reprosat ca s-a abatut "de la cele convenite împreuna". Generalul a
replicat: "Pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa guvernam cum
întelegem noi". "Când am dat acest raspuns avea sa relateze Averescu , seful
Partidului National Liberal a spus ca-mi retrage sprijinul d-sale. Am raspuns
Daca n-avem nevoie de acest sprijin . Mi-a raspuns: Va sa zica, dupa ce te-
am adus la putere, acum vrei sa te ridici si sa ma domini? . I-am raspuns:
Domnule Bratianu, poti sa dai si interpretarea aceasta cuvintelor mele, eu
însa le dau alta interpretare. N-am nevoie de sprijinul d-tale, prefer sa
parasesc guvernul. Iata, poftim, ia guvernul ".
Asta si voia, de fapt, Bratianu, care a cerut un guvern de concentrare. La 4
iunie 1927, în timp ce conducea o sedinta de guvern, Averescu a fost vizitat
de maresalul Palatului, C. Hiott, care i-a prezentat decretul regal de numire a
lui Barbu Stirbei ca presedinte al Consiliului de Ministri. Averescu si--a scris
mai întâi demisia si pe urma a semnat decretul regal, dupa care s-a întors la
sedinta de guvern. Întrebat despre rostul vizitei lui Hiott, a raspuns sec: "Mi-
a adus un decret sa-l semnez. Un decret prin care printul Stirbei este numit
prim-ministru în locul meu". Din acel moment, Averescu însusi a realizat ca
era împins spre periferia vietii politice.
In alegerile parlamentar din iulie 1927, Partidul Poporului a întrunit mai
putin de 2% din voturi si nu a mai putut patrunde în Parlament. n 1929, C.
Garoflid a parasit Partidul Poporului si a întemeiat Liga Agrara; acelasi lucru
l-a facut si Grigore Filipescu, pentru a crea Liga "Vlad Tepes". Geeralul s-a
multumit cu locul de senator de drept de care beneficia în baza legii
electorale din martie 1926. In 1929, problema cea mai presanta a devenit
aceea a crizei dinastice. Pe fondul greutatilor economice generate de criza si
a framântarilor sociale, în tara s-a creat un curent favorabil revenirii lui
Carol pe tron, el fiind prezentat ca "salvatorul României". n acest context, în
aprilie 1930, Averescu a avut o întâlnire cu principele Carol în Elvetia, la
Belizona (Vezi relatarea ei în evocarea semnata de Eliza Bratianu, în acest
numar).
Revenit inopinat în tara, la 6 iunie 1930, în noaptea de 6/7 iunie, Carol a
avut discutii cu numerosi oameni politici, între care si Averescu. A salutat
revenirea printului în tara si s-a pronunat pentru intrarea lui în Regenta.
Sedinta Parlamentului din 8 iunie a decurs însa în sensul anularii actului din
4 ianuarie si proclamarea lui Carol ca rege. n timpul sedintei, Averescu i-a
cerut lui Goga sa modifice declaratia pregatita si sa sustina urcarea pe tron a
lui Carol.
Carol l-a privit totdeauna cu suspiciune pe general, dar deocamdata era
interesat sa câstige de partea sa pe toti oamenii importanti din tara. La 14
iunie 1930, Carol a înfiintat demnitatea de maresal al României, la care au
fost înaltati generalii Alexandru Averescu si Constantin Prezan.
Unul din obiectivele proaspatului rege era macinarea partidelor politice si
compromiterea lor. n acest joc un rol important i-a revenit camarilei regale,
care manevra din umbra, peste capul guvernelor si oamenilor politici.
Averescu s-a ridicat înca dela început împotriva camarilei, îndeosebi a
Elenei Lupescu, publicând mai multe articole în ziarul ndreptarea.
Concomitent, însa, Octavian Goga s-a aratat foarte receptiv la sugestiile
regelui si ale camarilei sale de a trece la spargerea Partidului Poporului. n
martie 1932, Goga s-a proclamat presedintele partidului, detronându-l pe
Averescu, despre care spunea ca "prin atitudinile sale politice tulbura
consecvent si metodic traditionalul respect care a înconjurat Coroana la noi".
Goga si adeptii sai au creat o noua formatiune politica Partidul National
Agrar si în alegerile din iulie 1932 au obtinut 3,64% din voturi; Partidul
Poporului a luat numai 2,16%, devenind tot mai izolat pe scena politica.
Si totusi, la începutul anului 1934, Carol II si camarila sa gândeau la un
guvern de "autoritate" sub presedintia lui Averescu. Alegerea, oarecum
paradoxala, era bine motivata: maresalul nu mai avea nici o sansa de a
ajunge pe cai normale la putere, avea prestigiu în armata si era, în
continuare, animat de ambitii politice. Dupa circa doua luni de tratative
secrete, ideea a cazut, Averescu tinând mortis sa constituie un guvern al
Partidului Poporului, sa organizeze alegeri parlamentare, iar noile Corpuri
legiuitoare sa decida modificarea Constitutiei. Dimpotriva, Carol dorea un
guvern din personalitati si odata cu constituirea acestuia sa fie anuntata noua
Constitutie prin care prerogativele regale sa fie considerabil sporite. Dupa
esuarea tratativelor, maresalul avea sa afirme ca regele i-a "jucat o farsa", ca
era "complet lipsit de caracter". n consecinta, si--a reluat activitatea critica la
adresa camarilei, în 1935 reusind sa creeze un "Front Constitutional",
alcatuit din Partidul Poporului, Partidul Conservator, Partidul National
Liberal (Gh. Bratianu), organizând numeroase întruniri publice.
Ascensiunea dreptei, atât pe plan extern cât si intern, l-a determinat pe
maresal sa se pronunte, în repetate rânduri, pentru mentinerea ordinei
constitutionale existente si a orientarii externe spre Franta si Marea Britanie.
n alegerile parlamentare din decembrie 1937, Partidul Poporului nu a reusit
sa obtina decât 0,83% din totalul voturilor, nemaiputând juca nici un rol în
viata politica a tarii. Solicitat de rege în ziua de 9 februarie 1938 sa
contribuie la restabilirea climatului de ordine si potolirea disputelor politice,
maresalul Averescu a raspuns pozitiv si a fost inclus alaturi de alti sase fosti
prim-ministri în guvernul Miron Cristea. Totusi, semnatura sa nu figureaza
pe textul noii Constitutii din 27 februarie 1938, deoarece, cum aprecia într-o
scrisoare catre patriarhul Miron Cristea, nu considera ca era momentul
potrivit pentru schimbarea legii fundamentale a tarii. Mai mult, el tinea sa
precizeze ca în cazul în care pozitia sa reprezenta o piedica în calea
activitatii guvernului, "cu foarte adânca parere de rau sunt gata sa trag
urmarile firesti".
Framântarile si zbuciumul sufletesc aveau sa sfârseasca însa cu totul în ziua
de 3 octombrie 1938, când a încetat din viata. Trupul neînsufletit a fost
înmormântat în cripta de la Marasti, în mausoleul ridicat aici prin straduinta
sa, pentru a cinsti pe eroii bataliilor din vara anului 1917.
Ca militar a contribuit la faurirea statului national unitar român, iar ca om
politic la consolidarea si impunerea lui pe arena vietii europene. Suficient
pentru ca numele sau sa figureze în galeria marilor barbati ai neamului.
(1) Formula utilizata în practica politicianist-electorala de dupa primul
razboi mondial; considerându-i vinovati de dezastrul tarii pe cei care
guvernaera în timpul razboiului, îndeosebi pe liberali, multi politicieni au
cerut, spre a obtine adeziunea maselor, masuri drastice împotriva
"vinovatilor". Fenomenul, la alta scara, fusese prezent si în secolul trecut,
dupa razboiul pentru cucerirea independentei, când conservatorii si liberalii
se dadusera reciproc în judecata (Magazin istoric, 1, 2/1973)

11. 6. PARTIDUL UNIC (1945 – 1989)

Regimul comunist instaurat in tara noastră după cel de-al doilea război
mondial, instaurat cu forta de către Armata Rosie si-a dobândit legalitatea
dar nu si legitimitatea. Era ilegitim pentru că alegerile din 1946 au fost
falsificate, pentru ca guvernul Groza fusese instaurat sub presiunea
amenintării de care Armata Rosie, pentru ca avea sa desfiinteze partidele
politice libertatea presei a mitingurilor
Partidele politice au fost desfiintate de către regimul comunist, liderii
acestora au fost inchisi si multi dintre ei au murit in închisori. Încetul cu
încetul comunistii veniti la putere si-au construit legalitatea in speranta ca in
acest fel vor reusi sa obţină si o legitimitate. Aderarea României la ONU,
OSCE sau alte organisme internationale, elaborarea unei Constitutii, a unui
alt sistem legislativ abrogarea vechiului sistem legislativ s-a făcut tot pentru
încercarea obtinerii unei legitimităti.
In timp ce noi state erau cuprinse de cel de al doilea val al democratizării,
ocupate de către URSS tarile Europei de Est adoptau socialismul ca forma
de guvernare
Regimul Ceausescu avea sa aducă comunismul in forma cea mai aberanta a
sa. Dictatura proletară prevăzută de Marx era pusa in practică, insă sub o
alta forma: cei care provăduiau egalitatea se scăldau in lux in timp ce restul
populaţiei se asemăna din ce in ce mai mult cu prolii lui George Orwell. In
Ungaria, 1956 avea sa aducă prima forma de opozitie atât împotriva
regimului comunist dar si împotriva URSS. Imre Nagy avea sa fie executat
de către sovietici iar regimul comunist ramane la putere. In Cehoslovacia in
1968 Primăvara de la Praga avea sa aducă o serie de schimbări acceptate
chiar de către liderii comunisti precum Alexander Dubcek, din păcate
înabusite de Armata Rosie. In România cele doua momente: greva minerilor
de la Lupeni si protestele brasovenilor au fost anihilate de carte regimul
Ceausescu.
După venirea lui Mihail Gorbaciov la putere in URSS se declansază o serie
de schimbări influentate de cel de al treilea val al democratizării. România
lui Ceausescu se opune tuturor schimbărilor care cuprinseseră întreaga
Europa de Est. A fost nevoie de revolta de la Timisoara urmata de cea de la
Bucuresti ca dictatorul comunist avea sa paraseasca puterea, parasit la rândul
său de către fortele de Securitate, Armata, si de apropiatii săi.
Noile elite instalate după Revolutia din 1989 aveau sa adopte la presiunea
partidelor istorice dar si a străzii sistemul pluripartit, presa era de acum
libera, se trece la separatia puterilor in stat, s-au organizat alegeri libere.
Pentru prima data după aproape 50 de ani, peste 80 de partide politice aveau
sa participe la alegerile din 20 mai 1990.
Pentru a se instaura la putere, comunistii profita de prezenta trupelor
sovietice si reusesc sa patrunda la aparatul de conducere a tarii, cand trec
direct la amenintari. Astfel la 6 martie 1945 Moscova impune un guvern
comunist condus de dr. Petru Groza marcand instaurarea la putere a
regimului comunist si a lichidarii democratiei.
Au inceput a fi facute epurari in randul detinutilor politici (inlocuirea
acestora cu alte persoana fidele ideologiei) in leagare, si se introduce
cenzura. In aceasta situatie Rgele Mihai doreste ca guvernul sa demisioneze.
Deoarece Groza refuza, se introduce “greva regala” in care suveranul refuza
sa mai semneze decretele guvernului.
La 8 noiembrie de ziua onomastica a regelui, la Bucuresti, in Piata
Palatului, au fost primele demonstratii anticomuniste finalizandu-se cu
numeroase victime: arestati, raniti si morti.
Dupa ce la 4 februarie 1946 a fost recunoscut guvernul dr. Petru Groza,
acesta a dorit sa inlature adversarii politici (ai regimulu communist)
facandu-i o inscenare maresalului Ioan Antonescu si a colaboratorilor lui.
Primele alegeri parlamentare postbelice (19 noiembrie 1946)desi fiind
castigate de catre democrati au fost falsificate de catre comunisti in scopul
instaurarii la putere.
In anul 1947 si-a incetat existenta P.N.T si P.N.L fiind inlaturati si
arestati Ghe. Tatarascu si colaboratorii sai. Astfel, partidul communist devine
unic fiind reprezentat de catre un regim dictatorial care a nescolit profound
drepturile si libertatile individuale .
Astfel rgele Mihai ramane ultimul obstacol al P.C.R,dar rams fara
sprijin (Min. de Externe si Min Apararii Nationala) suveranul abdica la 30
deceambrie 1947 sub amenintarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Pe data de 22 martie 1965 ca urmare a decesului lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej Plenara C.C al P.C.R il allege in functia de prim-secretar pe
Nicolaie Ceausescu.
In 28 martie 1974 Nicolaie Ceausescu devine primul presedinte al
Romaniei. Regimul comunist din România a deţinut forma legala prin care
si-a impus doar forme de constrângere si sanctiuni majoritătii populaţiei.
Desi intr-o forma minusculă a existat si o opozitie care a contestat
legitimitatea comunismului.
Comunismul este o doctrina sociala, poitica si economica constituita
pe principiul abolorii proprietatii private asupra mijloacelor de productie si
al instaurarii proprietatilor colective. Primele idei comuniste de organizare
sociala au la baza principiul comunuttii de bunuri si se gasesc la unele
grupuri religioase (vechii crestini, mansatirile medievale). In unele societati
istorice (Sparta, secta anabaptista a lui Th. Muntzer, Republica iezuita a
Paraguay-ului din sec 16). In unele societati ideale elaborate de Platon in
“Republica”. Th Morus in “Utuopia”. Incepand cu sec 16 s-a inceput un
curent utuopic, reclamandsuprimarea proprietatilor private si abolirea
inegalitatilor de orice fel. Comunismul modern este legat de ideile lui Karl
Marx si Fr. Engels, care, ulterior, au fost preluate, precizate, adaptate si
dezvoltate de diversi politicieni (Lenin, Stalin, Trotki, Mao). Central in
doctrina comunistaeste conceptual de societate fara clase, bazata pe
proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie. Societatea fara clase ar
urma dupa perioada tranzitoriede dictatura a proletariatului si dupa etap
pregatitoare a socialismului. In ura revolutiei din octombrei 1917 din Rusia
doctrina comunista a fost folosita pentru preluarea puterii politice de stat.
dupa cel deal doilea razboi mondial, comunismul a fost impus de catrre
U.R.S.S unor state din Europa de Est, Asia, Africa si America Centrala.
Dupa caderea comunismului prin Constitutia Romaniei (1991) a fost
consacrat pluripartidismul. Articolul 8 din Constitutie prvede ca:
(13)Pluraslismul in societatea romaneasca este o
conditie si o garantie a democratiei cnstitutionale.
(14)Partidele politice se constituie si isi desfasoara
activitatea in conditiile legii. Ele contribuie la
definirea si exprimarea vointei politice a cetatenilor,
respectand suveranitatea nationala, integritatea
teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei.
7. PARTIDELE POLITICE DIN ROMÂNIA DUPĂ 1989;
Romania se caracterizeaza astazi prin existenta unui numar foarte
mare de partide. Aceasta se intampla datorita faptului ca la noi fenomenul
partidelor politice este in curs de cristalizare. Suntem inca intr-o perioada de
cautari de solutii, de definiri politice, de prospectare. In baza Decretului-
Lege nr 8 / 1989, s-au organizat un numar foarte mare de partide. Multe
dintre ele aveau platforme si programe politice asemanatoare, nici unele nu
ofereau solutii eficiente si viabile pentru gravele probleme economice care
se conturau inca de pe atunci. Viata politica actuala in Romania are mai mult
un aspect de razboi politic decat de competitie, existand intoleranta intre
lideri (nu cooperare in vederea rezolvarii problemelor economice) si exprima
prea putin vointa poporului (in prezent aproape de loc). Constitutia
Romaniei prevede in Articolul 8 ca "pluralismul in societatea romaneasca
este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale", "partidele politice
contribuie la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand
suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile
democratiei". Lipsa de consecventa politica o mai putem observa si la
numarul mare de prim-ministrii pe care i-a avut fiecare guvernare: PDSR: -
Petre Roman (1989 -1991) Theodor Stolojan (1991-1992)-Nicolae Vacaroiu
(1992 -1996) CDR: - Victor Ciorbea (1996 -1998) -Radu Vasile (1998 -
1999)- Mugur Isarescu (1999 - 2000).
Aceste schimbari au fost consecinta luptelor stradale (greva minerilor din
timpul guvernarii Roman), sau frictiunilor aparute intre partidele din cadrul
CDR (inlaturarea guvernelor Ciorbea si Vasile). Pentru ca guvernantii sa se
preocupe exclusiv de problemele economice ale tarii (sa incerce sa faca ceva
pentru ca promisiunile lor electorale sa nu ramana in van), ar trebui ca aceste
framantari politice dintre partide (si in cadrul partidelor intre membrii
acestora) sa dispara. Doar in momentul in care sa va ajunge la o maturitate
politica vom putea spune ca, intr-adevar democratia este reprezentativa
(puterea politica prin ceea ce intreprinde este reflectia vointei poporului). In
final vom aminti faptul ca, Constitutia Romaniei reglementeaza rolul
partidelor in cadrul proceselor electorale, reglementeaza organizarea
parlamentului si desemnarea primului-ministru (spre deosebire de alte
constitutii care nu cuprind reglementeri exprese - constitutia olandeza,
belgiana sau cea a Statelor Unite ale Americii. Partidele politice pot fi
definite ca asociatii libere ale cetatenilor prin care se urmareste, pe baza unei
platforme (program), definirea si exprimarea vointei politice a cetatenilor,
asociatii care au, si-si afirma clar si deschis, vocatia si aptitudinea
guvernarii. In Romania art.8 din Constitutie stipuleaza ca partidele politice
contribuie la definirea si exprimarea vointei publice a cetatenilor. Aceasta
functie esentiala se dimensioneza in raport de valorile democratiei
constitutionale astfel cum sunt ele definite in art.1 si in art.8 din Constitutie:
1) Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garntie a
democratiei constitutionale
2) Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile
legii. Ele contribuie la definitivarea si exprimarea vointei politice a
cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala,
ordinea de drept si principiile democratiei
• Dispozitii juridice privind partidele politice prevazute in Constitutia
Romaniei si in Legea Partidelor
Intr-un stat democratic si de drept consacrarea prin Constitutie a unor
reguli privind partidele politice devine obligatorie. In art.36 din
Constitutia Romaniei se stipuleaza:
1) Cetatenii se pot asocia liber in partidele politice, in sindicate si in alte
forme de asociere.
2) Partidele sau organizatiile care prin scopurile ori prin activitatea lor,
militeaza impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori
a suveranitatii, a independentei Romaniei sunt neconstitutionale.
3) Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii Constitutionale,
avocatii poporului, magistratii, membri activi ai armatei, politistii si alte
categorii de functionari publici stabiliti prin lege organica
4) Asociatiile cu caracter secret sunt strict interzise
Dispozitiile constitutionale trebuie detaliate printr-o lege a partidelor politice
. Legea trebuie sa contina obligatia ca prin statutul care-l prezinta cu prilejul
inregistrarii sa se specifice explicit calitatea de partid politic. Altfel spus sa
existe obligatia legala, ca la inregistrare asociatiile sau organizatiile ce vor sa
se organizeze in partide politice sa declare oficial si expres acest lucru.
Aliantele politice se pot realiza numai intre partidele politice pe baza unui
protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiului Bucuresti, solicitandu-se
inscrierea in Registrul de evidenta a aliantelor politice. Incetarea activitatii
partidelor politice poate fi voluntara, prin autodizolvare sau ordonata in
cazul dizolvarii decise pe cale judecatoreasca sau de catre Curtea
Constitutionala . Incetarea prin inactivitate intervine in situatia in care un
partid politic nu desemneaza candidati, singur sau in alianta, in doua
mandate electorale succesive, in cel putin 10 circumscriptii, sau nu a tinur
nici o adunare generala timp de 5 ani. Incetarea activitatii unui partid, in
toate cazurile, este constatata de Tribunalul Municipiului Bucuresti.
Dupa caderea blocului communism s-au format mai multe partide dintre
care cele mai representative sunt:
Nr. Partide/formatiuni politice
crt.
1. Frontul Salvarii Nationale (FSN)
2. Uniunea Democratica a Maghiarilor Din Romania (UDMR)
3. Partidul National Liberal (PNL)
4. Miscarea Ecologista din Romania (MER)
5. Partidul National Crestin Democrat (PNTCD)
6. Partidul Uniunii Nationale a Romanilor (PUNR)
7. Partidul Democratiei Agrare din Romania (PDAR)
8. Partidul Ecologist Roman (PER)
9. Partidul Socilaist Democrat (PSD)
10. Partidul Social-Democrat Roman (PSDR)

Dintre acestea cele mai importante care in prezent


formeaza Parlamentul (Camera Deputatilor\Senatului) sunt
urmatoarele:

Denumirea partidelor Conducerea


P.S.D ( format din P.S.D.R si Adrian Nastase
P.D.S.R)
P.N.L Teodor Stolojan
P.R.M Corneliu Vadin
Tudor
P.D Traian Basescu
P.U Dan Voiculescu
U.D.M.R Marko Bello

Principalele partide politice din Romania de după 1989 care au intrat in


Parlament sau au ajuns la guvernare isi revendica legitimitatea in moduri
diferite.
FSN ( Frontul Salvării Nationale din România)- S-a format ca partid
politic in februarie 1990 după ce la presiunile partidelor istorice a acceptat
să renunte la conducerea tarii si sa se înfiinteze Consiliul Provizoriu de
Uniune Natională
Pana la divizarea din 1991 a încercat sa isi justifice legitimitatea ca fiind “o
emanatie a Revolutiei din Decembrie 1989”. La alegerile din mai 1990
obtine peste 80% din voturi.
A detinut puterea pana la alegerile din 1992 perioada in care a fost puternic
contestat atât de către partidele istorice dar si de organizatii
neguvernamentale ( Grupul pentru Dialog Social, Alianta Civica, Liga
Studentilor si sindicate) . A încercat să obtină legitimitatea prin adoptarea
unei Constitutii in 1991, prin diverse contacte cu celelalte tări occidentale,
prin adoptarea unei platforme program de stânga care i-a adus voturile ce i-
au permis sa deţină puterea pana in 1992 din partea populatiei sărace a
României. Nu a reuşit să obţină Autoritate, in 3 rânduri liderii acestui
partid chemând ca forte de ordine acer sa împrastie manifestaţiile împotriva
guvernului muncitorii din fabrici si mai ales minerii din Valea Jiului. În 1992
se divide 2 partide (FSN-PD si FDSN) unul condus de Petre Roman, celalalt
de Oliviu Gherman de jure, de facto fiind condus de către presedintele tarii
Ion Iliescu. La alegerile parlamentare si prezidentiale cele două partide
participă separat, fiecare revendicându-se ca rezultat al Revolutiei din
decembrie 1989.
FDSN-PDSR (Frontul Democratiei Sociale din România - Partidul
Democratiei Sociale din România): PDSR - datează din iulie 1993, după ce
FDSN a fuzionat cu Partidul Republican, Partidul Cooperatist si Partidul
Socialist Democratic. Se autodefineste ca fiind un partid social-democrat
modern, de centru stânga, cu vocatie europeana, formatiune politica profund
democratica si reformatoare, eliberata de orice nostalgie după vremurile
trecute, in dezacord cu orice viziune autoritaristă si extremista. A solicitat in
1993 aderarea la Internationala Socialista fără a fi acceptat. Dezvolta relaţii
cu Partidul Socialiştilor Europeni, cu partide social-democrate din diverse
tari ale lumii.
După alegerile pe care le-a pierdut in anul 1996, devine principalul partid de
opoziţie, iar in iunie 1997 o altă grupare condusă de fostul ministru de
externe Teodor Meleşcanu se desprinde din partid formând ApR. Pentru a-şi
consolida legitimitatea a avut contacte cât timp s-a aflat la guvernare cu
diferite organizatii internationale: in 1995 România fiind prima tară care a
semnat Parteneriatul pentru Pace cu NATO, detasamente ale Castilor
Albastre participă la operatiuni sub egida ONU in Rwanda, Irak, Somalia,
fosta Iugoslavie.
PD-FSN ( Partidul Democrat - Frontul Salvării Nationale): O grupare
condusă de Petre Roman fost prim-ministru in perioada decembrie 1989-
septembrie 1991 se desprinde din FSN in 1992 formând FSN-PD. Încearca
sa isi obţină Legitimitatea ca si PDSR sustinand ca este şi el o emanaţie a
Revolutiei din Decembrie 1989.
În perioada 1991-1996 s-a aflat in opoziţie încearca sa capete legitimitate in
fata electoratului prin aderarea la Internaţionala Socialistă, adoptând o
politică de centru stânga. Puterea PD este data de participare in coaliţia de
guvernare alături de CDR şi UDMR
Partidul este lipsit de Autoritate ca de altfel întreaga coaliţie: aceasta nu
poate adopta legile in parlamentul României deoarece diferenţele ideologice
ale celor trei formaţiuni politice sunt atât de mari încât practic puterea
legislativă – Parlamentul - aproape nu funcţionează, executivul fiind nevoit
să adopte Ordonanţe de Urgenţă pentru accelerarea reformei in România.
PNTCD (Partidul National Tărănesc Crestin Democrat) Principalii
lideri nationali-taranisti si-au sfârsit viata in închisoare: Iuliu Maniu in
inchisoarea de la Sighet in 1953, iar Ion Mihalache la Ramnicu Sarat, in
1963.
Intre anii 1936-1946, Iuliu Maniu l-a numit in functia de secretar politic pe
Corneliu Coposu (viitorul lider al PNŢCD de după 1989) - student la Drept
si membru al redactiei ziarului "România Noua", pentru ca in 1947 acesta sa
primească functia de secretar general adjunct al partidului si al delegatiei
permanente. După înscenarea de la Tămadau, Corneliu Coposu este arestat
la 14 iulie 1947 si condamnat la munca silnica pe viata. După iesirea din
închisoare acesta a reusit sa înscrie in 1987 PNt în Uniunea Crestin
Democrata. Sub conducerea sa se organizează in România după 1989
primele mitinguri împotriva regimului Iliescu reusind să înfiinteze CPUN,
PNtCD făcând parte din acesta. PNTCD devine in anul 1992 membru cu
drepturi depline al Uniunii Europene Crestin Democrate, In 1991 se creează
Conventia Democrata din România, la initiativa PNTCD, formatiune care
reuneste principalele forte de opozitie: PNL, Alianta Civică, PAC, PAR,
PSDR, PER. Legitimitatea acestui partid este dată in primul rând de faptul
că acest partid e a fost una din principalele forte politice in perioada
interbelică. De asemenea el si-a câstigat legitimitatea in toate legislaturile
prin obtinerea încrederii unei parti a populaţiei tării, reusind sa acceadă in
Parlament. Din păcate, ca si in cazul PD, el nu a reusit să obtină o
Autoritate decât pentru scurt timp atat in cadrul CDR, cat si din partea unei
părti a societătii civile, electoratul său fiind format in special din rândul
populatiei cu studii superioare din marile orase.Si in cadrul partidului
PNTCD se confruntă in ultimul timp cu o criza de autoritate voci
reprezentative ale acestuia făcându-se auzite tot mai des. In ultimul timp
fostul premier Victor Ciorbea părăsind partidul.
PNL ( Partidul National Liberal) : După revoluţia din decembrie 1989,
PNL este reînfiinţat, din iniţiativa unor vechi liberali: Dan Amedeo
Lazarescu, Nicolae Enescu si Sorin Botez, care au instituit un comitet de
reconstituire, alcătuit din 12 liberali din tara si din exil. Reînscris la
tribunalul Municipiului Bucuresti la data de 6 ianuarie 1990, PNL a obţinut
la alegerile din 20 Mai 1990, 7% din voturi, cu 29 de deputaţi si 10 senatori.
Ales presedinte al PNL, la 31 martie, Radu Câmpeanu, este învins în cursa
pentru Presedinţia României de către candidatul FSN, Ion Iliescu. După
căderea guvernului Roman în 1991, PNL participa la guvernarea Th.
Stolojan, cu 3 ministri si 7 secretari de stat. Decizia presedintelui Radu
Câmpeanu de a parasi CDR va face ca PNL sa nu obtină pragul necesar de
3% la alegerile din 1992 nereusind să acceadă in Parlament.La Congresul
de la Brasov din 28 februarie 1993, este aleasă o nouă conducere a
partidului (preşedinte fiind ales Mircea Ionescu Quintus) iar partidul
fuzionează cu Noul Partid Liberal. Revenirea PNL în CDR, s-a realizat la
începutul anului 1995, iar la 13 mai, Grupul Politic Liberal din PL'93 si
Grupul pentru Unificarea Liberala din PAC au aderat la PNL. La alegerile
din 1996 participă in cadrul CDR reusind sa acceadă in Parlament, si să
participe la guvernare, iar in 1997 fuzionează cu PAC după ce anterior
fuzionase cu Partidul Socialist-Liberal şi Pl-93 Din punct de vedere al
Legitimitătii, PNL se apropie cel mai mult de cerintele impuse de acest
concept, prin doctrina sa prin programul politic pe care îl susţine, punând
accentul pe:
- libertatea individuala si proprietatea privata;
- inviolabilitatea individului ;
- toleranta si pluralism;
- limitarea puterii politice si separarea puterilor in stat;
- drepturi individuale si autonomie personala.
In ceea ce priveste deţinerea Puterii, PNL a detinut-o inca de la infiintarea
particpand la guvernare, dar si prin scurta sa participare la guvernarea
Stolojan si după câstigarea alegerilor din 1996 in cadrul CDR, fiind unul din
partidele din arcul guvernamental.
In cadrul CDR a fost lipsit de Autoritate, principalul partid care a condus
Conventia la alegeri fiind PNT-CD. In ultimul timp poartă negocieri cu
acesta pentru delimitarea unor divergente in ceea ce priveste participare la
guvernare. Precum si distribuţia mandatelor in viitoarea legislatură. Pentru
viitoarele alegeri locale se pare că PNL va avea proprii candidati. De
asemenea nici acest partid nu detine decât o Autoritate relativă in rândul
membrilor săi, partidul fiind frământat de sciziuni.
PUNR ( Partidul Unitătii Nationale din România): S-a constituit la
data de 20 martie 1990 după evenimentele de la Tg. Mureş. Este fondat ca
partid politic de o parte din membrii Uniunii Vatra Românească, formatiune
care se pronuntă si astăzi împotriva UDMR si a solicitărilor pe care această
formaţiune le are. La alegerile din 20 mai 1990 obtine 11 locuri in
Parlamentul României. Primul său presedinte Radu Ciontea a fost înlocuit
imediat după alegeri cu Gheorghe Funar. După alegerile din 1992 când
obţine cca. 10% , participă la guvernare alături de PDSR, PDAR, având
sprijinul parlamentar al PRM si PSM. Extremismul de care a dat dovada Gh.
Funar a făcut ca PUNR sa piardă o parte a încrederii populatiei, la alegerile
din 1996 obtinând cu puţin peste 5% .Doctrina PUNR după cum afirma
membrii acestui partid este una social –liberală (?!), partidul fiind adeptul
dreptului de proprietate, dar se pronunţă în acelaşi timp si pentru o
protecţie socială a populaţiei. De asemenea PUNR se pronunţă pentru un
stat naţional unitar roman nefacând nici o concesie minorităţilornaţionale,
adversarul sau in plan politic si ideologic fiind UDMR. Majoritatea
membrilor partidului sunt transilvăneni singurul membru marcant care nu
este originar din Transilvania fiind deputatul Valentin Iliescu.
După alegerile din 1996, in partid se creează o ruptură intre aripa condusă
de Gh. Funar care este înlocuit din functia de presedinte al partidului la 22
martie 1997 cu Valeriu Tabără (fost ministru al Agriculturii in guvernul
Văcăroiu), si una condusă de acesta din urma secondat de Ioan Gavra.
Gruparea Funar se va unifica mai târziu cu PRM, după această ruptură
partidul încercând să-şi refacă o nouă imagine adoptând un nou statut mai
moderat, declarându-se dispus la discuţii cu UDMR din păcate
neconcretizate din varii motive. Partidul a detinut Puterea in perioada cat s-a
aflat la guvernare alături de PDSR. După 1996 este lipsit de aceasta si
implicit de Autoritate, lipsa acesteia aceasta manifestându-se atât în cadrul
partidului dar si in rândul electoratului, multi membrii ai săi plecând spre
alte partide precum: PNR, PNL etc., partidul scăzând in sondajele de opinie
la 1%.
A.p.R. (Alianta pentru România) S-a fondat in 1997 după părăsirea
PDSR a unui nr. de membrii marcanti ai acestui partid condusi de fostul
ministru de externe în guvernare Văcăroiu, Th. Meleşcanu. Deoarece
Regulamentele Parlamentului nu permit ca partidele care nu au participat la
alegeri să se constituie in grupuri parlamentare, toti parlamentarii acestui
partid sunt independenti. Poartă in prezent tratative cu PSDR pentru
fuzionarea acestor două formaţiuni politice nefinalizate înca cu nici un
rezultat concret. Liderul acestui partid se bucura de cea mai mare încredere
din partea populaţie conform sondajului CSOP din 21 iunie 1999 ( 36%), in
schimb la alegerile prezidenţiale ar obţine doar 15% Partidul este lipsit de
Autoritate si de Putere deoarece in cadrul Parlamentului nu are nici o aliantă
politică încheiata cu vreun partid politic, nu participa la guvernare. Pentru a-
si justifica legitimitatea se revendică ca partid de centru-stânga, si prin
faptul că membrii săi au obtinut un număr de voturi prin care au intrat in
Parlament desi au candidat pe listele altui partid.
PRM (Partidul România Mare) .S-a fondat in 1991 de către ziaristii de la
revista cu acelasi nume respectiv: Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu,
Mircea Musat, Radu Theodoru, primul dintre ei fiind ales presedinte al
partidului.
Principalul obiectiv politic al acestui partid conform programului electoral
este refacerea României Mari. Întretine relaţii internaţionale. cu Frontul
Naţional Francez, al cărui preşedinte Jean Marie Le Pen a participat la
Congresul al II-lea al PRM din 1997, dar si cu autorităţi din orientul
mijlociu precum: Saddam Husein, Mohamer al Gadaffi
După părăsirea de către aripa Funar a PUNR, fuzionează cu formaţiunea
politică condusă de acesta ( PAUR) care devine unul din vicepreşedinţii
partidului. PRM are un mesaj electoral in principal antisemit si intolerant,
adversarii săi politici fiind coaliţia CDR-USD-UDMR, protestând împotriva
tuturor acţiunilor desfăşurate de către UDMR, si acuzând aceasta
formaţiune că doreşte ruperea Transilvanie de România. La alegerile din
1992 a obţinut cca. 4% din voturi reuşind sa intre in Parlament, sprijinind la
guvernare PDSR alături de PUNR PSM si PDAR.La alegerile din 1996
ajunge la cca. 5% aflându-se însa in opoziţie. Acuza actuala guvernare de
trădare a interesului naţional, mesajul sau electoral fiind unul de tip
nationalisto-populisto-neocomunist. Prin actiunile sale este un partid de tip
ultra-nationalist, tip de partid apărut in Europa de Est după căderea
comunismului, când nationalismul a devenit noul stindard de luptă
împotriva Occidentului , pe care îl acuză si pe el de trădare in special după
respingerea României de aderare la structurile Euro-Atlantice. PRM nu a
participat la guvernare pană acum, deci nu detinut decât in mică măsură
putere, aceasta paote datorita fatului ca in perioada 1992-1996 a sprijinir
PSDR si guvernarea Vacaroiu alaturi de PUNR, PDAR PSM.. Neavând
decât un număr mic de parlamentari singura solutie este aceea de a intra in
coalitie alături de alte partide de stânga. Partidul încearca sa isi obţină
Legitimitatea prin mesajele sale naţionaliste si populiste câştigând
încrederea electoratului mai puţin educat in special din Vechiul Regat dar si
a unei mici parţi a populaţiei din Transilvania. Spre deosebire de PUNR
care are in această zona un electorat puternic.
In cadrul partidului detinătorul Autoritătii este liderul necontestat C. V.
Tudor singura voce care se face auzită fiind a sa. In ultimele sondaje PRM
arată cca. 8-10% in vreme ce liderul său are cca. 18%.
UDMR ( UNIUNEA DEMOCRATĂ A MAGHIRILOR DIN
ROMANIA) S-a fondat in 1990 ca expresia a minorităii maghiare din
România care dorea să apere drepturile si interesele acestui segment al
populatiei din România. Primul sau presedinte a fost un vechi comunist
Domokos Geza fost membru al CC al PCR. După alegerile din 1992
conducerea partidului este schimbată aproape in totalitate: presedinte este
ales Marko Bella , noi lideri facându-se remarcati unii mai moderati precum
Gyorgy Frunda si Akos Birtalan altii radicali precum Laszlo Tokes sau
Kincsezs Elod. Moderatii se pronuntă pentru obtinerea drepturilor cuvenite
minoritătilor nationale pe cale legală, prin dialog politic , in timp ce
radicalii din UDMR încalca uneori legile României, in speranta punerii
statului român in fata faptului împlinit. Electoratul UDMR se situează la
cca. 7% fiind format din cetătenii români de etnie maghiară in special din
judetele in care sunt majoritari, respectiv Harghita si Covasna. După
alegerile din 1996 participă la guvernare alături de CDR si USD, deţinând
doua portofolii : cel al Turismului si cel al sănătătii rin acest lucru
dovedindu-se si deţinători ai puterii. Legitimitatea acestui partid este data
de faptul ca reprezintă minoritatea maghiară din România, dovedind o
puternică autoritate in rândul electoratului său. Paradoxal dar parlamentarii
săi se aseamănă in privinta participării la sedinţele celor doua camere in
mod asemănător cu parlamentarii PUNR dovedind la fel ca si acestia
preocupări pentru îmbunatatirea domeniului legislativ romanesc si aducerea
acestuia la standardele europene. După această scurtă trecere in revistă a
principalelor partide din România, observăm ca aproape nici unul din aceste
partide
( exceptând poate UDMR ) nu detin toate cele trei componente care ar face
ca România sa fie o tara democratică. În principal partidele politice din
România nu se bucură nici de încrederea populatiei, si nici nu au autoritatea
si puterea de a impune valorile democratice in România în acest fel ele
devenind legitime pe care o pierd datorită întârzierii reformei (principalele
pârghii ale unui stat de drept: cele trei puteri: executivă, legislativă si
judecătorească figurând in topul neîncrederii populatiei.).
Tărăgănarea transformărilor democratice nu va face decât ca România sa
se întoarca la totalitarism, iar daca luam in calcul teoria lui S. Huntington
acest lucru este posibil: orice flux este urmat de un reflux iar acest reflux s-
ar putea sa se oprească doar la Ungaria, Polonia Cehia si probabil Slovenia
si Croatia, tări catolice. Revenind la Motto putem spune că cerintele de baza
(aceleasi de aproape 19 ani) ale populaţiei României sunt: oprirea sau
încetinirea ritmului inflatiei; privatizarea; îmbunatatirea serviciilor publice;
libertatea de circulatie in Europa. Dacă aceste cerinte nu sunt îndeplinite cu
greu mai putem crede că democratia si valorile occidentale după care tânjim
cei mai multi, se vor consolida in România. După cum se observa,
guvernantii, (fără exceptie ) au oferit NATO, Uniunea Europeana,
anticoruptie, drumul petrolului, Mebo, 15.000 de specialisti pe când oamenii
vroiau eliminarea inflatiei, vize, privatizare, servicii publice mai bune, o
reală protectie socială. Îndraznesc să afirm că România are nevoie astăzi in
primul rând de un consens al elitelor care să poată face posibil crearea unui
cadru legislativ favorabil accelerării reformei, in armonie cu cel european.
Aceasta este cred una din condiţiileesenţiale ca România să rămână in
sfera ţărilor democratice.
In Romania se poate observa un fenomen original : numarul mare de partide
de diferite orientari doctrinare, ceea ce nu reprezinta neaparat un lucru rau .
Se poate spune ca fenomenul se datoreaza lipsei de libertati de exprimare din
perioada comunista, imposibilitatii se imtarire a structurii centrale a
partidelor datorate divergentelor de opinii, proastei legislatii in domeniu dar
si experienta perioadei de tranzitie spre o societate democratica. Pe de alta
parte numarul mare de partide poate semnifica incaapacitatea sistemului de a
se institutionaliza, ceea ce este un factor negativ in procesul de
democratizare. Un lucru este cert : partidele politice reprezinta una dintre
cele mai importante castiguri ale democratiei din Romania, desi lupta pentru
putere dintre aceste partide nu se duce mereu in limitele legii sau nici in ale
bunului simt.