UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA

Bd. Al Lăpuşneanu, nr 13, cod 900916, CONSTANŢA, ROMÂNIA, Tel/Fax: (0040)41/51.05.00, 66.25.20

e
mail: univsag
una@tomrad.ro

STATUTUL POLITICO JURIDIC AL

DUNĂRII ŞI MĂRII NEGRE

AN DE STUDIU: 3

SEMESTRUL: II

TITULAR DISCIPLINĂ: GEORGESCU ŞTEFAN

CONSTANTA
2010

1
1.OBIECTIVE DIDACTICE:
Capitolul 1

SCURTĂ DESCRIERE A FLUVIULUI DUNĂREA ŞI A

BAZINULUI SĂU HIDROGRAFIC

1. DUNĂREA – Arteră navigabilă, abordare sistemică

Dunărea străbate zona centrală a Europei realizând prin cele doua canale:
o Rin – Main – Dunăre şi
o Dunăre – Marea Neagră legătura între portul Rotterdam (Marea Nordului) şi
portul Constanţa (Marea Neagră). Deşi concepute şi realizate ca două lucrări
distincte, Canalul Dunăre – Marea Neagră, dat în funcţiune în anul 1984 şi
Canalul Rihn-Main Dunăre, dat în funcţiune în anul 1992, formează Artera
navigabilă a Dunării. Prin realizarea acestor două canale Artera navigabilă
Dunăre – Rhin a devenit un ansamblu interdependent al cărui impact
depăşeşte limitele ţărilor riverane, înscriindu-se ca un factor de strategie la
nivel european şi chiar mondial1.
Fluviul Dunărea poate fi considerat un suprasistem, iar Artera navigabilă a Dunării, un
sistem. Analiza dinamicii sistemului determină atât examinarea conexiunilor interne, cât şi a celor
externe.
Artera navigabilă a Dunării este un sistem dinamic , deoarece evoluţia şi viabilitatea acestuia
sunt determinate atât de modificările care se produc în cadrul sistemului, cât şi de relaţiile acestuia
cu mediul; este un sistem deschis în care procesele interne se află în interrelaţie directă cu mediul.
Astfel, chiar şi pentru o analiza parţială, Artera navigabilă a Dunării trebuie considerată ca
un întreg, ca un ansamblu interdependent rezultat din realizarea celor doua canale.
Din a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a impus o nouă metodă de cercetare ştiinţifică
(sistemică), opusă alternativei “mecanicism – organicism”, prin Teoria Generală a Sistemelor.
Aceasta propune studiul sistemelor deschise ca ansambluri organizate, care schimbă fără
discontinuitate materie şi energie cu mediul exterior.
Teoria Generală a Sistemelor cercetează principii şi legi caracteristice sistemelor în general,
identificate în orice domeniu (fizic, biologic, social sau conceptual etc.), utilizând metodologia
triadei “sistem – structura – funcţie”. Astfel, sistemul este definit ca ansamblu de elemente
interactive, un întreg organizat, cu proprietăţi specifice şi funcţii proprii, deosebite de ale
elementelor care îl compun, o formaţie distinctă şi (in)dependentă de mediul înconjurător,
delimitată în funcţie de obiectivele cercetării.
Obiectele sistemului (subsistemelor) sunt, la rândul lor, totalităţi structurale , în interiorul
cărora legile sistemului nu sunt identice cu cele ale elementelor componente.
Complementul conceptului de sistem este acela de mediu , în care se includ elementele din
afara sistemului, care-l influenţează sau sunt influenţate de el.
Trebuie menţionat ca efectele schimbării la unele componente ale sistemului (subsistemului)
induc, la rândul lor, schimbări în celelalte variabile dependente ale acestuia, generând o
complexitate greu de controlat.
Asigurarea “stării de sănătate” a unui sistem organizat implică diagnoza stării sale de
funcţionare şi identificarea influenţelor din exterior, eventual, pentru elaborarea strategiei
alternative ca soluţie de adaptare la schimbare.

1
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Năstase, Chiriac Avadanei -coordonatori, Artera navigabilă Dunăre – Main – Rhin.
Strategii europene orizont 2020, Bucureşti, Editura Economică, 1998, pag. 279
2
 Modelul explicativ al sistemelor include atât interrelaţiile între subsisteme şi sistem, cât şi
natura binară a fiecărui element în parte, care poartă în el sursele ordinii şi dezordinii. De aceea, se
respinge focalizarea pe unul sau două cauze majore, dar se examinează numeroase evenimente care
ar putea sa declanşeze forme de (inter)acţiune în sistem. Sau altfel spus, aşa cum anticipa şi savantul
român Grigore Antipa “… Dunărea este cea care deschide cel mai larg, mai comod şi mai
interesant câmp de activitate cercetărilor de ştiinţă pură şi aplicată. Mai mult încă, Dunărea cu
bazinul apelor ei este ea singură un adevărat laborator de ştiinţă experimentală; căci acest mediu,
continuu activă şi schimbător, supune ochiului nostru fenomene sub aspectele cele mai variate,
permiţând să le observăm în toată măreţia lor…”
1.1 Factorii care acţionează asupra echilibrului sistemului

Trei categorii de factori acţionează asupra echilibrului sistemului: mediul natural,

dezvoltarea economico-socială şi zonele exterioare interconectate ale sistemului.2
Analiza acţiunii determinată de mediul natural deschide posibilitatea evaluării entropiei
înregistrate de sistemul Arterei navigabile a Dunării, sub impactul unor factori naturali sau care se
manifestă sub această formă, ca rezultat al unor acţiuni umane asupra mediului, insuficient analizate
sub aspectul unor posibile consecinţe negative, cum ar fi: poluarea, aluviunile, inundaţiile,
diferenţele sensibile privind nivelul apelor pe anumite porţiuni ale fluviului, calitatea apei,
eroziunea solului, înaintarea apei în dauna plajelor, blocarea circulaţiei nisipurilor determinată de
construcţia unor hidrocentrale, baraje, variaţia de temperaturi pe anotimpuri şi zone, îngheţ etc. Toţi
aceşti factori reduc, separat sau împreună, prin acţiunea lor, în diferite proporţii, capacitatea reală de
navigaţie pe Dunăre.
Dezvoltarea economico -socială este factorul principal care controlează şi asigură echilibrul
acestui sistem dinamic şi deschis al Dunării în condiţiile declinului economiei, fenomen care s-a
înregistrat în tara noastră după anul 1989. Acest factor a devenit element pentru utilizarea
capacităţii de navigaţie a fluviului. În aceeaşi categorie se înscriu blocarea navigaţiei în urma
scufundării unor nave (braţul Sulina), precum şi unele conflicte armate (fosta Federaţie Iugoslavă).”
Zonele exterioare interconectate sistemului reprezintă o varietate de factori a căror dinamică
este influenţată de funcţiile pozitive sau negative ale sistemului Arterei navigabile Dunăre-Main-
Rhin. Dintre aceştia se pot menţiona: Delta Dunării şi alte obiective de interes turistic, porturile şi
oraşele riverane Dunării, infrastructura din apropierea Dunării şi, în mod deosebit, reţeaua rutieră
internaţională (finanţată în proporţie de circa 50% din fondurile Comunităţii Europene), zona Mării
Negre şi a Mării Mediterane, puncte importante de interferentă a transporturilor pe calea ferată şi
rutiera, activitatea economică a ţărilor riverane Dunării etc.
Analiza Diagnostic presupune şi evaluarea lucrărilor realizate la cele doua extremităţi ale
Arterei navigabile a Dunării, sub impactul unor factori (de)favorizanţi naturali, economico-sociali
etc.
Un prim rezultat al acestui demers este realizarea legăturii fluviale dintre Marea Neagră şi
Marea Nordului, portul Rotterdam cu portul Constanţa. Astfel, ţările din Europa Centrală pot avea
acces direct la Marea Neagră şi, de aici, la Canalul Suez. Noua rută comercială , Canalul Suez
-Europa Centrală via Constanţa, faţă de ruta veche (cea care traversează întreaga Mare Mediterană
şi ocoleşte Peninsula Iberică), prezintă avantajul scurtării drumului cu opt zile, inclusiv costurile
aferente. În plus, porturile Mării Negre şi cele ale Mării Mediterane Orientale au cea mai favorabilă
poziţie faţă de Canalul Suez pentru rutele Oceanului Indian şi ale Extremului Orient (I. Seftiuc,
România si problema strâmtorilor).
În contextul integrării europene, soluţia pentru rezolvarea problemelor complexe ale Arterei
navigabile a Dunării3 este organizarea acesteia în sistem de cooperare economică regională la nivel
european.
Integrarea regională este noua formă de dezvoltare a activităţii economice, o tendinţă
generală, dar nu generalizata, diferită de la o regiune la alta. Uniunea Europeana prezintă o
modalitate integratoare, puternic conturată şi consecventa, care promovează o piaţa unica, o moneda
2
Idem, pag. 30-32
3
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Năstase, Chiriac Avădanei-coordonatori, Artera navigabilă Dunăre – Main – Rhin.
Strategii europene, orizont 2020, Bucureşti Editura Economică, 1998, pag. 30-32
3
unica si structuri unitare de conducere.
Toate aceste observaţii vor putea selecta, în continuare, opţiunile privind optimizarea
activităţii în domeniul navigaţiei fluviale.

1.2 Bazinul hidrografic al Dunării

Fluviul Dunărea străbate continentul Europa de la vest la est 4(vezi harta 1.1) , traversând
zece ţări: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, Bulgaria, România, Moldova,
Ucraina şi patru capitale: Viena, Budapesta, Bratislava şi Budapesta, ocupând 8,33% din suprafaţa
Europei (vezi harta 1.2). În linie dreaptă, de la izvoare la vărsare, bazinul său are o lungime de 1630
km, cu o lăţime maximă de 600 km, cuprinsă între meridianul 8 009’ longitudine E, în zona
izvoarelor, în Munţii Pădurea Neagra si 29045’ longitudine E, locul de vărsare în mare (Sf.
Gheorghe –Deltă)5. Limita nordică depăşeşte paralela 500 latitudine nordica (5005’ izvoarele râului
Morava ), iar limita sudică este paralela 42005’ latitudine nordică (Crna Gora).
Suprafaţă bazinului hidrografic este de 805.300 km², din care 221.700 km², respectiv 27%,
pe teritoriul României.6
Dunărea, cunoscută din antichitate cu denumirile Danubius, Istros sau Donaris, este al
doilea fluviu în Europa, ca lungime (2860 km) şi debit, după fluviul Volga.

1.3 Cursul Dunării

Dunărea izvorăşte din estul munţilor Schwarzwald (Pădurea Neagră) din Germania, prin
pâraiele Breg şi Brigach, care confluează la Donaueschingen, străbate partea de sud a Germaniei
(Bavaria) şi nord-estul Austriei, apoi formează pe o porţiune graniţa între Slovácia şi Austria.
Parcurge în continuare sud-vestul Slováciei, realizând graniţa cu Ungaria. În această zonă se află în
construcţie hidrocentrala Gabcicovo. După ce separă munţii Borzsony de munţii Pilis, prin defileul
Porţile Visegradului, din nordul Ungariei, îşi schimbă brusc cursul către sud, la Vác, drenând partea
central vestică a Ungariei pe direcţie nord-sud. În aval de Mohacs, iese din teritoriul Ungariei,
formând, în continuare, graniţa între Croaţia şi Iugoslavia, iar la sud-est de Vukovar îşi schimbă din
nou direcţia de curgere, câtre est, sud-est, zonă unde se află “piaţa de confluenţă” a apelor Dunării
cu o serie de afluenţi importanţi (Drava, Sava, Tisa, Timiş etc.). De aici, spre aval, cu un debit mult
sporit de aportul afluenţilor primiţi, Dunărea drenează nord-vestul Iugoslaviei (Serbia), intră apoi pe
teritoriul României prin localitatea Baziaş, realizează graniţa între Iugoslavia şi România până la
confluenţa cu râul Timok, iar de aici, spre aval, până în dreptul localităţii Silistra, formează hotarul
cu Bulgaria. De la Silistra la confluenţa cu Prutul, Dunărea curge numai pe teritoriul Românei, iar
de aici la gura braţului Chilia, formează, mai întâi, pe o mică porţiune, graniţa cu Republica
Moldova şi apoi cu Ucraina. (vezi harta 1.3)

4
Fluviul Dunarea îsi schimbă frecvent direcţia de curgere: astfel, în sectorul superior direcţia de curgere este de la vest spre
est; în sectorul mijlociu de la nord la sud, în prima parte, iar în partea a doua fluviul curge pe directie vest –est; în sectorul
inferior are direcţia de curgere vest-est, sud-nord, apoi vest-est.
5
Dunărea se întinde pe 22 grade longitudine
6
Bazinul hidrografic al Dunării se întinde în 18 ţări: Germania, Elveţia, Italia, Cehia, Austria, Slovacia, Ungaria, Slovenia,
Polonia, Croaţia, Bosnia, Iugoslavia, Albania, Macedonia, Bulgaria, România, Moldova, Ucraina. Suprafeţele drenate în
Elveţia, Italia, Polonia şi Albania sunt neînsemnate, cele mai mari revenind României, Ungariei şi Iugoslaviei.
4
1.4 Sectoarele Dunării

Din perspectiva diversităţii zonelor pe care le parcurge, Dunărea se împarte în trei sectoare:
• Sectorul superior sau sectorul alpin al Dunării, de la izvoare şi până la Bratislava/ Viena 10,
este tipic montan, cu o vale îngusta şi adânca, cu pante abrupte şi cu sase trepte de acumulare a
voluminoşilor afluenţi alpini, care îşi au izvoarele în gheţarii de înălţime: Iler, Lech, Isar şi Inul, cel
mai mare dintre aceştia.
• Sectorul mijlociu sau sectorul panonic, de la Bratislava/ Viena până la Baziaş, din punct de
vedere morfologic , poate fi divizat în doua sectoare: primul, până la defileul de la Vác şi cel de-al
doilea, în aval. Dunărea străbate bazinele Vienei şi Bratislavei, “antecamera” marelui bazin
Panonic, în cadrul cărora străpunge doua bariere muntoase, prin porţile/defileele de la Bratislava
(sau Poarta Devin) şi de la Visegrad (Poarta de la Dorog sau Gran).

După defileul Poarta de la Visegrad, în dreptul localităţii Vác, apele fluviului îşi schimba
brusc direcţia de curgere, câtre sud, curgând, pe circa 400 km, pe direcţia meridianului, drenând
median câmpia uşor denivelata a Panoniei, unde valea este larga, cu albia meandrată şi cu o lunca
larga.
În Depresiunea Panonică, Dunărea primeşte afluenţi neînsemnaţi, care-i scad debitul. Abia în sudul
acestei depresiuni primeşte cei mai puternici afluenţi ai şai: Drava şi Sava (din Alpi), Morava (din
Alpii Dinarici) şi Tisa (din Carpaţi).
Sectorul inferior sau carpato -balcanic , de la Bazias şi până la vărsare, are o lungime de 1075 km.
Acest sector este cel mai important pentru România, deoarece, pe tot acest parcurs, fluviul uda
pământul tarii noastre (vezi harta 1.4)7.

1.5 Sectorul romanesc al Dunării: Bazias-Chilia

În cadrul acestui sector se deosebesc următoarele sectoare secundare8:

Sectorul Baziaş – Drobeta -Turnu Severin (144 km), începe cu defileul Porţile de Fier, lung de 144
km, care străbate sud-vestul Carpatilor Meridionali. Acolo unde Dunărea trece prin zone
depresionare sau sapa în roci moi, valea atinge latini până la 5 km. Pe porţiunea numita Cazane, de
9 km lungime, taie culmi muntoase alcătuite din roci dure, iar valea transversala se îngustează mult,
ajungând la câteva sute de metri. Stâncile din albie, viteza mare a apelor şi panta accentuata au
împiedicat mult timp navigaţia prin defileu. Prin construirea sistemului hidroenergetic şi de
navigaţie de la Porţile de Fier (1970-1972) s-a pus, pe de o parte, în valoare imensul sau potenţial
hidroenergetic şi s-a rezolvat, pe de alta parte, problema navigaţiei prin defileu, cu ajutorul
ecluzelor laterale.
Sectorul Drobeta -Turnu Severin – Călăraşi. Dunărea îşi reduce viteza, devine asimetrica, având
malul drept mai înalt (150-200 m), îşi lărgeşte valea şi lasă o parte din aluviuni, formând ostroave.
Pe toata aceasta distanta, fluviul curge pe un singur braţ, pe sub marginea Podişului Prebalcanic,
având de-a lungul malului stâng românesc o lunca larga, cu gârle, canale, lacuri asanate sau
desecate şi circa 4-5 niveluri de terase, care alcătuiesc o parte din câmpurile fertile ale sudului
Câmpiei Române. În albia Dunării exista mai multe ostroave vechi, neinundabile: Ostrovu
Corbului, Ostrovu Mare, insula Simian, insula Ada-Kaleh – acum acoperita de apele lacului de
acumulare – s.a.
Între malul de vest al insulei Ostrovu Mare şi malul sârbesc al Dunării, în dreptul satului Ostrovu
Mare (com. Gogosu, jud. Mehedinţi) şi al localităţii Mihailovac (pe malul sârbesc) s-a construit
hidrocentrala Porţile de Fier II (216 MW) şi se afla în construcţie o hidrocentrala adiţionala (54
MW). În zona Turnu Măgurele – Nicopole este prevăzut sa se construiască o alta hidrocentrala, în
colaborare cu Bulgaria.
• Sectorul Călăraşi-Brăila prezintă desfacerea succesiva a apelor în doua braţe principale,
care cuprind între ele aproape toata lunca larga, în unele locuri de peste 20 km. De la sud de

7
Delimitarea difera în functie de perspectiva criteriilor de segmentare.
8
Melinda Cândea, Florina Bran, Spatiul geografic românesc, Bucuresti Editura Economica, 2001, pag. 60
5
Călăraşi şi până la Hârşova, prinsa între Dunărea Veche, la vest şi Braţul Borcea, la est, se afla
Balta Ialomiţei, zona în care se găseşte un complex de poduri feroviare şi rutiere, între Feteşti şi
Cernavoda. În apropiere de Hârşova, apele se aduna într-o singura albie. Aici s-a construit
impresionantul pod de la Giurgeni-Vadu Oii. La nord de Vadu Oii, în aval de comuna Giurgeni
(jud. Ialomiţa), fluviul se desparte din nou în doua braţe: Dunărea Veche/ braţul Macin, la est şi
Cremenea, la vest, care închid Balta Brăilei (intens modificata de om prin îndiguiri şi desecări)
• Sectorul Brăila-Marea Neagră sau Dunărea Maritima este sectorul fluvio-maritim al
Dunării, pe care pot pătrunde şi vase maritime de mare tonaj, utilizând braţul Sulina – canalizat şi
rectificat.

Între Brăila şi Pătlăgeanca, până la prima bifurcaţie a Dunării, cunoscuta sub numele de primul
ceatal (Ceatalul Chiliei sau Ceatalul Ismail, unde Dunărea se ramifica în braţele Chilia şi Tulcea),
Dunărea curge într-o singura albie, prezentând coturi mari (Cotul Pisicii), care favorizează formarea
zăpoarelor de gheata, în timpul primăverii. Adâncimea Dunării atinge, în acest sector, 24 m,
coborând sub nivelul marii. În aval de municipiul Tulcea, braţul Tulcea se desparte din nou, la al
doilea ceatal (Ceatalul Sfântu Gheorghe) formând braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe, astfel încât
Dunărea se varsă în Marea Neagra prin trei guri principale: Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe, braţe
între care s-a format Delta Dunării, cel mai nou pământ al tarii, zona permanent umeda, declarata
rezervaţie a biosferei, imens domeniu al stufului şi pescuitului.
Oportunităţi economice – Din perspectiva economica, Dunărea asigura cea mai importanta cale de
navigaţie fluviala a Europei, de la Ulm şi până la vărsare, iar canalele Main-unare (dat în folosinţa
la 26 septembrie 1992) şi Dunăre–Marea Neagra (inaugurat la 26 mai 1984) creează legătura
navigabila între Marea Nordului, prin intermediul fluviului Rin şi Marea Neagra, pe o distanta de
3500 km.
Astfel, o parte din comerţul european, dintre Europa Centrala şi Orientul Apropiat, se face pe
Dunăre. Pentru România, artera de legătura cu Europa de răsărit şi centrala reprezintă oportunitatea
economic a de creştere a veniturilor din taxele de tranzit.
Pe malul românesc s-au dezvoltat mai multe oraşe porturi: Orşova, Drobeta-Turnu Severin, Calafat,
Turnu Măgurele, Giurgiu, Călăraşi, Cernavoda, Brăila, Galaţi, Tulcea şi Sulina. Unele dintre ele de
ţin şi importante obiective industriale ceea ce le-a amplificat funcţiile economice.
Alte porturi principale pe fluviul Dunărea sunt: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.

1.6 Lunca Dunării

Lunca reprezintă albia majora a unei ape curgătoare şi cuprinde albia minora (prin care
curge apa) şi partea inundabila. Valea în ansamblu şi mai ales terasele ei sunt importante pentru
agricultura, aşezări umane, cai de comunicaţie. Lunca are un rol esenţial din punct de vedere al
ecosistemelor, pentru conservarea atât a biotopurilor (echilibrarea debitelor, purificarea apei) cât şi
a biocenozelor (conservarea biodiversităţii acvatice).
Lunca naturala a Dunării9 a suferit numeroase modificări prin lucrările care au avut ca scop
regularizarea cursului apei (tăierea meandrelor, dragare, diguri de deviere a apei, îndiguiri pentru
evitarea inundaţiilor, baraje de retenţie a apei pentru stăvilirea inundaţiilor, hidroenergia,
exploatarea prundişului, secarea numeroaselor lacuri şi bălti pentru transformarea zonelor umede în
terenuri agricole.

1.6.1. Lunca Dunării în Germania

Pe teritoriul Germaniei, de la izvoare până la Achlaiten, din cei 580 km, pe circa 180 km,
Dunărea are o vale îngusta, datorita munţilor pe care îi străbate; 400 km se desfăşoară pe o vale
larga. Pentru diminuarea vitezei de curgere a apei şi a pericolului de eroziune a malurilor, începând
din secolul al XIX-lea au fost efectuate diverse lucrări: de îndiguire împotriva inundaţiilor; au fost
tăiate doua curbe mari pentru ameliorarea navigaţiei şi au fost construite mai multe baraje. Pe acest
9
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avadanei-coordonatori, Artera navigabila Dunare – Main – Rhin. Strategii
europene, orizont 2020, Bucuresti, Editura Economica, 1998, pag. 52-59
6
sector au fost realizate 24 lucrări hidrotehnice, care au transformat substanţial starea naturala a văii.

1.6.2.Lunca Dunării în sectorul austriac

Dunărea austriaca are 350 km lungime, din care 21 km formează graniţa cu Germania, iar 8
km. cu Slovacia. Din ace şti 350 km, 200 km prezintă o lunca larga, iar 150 km strâmtori ale
fluviului. În acest sector, Dunărea străbate zona de dealuri prealpine, între care îşi fac loc zone cu
lunci, formând patru bazine mai mici, separate de anumite porţiuni mai înguste determinate de
lanţurile de dealuri aşezate transversal. Între Pădurea Vieneza (Wiener Wald) şi Carpaţii Mici se
afla bazinul Vienei, câmpie larga de inundaţie, cu multe ramuri despletite.
Lucrările de amenajare a Dunării, pe acest sector, au început în 1850 cu îndiguiri
longitudinale, închideri ale canalelor secundare, regularizarea cursului apei. Aceste lucrări au
asigurat o lărgire a cursului apei de 320-410 m. Din 1954, au fost construite 11 baraje, care creează
lacuri de retenţie, astfel ca pe o lungime de 200 km apele Dunării sunt stăvilite. Unele diguri
laterale au fost construite în aşa fel încât, la viituri, sa permită inundarea luncii, contribuind astfel la
salvarea biocenozelor.

1.6.3.Lunca Dunării în sectorul slovac

Dunărea realizează pe o mare porţiune frontiera cu Ungaria. Între Bratislava şi gura râului
Horn, Dunărea curge într-o câmpie larga. Fluviul se desface în trei braţe: în nord Dunărea mica,
Dunărea propriu-zisa şi în sud Dunărea Mosoni. Din cauza frecventelor inundaţii ce au loc în
aceasta zona, malurile au fost îndiguite încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Întreţinerea caii
navigabile este dificil de realizat din cauza aluviunilor bogate deversate continuu de afluenţi precum
Morava şi Leitha.
Din 1977 a fost demarat pe aceasta porţiune un important proiect de utilizare complexa a
Dunării, proiect comun slovaco-ungar. El prevedea bararea cursului natural al Dunării cu un baraj,
la Dunakiliti, care crea un mare rezervor de apa – lacul Hrusov. El are o capacitate de 160 milioane
km3, este situat în câmpie (ambele maluri au diguri). Pentru scurgerea debitului de 5200 km3/sec, a
fost prevăzut un canal artificial de 30 km lungime, situat la nord de braţul natural al Dunării,
integral pe teritoriul slovac, pe care este amplasata uzina electric a Gabcikovo, prevăzuta cu ecluze
necesare navigaţiei. După reunirea canalului cu vechiul pat al Dunării, după circa 85 km, ea intra în
defileul realizat de Munţii Pilişi (la sud) şi Borszony (la nord), unde, într-o meandră, s-a construit al
doilea baraj, la Nagymaros, pe teritoriul ungar şi slovac. Lacul de acumulare format în zona de deal
este îngust şi lung, valea Dunării foarte adânca. Lacul ajunge în zona de câmpie, unde pe circa 60
km. sunt necesare diguri.
Proiectul de amenajare complexa a Dunării are o serie de avantaje:
• protejarea împotriva inundaţiilor a zonei de câmpie dintre Bratislava şi Esztergom;
• regularizarea cursului Dunării în vederea navigaţiei;
• stoparea eroziunii patului fluviului şi ridicarea pânzei freatice în zonele limitrofe;
• favorizarea dezvoltării agriculturii şi silviculturii;
• obţinerea de energie electric a (2650 GWh/an la Gabcikovo şi 1025 GWh/an la
Nagymaros).

7
 1.6.4.Lunca Dunării în Câmpia Panonica

Câmpia Panonica este primul sectorul cu o lunca foarte larga a Dunării, care se întinde de la
Budapesta până la intrarea în defileul de la Porţile de Fier. 10Este o zona cu inundaţii frecvente,
determinate de zăpoarele de gheata care se formau datorita curbelor prea strânse ale Dunării.
Inundaţia din 1838 a dus la distrugerea a 15% din casele din Buda (malul drept al Dunării) şi a 50%
din cele din Pesta (malul stâng). Aproape un sfert din teritoriul Ungariei unde traiste un sfert din
populaţia ţării şi se găseşte 30% din reţeaua de cai ferate şi 20% din cea rutiera, este supus
inundaţiilor (circa 23.000 km2),. Din 1850 au început lucrările de amenajare hidrotehnica, constând
în ridicarea a 1350 km. de diguri laterale, închideri de braţe secundare, rectificarea meandrelor şi
supraadânciri ale patului etc. Rectificarea cursului a dus la scurtarea traseului principal al Dunării
cu circa 55 km., dar şi la creşterea regimului inundaţiilor, ceea ce a dus la supraînălţarea digurilor.
Aceleaşi probleme sunt valabile şi pentru teritoriul fostei Iugoslavii, unde fluviul face la început
graniţa între Croaţia şi Serbia, pentru a trece apoi pe teritoriul Serbiei. Cu excepţia unei mici
porţiuni, unde Dunărea este situata la poalele nordice ale înălţimilor Fruska Gora, ea străbate partea
sudica a Câmpiei Panonice, cu aceleaşi probleme de inundaţii şi tendinţa de despletire a braţelor,
ceea ce a necesitat lucrări hidrotehnice diverse. Acum, Dunărea nu mai are inundaţii în lunca decât
la viituri excepţionale.

1.6.5.Sectorul românesc al cheilor

Situat între Moldova Noua şi Turnu Severin, sectorul cheilor are o lungime de 41 km. Este cel mai
spectaculos sector al Dunării, dar şi cu cele mai grele probleme de amenajare hidrotehnica. În
aceasta zona, lunca nu exista decât în mici bazinete cu depozite terţiare cum este cel de la Bahna.
Pereţii verticali de calcar sau versanţii destul de înclinaţi formaţi din diferite roci coboară până la
nivelul apei şi sub ea. Lucrările propriu-zise în albia Dunării au fost efectuate în anii 1890-1898,
pentru a facilita navigaţia în zonele de cataracte. Aceste lucrări au constat în dislocarea a 650.000
m3 de roca, din care jumătate sub apa şi îndepărtarea a 1,2 milioane m3 de piatra, operaţie foarte
dificila. Pentru aceste lucrări au fost îndreptaţi pe 150 m. pinteni de calcar, în zona Greben şi au fost
săpate cinci şenale în patul râului, de 60 m lungime şi o adâncime a apei la etiaj de 2 m, pe o
lungime totala de 60 km. Porţiunea cea mai dificila a fost cea de la Porţile de Fier (Varciorova),
unde viteza apei era considerabila.
Între anii 1964-1973 a fost ridicat barajul Porţile de Fier I, cu o înălţime de 32 m., creându-
se un lac de acumulare de 270 km. Lungimea sa ajunge cu remuul până aproape de gurile Tisei. Pe
acest sector apele au acoperit majoritatea porţiunilor de lunca existente anterior (vezi harta nr. 1.5).
În 1984 a fost dat în funcţiune barajul Porţile de Fier II, prevăzut cu ecluze de ambele parţi, româna
şi sârba.

1.6.6. Lunca Dunării în sectorul românesc de câmpie

Sectorul românesc de câmpie al Dunării este cel mai important prin lungimea sa
considerabila de 900 km. De la ieşirea din defileu până la cotul de la Galaţi, Dunărea mărgineşte
Câmpia Româna. În acest sector, lunca se desfăşoara doar pe malul românesc (cel nordic), cel sudic
formându-l platforma prebalcanică şi cea dobrogeana, ridicate deasupra fluviului. Lunca Dunării are
dimensiuni variabile de la vest la est, de la Turnu Severin (câţiva km lăţime) la Brăila (25 km)11.
Lunca Dunării are un relief complex. În profil transversal se disting, imediat lângă albia minora,
grinduri fluviatile12, o larga zona depresionara13, panta de racord cu terasa, un tăpşan format din
material acumulat la baza terasei.

10
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avadanei -coordonatori, Artera navigabila Dunare – Main – Rhin.
Strategii europene orizont 2020, Bucuresti Editura Economica, 1998, pag. 55-56
11
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avadanei -coordonatori, Artera navigabila Dunare – Main – Rhin.
Strategii europene, orizont 2020, Bucuresti, Editura Economica, 1998, pag.56
12
Acumulari de nisip (diguri naturale), de 6-10 m. înaltime fata de nivelul mediu al apei si latimi de 150-300 m.
13
situata la înaltimi de 5-6 m, cu relief complex
8
Zona depresionara este cea mai importanta şi cuprinde următoarele forme de relief:
• grădişte (popine), resturi de terase, croite de jur împrejur şi niciodată depăşite de ape;
• dune, acumulări de nisip ce acoperă alte forme de relief;
• lacuri, acumulări permanente de apa situate în depresiunile cele mai adânci, având de la
câteva sute la câteva mii de hectare, alimentate natural din Dunăre; lacuri foarte mari (Greaca,
Potelu, Maharu, Jijia, Brates, Crapina etc.). Marginea lacurilor este invadata de stuf şi papura;
• bălti, acumulări temporare de apa, de mica adâncime, putând dispărea complet la secete
mari, acoperite parţial de stuf şi papura.
• mlaştini, bălti colmatate complet, cu un sol îmbibat de apa, cu vegetaţie de stuf;
• japse , stadii avansate de continentalizare, cu vegetaţie de balta în zonele mai adânci şi
pasiune în cale mai ridicate;
• braţe , albii mai vechi ale Dunării, active, dar cu debite mai reduse decât ale cursului
principal al fluviului , unele în curs de colmatare sau adâncire, altele navigabile;
• gârle , braţe vechi, colmatate puternic, în care exist a încă un curs de ape permanent, cu
debite reduse şi care unesc diferite bălti, lacuri sau braţe;
• privale , având forma de gârle (albii de scurge re a apei), dar uscate de obicei şi care au apa
doar în cursul viiturilor.

“Amenajarea” luncii Dunării are un istoric de lunga durata şi complicat. Primele lucrări
efectuate aici datează din vremea romanilor, care şi-au construit diguri ce serveau drept cai de
acces. Ideea de îndiguire a Dunării în vederea obţinerii de terenuri agricole prin asanarea bălţilor şi
secarea luncii datează din anul 1910, când erau date agriculturii 7100 ha. Aceasta lucrare aparţine
inginerului A. Saligny, care nu vedea decât partea tehnica a lucrării. Prin “Legea pentru punerea în
valoare a pământurilor din zona inundabila a Dunării” se prevede îndiguirea aproape totala a luncii
prin diguri continue, insubmersibile. Se exclud de la îndiguire Balta Mare a Brăilei, lacurile mari
din Dobrogea şi Lacul Brates. Lui Saligny i s-a alăturat şi G. Ionescu-Sisesti, eminent agronom,
care vedea în aceasta lucrare numai profitul agricol. Concepţia lor era de îndiguire totala a întregii
lunci, cu diguri insumersibile chiar şi la cele mai severe viituri şi valorificarea agricola a întregii
suprafeţe de 573000 ha, cât cuprinde lunca (exceptând Delta). Cel care s-a opus acestei idei a fost
naturalistul G. Antipa, cel mai bun cunoscător al Dunării din punct de vedere biologic, care a arătat
ca secarea totala ar duce cu timpul la distrugerea terenului agricol, la modific ari drastice în
scurgerea apelor Dunării, dar mai ales la distrugerea patrimoniului piscicol. Astfel, lunca urma sa
aibă o folosinţa împărţita între păduri, pasuni-fânete,agricultura şi piscicultura.
După moartea lui Saligny în 1925, la insistentele lui Antipa, susţinut şi de temeinicele studii
efectuate de I. Vidrascu, este adoptat punctul de vedere al inundării temporare şi parţiale a luncii,
formulat în "Legea pentru administrarea pescăriilor statului şi amelioraţiunile regiunii inundabile a
Dunării”, prin care se lăsau pisciculturii majoritatea marilor lacuri, Balta Mare a Brăilei şi Ialomiţei
şi se prevedeau diguri submersibile discontinue.
Amenajarea şi valorificarea luncii Dunării reprezintă una din cele mai grave agresiuni
ecologice de pe teritoriul tarii noastre. S-a produs astfel un adevărat dezastru în piscicultura,
au fost distruse adevărate raiuri peisagistice care ar fi putut constitui extraordinare domenii
turistice (lacurile din lunca Dunării din preajma Bucureştiului sau mirificele păduri inundate
temporar din Balta Borcea sau Balta Mare a Brăilei), au fost poluate apele Dunării etc.
La sectorul Câmpiei Române şi al Luncii se adaugă mica porţiune de la cotul Dunării la
Galaţi, unde lunca, foarte larga la gura Prutului, se îngustează pe partea româneasca, dar se lărgeşte
pe partea basarabeana. Îngustarea se datorează Munţilor Macinului, care domina şi care coboară
treptat cu mai multe terase până la nivelul luncii. În aval, pe malul românesc se păstrează singurul
mare lac nesecat, Crapina, iar pe malul ucrainean marile lacuri Kahul şi Ialpug.14

1.6.7 Delta Dunării

14
Asadar, regimul bolsevic nu si-a distrus lunca, obligându-ne numai pe noi (românii) la
astfel de lucrari pentru a profita cât mai mult de productiile noastre agricole.
9
„...Pentru foarte mulţi dintre noi, Delta Dunării înseamnă doar o imensa întindere de apa şi canale,
stuf, holera, foarte mult peste, rachiu şi vodca, lipoveni. Nimic mai fals! Delta este o îmbinare
dumnezeiasca de vieţuitoare sălbatice, ape, plante, munca, localnici, turişti. Nimic nu este mai
presus de miracolul vieţii în Delta Dunării, cu bucuriile naşterii şi tragismul morţii. Varietatea de
pasări, peşti, mamifere, vertebrate care trăiesc aici, par a întări părerea deja cunoscuta ca aici începe
şi se sfârşeşte ciclul vieţii”.15
Delta Dunării, (vezi harta 1.6) cea mai umeda zona a Europei, cea mai joasa şi mai noua
regiune de câmpie, este situata în partea de est a României, între paralela de 44024’ şi 46042’
latitudine nordica şi 28014’ şi 29046’ longitudine estica, în zona de vărsare a Dunării în Marea
Neagra. Suprafaţa ei totala este de 5240 km², din care 4340 km² pe teritoriul României, incluzând şi
laguna Razim-Sinoie. Este a doua delta ca mărime din Europa, după delta fluviului Volga (18000
km²).
Delta Dunării se poate împărti 16în:
• Delta propriu -zisa, formata din:
o Delta Fluviala (în vest),
o Delta Maritima (în est) şi
• Complexul lagunar Razim-Sinoie.

Delta Dunării este o “unitate de relief recent formata prin colmatarea unui golf marin”17, cu
aluviunile aduse de fluviu sau cu cele resedimentate de curentul circular al Marii Negre, care au
creat (în Pleistocen) sistemul de grinduri conjugate din delta (Letea, Caraorman); după formarea
acestuia (care a închis golful iniţial), teritoriul deltei a devenit un liman.
“Boomul Delta Dunării nu poate fi înţeles ca o entitate decât daca este privit în evoluţie, în
dezvoltarea sa.” 18Evoluţia ulterioara a deltei a fost condiţionata de formarea celor trei braţe, în
ordinea existentei lor: Sfântu Gheorghe (cel mai vechi), Sulina şi Chilia (cel mai nou)19.

1.6.7.1. Ecosistemele Deltei

Principalele ecosisteme ale deltei (după N. Botnariuc) sunt braţele Dunării, canalele, gârlele,
lacurile, japsele, plaurii, terenurile inundabile, grindurile, nisipurile, pajiştile de lunca, pădurile de
sălcii, pădurile Letea şi Caraorman.
Dunărea se desparte în cele trei braţe principale la vest de Tulcea (la Pătlăgeanca), desprinzându-se,
spre nord, braţul Chilia. La est de Tulcea, cursul se bifurca pentru a doua oara în braţele Sulina
(direcţia vest-est) şi Sfântul Gheorghe (direcţia NV-SE).

•
Braţul Chilia, în nord, are lungimea cea mai mare (120 km) şi debitul cel mai ridicat
(aproape de 60% din volumul fluviului). Pe braţul Chilia alternează sectoarele cu un
singur curs (în dreptul grindurilor Stipoc, Chilia şi Letea) cu sectoarele de bifurcare,
între grinduri. Braţele secundare sunt: Tataru, Cernavoda, Babina.
La vărsarea în mare se creează în prezent o delta secundara, Delta secundara a Chiliei, care
avansează în mare cu câţiva zeci de metri pe an (40-80m/an); aceasta porţiune a deltei secundare20
nu aparţine teritoriului tarii noastre.
• Braţul Sulina este cel mai scurt (64 km) braţ, regularizat şi canalizat, în urma cu aproape un
secol. Este cel mai navigat braţ al Dunării, deoarece este aproape drept, asigurând astfel cel
mai scurt drum spre mare.
La vărsarea în mare are loc o depunere relativ brusca a aluviunilor, la contactul între apele dulci ale
fluviului şi apele sărate ale marii, formându-se bara de la Sulina, care are tendinţa de a optura gura
15
Delta Dunarii – Ghid ecoturistic 21Delta Dunarii – Ghid ecoturistic - Tulcea
16
Coord.: V. Ciochia, Aves Danubii – Pasarile Dunarii, de la izvoare la varsare, Brasov,
Editura Pelecanus, 2001, pag.13-18
17
C-tin Pârvu, Ecosistemele din România, Ed itura Ceres, 1980, pag. 226
18
C-tin Pârvu, Ecosistemele din România, Editura Ceres, 1980, pag. 228-240
19
Astazi, Delta se afla într-un proces de retragere spre est.
20
Delta secundara apartine Ucrainei
10
de vărsare. Pentru a diminua acest efect, a fost construit un dig (în lungime de 10 km) care
îndepărtează spre larg aluviunile aduse de curentul circular al marii. Acest braţ al Dunării este
dragat continuu, servind navigaţiei maritime.
• Braţul Sfântul Gheorghe (108 km) are direcţia dominanta spre SE şi este foarte meandrat. În
ultimii ani, meandrele au fost rectificate, lungimea traseului scurtându-se la doar 70 km. La vărsare,
formează o acumulare de nisip sub forma unor insule (Insulele Sacalin: Sacalinul Mic şi Sacalinul
Mare).
Din braţul Sfântul Gheorghe se desprind spre sud canalele Dranov şi Dunavat, prin care se
realizează legătura cu laguna Razim.
Fenomenul de înaintare a deltei, în dreptul gurilor de vărsare ale Dunării, în detrimentul marii,
se datorează cantităţii mari de aluviuni (58,7 milioane tone) transportate anual de Dunăre, din care o
parte se varsă în mare, iar restul se depune în cuprinsul deltei, contribuind la continua ei aluvionare.
Delta Dunării este zona care face tranziţia între Câmpia Româna (pe care o continua), Dunăre
(prin hidrografie şi funcţionalitatea sistemului hidric) şi Marea Neagra (raportul Dunăre-mare fiind
variabil în timp). Relieful Deltei Dunării cuprinde în regim natural terenuri joase şi terenuri înalte.
Altitudinea medie a reliefului deltei este de 0.5 m, iar altitudinea maxima de 13 m. Aproximativ
3/4 din suprafaţa deltei este situata la altitudini pozitive şi 1/4 sub nivelul de zero metri.
Terenurile joase cuprind mlaştini, lacuri (Isac, Obretinul Mic, Obretinul Mare, Matita, Merhei
etc.), gârle, canale (Litcov, Dranov, Dunavat), braţe secundare (Tataru, Cernovca), ostroave (Tataru,
Babina etc). Acestea sunt terenuri inundabile şi parţial, în vest, îndiguite şi desecate.
Relieful pozitiv constituie cca. 13% din suprafaţa Deltei. Tipurile de grinduri care îl formează sunt
următoarele:
• grinduri fluviale/longitudinale -create de aluviunile depuse de fluviu şi însoţesc braţele
principale;
• grinduri fluvio-maritime/transversale -constituite pe vechi linii ale armului de câtre aluviuni
şi curenţii circulari marini: Grindul Letea (altitudinea maxima din delta, 13m), Grindul
Caraorman (cu o altitudine maxima de 8m), Grindul Saraturile, Grindul Ivancea, Grindul
Crasnicol şi Grindul Petrisor;
• grinduri continentale – porţiuni ale vechiului uscat predeltic: Grindul Chilia (cu altitudinea
de 9 m) şi Grindul Stipoc (cu altitudinea de 3 m).Solurile din Delta Dunării au fertilitate
redus a şi sunt parţial inundabile. Solurile predominante sunt solurile aluviale, solurile
hidromorfe (lacovisti), nisipoase (pe grinduri) şi, pe o mica porţiune (grindul Chilia),
cernoziom.

Vegetaţia Deltei Dunării

Delta are vegetaţie de lunca, cu numeroase specii, adaptate excesului de umiditate. Dintre
arbori predomina esenţele moi (plop, salcie), la care se adaugă pădurile de stejari, Letea şi
Caraorman. Stuful acoperă suprafeţele de bălti, mlaştini şi, parţial, pe cele lacustre.
Fauna este alcătuita din animale terestre (iepure, lup, vulpe, câinele enot, mistreţ etc.),
mamifere de apa (vidra), pasări (280 specii, dintre care amintim speciile de pelicani -pelicanul
comun, pelicanul creţ -cormorani, egrete -egreta mica şi egreta mare - gârliţe etc. -şi o bogata fauna
acvatica, formata din peşti -somn, caras, ştiuca, crap, plătica etc. -şi sturioni morun, păstruga, cega,
nisetru.
Rezervaţiile naturale din Delta Dunării sunt: Pădurea Hasmacu Mare-Letea (rezervaţie de
flora), Matita (fauna) şi insula Popina (fauna). Sunt 18 zone cu protecţie integrala: Rosca-Buhaiova,
Letea, Raducu, Nebunu, Vatafu Lungulet, Caraorman, Saraturi, Murighiol, Erenciuc, Popina,
Sacalin , Zatoane, Petiteasca-Leahova, Dolosman, Grindul Lupilor, Istria Sinoe, Grindul Chituc,
Rotundu, Potcoava, Belciug21.
Delta Dunării22 şi Complexul lagunar Razim-Sinoe au fost declarate, în 1990, Rezervaţii ale
Biosferei. Prin Legea 82/1993, sunt înscrise în Convenţia de la Ramsar şi pe lista Patrimoniului

21
Delta Dunarii-harta turistica
22
ecosistemele Deltei nu sunt înca afectate de activitatea antropica
11
Mondial Cultural şi Natural23.
Aşezările omeneşti şi demografia au, datorita condiţiilor fizico-geografice, numeroase
particularitatea. Datorit a întinderilor mari de ape, densitatea populaţiei are valori reduse, fiind de
25-50 loc/km² în vest şi sub 25 loc/km² în est. Populaţia este concentrata în aşezări rurale, situate
de-a lungul braţelor fluviului, care au predominant activitatea legate de pescuit şi agricultura.
Singurul oraş din delta este Sulina (5500 locuitori), un oraş-port liber/porto-franco, funcţionând ca
port de transbordare a navelor, urmând a se amenaja ca port maritim. Oraşul Tulcea nu este situat în
delta, dar coordonează activitatea economica şi turistica a Deltei.
Resursa importanta şi tradiţionala a deltei este fauna piscicola, iar pescuitul este considerat
activitate economica esenţiala.
Transporturile rutiere sunt slab reprezentate. Cea mai mare parte a transporturilor din delta
se realizează cu ajutorul navelor. Navigaţia fluviala se poate desfăşura, pentru nave mici, şi pe
braţele secundare. Navigaţia maritima se realizează doar pe braţul Sulina.
Turismul beneficiază de un deosebit potenţial natural (peisaje exotice, lacuri, canale,
grinduri, fauna, vegetaţie, pădurea de stejari de la Letea, dunele de nisip de pe grindurile
Caraorman, Sarturile, plaja de la Sfântu Gheorghe). Localităţile turistice importante sunt: Crişan,
Malic, Mila 23, Sulina şi Sfântu Gheorghe.
Dunărea, împreuna cu Lunca inundabila si delta reprezintă o oportunitate a capitalului
nostru natural. Însa, în urma activităţilor antropice desfăşurate de-a lungul fluviului, s-au modificat
atât regimul hidrologic, cât şi calitatea apei, cu influente negative asupra mediului exterior.

Particularităţi climatice în lunca şi Delta Dunării

Clima sectorului Dunării Superioare prezintă unele aspecte atlantic continentale, cu

excepţia zonei de izvoare care aparţine tipului boreal.
Bazinul Dunării de Mijloc, din punct de vedere climateric, are caracteristici pregnant
continentale, în special în Marea Câmpie Panonica. În aceste sectoare, temperatura medie anuala
este de 10º.
În sectorul Dunării Inferioare, clima este influenţata de Dunăre şi relieful jos, de lunca.
Clima este în general continentala, doar în defileul Cazane şi Porţile de Fier are aspect montan, cu
uşoare influente mediteraneene. Temperatura medie anuala este, pentru Lunca Dunării şi Delta, cea
mai ridicata din tara (peste 11° C) datorita temperaturilor medii ridicate din iulie (24° C) şi din
ianuarie (-1° C, în sud, -2° C în Delta). Nuanţele climatice24 pe care le prezintă Dunărea în aceasta
zona sunt însa ale regiunilor înconjurătoare, nu ale fluviului propriu zis:
• influente submediteraneene, până la Zimnicea;
• climat de tranziţie, între Zimnicea şi Olteniţa;
• climat cu nuanţe de ariditate, până la Tulcea;
• climat cu influente pontice, în delta.
Zilele tropicale, similare celor din sudul Câmpiei Române şi Bărăganului, sunt atenuate de
umiditatea mai ridicata a aerului, cauzata de evaporarea apei în lungul Dunării şi în lunca, unde
pânza freatica este la suprafaţa sau aproape de suprafaţa.
Clima deltei este determinata atât de poziţia ei în extremitatea estica, unde predomina
climatul continental mai arid, cât şi de altitudinea coborâta şi de influentele marii (relativ reduse
totuşi), care îi dau o nuanţa pontica. Condiţiile climaterice sunt deosebite, cu mici variaţii de
temperatura, cu ierni blânde şi veri fora canicula. Temperatura medie anuala este de peste 10° C.
Delta este regiunea cu cele mai puţine precipitaţii din tara (400-450 mm/an). Precipitaţiile
scad spre est, iar lipsa lor este compensata de umiditatea datorata evaporaţiei de pe suprafeţele
acvatice. Bat frecvent, dar sensibil atenuate de relieful “de adăpost” al Luncii Dunării, Crivăţul din
NE, Austrul în partea de vest a sectorului românesc al fluviului şi brizele diurne.
AFLUENŢII DUNĂRII

23
V. Ciochia - coordonator, Aves Danubii – Pasarile Dunarii, de la izvoare la varsare, Brasov, Editura
Pelecanus, 2001, pag. 30-33
24
M. Cândea, F. Bran, Spatiul geografic românesc, Bucuresti Editura Economica, 2001, pag. 55-59
12
 2.1 Regimul hidrologic şi hidrografic
Regimul hidrologic al Dunării este complex, fluviul aducând în Marea Neagra, în medie, un
debit de apa de 6500 m³/s şi 79 milioane tone aluviuni anual. Pe anumite porţiuni, Dunărea
îngheaţă în iernile aspre. Urmărind limitele bazinului hidrografic, acesta are forme de relief
diverse, mult accidentate, astfel ca 36% este situat la peste 1000 m altitudine, iar 64% sub 1000
m, altitudinea medie a bazinului dunărean fiind de 475 m. Hidrografia este elementul
esenţial al caracteristicilor fizico-geografice. Dunărea are peste 300 de afluenţi direcţi, dintre
care cei mai importanţi sunt:
2.1.1. Cursul superior al Dunării sau sectorul alpin: Iller, Lech, Isar şi Innul25, cel mai mare
dintre aceia. Imnul este important, deoarece vine de departe din sud, din Alpii Retici, de pe
teritoriul Elveţiei, unde este .străjuit de cea mai mare înălţime din bazin, vârful Bernina (4050
m). Imn-ul are un curs longitudinal, apoi primeşte din sud un afluent remarcabil, Salzach, pe
care se afla oraşul Salzburg. În Austria, Dunărea primeşte alţi doi afluenţi alpini: Traun şi Enns.
Toate aceste râuri care coboară din Alpi sunt încărcate cu puternice aluviuni ce au împins cursul
Dunării spre nord şi au tendinţa sa-l obtureze, fapt ce a necesitat importante lucrări
hidroameliorative, atât pe ele (baraje de retenţie), cât şi pe Dunăre (diguri laterale) pentru
consolidarea malurilor. La nord, bazinul este îngust şi are afluenţi scurţi, cu debite relativ
reduse: Wörnitz, Altmühl, Naab, Regen, până la graniţa cu Austria. Dunărea, care începe
modest, ca un râuşor, devine un râu mediu la Singmaringen, dar capota importanta datorita
afluenţilor sudici, cu aport important de apa. Debitele afluenţilor fac sa crească treptat debitul
general al Dunării. Astfel, debitul mediu anual al fluviului este la Linz de 745 m3/s, şi se
dublează cu apele Innului, ajungând la 1500 m3/s26.
Bazinul superior al Dunării se termina cu Poarta Devin, determinata de apropierea ultimului
segment al Alpilor, Munţii Leitha şi începutul Carpatilor, prin Carpaţii Mici. Locul este marcat şi de
confluenta cu râul Morava, care vine dinspre nord, unde a desfăşurat un bazin ramificat în Cehia
(26658 km2 ), cu o mica porţiune aparţinând Poloniei (prin râul Otava).

2.1.2. Cursul mijlociu al Dunării sau sectorul panonic – Dunărea primeşte afluenţi
neînsemnaţi, ceea e duce la scăderea debitului. Abia în marginea de sud a acestei depresiuni
primeşte cei mai puternici afluenţi ai şai: Drava, cu origini departe în vest, în Alpii Orientali (Alpii
Carnici şi Hohe Tauern), pe el aflându-se oraşele austriac Klagenfurt şi slovac Maribor; Sava, care
se afla pe dreapta şi are un bazin de 95000 km2. Este al doilea afluent important al Dunării. Are
izvoarele în Austria. Afluenţii şai drenează versantul sudic al Alpilor Calcaroşi de Sud, dar mai ales
o buna parte a Alpilor Dinarici, ajungând cu izvoarele până în Albania şi Macedonia. Pe Sava se
afla oraşele Zagreb, iar la afluenţi Saveii cu Dunărea, Belgradul. Morava, ultimul afluent important
al Dunării înainte de Porţile de Fier, constituit din Morava de Est şi Morava de Sud (alta Morava
decât afluentul de lângă Bratislava), drenează Munţii Macedo-Tracici. Tisa, al doilea afluent al
Dunării pe stânga, cu un bazin de 157000 km2, aduna apele râurilor de pe versantul sudic şi estic al
Carpatilor (Visau, Someş, Crişurile, Mureş), ceea ce îi conferă un regim hidrologic de tip montan,
în ciuda faptului ca Tisa este, pe traseul sau orientat nord-sud, un râu de câmpie. Afluenţii nordici,
mai ales cei slovaci (Morava, Raba, Vah, Hron, dar şi Enns), aduc 800 m3/s, astfel ca la paradirea
Ungariei, Dunărea are un debit de 2480 m3/s. În sectorul sârbesc, debitul creste de 2,2 ori, prin
aportul marilor râuri Sava, Drava şi Tisa27, ajungând la 5500 m3/s.

2.1.3. Cursul inferior sau sectorul carpato-balcanic cu următorii afluenţi: pe partea stânga
(care nu sunt importanţi ca debite, deşi au originea în Carpaţi): Jiul (331 km, bazin de 10070 km 2),
Oltul (670 km şi bazin de 24010 km2), Argeşul (327 km şi 12590 km2), Ialomiţa (400 km şi 10.430
km 2). Între aceşti afluenţi se intercalează vai mai scurte, cu origini în Podişul Getic sau chiar în

25
M. Candea, F. Bran, Spatiul geografic românesc, Bucuresti Editura Economica, 2001, pag. 60
26
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avadanei -coordonator, Artera navigabila Dunare – Main – Rhin. Startegii
europene, orizont 2020 , Bucuresti Editura Economica, 1998, pag. 30 -32, 48
27
Apele râurilor din grupa vestica, Somesul, Crisurile (Repede, Alb, Negru), Muresul, Bega, Timisul, Carasul si Nera , sunt
colectate de râul Tisa.
13
câmpie: Desnatuiul, Vedea, Mostiştea, Calmaţuiul. Ultimii afluenţi importanţi ai Dunării sunt
Siretul (726 km, cu bazin de 47610 km 2) şi Prutul (67 km, cu bazin de 27540 km2). Nera izvorăşte
din Muntii Semenic, străbate zone calcaroase, unde creează forme carstice impresionante, căutate
de turişti. Cerna coboară28 din Munţii Godeanu, săpându-şi o cale pitoreasca între Munţii Cernei şi
Mehedinţi, trece prin Staţiunea Băile Herculane, drenează apoi sectorul sudic al Culoarului Timiş-
Cerna, unde primeşte ca afluent râul Mehadica, şi se varsă în Dunăre, lângă Orşova. Topolnita,
Drincea şi Desnatuiul sunt afluenţi mărunţi ai Dunării, ultimele doua râuri izvorând din Piemontul
Balacitei, şi au debite reduse. Jiul se formează din doua râuri care străbat depresiunea Petroşani,
venind din sens opus: Jiul de Vest, care izvorăşte din Munţii Godeanu şi străbate cea mai mare parte
din depresiune şi Jiuleţul, care izvorăşte din Parâng, adunând un întreg mănunchi de ape din estul
depresiunii. După ce străbate Carpaţii formând unul dintre cele mai frumoase defilee din tara
(Bumbeşti – Livezeni), Jiul intră în depresiunea subcarpatica de la Târgu Jiu, unde primeşte şi
Tismana cu o serie de afluenţi. Aproape de ieşirea din câmpie, la Filiaşi, strânge trei mari afluenţi:
Motrul pe dreapta, Gilortul pe stânga şi ceva mai jos Amaradia. Se varsă în Dunăre lângă Dechet,
având un debit de 86 m3/s. Apele Jiului sunt folosite de centralele carbonifere din Depresiunea
Petroşani, de centrele industriale din Oltenia (Târgu Jiu, Craiova) sau de marile termocentrale de la
Petroşani, Rogojelu şi Işalnita. Oltul, unul dintre cele mai complexe râuri ale tarii, izvorăşte din
Hăşmaşul Mare (Carpaţii Orientali) şi curge la început spre sud, prin Depresiunea Ciucului (este
încă un râu mic). În defileul de la Tuşnad îşi recapta aspectul de râu de munte, pentru ca, intrând în
Depresiunea Braşovului, sa curgă din nou lent şi întortocheat. Aici primeşte primii afluenţi de
seama: râul Negru şi Bârsa. Traversează apoi Munţii Persani, prin defileul de la Racos, după care
primeşte cele doua Homoroade. Străbate Depresiunea Fagaraşului şi, înainte de a trece de Carpaţii
Meridionali, primeşte râul Cibin, unit cu Hârtibaciu (care vine din sudul Podişului Târnavelor) şi
râul Sadului, un râu vijelios de munte, pe care s-a construit prima hidrocentrala din tara în 1898, iar
mai recent hidrocentrala Sadu V. După confluenta se orientează spre sud şi ferăstruieşte Carpaţii
Meridionali, formând al treilea şi cel mai lung defileu al sau între Turnu Roşu şi Cozia. Aici
primeşte pe dreapta Lotru (cu Lacul Vidra). În câmpie primeşte Olteţul şi se varsă în Dunăre lângă
Turnu Măgurele. În lungul Oltului se înşira o “salbă” de lacuri de acumulare cu rol de regularizare a
debitului şi sursa de alimentare cu apa a sistemelor de irigaţii. Argeşul aduna apele ce izvorăsc de
pe versantul sudic al culmii Fagaras, ape ce se aduna la nord de Piteşti: Vâlsan şi Râul Doamnei
unit cu Râul Târgului şi Argeşel. În câmpie aduna afluenţi ca: Neajlovul, Glavaciocul şi Câlniştea.
Pe stânga mai primeşte Dâmboviţa unita cu Colentina, care trec prin capitala tarii. Se varsă în
Dunăre lângă Olteniţa. Alţi afluenţi: Vedea, unita cu Teleormanul, Mostiştea şi Calmaţuiul.
Ialomiţa izvorăşte din Munţii Bucegi, dintr-o vale glaciara de sub Vârful Omul. Străbate câteva
chei pitoreşti (Tătaru, Zănoaga, Orzei), săpate în calcare şi conglomerate. În zona de munte
primeşte pe Ialomicioara. La Târgovişte, unde părăseşte dealurile apuca spre est. Cel mai de seama
afluent al sau este Prahova, care culege toate apele dintre Bucegi şi Munţii Ciucaşului, prin afluenţii
săi Doftana şi Teleajenul. Mai departe confluează şi Cricovul Sărat, un râu capricios, care aproape
seaca în toiul verii. Traversând Bărăganul, râul Ialomiţa suporta dogoarea şi uscăciunea verilor din
stepa, din care cauza, în loc sa crească, debitul sau scade uşor spre vărsare (38,8 m3/s), mai ales ca
apele îi sunt folosite pe parcurs şi la irigaţii. 29 Siretul izvorăşte din Comunitatea Statelor
Independente, intra în tara lângă oraşul Siret şi străbate, mai întâi, Podişul Sucevei, apoi formează
un culoar larg între Subcarpaţi şi Podişul Moldovei. De la Maraşeşti intra în Câmpia Româna,
vărsându-se în Dunăre lângă Galaţi cu un debit mediu de 190 m3/s, fiind sub acest raport cel mai
mare râu al tarii. El are un bazin asimetric, primind afluenţi mai mari pe dreapta, care aduna apele
din Carpaţii Orientali. Dintre aceştia, cei mai de seama sunt: Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş,
Putna, Râmnicul, Buzăul. Singurul afluent al Siretului pe partea stânga este: Bârladul. Prutul
izvorăşte din Carpaţii Păduroşi, în apropiere de izvoarele Tisei, intrând pe teritoriul României în
apropiere de Darabani. Acest râu formează cea mai mare parte a hotarului de est al tarii noastre,
până la vărsarea sa în Dunăre, la est de Galaţi. Are o vale larga şi mlăştinoasă. Prutul are afluenţi
putini şi mici. Cel mai important este Jijia, care drenează Câmpia Moldovei, având ca afluenţi
28
M. Candea, F. Bran, Spatiul geografic românesc, Bucuresti Editura Economica, 2001, pag. 63
29
Pe cursul superior al Ialomitei functioneaza doua uzine hidroelectrice la Dobresti si Moroeni, cu lacurile de
acumulare Bolboci si Scropoasa.
14
Bahluiul, care trece prin Iaşi. Jijia se varsă în Prut după ce curge în aceeaşi lunca, paralel cu râul
principal, aproape 70 km.

Pe partea dreapta afluenţii sunt în general scurţi, cu debite reduse: Timokul, Isker (cel mai
lung şi important), Vit, Osam , Iantra, Lom şi Carasu.
În cursul inferior, Dunărea îşi sporeşte debitul cu peste 900 m3/s (la Pătlăgeanca), în mare
parte datorita afluenţilor direcţi din tara noastră (Nera, Cerna, Topolnita, Drincea, Desnatui, Jiu,
Olt, Vedea, Argeş, Ialomiţa, Calmăţui, Siret, Prut). La Pătlăgeanca debitul total mediu al Dunării
este de 6470 m³/s (egal cu al Volga), iar la vărsarea în mare ajunge la un debit total mediu de 6500
m3/s. Dintre braţele Dunării, Chilia transport a cea mai mare cantitate de apa 58 %, braţul Sulina
18,8 % şi braţul Sfântu Gheorghe 23,2 %. Debitul solid este de 58,7 milioane tone aluviuni pe an,
din care o parte sunt depuse în Delta, iar cealaltă parte este transportata în mare; la vărsarea în mare
se formează, datorita aluviunilor, Delta secundara a Chiliei, bara de la Sulina şi insulele Sacalin.
Specificul peisajelor şi al hidrografiei este dat de suprafeţele lacustre, cele mai importante
lacuri fiind Dranov (cel mai întins), Roşca, Merhei, Matita, Fortuna, Obretin, Gorgova,
Bogdaproste, Isac, Puiu, Puiuleţ şi Roşu.
În sudul Deltei se afla situata laguna Razim-Sinoe, cel mai mare complex lacustru (700
km²), format din lacurile Razim (415 km²), Sinoe, Zmeica, Goloviţa. Este despărţit de mare prin
grindurile Chituc şi Perişor, are ape salmastre, adâncimi mici, doua insule (Popina, mai înalta, de 48
m, rezervaţie de fauna şi insula Grădiştea). În prezent laguna este domeniu de pescuit.
Lunca Dunării are ape freatice la suprafaţa, bogate, alimentate parţial din Dunăre, ale căror
oscilaţii frecvente pot crea sarturi.
O data la câţiva ani (2-3 în trecut, acum la o diferenţa mai mare) Dunărea îngheaţă , rareori
de la un mal la altul; frecvent însa, sloiurile (în timpul dezgheţului) se acumulează, creându-se
zăpoare care stânjenesc navigaţia.

2.1.4. Debitele maxime ale Dunării

Anul 1954 este un an de vârf pentru bazinul superior şi mediu al Dunării: 10200 m3/s la Krems
(graniţa germano-austriaca), 10401 m3/sec la Bratislava (graniţa austriaco-slovaca), 6811 m3 /s la
Mohacs (graniţa ungaro-sârba), 10360 m3/s la Veliko Grădişte (graniţa sârbo-româna) şi 10150
m3/s la Ceatal Ismail (în Delta).

15
Harta 1.1 Bazinul Dunării30

30
Delta Dunarii: Harta turistica 1:200.000, Amco Press, Millenium
16
Harta 1.2 Europa – Fluviul Dunărea31

31
Delta Dunarii: Harta turistica 1:200.000, Amco Press, Millenium
17
Harta 1.3 Fluviul Dunărea de la izvoare la vărsare32

32
Die Donau. Natur, Kultur, Land und Laute; Dieter Maier, Dorfler Bildband;
18
Harta 1.4 Bazinul hidrografic al Dunării 33

33
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avadanei-coordonatori, Artera navigabila Dunare – Main – Rhin. Strategii europene, orizont 2020, Bucuresti, Editura Economica, 1998,
pag. 47
19
Harta 1.5 Sectorul românesc al Dunării34

34
din Atlasul geografic scolar, Editura Carthografia 2000, pag. 4-5

20
Harta 1.6 Delta Dunării

21
Cuvinte
 cheie
 d efileu;
afluenţi;
hidrografie;
sector (curs);
braţele Dunării;
artera navigabila;
sistem dinamic;
echilibrul sistemului;
integrare regionala.


Problematica abordata
Regimul hidrologic;
Debitele maxime ale Dunării.
Abordare sistemica;
Factorii care acţionează asupra echilibrului sistemului;
Sectoarele Dunării;
Lunca Dunării;
Lunca Dunării în Germania;
Lunca Dunării în sectorul austriac;
Lunca Dunării în sectorul slovac;
Lunca Dunării în Câmpia Panonica;
Sectorul românesc al cheilor;
Lunca Dunării în sectorul românesc de câmpie;
Delta Dunării, un târâm în permanenta metamorfoza
Ecosistemele deltei
Vegetaţia Deltei Dunării
Particularităţile climatice în Lunca şi Delta Dunării.

22
Test grila
1. Cantitatea de aluviuni transportata anual în Marea Neagra de
fluviul Dunărea este de :
a. 97 mil. tone;
b. 87 mil. tone;
c. 79 mil. tone;
d. 40 mil. tone;
e. 41 mil. tone.

2. Fluviul Dunărea are ca afluenţi direcţi un număr de:

a. 200;
b. 300;
c. 10;
d. până la 300;
e. peste 300.

3. În cursul superior principalii afluenţi ai Dunării sunt:

a. Iller, Lech, Inn, Isar;
b. Drava, Sava, Morava, Tisa;
c. Tisa, Olt, Jiu, Argeş;
d. Prut, Călmăţui, Mostiştea, Ialomiţa;
e. Vedea, Teleorman, Siret, Timok.

4. Afluenţii Dunării pe partea dreapta din cursul inferior sunt:

a. Nera, Cerna, Topolnita, Drincea;
b. Jiu, Olt, Motru, Argeş;
c. Timok, Ischer, Iantra, Lom, Carasu, Vit;
d. Nera, Jiu, Timok, Carasu,
e. Cerna şi Topolnita.

5. Delta secundara se formează în dreptul braţului:

a. Sulina;
b. Chilia;
c. Sf. Gheorghe;
d. Borcea;
e. nici un răspuns corect.

6,Artera navigabila a Dunării este formata din următoarele canale:

a. Suez;
b. Dunăre - Marea Neagră;
c. Rihn – Main – Dunăre;
d. Bega;
e. Sulina.

7,Care sunt factorii care acţionează asupra echilibrului sistemului:

a. mediul natural;
b. dezvoltarea economico-sociala;
c. zonele exterioare interconectate ale sistemului;
d. omul;
e. entropia.
23
8,Artera navigabila a Dunării face legătura între:
a. Marea Neagra – Marea Nordului;
b. Marea Neagra – Marea Mediterana;
c. Marea Neagra – Marea Caspica;
d. Marea Caspica – Marea Mediterana;
e. Marea Neagra – Marea Roşie.

9,Suprafaţa bazinului hidrografic a l Dunării este de :

a. 805300 km2;
b. 221700 km2;
c. 321300 km2;
d. 505800 km2;
e. 101303 km2.

10,Bazinul hidrografic al Dunării se întinde în :

a. 13 tari;
b. 10 tari;
c. 18 tari;
d. 4 tari;
e. 20 tari.

24
Capitolul 2
ARTERA NAVIGABILĂ MAREA NEAGRĂ -
MAREA NORDULUI

2.1 Principalele cursuri de ape pe coridorul Marea Neagră -Marea Nordului

Dunărea
Fluviul Dunărea35 este principala artera de comunicaţie europeana. Principalii afluenţi sunt
adunaţi parţial sau integral de pe teritoriul următoarelor state: Germania, Elveţia, Austria, Cehia,
Slovacia, Ungaria, Slovenia, Croaţia, Bosnia, Macedonia, Serbia, România, Bulgaria, Moldova şi
Ucraina. 36 Izvorăşte din Munţii Pădurea Neagra din Germania, prin doua râuleţe (Breg şi Brigach)
care se unesc la Donauschingen. Râul rezultat curge în continuare spre nord, printr-o albie îngusta şi
stâncoase. Între Ingolstadt37 şi Regensburg (cel mai nordic punct), Dunărea formează un defileu,
apoi îşi schimba direcţia spre sud-est, prin Passau, spre Austria, unde îşi croieşte drum printre
pantele Munţilor Pădurea Boemiei formând un defileu îngust.

După trecerea prin Viena, Dunărea intră în Câmpia Micul Alfold. După trecerea de porţile
înguste de lângă Bratislava (Slovacia), Dunărea pătrunde într-o zona caracterizata de maluri joase şi
o albie care atinge o înălţime de 1,6 km. La est de Komarno (Slovacia), Dunărea intra în defileul
Visegrad (Carpaţii vestici şi Munţii Ungariei). Curge în continuare spre sud, dincolo de Budapesta
(Ungaria), apoi spre est pana la Porţile de Fier.
De-a lungul acestui traseu, Dunărea îşi aduna apele de la principalii săi afluenţi: Drava, Tisa,
Sava. După Porţile de Fier, cursul Dunării coboară printr-o câmpie larga, urmând zona de contact
dintre Podişul Prebalcanic (la sud) şi Câmpia Româna (la nord).
Din zona Călăraşi-Silistra, ambele maluri ale Dunării sunt pe teritoriul României. Fluviul se
îndreaptă mai întâi spre nord-est pana în apropiere de localitatea Rasova, apoi spre nord, pentru ca
la Galaţi sa-şi schimbe brusc direcţia spre est. Lângă Tulcea, Dunărea începe sa se lărgească
formând o minunata delta, împărţindu-se în trei braţe care îşi croiesc drum spre Marea Neagra. Pe o
lungime de 171 km (106 mile), pe teritoriul Germaniei, între localităţile Kelheim, pe Dunăre şi
Bamberg, pe Main, se întinde Canalul Main-Dunare, terminat în anul 1992. Acest canal întregeşte
legătura Marea Nordului-Marea Neagră.

Main
Mainul (Moenus, în limba latin a), afluentul major al Rhinului, s-a format prin confluenta
Mainului Alb (Munţii Fichtel) cu Mainul Roşu (sud Munţii Jura), în apropiere de Kulmbach
(Germania).

În nordul Munţilor Jura, spre Bamberg, Mainul primeşte , din partea stânga, afluentul Regnitz. Mai
departe, râul şerpuieşte spre sud şi est, printre zone viticole, spre Wurtzburgsi apoi spre nord,
printre aşezările împădurite Spessart şi Odenwald, spre Gemunden, unde primeşte din partea
dreapta afluentul Frankische Saale. Cotind spre sud, Mainul acumulează afluentul Tauber (la
Werheim) şi îşi continua drumul spre vest şi apoi spre nord, spre Aschaffenburg, după care iar spre
vest, prin Frankfurt pe Main. După parcurgerea sinuoasa a 524 km, Mainul se varsă în Rhin, în
apropiere de oraşul Mainz.
Mainul este canalizat pana în amonte spre Bamberg şi este parte integranta din Canalul Rhin-
Main-Dunăre, care leagă Rhinul de Dunăre.
35
Donau, în limba germana; Duna, în limba slovaca; Dunav, în limbile sârbo-croata si bulgara; Dunai, în limba rusa
36
Bazinul hidrografic include si unele suprafeţe foarte reduse din Italia, Polonia si Albania
37
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avadanei -coordonatori, Artera navigabila Dunăre – Main – Rhin.
Strategii europene orizont 2020, Bucureşti Editura Economica, 1998, pag. 69-70
25
 Rhinul

RHINUL38 reprezintă o cale de navigaţie importanta a vestului Europei. Se formează din

doua mici izvoare din Alpii Elveţieni, curge spre vest şi apoi spre nord şi nord-est şi după
aproape 1350 km se varsă în Marea Nordului, pe coasta olandeza.
Aria bazinului hidrografic al Rhinului, cumulata cu delta, depaşeşte 220 000 km².
Cursul superior al Rhinului este în mare parte graniţa naturala pentru Elveţia cu Lichtenstein,
Austria şi Germania şi o parte a graniţei dintre Franţa şi Germania.
Traversează prin nord Germania, primind de la est afluenţii Neckar şi Main (la Minz) , după
care îşi schimba direcţia spre vest pentru confluenta cu râul Mosela (la Koblenz). Străbate apoi
defilee spre Bonn şi Ausseldorf şi curge pe direcţia nord-vest, spre Marea Nordului. Pe acest ultim
traseu, primeşte afluentul Ruhr şi pătrunde pe teritoriul Olandei, lângă Arnheim, împărţindu-se în
câteva braţe, dintre care se pot menţiona Lek şi Waal.
Pentru realizarea Proiectului Delta de câtre Olanda, braţele principale ale Rhinului au fost
închise şi amenajate, apele fluviului ajungând în Marea Nordului prin ecluze şi canale. Astfel, noul
canal navigabil de la Rotterdam este astăzi principala cale de navigaţie maritima între Rhin şi Marea
Nordului.
Cale de navigaţie internaţionala începând cu anul 1815, după încheierea Tratatului de la
Viena, Rhinul, prin cursul sau inferior şi mijlociu, înlesneşte o modalitate de comunicaţie completa
Franţei (în nord-est) şi Tarilor de Jos, în cadrul sistemului interconectat de transport uscat-apa al
Germaniei.
Rhinul dezvolta următoarele porturi principale: Basel, Strasbourg, Mannheim, Köln,
Duisburg şi Rotterdam. Capacitatea sa hidroenergetica de pe cursul superior este valorificata
eficient în Alpii Elveţieni.

2.2 Dunărea navigabilă

Dunărea este navigabila pe o lungime de aproximativ 2 588 km, între Sulina şi Ulm, din cei
2 850 km cât măsoară în total cursul fluviului. Astăzi, ea străbate 10 state şi asigura comunicarea
fluviala între patru capitale europene. În lungul Dunării şi a principalelor sale bare navigabile 39, sunt
amenajate 32 de porturi.
Artera Navigabila a Dunării va fi analizata ca un sistem dinamic deschis, interdependent, cu
subsistemele locale interconectate.
Sectorul Dunării cuprins între Sulina şi Kelheim (vezi harta 4.1)40, cu lungimea de 2 411 km,
este traseul pe care se suprapune coridorul de navigaţie ce uneşte Marea Neagra cu Marea Nordului.
Sectorul românesc al Dunării este cuprins între Gura Nerei şi Sulina şi măsoară , pe şenalul
principal, 1 075 km (aproximativ 42% din lungimea navigabila a fluviului). Pe parcursul acestuia se
delimitează următoarele sectoare:
• şenalul navigabil comun româno-iugoslav (aproximativ 230 km), între Gura Nerei şi Gura
Timokului;
• şenalul navigabil comun româno-bulgar (aproximativ 470 km), de la Gura Timokului pana
la Silistra est;
• şenalul navigabil comun româno-moldovenesc (aproximativ 1 km) şi româno-ucrainean
(aproximativ 54 km), cuprins între Gura Prutului şi Ceatalul Ismail.

Dincolo de şenalul principal, braţele secundare ale Dunării de pe teritoriul României sunt

38
Rhein, în limba germana; Rhin, în limba franceza; Rijn, în limba olandeza; Renos, în limba celta; Rhenus, în limba latina
39
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avadanei -coordonatori, Artera navigabila Dunăre – Main – Rhin.
Strategii europene orizont 2020, Bucureşti Editura Economica, 1998, pag. 112-116
40
idem pag. 107
26
navigabile încă 530 km.
Reţeaua cailor navigabile româneşti are lungimea de aproximativ 1700 km. Aceasta se
compune din reţeaua navigabila a Dunării şi a braţelor sale secundare, Canalul Dunare-Marea
Neagra (64,2 km) care asigura comunicarea cu portul de la Marea Neagra, Constanta şi, canalul
Poarta Alba-Midia Navodari (31,2 km), care înlesneşte accesul navelor de pe fluviu la portul
maritim, Midia.
Conform Convenţiei de la Belgrad (1948), Dunărea este împărţita , din punct de vedere al
regimului şi condiţiilor de navigaţie pe fluviu, în doua sectoare distincte ca structura şi mod de
organizare:
• sectorul Dunării maritime (185 km), cuprins între Brăila şi rada Sulina, traseu
navigabil în care este permis accesul navelor maritime, cu pescaj de pana la 0,7 m, în porturile
româneşti Sulina (acces limitat de nivelul “barei” de depuneri şi aluviuni), Tulcea, Galaţi şi Brăila
precum şi în porturile ucrainene Ismail şi Reni.
• sectorul Dunării fluviale (aproximativ 900 km), din zona Brăilei pana la Gura Nerei,
în care se practica numai navigaţia fluviala.

Prin Convenţia de la Belgrad se stipulează ca toate obligaţiile pentru asigurarea elementelor

geometrice minime prevăzute pentru şenalul navigabil, precum şi cele referitoare la efectuarea
măsurătorilor şi semnalizarea corespunzătoare revin, pe sectorul Dunării maritime şi al Dunării
fluviale pana în secţiunea Călăraşi-Silistra, exclusiv statului român. Pe sectorul româno-bulgar şi
apoi pe sectorul româno-iugoslav, responsabilitatea asigurării condiţiilor de navigaţie conforme
revine fiecărei parţi, pe segmente ce reprezintă aproximativ jumătate din lungimea respectivelor
sectoare comune. În amonte de Gura Nerei funcţionează principiul ca fiecare din tarile riverane sa
asigure condiţiile de navigaţie recomandate de Comisie, pe propriul teritoriu. Aici, sectoarele de
graniţa sunt împărţite între tarile respective pe principiul contribuţiei aproximativ egale la
cheltuielile de amenajare şi întreţinere. Asigurarea navigabiliatii Dunării se face prin lucrări
consecvente care întreţin condiţii normale de navigaţie, în special în perioadele cu regim hidrologic
sub valorile medii multianuale, printr-un control al eliminării “pragurilor” şi punctelor “critice”.
Sunt executate lucrări hidrotehnice de dragare, închiderea unor braţe secundare, în primul rând a
celor reactivate, apareri de maluri, lucrări pentru consolidarea şi fixarea albiei etc.41:
• pe sectorul românesc, sunt lucrări de optimizare la “bara” Sulina şi în zona braţului Bala şi
Dunărea Veche (braţul Câra Gheorghe);
• pe sectorul româno-bulgar (km 375 – km 845,5), lucrările pentru eliminarea pragurilor şi
punctelor critice sunt punctiforme şi se executa sub forma de dragaje;
• pe sectorul comun româno-iugoslav (km 845,5 – km 1075), construcţia barajului de la
Porţile de Fier I, de aproximativ 40 m înălţime, cu ecluza în doua trepte, de 17,9 m şi 16,6 m, pe
fiecare mal.

Dincoace de sectorul inferior al Dunării, în bazinul mijlociu al fluviului, delimitat de clisura

Dunării la sud şi Poarta Devin la nord-vest, se afla sectoarele iugoslav, croat, unguresc şi slovac.

Pe sectorul ungaro-slovac s-a demarat construcţia unui sistem hidroenergetic Gabcicova-

Nagymaros, dar proiectul a fost abandonat la cererea parţii ungare si acum este finalizat numai de
câtre partea slovaca.
Sectorul austriac este controlat prin zece trepte de barare, cu înălţimi cuprinse între 11,20 m
şi 14,50 m.
Sectorul german al Dunării, între Iochenstein şi Kelheim, are amenajate sase trepte de barare,
urmând sa fie realizate alte trei.
În amonte de Kelheim, Dunărea este navigabila pana la Ulm, în zece trepte de barare, alte

41
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avădanei-coordonatori, Artera navigabila Dunăre – Main – Rhin.
Strategii europene orizont 2020 , Bucureşti Editura Economica, 1998, pag. 109-112
27
sase fiind în proiect.
Dunărea are o importanta deosebit a pentru tara noastră, care este o tara riverana, asigurând
accesul liber şi direct la axa navigabila de legătura între centrul Europei, sud-estul Europei şi Marea
Neagra.

2.3. Porturile româneşti de pe Dunăre şi canalele navigabile

Primele porturi pe sectorul românesc au fost amenajate la Sulina, Galaţi, Brăila apoi la
Giurgiu la sfârşitul secolului trecut. Astăzi, în lungul Dunării şi al principalelor sale braţe
navigabile, sunt amenajate 32 de porturi (vezi harta 4.2)42 cu o capacitate totala de trafic de aproape
54 milioane tone/an, din care 35,8 milioane tone în patru porturi fluvial-maritime: Sulina, Tulcea,
Galaţi şi Brăila. Pe canalul Dunare-Marea Neagra au fost amenajate trei porturi la Cernavoda,
Medgidia şi Basarabi, iar pe canalul Poarta Alba– Midia Navodari porturile Ovidiu şi Luminiţa.

2,4 Canalul Rhin – Main – Dunăre

Cerinţele dezvoltării industriale la începutul sec. al XX-lea, relevau Camerei de Comerţ din
Würtzburg necesitatea de a dezvolta şi eficientiza nivelul de navigaţie şi de integrare în reţeaua
europeana.
După primul război mondial, aceasta strategie se concretizează printr-un acord (1921) între
Germania de atunci şi statul liber Bavaria, care prevedea înfiinţarea Societarii Germane pentru
Canal şi Navigaţie Rhin-Main-Dunăre, societate pe acţiuni, cu conceşiune pana în anul 2050. Noul
canal acceptat are un alt traseu: în bazinul Rhinului, se suprapune râului Main (de la vărsarea în
Rhin, la Mainz), pana la Bamberg, apoi pe un afluent al Mainului, Rednitz, pana la sud de
Nürenberg. Sectorul dintre Main şi Dunăre (Bamberg şi Kelheim) poarta numele de Canalul Main-
Dunare43 .
După al doilea război mondial, proiectul, început în 1923 şi realizat pe sectorul Mainz-
Würtzburg (21 de baraje cu ecluze şi corectarea curbelor strânse), este continuat pana la Bamberg
(1962).
Pana în 1980 s-a finalizat segmentul dintre Bamberg şi Nürenberg şi, mai târziu, cel dintre
Nürenberg şi Kelheim. Lucrările pentru întregul canal Rhin-Main-Dunăre au fost încheiate în 1992.
Câteva dintre caracteristicile acestei artere navigabile europene o pot defini ca fiind o cale
interioara de navigaţie moderna şi eficienta:
• 15 mil. tone/an capacitate, ceea ce corespunde clasei a IV -a;
• distanta dintre Mainz (pe Rihn) şi Kelheim (pe Dunăre) se parcurge în aproximativ 10 zile.

Proiectate şi executate iniţial ca doua lucrări distincte, Canalul Dunăre-Marea Neagră, dat în
funcţiune în anul 1984 şi Canalul Rhin-Main-Dunăre, dat în funcţiune în anul 1992, alcătuiesc un
ansamblu interdependent al Arterei Navigabile a Dunării.

2.5. Canalul Dunare-Marea Neagră

Ideea aparii unui canal navigabil care sa elimine “marele cot al Dunării” este foarte vechi şi a
fost probabil sugerata de faptul ca, la niveluri ridicate, apele fluviului pătrundeau adânc în teritoriul
dobrogean, în special pe valea Caras (vezi harta 4.3)44 .
În perioada 1848-1849, savantul roman Ion Ionescu de la Brad a întocmit un amplu studiu
privind dezvoltarea Dobrogei la cererea autoritarilor turceşti. Savantul român, cu aproximativ 10
ani înaintea realizării Canalului de Suez, argumentează neceşitatea realizării “unei cai navigabile
mai sigure si mai scurte între Cernavoda si Constanta”.
42
Idem pag. 114
43
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avădanei-coordonatori, Artera navigabila Dun are – Main – Rhin.
Strategii europene orizont 2020, Bucureşti, Editura Economica, 1998, pag. 121-125
44
Idem pag. 127
28
 După cel de-al doilea război mondial, în anul 1949, s-a trecut la realizarea canalului pe baza
de consultanta sovietic a si fora asigurarea condiţiilor de execuţie corespunzătoare. Traseul acestui
proiect urma pana în zona Poarta Alba talvegul Văii Caras, iar în continuare Valea Nazarcea.
Guvernul din acel timp si reprezentanţii Partidului Comunist au folosit prilejul realizării
acestui obiectiv pentru organizarea unei colonii de munca forţata si eliminarea adversarilor politici,
astfel încât “Canalul” a ajuns în acel timp locul unor tragedii umane. Lucrările la acest proiect au
fost sistate în 1953 din lipsa mijloacelor tehnice si financiare, iar supaturile realizate în perioada
1950-1953 au fost valorificate din 1959, în cadrul “Complexului de irigaţii Mircea Vodă”, ulterior
numit “Sistemul de irigaţii Caras”, cu o suprafaţa finala de cca. 180 mii ha.

Studiile întocmite în anii 1972-1973 au evidenţiat necesitatea amenajării unor importante

capacitaţi portuare noi, precum si oportunitatea realizării “Sistemului de navigaţie Dunare-Marea
Neagra”. Canalul Dunăre Marea Neagra si lucrările conexe acestuia s-au executat în perioada 1976-
1984. Pentru execuţie au fost prevăzute tehnologii moderne, cu utilaje specializate, de mare
productivitate. Începând din anul 1983, pe măsura finalizării lucrărilor la Canalul Dunare-Marea
Neagra, s-a trecut la realizarea ramurii de nord a Sistemului Dobrogean de Canale Navigabile si
anume la construcţia Canalului Poarta Alba-Midia, Navodari. Acesta se desprinde din canalul
principal la km 36, înscriindu-se pe firul Văii Nazarcea.

Canalul Dunare-Marea Neagra, între Cernavoda si Constanta Sud, a fost deschis navigaţiei la
sfârşitul lunii mai 1984, iar la finele lunii octombrie 1987 a fost dat în funcţiune si Canalul Poarta
Alba-Midia, Navodari.
Astăzi, Dunărea, cel mai important fluviu din Europa, este legat atât cu portul maritim
Constanta, cel mai mare port la Marea Neagră, cât si cu portul si platforma industriala de la Midia.

Funcţiunea principala a Canalului Dunare-Marea Neagra este aceea de cale navigabila care
permite:
• racordarea Sistemului Transeuropean de Navigaţie la un port de prima mărime – Constanta;
• scurtarea distantei de transport între Cernavoda si Constanta cu aproximativ 400 km, fata de
ruta Sulina;
• micşorarea costului total al transporturilor pe mare;
• atragerea unui important volum de trafic extern, din tarile Europei Centrale;
• accesul direct al ţărilor Europei Centrale în zona libera Constanta Sud.

29
Harta 2.1 Cursul navigabil al Dunării între Sulina si Kelheim

30
Harta 2.2 Porturile fluviale si maritime din România

31
Harta 2.3 Canalul Dunăre - Marea Neagra

32
Cuvinte cheie
 lucrări hidrotehnice;
 sector maritim;
 sector fluvial;
 baraj;
 şenal navigabil;
 clisura Dunării.

Problematica abordata
 Fluviul Dunărea ;
 Main;
 Rhin;
 Porturile româneşti de pe Dunăre si canalele navigabile;
 Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Teste grila
1. Canalul Main – Dunăre a fost terminat în anul:
a. 1993;
b. 1992;
c. 1991;
d. 1990;
e. 1989.

2. Aria bazinului hidrografic al Rhinului, cumulata cu Delta depăşeşte:

a. 150.000 km2;
b. 220.000 km2;
c. 300.000 km2;
d. 800.000 km2;
e. 750.000 km2.

3. Dunărea este navigabila între Sulina si Ulm pe o lungime de:

a. 3000 km;
b. 2588 km;
c. 1200 km;
d. 900 km;
e. 750 km.

4. Sectorul românesc al Dunării are o lungime de:

a. 1000 km;
b. 2500 km;
c. 3000 km;
d. 1075 km;
e. 3500 km.

5. Şenalul navigabil comun româno-iugoslav cuprins între Gura Nerei şi Gura Timokului are o
lungime de:
a. ~ 54 km.;
b.~ 1 m;

33
 c. ~ 470 km;
d. ~150 km;
e. ~ 230 km.

Capitolul 3
34
STRATEGII ŞI POLITICI REGIONALE DE DEZVOLTARE DURABILĂ A SPAŢIULUI
DUNĂREAN

3.1 Dezvoltarea durabilă – viziune globală

3.1.1 Indicatorii dezvoltării durabile în dimensiunea socială
6.2 Strategia dezvoltării economice
3.2.1 Contextul geostrategic al României caţără pivot pe traseul fluxurilor economice
Europa - Caucaz - Asia Centrală
3.2.2 Zonele libere în România
3.2.2.1 Zona liberă Constanţa-Sud
3.2.2.2 Zona liberă Brăila
3.2.2.3 Zona liberă Giurgiu
3.2.2.4 Zona liberă Sulina
3.2.2.5 Zona liberă Galaţi
3.2.3 Zone libere situate în apropierea României

3.1 Dezvoltarea durabilă – viziune globală

Noua abordare sistemică a conceptului de dezvoltare include componente interdependente
de ordin economic şi social, dar şi psihosocial, juridic, administrativ etc. Conexiunile dintre
principalii indicatori ai dezvoltării economico-sociale, şi anume creşterea populaţiei, resursele de
materii prime, creşterea economică, consumul populaţiei, protecţia socială şi mediul natural45 sunt
corelate cu natura drepturilor de proprietate asupra pământului, influenţele sociale şi stratificarea
societăţii, organizarea şi motivaţia birocraţiilor guvernamentale, sistemul administraţiei publice,
natura atitudinilor populare cu privire la muncă, timp liber şi autoperfecţionare, inclusiv atitudinile
elitelor economice şi politice46.
Dezvoltarea este un proces multidimensional implicând schimbări majore în structurile
sociale, în atitudinile populare şi în instituţiile naţionale, urmărindu-se accelerarea creşterii
economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei (Jula şi colaboratorii, 1999). Astfel,
valorile pe baza cărora se realizează dezvoltarea sunt47:
• sustenanţă – abilitatea dezvoltării economice de a asigura acoperirea nevoilor de bază
pentru marea majoritate a populaţiei unei ţări;
• autorespectul – implică autoconsiderarea de către individ a propriei personalităţi;
• libertatea – marchează avantajul creşterii economice ca fiind acela al creşterii posibilităţilor
oamenilor de a alege (Jula şi colaboratorii, 1999).
Orice strategie de dezvoltare economică îşi propune trei obiective majore48:
• creşterea posibilităţilor de realizare şi distribuire pe scară largă a bunurilor necesare unei
subzistenţe decente;
• creşterea nivelului de trai, incluzând suplimentar venituri ridicate, mai multe locuri de
muncă, o mai bună educaţie, o mai mare atenţie acordată valorilor culturale şi umaniste, respectiv
generarea unui mai mare autorespect naţional şi individual;
• creşterea nivelurilor oportunităţilor economice şi sociale care sunt disponibile la nivel
micro/macrosocial.

45
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel Năstase, Chiriac Avădanei -coordonatori, Artera navigabilă Dunăre – Main – Rhin.

Strategii europene orizont 2020, Bucureşti, Editura Economică, 1998, pag. 259
46
M. Cândea, Florina Bran, Spaţiul geografic românesc, Bucureşti, Editura Economică, 2001, pag. 260
47
Ibid, pag. 102
48
Idem, pag. 270
35
 Dezvoltarea durabilă restructurează ierarhia valorică a parametrilor funcţionali în ceea ce
priveşte metoda de abordare a problemelor dezvoltării. “Modificarea de accent” pe care o propune
conceptul dezvoltării durabile relevă mediul ca valoare, respectiv ca rezultantă a altor trei valori:
estetica, ecologia şi economia (evaluare calitativă). Elementele precum refacerea mediului natural şi
utilizarea judicioasă a resurselor naturale primesc o anumită prioritate în concepţia politică generală
de amenajare a spaţiului.
Specialiştii plasează conceptul de dezvoltare durabilă printre cele cinci mari principii ale eticii
ştiinţifice, alături de principiul echităţii, principiul precauţiei, deontologia activităţilor ştiinţifice şi
organizarea dezbaterilor şi luărilor de decizii. Adoptarea principiilor dezvoltării durabile
presupune o reorientare a perspectivei tehnocentrice către una ecocentrică în toate aspectele de
amenajare a teritoriului (C. Popse, S. Vrabete, 1999)49. Problemele globale referitoare la echilibrul
factorilor de mediu au o importanţă majoră în studiul conceptului de dezvoltare economico-socială
durabilă: astăzi, pentru mâine, toate problemele legate de resurse (aerul, solul, apa, de poluare şi
degradare a mediului) sunt analizate interdependent de dezvoltarea economico-socială şi
dezvoltarea tehnologică. Şi în cazul Canalului Dunăre – Marea Neagră se evidenţiază o “autentică
problemă globală” în care există această interconexiune a problemelor ecologice, de echilibru al
factorilor naturali şi economici. Însă, se impune şi implicarea unui control politic multinaţional
pentru rezolvarea oportună şi eficientă a acestor probleme complexe privind Dunărea. Securitatea
alimentară constituie o altă preocupare importantă la nivel mondial. Analizând evoluţia cantităţii de
cereale pe perioadă de timp îndelungată, se observă o tendinţă de scădere (măsurate în zile de
consum, rezervele de cereale au scăzut de la 78 de zile în 1993, la numai 62 de zile în 2003). În
perspectivă, menţinerea acestei tendinţe se pare că va ridica continuu preţul cerealelor. Promovarea
conceptului de dezvoltare economică şi socială durabilă/viabilă a fost adoptat, la cel mai înalt nivel
politic, la Conferinţa U.N.C.E.D. (Consiliul Naţiunilor Unite pentru Economie şi Dezvoltare) de la
Rio de Janeiro, în iunie 1992 şi Rio+10 Johannesburg 2002, în scopul cooperării internaţionale şi
pentru programele naţionale de acţiune. La elaborarea noului concept au lucrat şi prestigioşi
economişti, printre care şi Nicolas Georgescu-Röegen. Principiile şi obiectivele dezvoltării durabile,
parafate de şefi de stat şi guverne din 140 ţări, au fost înscrise în Declaraţia de la Rio şi în
Programul de acţiune Agenda 21.
Principiul fundamental al dezvoltării durabile evidenţiază responsabilitatea (non)politică
pentru bunăstarea mentală, socialăşi economică a fiecărui popor. Pentru implementarea acestui
principiu apare necesitatea de a se „acţiona la unison” în vederea adoptării diferitelor strategii şi
obiective.
Astfel, „dezvoltarea durabilă reprezintă o alternativă în condiţiile cooperării la nivel global,
regional şi local, iar asigurarea dezvoltării durabile constituie o responsabilitate a fiecărui individ” 50.
Chiar actuala reformă economică este conexată, prin acţiuni interdependente, la promovarea
dezvoltării economico-sociale durabile: mediul de afaceri, grupurile de interese, comunitatea
ştiinţifică, învăţământul/educaţia, mass-media şi organizaţiile (non)guvernamentale.
Pentru operaţionalizarea Agendei 21, Adunarea Generală a ONU a hotărât, prin rezoluţia nr.
47/1991/1993, înfiinţarea Comisiei Interguvernamentale pentru Dezvoltare Durabilă. Scopul
acesteia este monitorizarea rezultatelor obţinute în realizarea Agendei 21, evaluarea acestora,
elaborarea de recomandări pentru Adunarea Generală şi colaborarea cu alte organisme
interguvernamentale ale ONU care se ocupă de mediu şi dezvoltare. În cadrul sistemului Naţiunilor
Unite a fost creat Comitetul Interagenţiilor pentru Dezvoltare Durabilă, al cărui preşedinte este
însuşi secretarul general al ONU, şi are ca scop facilitarea implementării conţinutului Agendei 21.
Din ce în ce mai multe state ale lumii contemporane lucrează cu acest concept în Comisiile
Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă. Aceste comisii şi-au stabilit principii şi obiective proprii,
corelate cu reformele economice, dar şi cu potenţialul economic şi social real. Din anul 1993, după
Conferinţa de la Rio de Janeiro, o serie de guverne şi-au constituit organisme naţionale pentru
49
Idem, pag. 259
50
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel Năstase, Chiriac Avădanei -coordonatori, Artera navigabilă Dunăre – Main – Rhin.

Strategii europene orizont 2020, Bucureşti, Editura Economică, 1998, pag. 261
36
aplicarea principiilor dezvoltării durabile (Comisii, Comitete Naţionale etc.). Printre primele se pot
enumera: Finlanda (Comisia Naţională Finlandeză pentru Agricultură Durabilă), Ungaria, Belgia
(Consiliul Naţional Belgian pentru Dezvoltare Durabilă, sub preşedinţia Prinţului Filip), Spania
(Consiliul pentru Mediu), Suedia (Agenda 21 Suedeză), Austria (Planul Naţional de Mediu
Austriac) şi Polonia (Comisia pentru Dezvoltare Durabilă)51.
În contextul abordării globale a dezvoltării durabile o atenţie deosebită o suscită analiza
conexiunilor dintre demografie şi dezvoltare economică. Astfel, în septembrie 1994 a avut loc la
Cairo Conferinţa Internaţională pentru Populaţie şi Dezvoltare, în care cele 179 delegaţii
participante au adoptat planul de acţiune „Oamenii lumii" pentru un anumit control al creşterii
demografice mondiale (la nivelul anului 2050, populaţia Globului se va plasa în jurul cifrei de 9
miliarde de locuitori).
O viziune globală se propune pentru zonele montane, "plămânii planetei", de dimensiuni
mai mari, cuprinzând chiar mai multe ţări. Exemplificatoare în acest sens este Convenţia Alpilor,
încheiată în 1992, între ministerele mediului din Austria, Franţa, Germania, Liechtenstein, Slovenia
şi Elveţia. Programele adoptate susţin obiective specifice în domeniul turismului, traficului auto,
planificării regionale, protecţiei mediului, agriculturii şi silviculturii montane. Astfel, dezvoltarea
durabilă reprezintă abilitatea unei economii naţionale de a menţine un echilibru între condiţiile
sociale, economice, tehnice şi de mediu în procesul de dezvoltare, cu alte cuvinte, capacitatea unei
economii naţionale de a susţine o politică de dezvoltare durabilă în care consumul şi producţia să se
realizeze conservând calităţile şi resursele mediului.
Integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice presupune acceptarea doctrinei
dezvoltării durabile nu atât ca pe o opţiune benevolă, posibilă printre multe altele, ci ca singura cale
responsabilă de proiectarea dezvoltării pe termen mediu şi lung, în concordanţă cu interesul naţional
şi cu cerinţele colaborării internaţionale.
În 1997, România, în urma demersurilor făcute de Ministerul Afacerilor Externe, a primit
finanţare prin Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pentru proiectul de înfiinţare
(sub egida Academiei Romane şi a Fundaţiei Universităţii Mării Negre) a Centrului Naţional
pentru Dezvoltare Durabilă care a avut ca primă misiune elaborarea Agendei 21 pentru România.
Problema cheie a dezvoltării durabile nu numai pentru România o constituie - ca singură
alternativă de asigurare a calităţii vieţii -reconcilierea între două aspiraţii umane care susţin
concomitent necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi conservarea capitalului
natural, constituit din resurse (ne)regenerabile.
În acest sens, pentru perioada cu orizontul 2020, România îşi propune următoarele52:

• obiectiv fundamental
• creşterea bunăstării şi prosperităţii individuale şi a ansamblului social la nivel
naţional, urmărind o dezvoltare economică în limitele de suport ale Capitalului Natural,
într-un mod care să garanteze şi calitatea vieţii generaţiilor viitoare.

• obiective principale
• asigurarea stării de sănătate a populaţiei; asigurarea complementarităţii şi corelării
între toate sectoarele economice şi sociale, în scopul dezvoltării umane durabile;
• stabilirea sectoarelor şi direcţiilor cu potenţial competitiv ca priorităţi ale dezvoltării
durabile, în contextul tendinţelor majore pe plan mondial şi în conformitate cu
obligaţiile internaţionale asumate de România;
• redimensionarea şi remodelarea structurii economico-sociale şi transformarea ei într-
un sistem durabil; asigurarea unei creşteri continue şi stabile a nivelului de trai şi în
concordanţă cu criteriile de integrare în UE;
51
Idem, pag. 262-267
52
Guvernul României – Departamentul pentru Reforma Administraţiei Publice Centrale, România – Strategia

Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, Bucureşti, Editura Nova, 1999, pag. 16

37
• stoparea procesului de deteriorare a Capitalului Natural şi iniţierea refacerii acestuia;
• dezvoltarea unui sistem legislativ şi instituţional coerent, compatibil cu cel al ţărilor din UE
şi consolidarea democraţiei prin stimularea participării civice;
• formarea resursei umane la nivelul exigenţelor ştiinţifice, tehnologice şi informaţionale, pe
plan internaţional, din toate sectoarele economice şi sociale;
• monitorizarea şi evaluarea permanentă a performanţelor economice, sociale şi de protecţie a
mediului printr-un sistem de indicatori cantitativi şi calitativi determinabili.

Aşadar, implementarea conceptului dezvoltării durabile impune interdisciplinaritate, dialog

şi relaţii permanente atât la nivel naţional, cât şi internaţional. În concluzie, se poate aprecia că
modificarea perspectivei abordării dezvoltării economico-sociale, amplificată prin conceptul de
dezvoltare durabilă, reprezintă, în fapt, „o nouă atitudine faţă de relaţia complexă om - activităţi
socio-economice - mediu natural, respectiv lărgirea analizei influenţelor reciproce şi a lanţurilor
cauzale, precum şi adâncirea studiului ariilor de relevanţă. Noul concept priveşte acest raport în
mod bilateral, în contextul unui sistem global, ceea ce înseamnă că atât satisfacerea nevoilor umane,
cât şi protejarea şi conservarea mediului natural (a nevoilor acestuia) sunt privite în mod egal”53.

3.1.1 Indicatorii dezvoltării durabile în dimensiunea socială

Există o metodologie consacrată de exprimare a comportamentului unei ţări în numere şi
valori pe baza anlizei indicatorilor dezvoltării durabile, în dimensiunea socială.54:
• speranţa de viaţă la naştere;
• probabilitatea de a nu supravieţui vârstei de 40 ani şi 60 ani;
• ponderea populaţiei urbane în total populaţie
• populaţia tânără, sub 15 ani, şi bătrână, 65 ani şi peste, evidenţiată ca procent în totalul
populaţiei;
• modificarea relativă anuală a populaţiei;
• rata mortalităţii infantile;
• rata mortalităţii sub 5 ani;
• populaţia aflată sub limita sărăciei;
• rata şomajului;
• indicele dezvoltării umane;
•

3.2 Strategia dezvoltării economice

3.2.1 Contextul geostrategic al României ca ţară pivot pe traseul fluxurilor economice
Europa – Caucaz – Asia Centrală

Un aspect important din punct de vedere geostrategic este plasarea geografică a României.
Ea aparţine Peninsulei Balcanice, fiind ultimul stat al acestei regiuni (părerile sunt însă împărţite,
mulţi autori cu autoritate în domeniu includ România în Europa Centrală). România se situează la
marginea Europei Occidentale, fiind ultimul stat spre „continentul slav”, reprezentat de ruşi şi de
ucraineni.

53
M. Cândea, Florina Bran, Spaţiul geografic românesc, Bucureşti, Editura Economică, 2001, pag. 90
54
Gabriela Stănciulescu, Florina Bran, Emilia Tiţan, Eugenia Lilea, Ildiko Ioan, Carmen Rădulescu, Strategii şi
politici regionale de dezvoltare durabilă a spaţiului dunărean - provocări pentru turism, Editura ASE, Bucureşti
2004, pag. 36-38
38
 De fapt, ţara noastră se află la o răscruce între civilizaţii şi între căi comerciale, reprezentând
o adevărată placă turnantă a Europei.
Bazinul danubian este o zonă principală de contact între marile puteri. Atât din punct de
vedere geostrategic, cât şi geopolitic Dunărea este un fluviu important, deoarece traversează mai
multe ţări europene, a căror istorie a fost şi va fi mereu dependentă de destinul politico-economic şi
social al acestuia: Germania, Olanda, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, Croaţia, Bulgaria,
România, Ucraina şi Moldova. Pentru unele dintre ele (Austria, Cehia, Slovacia, Iugoslavia,
Ungaria şi Moldova), fluviul reprezintă singura modalitate prin care se asigură ieşirea la mare.
Datorită acestei situaţii, gestionarea arterei fluviale a Dunării are o miză importantă pentru statele
Europei Centrale şi de Est.
În condiţiile creării noului organism de cooperare economică regională europeană, în
evaluarea posibilităţilor de valorificare economică a potenţialului reprezentat de bazinul dunărean
trebuie să se ţină seama şi de istoria raporturilor politice dintre statele europene pentru a se putea
elabora strategii adecvate. Iniţial, poziţia geopolitică înseamnă “poziţia unui stat în raport cu
statele înconjurătoare” (Rudolf Kjellen). Însă dinamica lumii contemporane evidenţiază tot mai
mult importanţa pe care o au economia, informaţia şi cultura în dezvoltarea proceselor ei. Astăzi se
face apel din ce în ce mai mult la geoeconomie, geoinformaţie sau geocultură. Chiar la
cronopolitică, ca o consecinţă a faptului că ceea ce contează acum este viteza de reacţie la
stimulările intempestive. Astfel, nu vom putea analiza variabilele dependente (de exemplu puterea
de decizie şi sursele ei) estompând ascensiunea acestor noi factori, care au un rol din ce în ce mai
mare în relaţiile dintre state, la nivel regional sau global.
România este situată într-o zonă geopolitică în care se manifestă interesele politice şi
militare ale mai multor puteri, unele aflate în apropierea ei, iar altele situate la mai mare distanţă.
Proximitatea cu Rusia, precum şi administrarea gurilor Dunării, “Poarta Europei Centrale”,
reprezintă două componente geopolitice care fac din România un factor de interes pentru marile
puteri.
De aceea, “atunci când în spaţiul public românesc se vorbeşte de poziţia geopolitică a
României se face o confuzie între aceasta, a cărei primă trăsătură este mobilitatea, şi poziţia
geografică, al cărui caracter fix îi dă celui care vorbeşte şi un sentiment de confort şi suficienţă”. Se
ajunge, spre exemplu, la situaţia ca, după cum releva V. Pasti, “locul în Europa” să fie considerat, în
dezbaterile publice din mediul intern sau internaţional, un drept natural, mai degrabă o problemă de
prestigiu, iar nu o problemă care trebuie gândită în parametrii atingerii unor obiective comerciale,
economice, politice sau culturale (“România în tranziţie. Căderea în viitor”). Tot ca urmare a
acestei confuzii între poziţia geografică şi cea geopolitică, abordările sunt de cele mai multe ori de
factură clasică, fiind luate în calcul datele naturale, fără a fi reţinuţi noii factori care compun, astăzi,
ecuaţia puterii, cum ar fi voinţa politică, strategia coerentă de dezvoltare şi puterea economică,
trăsăturile guvernării, intensitatea factorilor economici, culturali, demografici, informaţionali pe
care statul reuşeşte să îi trimită la graniţă şi, mai departe, în exterior” 55. Această reconfigurare a
cercetării, conform tuturor factorilor de influenţă, a facilitat o abordare sistemică şi în ceea ce
priveşte realizarea unui coridor economic între ţările Asiei Centrale şi ale Europei.
Ţările din zona Asiei Centrale şi cele de pe ţărmul caucazian al Mării Caspice dispun de
mari cantităţi de resurse minerale. Valorificarea acestora prezintă însă dificultăţi legate de lipsa
ieşirii la mare deschisă, iar strâmtorile Bosfor şi Dardanele impun restricţii de circulaţie. Această
situaţie a necesitat identificarea unor soluţii noi privind culoarele de transport.
S-a creat o competiţie privind dirijarea acestor culoare fie prin Rusia spre porturile Mării
Negre, fie prin Turcia către porturile din Mediterană, fie prin Kazahstan către Iran şi China. Până în
prezent s-a optat (strategie pe termen scurt) pentru realizarea proiectelor de transport spre Marea
Neagră.
La Conferinţa de la Tbilisi, Georgia, din 1997, s-a oficializat conexiunea dintre principalele
coridoare paneuropene (oleoconducte, gazoducte, rutiere, feroviare, maritime, fluviale şi aeriene)
care racordează zona bogată în resurse a Mării Caspice la piaţa Europei Centrale şi de Vest, prin
porturile Georgiei. Însă, strategia pe termen mediu şi lung propune o nouă rută comercială de
55
P. Dobrescu, A. Bărgăoanu, “Atuul geopolitic se şi construieste”, Geopolitica, 2001, pag. 64
39
transporturi combinate şi multimodale, în condiţii de eficienţă economică, care traversează întreaga
zonă continentală euroasiatică, de la Atlantic la Pacific.
Se preconizează realizarea unui coridor de transport prin Marea Neagră către portul
Constanţa, utilizarea capacităţilor de prelucrare şi de depozitare ale României şi, în continuare,
folosirea culoarelor şi legăturilor europene de transport. Dezvoltarea economică a României şi
consolidarea poziţiei politice atrage implicarea acesteia la dezvoltarea regională, prin intensificarea
relaţiilor economice.
Dintre premisele realizării unui coridor economic între ţările Asiei Centrale şi Europei se
pot enumera56:
• existenţa în regiunea Asiei Centrale a unor bogate resurse de materii prime şi produse
agricole;
• capacităţile de absorbţie a ţiţeiului pe piaţa Europei Centrale;
• voinţa politică a unor state din zona Asiei Centrale de a crea un nou coridor comercial est-
vest, în concurenţă cu cele existente la nord (Federaţia Rusă) şi la sud (Turcia, Iran).

Oportunităţile57 oferite de România privind realizarea unui coridor economic între ţările
Asiei Centrale şi Europei sunt:
• capacităţi de procesare locală: rafinării (Midia - Năvodari, Piteşti, Oneşti şi Ploieşti),
transport prin oleoconducte şi combinate petrochimice (Borzeşti, Brazi şi Piteşti);
• facilităţi oferite de portul Constanţa;
• legătura fluvială Constanţa-Rotterdam;
• zonele libere Constanţa-Sud, Sulina, Galaţi, Brăila şi Giurgiu;
• capacităţile disponibile în şantierele navale româneşti pentru asigurarea reparaţiei,
întreţinerii şi construcţiei de nave de orice capacitate şi tip de transport;
• conexiuni la reţelele de telecomunicaţii în zona Mării Negre şi a bazinului Dunării;
• legături de transport europene;
• apartenenţa simultană a României la mai multe organizaţii de cooperare internaţională;
• statutul de viitor membru la Uniunea Europeană.

3.2.2 Zonele libere în România

Zona liberă reprezintă un perimetru bine determinat în teritoriul vamal al unui stat, unde nu
se aplică restricţiile (ne)tarifare ale regimului vamal obişnuit, ceea ce conferă acestor zone un plus
de atractivitate comercială.
O scurtă incursiune în istoria zonelor libere58consemnează că, în antichitate, prima cetate cu
regim de port liber cunoscută în istorie a fost Cartagina. Mai târziu, la începutul evului mediu, s-a
constituit Uniunea comercială a oraşelor porturi din nordul Germaniei, cunoscută sub denumirea de
Liga Hanseatică, care a atins apogeul în secolul al XV-lea (cu antrepozite comerciale la Londra, în
porturile Ţărilor de Jos şi Novgorod). În secolul al XVII-lea, se înfiinţează regimul comercial
porto-franco şi în porturile italiene Livorno, Civita Vechia, iar apoi la Genova.

56
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Năstase, Chiriac Avadanei - coordonatori, Artera navigabilă Dunăre – Main –

Rhin. Strategii europene orizont 2020 , Bucureşti, Editura Economică, 1998, pag. 210-212
57
Idem, pag. 213-220
58
Idem, pag. 223-224
40
 În România, introducerea regimului porto-franco, pentru oraşul-port Galaţi, s-a făcut în anul
1834, sub domnia lui Mihail Sturdza, în Moldova.
După doi ani, în Muntenia, Alexandru Ghica desemnează oraşul-port Brăila tot ca porto-
franco. La solicitarea Comisiei Europene a Dunării, în aprilie 1870, Sulina capătă statutul de porto-
franco şi beneficiază de acesta până în anul 1913. Regimul de porto-franco al porturilor Galaţi şi
Brăila a fost suprimat prin Legea Generală a Vămilor din iunie 1874. În februarie 1880 porturile
Galaţi, Brăila, Constanţa şi, pentru o scurtă perioadă, Tulcea au fost declarate porturi libere.
Regimul lor a fost însă modificat în februarie 1883, prin Legea de înfiinţare a antrepozitelor.
După primul război mondial, în anul 1926, au fost puse bazele Legii pentru înfiinţarea
zonelor libere în porturi, iar în anul 1929 a fost votată Legea pentru Zona Liberă Sulina, însă pentru
numai doi ani. Ideea de instituire a zonelor libere în România a fost conservată până când, prin
Decretul 294/1978, a fost înfiinţat din nou portul liber Sulina, iar prin decretul 401/1982 a fost
aprobat Regulamentul privind exploatarea lui.
Astăzi, Zona vamală liberă reprezintă o formă completă de regim vamal suspensiv. Adică,
zona liberă este un perimetru bine delimitat al teritoriului naţional, în interiorul căruia se desfăşoară
activităţi complexe de prelucrare, depozitare şi comercializare, în principiu pe terţe pieţe, stimulate
de accesul mărfurilor în regimul liberalizat, pe baza unor reglementări stabilite prin legi sau alte
acte normative speciale.
Activităţile desfăşurate în zonele libere sunt diverse şi le delimitează pe acestea în: porturi
libere/ porto-franco, aeroporturi libere, perimetre libere (zone mai slab dezvoltate în interiorul unei
ţări), antrepozite vamale libere, zone de tranzit, zone de prelucrare pentru export, zone de
promovare a investiţiilor, zone vamale libere.

Ţara pe teritoriul căreia se afla zonele libere beneficiază de următoarele avantaje:

• avantaje valutare ce decurg din fabricarea, prelucrarea, condiţionarea, testarea,
asamblarea, măsurarea, sortarea, depozitarea, manipularea, vânzarea-cumpărarea de mărfuri,
în afara teritoriului vamal naţional; organizarea de operaţiuni de bursă şi financiar-bancare;
• prestaţii de transport şi expediţii internaţionale şi folosirea predilectă a mijloacelor de
transport naţionale, ceea ce contribuie la creşterea încasărilor în valută şi permite
dezvoltarea parcului autohton de mijloace de transport;
• încheierea sau concesionarea de terenuri şi clădiri în zona liberă şi folosirea forţei de muncă
autohtone din zonele adiacente;
• aprovizionarea navelor şi mijloacelor de transport, precum şi alte servicii specifice;
• dezvoltarea economică a regiunii în care este amplasată zona liberă;
•  r ealizarea unor stocuri de marfă necesare economiei, din care să se poată aproviziona în
mod raţional consumatorii interni, fără a fi necesare importuri şi stocuri masive.
• Avantajele exportatorilor care utilizează zona liberă sunt:
• eliminarea obligaţiilor de a consemna la vamă contravaloarea taxelor vamale pentru unele
materii prime şi materiale importate;
• posibilitatea de a răspunde prompt la cererile pieţelor apropiate şi de a le vinde mărfurile în
momentul oportun;
• posibilitatea de a organiza în zonă magazine-expoziţii permanente, în vederea vânzării;
• posibilitatea depozitării mărfurilor în zona fără limită de timp şi fără plata taxelor vamale,
până în momentul realizării exportului;
• scutirea de impozite pe cifra de afaceri pentru mărfurile care se vând în zonă sau se
reexportă;
• obţinerea de beneficii din diferenţa de taxe pentru mărfurile aduse în vrac şi reexportate
din zona liberă, pentru marfa prelucrată din zona liberă, pentru marfa prelucrată în zonă;

41
 • posibilitatea de a aduce subansamble şi părţi componente din diferite ţări, de a le prelucra în
zonă şi de a le reexporta ca produs finit;
• dreptul de a contribui la amenajarea şi dotarea zonei, urmând ca investiţiile să fie recuperate
prin serviciile de administrare a zonei.

Pentru importatorii care aduc mărfurile prin zona liberă avantajele sunt următoarele:
• apropierea mărfurilor de piaţa proprie;
• posibilitatea de a cumpăra diverse mărfuri din zonă, după ce au fost supuse unor prelucrări
care le sporesc valoarea şi le fac mai adecvate beneficiarilor interni;
• posibilitatea de a avea stocuri de mărfuri în apropiere, pentru situaţiile când conjunctura
pieţei internaţionale este defavorabilă, fără a fi obligaţi să suporte preţurile fixate de
subfurnizori sau taxe vamale aferente importurilor de loturi mici.

Un criteriu major care motivează decizia unei firme de a investi într-o zona liberă îl
constituie utilizarea acesteia ca bază de producţie, la costuri scăzute, în special utilizarea forţei de
muncă locale, la costul şi gradul ei de calificare; din acest punct de vedere situaţia din România
prezintă avantaje, deoarece ea dispune de forţa de muncă bine calificată şi relativ ieftină.
Astfel, se realizează un transfer de tehnologie în favoarea zonei libere. Aceasta, la rândul
său, prin potenţialul economic şi tehnologic acumulat poate antrena într-o competiţie economia ţării
gazdă, pentru o integrare cât mai profitabilă, de obicei sub formă de joint-venture între firmele
străine şi cele locale.
În România există şase zone libere: Constanţa Sud, Sulina, Galaţi, Brăila, Giurgiu şi
Basarabi (ultima luând fiinţă în ianuarie 1998, ca filială a Zonei libere Constanţa Sud). Pe termen
lung, se preconizează înfiinţarea altor zone libere.

3.2.2.1 Zona liberă Constanţa Sud

Zona liberă Constanţa Sud a fost înfiinţată prin Decretul 284/1985 şi confirmată prin
Hotărârea Guvernului României nr. 277/ 1991. Este situată în partea de sud a incintei noului Port
Constanţa, pe platforma adiacentă digului de sud. Ea dezvoltă, şi prin poziţionarea şi dimensiunile
sale, un trafic intens şi o mare diversitate de activităţi economice, industriale şi comerciale.
Datorită facilităţilor oferite de conexiunile sale navigabile, bazinul portuar maritim şi fluvial,
Canalul Dunăre - Marea Neagră, dar şi de cele terestre, feroviare şi rutiere, aceasta zonă liberă
reprezintă un important punct de tranzit pentru mărfurile direcţionate est-vest, a cărui importanţă
creşte pe măsura dezvoltării relaţiilor economice pe această axă.
În incinta portului Constanţa Sud s-a realizat un volum important de lucrări de
infrastructură, fronturi de acostare, teritorii, racorduri de utilităţi, accese rutiere şi feroviare. Între
digurile principale s-a creat o incintă de 2500 ha în care se amenajează alte capacităţi portuare. De
asemenea, portul dispune de un terminal feribot şi Ro-Ro. Acvatoriul portului este conectat cu
fluviul Dunărea prin intermediul Canalului Dunăre – Marea Neagră.
Potrivit prevederilor Legii nr. 84/1992 şi Hotărârea Guvernului României nr. 410/1993,
Administraţia Zonei libere Constanţa Sud a delimitat trei incinte unde se desfăşura activităţi de zonă
liberă. Pe lângă perimetrele instituite, regimul de zonă liberă se va putea extinde şi la alte teritorii

42
existente în Portul Constanţa Sud, finalizate sau în curs de finalizare.
Zona înregistrează fluxuri comerciale importante de mărfuri generale, de petrol, gaze
naturale, cereale, precum şi de containere.
Zona liberă Constanţa Sud beneficiază şi de existenţa infrastructurii de transport (maritim,
aerian, fluvial, feroviar şi rutier) care asigură legătura cu diverse surse de aprovizionare şi pieţe de
desfacere din Europa Centrală, Bazinul Mediteranean, Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Concepţia strategica de dezvoltare a Zonei libere Constanţa Sud cuprinde 5 etape, care se
pot adapta funcţie de evoluţia cererilor potenţialilor investitori şi utilizatori.

3.2.2.2 Zona liberă Brăila

Zona liberă Brăila a fost înfiinţată prin Hotărârea Guvernului României nr. 330/1994,
amplasamentul propus fiind constituit din trei perimetre, care însumează 65.1 ha.
Brăila este unul dintre cele mai vechi porturi de pe malul stâng al Dunării. Este un oraş-port,
centru economic şi de transport, cu tradiţie în comerţul cu cereale, peşte, cherestea, sare etc.
Dispune de numeroase unităţi industriale, comerciale, agricole, financiar-bancare, precum şi de
societăţi şi agenţii de navigaţie.

3.2.2.3 Zona liberă Giurgiu

Zona liberă Giurgiu a fost înfiinţată prin Hotărârea Guvernului României nr. 788/1996, pe o
suprafaţă de 153.6 ha. Este situată într-o peninsulă din sudul municipiului Giurgiu şi are funcţiunile
unei zone industriale. În zona liberă îşi desfăşoară activitatea un număr de 10 agenţi economici, cei
mai importanţi dintre aceştia fiind Şantierul Naval, ICMUG, PECO şi Granitul.
Avantajele amplasamentului sunt:
• zona beneficiază de legături rutiere, feroviare şi fluviale;
• se află în apropiere de capitala României (cca. 60 km);
• are acces, prin Dunăre, la Marea Nordului şi la Marea Neagră;
• zona liberă este amplasată în apropierea graniţei cu Bulgaria;
• dispune de lucrări de infrastructură şi suprastructură.

Dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre ţările Peninsulei Balcanice şi ale Asiei Mici cu cele
din Nordul Europei face ca Zona liberă Giurgiu să reprezinte un plus de atracţie pentru investitorii
străini.
Direcţia strategică prioritară pentru dezvoltarea Zonei libere Giurgiu, pe termen scurt, o
constituie concesionarea terenurilor de pe suprafaţa liberă de orice sarcină.

3.2.2.4 Zona liberă Sulina

Datorită poziţiei geografice specifice a portului Sulina, la gura braţului omonim, în scopul
dezvoltării regiunii, prin Decretul nr. 294/1978 a fost instituit pentru portul Sulina regimul de port
liber, iar prin Decretul 401/1982 a fost aprobat Regulamentul de exploatare pentru acesta. Ulterior,
în baza Legii 84/1992, privind regimul zonelor libere din România, a fost emisa Hotărârea
Guvernului României nr. 156/1993 prin care se instituie Zona liberă Sulina, cu o suprafaţă de
100.90 ha. O perioadă, activitatea Zonei libere Sulina a fost afectată de blocarea braţului Sulina
datorită scufundării navei Rostock şi de embargoul impus Iugoslaviei. Aceşti factori au limitat mult
traficul pe Dunăre şi, implicit, tranzitul de mărfuri.
Din punct de vedere a strategiei de dezvoltare a Zonei libere Sulina activitatea
preponderentă este cea de comerţ. Însă, deoarece singura cale actuală de acces este cea fluvială,
lipsind căile de acces feroviar şi rutier adecvate, Zona liberă Sulina are o poziţie izolată. În acest
sens, se impune realizarea, în prima fază, a unui acces rutier care să facă legătura între oraşele

43
Tulcea şi Sulina, amplasat pe digul de pe malul drept al Canalului Sulina.
Se pot dezvolta variante de revigorare a vieţii economice a portului prin mărirea suprafeţei
zonei libere, cu includerea întregii zone industriale ca zonă liberă, abilitarea sa de a desfăşura acte
de comerţ în nume propriu etc.

3.2.2.5 Zona liberă Galaţi

Este situată în apropierea punctului de frontieră Giurgiuleşti şi este mărginită la sud de
Dunăre. Zona liberă Galaţi realizează legături cu calea ferată dublă (ecartament larg, specific
fostelor ţări CSI şi ecartament normal, specific ţărilor europene) şi permite realizarea unor
amenajări în vederea stocării de materii prime (cărbuni, minereuri, produse petroliere brute şi
finite), precum şi mărfuri generale şi speciale, ambalate, în vrac sau în containere cu scutiri de taxe
pentru tranzitare. Zona liberă Galaţi urmează să se realizeze în două etape, prima etapă pentru o
suprafaţă de 40 ha, iar cea de-a doua de 90 ha. De menţionat că cele două perimetre sunt situate
într-o zonă cu un ridicat potenţial economic, Combinatul Siderurgic şi Şantierul Naval.
Studiile Administraţiei de Stat pentru diferite amplasamente naţionale au evidenţiat eficienţa
zonelor libere şi au propus înfiinţarea altora:
• Zona liberă Timişoara;
• Zona liberă Moldova Nouă - Caraş - Severin;
• Zona liberă Curtici - Arad;
• Zona liberă Oradea;
• Zona liberă Satu Mare;
• Zona liberă Cristeşti-Iaşi;
• Zonele libere Medgidia şi Cernavodă;
• Zona liberă Mihail Kogălniceanu.

Datorită eficienţei lor economice şi poziţiei geografice a ţării în raport cu rutele de transport
pe direcţiile est-vest şi nord-sud, zonele libere din România prezintă condiţii favorabile de
dezvoltare.
Zona liberă Constanţa Sud este un important punct economic european care deţine două
atuuri importante:
• avantajul accesului direct la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi
• la conexiunea pe care artera Transeuropeană de navigaţie Dunăre – Rhin o realizează între
Marea Neagră şi Marea Nordului.

În general, datorită condiţiilor avantajoase de amplasament şi organizare, a facilitării

legăturilor naţionale şi internaţionale, prin potenţialul lor economic şi tehnologic şi prin asigurarea
unui cadru legislativ favorabil zonele libere din România au o perspectivă viabilă de dezvoltare şi
de integrare economică competitivă pe piaţa naţională.

3.2.3 Zone libere situate în apropierea României

În economia mondială, astăzi, funcţionează peste opt sute de zone libere, amplasate în peste
o sută de ţări.
În Europa, continent cu tradiţie în organizarea zonelor libere, amplasarea lor este, în general,
în regiuni cu caracter industrial. Activitatea zonelor libere este preponderent orientată către
operaţiuni de reexport şi de dezvoltare comercială: au spaţii ample de depozitare, specializate pe
mărfuri puse în valoare cu ajutorul unor servicii diversificate de manipulare, sortare, reambalare,
prezentare şi transport.
44
 Numai câteva din zonele libere europene, precum: Hamburg, Trieste, Salonic şi Belgrad au
şi activităţi industriale cu caracter complex, care includ şi prelucrări de materii prime şi produse
pentru export.
În sfera de interes a României intră unele zone libere a căror activitate interesează atât din
punctul de vedere al concurenţei, cât şi al cooperării. Dintre acestea, se pot enumera:
Salonic – port grecesc la Marea Egee; deserveşte statele balcanice şi este specializat pe
sortarea, reambalarea şi etichetarea produselor.
Trieste – port italian la Marea Adriatică; deserveşte statele din Europa Centrală, în special
Cehia, Slovacia, Austria, fiind specializat pe descărcarea-încărcarea, transbordarea, depozitarea,
prelucrarea şi vânzarea en-gros a mărfurilor.
Split – port croat la Marea Adriatică; deserveşte Europa Centrală şi de Est, fiind specializat
pe depozitarea, prelucrarea, cântărirea, etichetarea, vânzarea en-gros a mărfurilor.
Viena – port la Dunăre; deserveşte Europa Centrală, fiind specializat pe transbordarea,
prelucrarea, producţia şi depozitarea de mărfuri.
Linz – port austriac la Dunăre; deserveşte Europa Centrală, fiind specializat pe
transbordarea, prelucrarea, producţia şi depozitarea mărfurilor.
Belgrad şi Novi Sad – porturi sârbeşti la Dunăre; deservesc Europa Centrală şi statele
balcanice, fiind specializate pe depozitarea, descărcarea vrac, cântărirea, prelucrarea, producţia şi
vânzarea en-gros a mărfurilor.
Ruse – port bulgăresc la Dunăre; cu zona liberă în fază incipientă, orientată în principal pe
operaţiuni de procesare, ambalare şi depozitare a mărfurilor pentru piaţa altor ţări.
Antalya şi Mersin – porturi turceşti în bazinul de nord-est al Mediteranei; ele deservesc piaţa
ţărilor adiacente, desfăşurând o gamă largă de activităţi de producţie, procesare mărfuri, depozitare,
activităţi bancare, agenturare, parcări de maşini etc.
Yumurtalik – de asemenea port în Turcia; în curs de finalizare, fiind unul dintre cele mai
mari din zona de interes a ţării noastre, de aproximativ 52 km² suprafaţă planificată.
Astfel, la stabilirea tipurilor de activităţi din cadrul zonelor libere care se vor înfiinţa în
România se vor evita eventualele interferenţe care pot apare cu activităţile şi regiunile acoperite de
celelalte zone libere.

45
 Cuvinte cheie

• dezvoltare durabilă
• strategie
• dezvoltarea economico-socială durabilă
• securitatea alimentară
• obiectivele dezvoltării durabile
• Agenda 21
• demografie
• zonă liberă
• dezvoltare regională.

Problematica abordată
• Obiectivele principale ale dezvoltării durabile;
• Declaraţia pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă în regiunea carpatică şi dunăreană;
• Zona liberă Constanţa Sud;
• Zona liberă Brăila;
• Zona liberă Giurgiu;
• Zona liberă Sulina;
• Zona liberă Galaţi.

• Teste grilă

1. Obiectivele strategiei de dezvoltare economică sunt:

a) creşterea posibilităţilor de realizare şi distribuire pe scară largă a bunurilor;
b) creşterea nivelului de trai;
c) creştere nivelurilor oportunităţilor economice şi sociale;
d) creşterea puterii de cumpărare a banilor;
e) nici un răspuns corect.

2. Populaţia Globului în anul 2050 a fost prognozată la:

a. 7 miliarde locuitori;
b. 8 miliarde locuitori;
c. 5 miliarde locuitori;
d. 9 miliarde locuitori;
e. 3 miliarde locuitori.

3. Ţara pe teritoriul căreia se afla zonele libere beneficiază de următoarele avantaje:

a) avantaje valutare ce decurg din fabricarea, prelucrarea, condiţionarea, testarea, asamblarea,
măsurarea, sortarea, depozitarea, manipularea, vânzarea-cumpărarea de mărfuri, în afara
teritoriului vamal naţional;

46
 b) organizarea de operaţiuni de bursă şi financiar-bancare;
c) prestaţii de transport şi expediţii internaţionale şi folosirea predilectă a mijloacelor de
transport naţionale, ceea ce contribuie la creşterea încasărilor în valută şi permite
dezvoltarea parcului autohton de mijloace de transport;
d) încheierea sau concesionarea de terenuri şi clădiri în zona liberă şi folosirea forţei de muncă
autohtone din zonele adiacente;
e) aprovizionarea navelor şi mijloacelor de transport, precum şi alte servicii specifice.

4. Printre avantajele exportatorilor care utilizează zona liberă pot fi amintite:

a. eliminarea obligaţiilor de a consemna la vamă contravaloarea taxelor vamale pentru unele

materii prime şi materiale importate;
b. posibilitatea de a răspunde prompt la cererile pieţelor apropiate şi de a le vinde mărfurile în
momentul oportun;
c. posibilitatea de a organiza în zonă magazine-expoziţii permanente, în vederea vânzării;
d. posibilitatea depozitării mărfurilor în zona fără limită de timp şi fără plata taxelor vamale,
până în momentul realizării exportului;
e. scutirea de impozite pe cifra de afaceri pentru mărfurile care se vând în zonă sau se
reexportă;

5. În România există următoarele zone libere:

a) Constanţa Sud;
b) Sulina;
c) Galaţi;
d) Brăila,
e) Giurgiu şi Basarabi.

47
Capitolul 4

GESTIONAREA ARTEREI NAVIGABILE A

DUNĂRII

Dunărea este navigabila pe o lungime de aproximativ 2 588 km (între Sulina si Ulm), din cei
2 850 km, cât măsoară în total cursul fluviului. Astăzi, ea străbate 10 state si asigura comunicarea
fluviala între patru capitale europene. În lungul Dunării si a principalelor sale bare navigabile, sunt
amenajate 32 de porturi.
Dunărea străbate România pe o distanta de 1075 kilometri si reprezintă al doilea element
natural care configurează geografia României, după Munţii Carpaţi. De aceea, tara noastră mai este
definita drept o tara carpato -danubiana. Probleme economice si ecologice ale Dunării si Marii
Negre
4.1 Rolul arterei navigabile pentru România

Într-un articol din 1941, „Hotarul românesc dunărean”, geograful român Al. Rădulescu
atribuie fluviului Dunărea un triplu rol pentru România:
• în primul rând, rolul de artera de navigaţie, cunoscut încă din Antichitate si reluat cu
intensitate la începutul epocii moderne;
• rolul de hotar: Dunărea desparte aici Europa Balcanic a de Europa central-orientală;
• Dunărea a avut rol de “polarizare politic a statului românesc”, întrucât navigaţia libera la
gurile Dunării a putut fi asigurata numai de o Românie puternica, interesata în mod direct ca
navigaţia pe Dunăre sa fie libera (de câte ori Rusia sau Turcia au predominat la Gurile Dunării,
navigaţia comerciala pe Dunăre a fost diminuata).

Hotarele României o definesc ca o forma apropiata de cea ideala, de elipsa. Existenta

hotarelor naturale este “o problema geopolitic a vitala” (Rudolf Kjellen), deoarece orice stat
manifesta doua tendinţe: sa aibă hotare naturale în exterior si sa aibă o articulaţie organica în
interior. Simion Mehedinţi sublinia ca “frontoanele naturale” care au încadrat dezvoltarea României
de-a lungul istoriei sunt, de o parte, muntele si codrul, de alta parte, Dunărea si marea.
În esenţa, concluziile cercetătorilor care au analizat importanta Dunării pentru România si
pentru Europa releva următoarele:
navigaţia pe Dunăre s-a putut face în libertate numai când Rusii au fost îndepărtaţi de la
Gurile Dunării;
existenta statului românesc, chemat sa joace rolul de santinela europeana, este intrinsec
legata de Dunăre.
Simion Mehedinţi marchează aceasta funcţie istorica a Dunării, în sensul ca existenta
fluviului ar fi determinat, în mare măsura, întregirea teritoriala a statului român în secolul al XIX-
lea si la începutul secolului al XX-lea. Propunând un răspuns la întrebarea “când începe Unirea?”,
autorul stabileşte următoarele etape în argumentarea acestuia:
48
• prima etapa, în 1829, când, prin Tratatul de la Adrianopole, teritoriile stăpânite de turci pe
malul stâng al Dunării au fost realipite la Muntenia, „generozitatea” marilor puteri de atunci fiind
motivata, în primul rând, de dorinţa Marii Britanii ca navigaţia pe Dunăre sa fie libera;
• a doua etapa, în 1865, când Basarabia este restituita, deoarece Anglia si Franţa deveneau din
ce în ce mai preocupate de “chestia Orientului” si de înaintarea ruşilor câtre Bosfor;
• a treia etapa, când Unirea Moldovei si a Munteniei a fost considerata necesara deoarece,
pentru stăpânirea Dunării, era nevoie de o tara mai mare, sub un domn legat prin recunoştinţa de
Franţa.

Astăzi, exista alte câteva elemente care amplific a importanta Dunării, transformând-o într-o
axa comerciala majora a Europei. De exemplu, funcţionarea (din 1992) a canalului Rhin-Main-
Dunare, care leagă Marea Nordului cu Marea Neagra, portul Rotterdam cu portul Constanta. Astfel,
tarile din Europa Centrala pot avea acces direct la Marea Neagra si de aici la Canalul Suez, pe o
noua ruta avantajoasa comercial: Canalul Suez-Europa Centrala via Constanta fata de cea veche
(cea care traversează întreaga Mare Mediterana si ocoleşte Penisula Iberica). În plus, porturile
Marii Negre si cele ale Marii Mediterane Orientale au cea mai favorabila poziţie fata de Canalul
Suez pentru rutele Oceanului Indian si ale Extremului Orient. Optimizarea Arterei Navigabile a
Dunării presupune si analiza impactului pe care aceasta îl are asupra dezvoltării turismului
internaţional.
Crearea organismului de cooperare economica regionala europeana Artera Navigabila a
Dunării corespunde cerinţelor strategiei de integrare europeana. Statutul si rolul României, ca factor
de colaborare si de securitate în zona centrala a Europei, vor fi avantajate. Prin valenţele de durata
inerente, cooperarea economica regionala va constitui una dintre componentele esenţiale ale
gestionarii Arterei Navigabile a Dunării.
Din punct de vedere economic, întreg estul european este confruntat cu probleme serioase.
Relevant geopolitic si important pentru România este faptul ca se conturează tot mai distinct
diferenţe nu numai între România si Europa dezvoltata, ci între România si Europa în curs de
dezvoltare (de exemplu, Polonia si Ungaria).
O analiza a situaţiei României presupune plasarea sa într-un context mai larg, cel puţin
zonal. Nu putem studia semnificaţia geopolitica a factorilor economici româneşti făcând abstracţie
de performantele vecinilor noştri. Pot surveni schimbări de situaţie si ca urmare a unui complex de
împrejurări, de pilda, ca urmare a dezvoltării unor oportunitatea de afaceri sau descoperirii de noi
bazine de materii prime, ceea ce va pune în valoare noi spatii.
Un alt aspect, deopotrivă interesant si important, al gestionarii Arterei Navigabile a Dunării
îl constituie toponimia axului navigabil Rhin Main -Dunare. Sub auspiciile ECOSOC (Consiliul
Economic si Social), în cadrul procesului de globalizare, specialişti din toate statele lumii
analizează aceasta problema complexa, în conferinţe ONU si sesiuni ale Grupului de Experţi ONU
pentru denumiri geografice. Toponimia arterei navigabile Rhin-Main-Dunare vizează direct
abordarea globala a temelor actuale si de perspectiva, cum ar fi standardizarea din perspectiva

49
cunoaşterii planetei, facilitării deplasărilor în orice zona, preciziei recunoaşterii oricărei regiuni,
folosirii oficiale a denumirilor autohtone, necesitaţii utilizării aceloraşi denumiri geografice într-un
limbaj universal etc. 59
România ia parte activ la rezolvarea problemelor legate de standardizarea denumirilor geografice,
urmărind implementarea rezoluţiilor si recomandărilor ONU.

4.2 CADRUL JURIDIC AL NAVIGAŢIEI PE DUNĂRE

4.2.1. Cadrul juridic în perioada 1815-1948

Conexiunile dintre factorii de ordin geopolitic si juridic privind navigaţia pe Dunăre sunt inerente.
Aceste interdependente se reflecta, printre altele, si prin faptul ca schimbările majore ale relaţiilor
juridice în acest domeniu preced reevaluări importante, chiar răsturnări de situaţie, în raporturile
politice dintre state.
În acest context ar fi de menţionat ca si formarea actuala a organismului de cooperare economica
regionala europeana va impune noi reglementari sau reconsiderări ale relaţiilor juridice privind
gestionarea Arterei navigabile a Dunării, conforme cu mutaţiile geopolitice si geostrategice
generate de acest proces complex al integrării, în consecinţa conforme cu interesele tarilor riverane.
Congresul de la Viena, din anul 1815, a formulat principiile generale si primele reglementari ale
liberei navigaţii fluviale. Erau vizate fluviile care traversau sau separau mai multe state, iar cadrul
juridic adoptat prevedea libertatea de navigaţie de la punctele unde fluviile deveneau navigabile
pana la gurile lor de vărsare. Însa aceste masuri au fost puse în practica numai parţial si
preferenţial: prin tratate încheiate ulterior, Rusia si Turcia, cele doua mari puteri ale vremii în
aceasta parte a Europei, au îngrădit libertatea de navigaţie pe Dunăre.
Dunărea a constituit întotdeauna pentru România un avantaj în fata altor tari pe care le traversează,
deoarece pe teritoriul tarii noastre ea se vărsa în Marea Neagra. De aceea, Gurile Dunării sunt un
important punct strategic pentru controlul Marii Negre (al doilea după Bosfor si Dardanele). Din
aceasta perspectiva, este semnificativ ca, de-a lungul timpului, lupta principala dintre puterile care
s-au întâlnit pe acest teritoriu s-a dat pentru stăpânirea Gurilor Dunării. În secolul trecut s-a creat
Comisia Europeana pentru Gurile Dunării cu scopul de a media conflictul dintre puterile vremii, în
special cel dintre Rusia si Germania. De altfel, importanta Dunării pentru întreaga Europa este
relevata si de faptul ca din aceasta comisie făceau parte si tari non-dunărene, de pilda Marea
Britanie si Franţa.
Tratatul de la Paris, din martie 1856, marca sfârşitul războiului Crimeii. Franţa si Marea Britanie
îşi asumau calitatea de garanţi ai intereselor Europei pe Dunăre, garantând ca principiile stabilite la
Viena în anul 1815 vor fi aplicate atât Dunării, cât si Gurilor acesteia.
Pentru aplicarea cadrului juridic adoptat, s-au înfiinţat doua organisme: Comisia Riverana a
Dunării - instituţie cu caracter permanent si Comisia Economica a Dunării - instituţie cu caracter
temporar.
Comisia Riverana a Dunării era formata din delegaţi ai Austriei, Bavariei, Turciei si
Würtenbergului si, cu acordul Porţii, a fost posibila completarea comisiei cu delegaţi din trei
principate dunărene: Serbia, Moldova si Muntenia. Doua dintre atribuţiile Comisiei permiteau
elaborarea regulamentului de navigaţie si politie fluviala si înlăturarea tuturor obstacolelor care ar
frâna aplicarea principiilor stabilite de Congresul de la Viena din 1815 cu privire la navigabilitatea
pe Dunăre.
Comisia Economica a Dunării, iniţial înfiinţata pentru o perioada determinata de numai doi ani, si-a
continuat activitatea mai mult timp, considerându-se ca îndeplineşte sarcini extrem de utile. Astfel,
atribuţiile Comisei Economice a Dunării au fost revăzute si precizate în cadrul Conferinţei de la

59
Lester Brown, Eco-Economia. Crearea unei economii pentru planeta noastra, Bucureşti, Editura Tehnica, Bucureşti 2001
50
Paris din anul 1923, care a redactat Statutul Definitiv al Dunării. Acest Statut a dezvoltat atribuţiile
Comisiei Economice a Dunării atribuindu-i, în principal, următoarele activitatea:
asigurarea liberei navigaţii pe Dunăre pentru toate pavilioanele în condiţii de completa egalitate, pe
tot parcursul navigabil al fluviului, respectiv între Ulm si Marea Neagra, si pe toata reţeaua
internaţionalizata;
realizarea libera a transporturilor de mărfuri si de calatori între porturile diferitelor state riverane,
precum si între porturile aceluiaşi stat în condiţii de completa egalitate, pe reţeaua internaţionalizata
a Dunării.
Astfel, se avea în vedere internaţionalizarea întregului sistem dunărean de la Ulm la Marea Neagra,
inclusiv aceea a râurilor care în mod
natural serveau ca ieşire la mare pentru doua sau mai multe state (Morava si Thaya, Drava, Tisa,
Mureşul pana la Arad).
Administraţia fluviala a fost împărţita în doua mari sectoare: unul dintre acestea era sectorul
Dunării maritime (185 km), sub autoritatea Comisiei Economice a Dunării, alcătuita din membri ai
Marii Britanii, Franţei, Italiei si României; cel de-al doilea era sectorul Dunării fluviale
(aproximativ 900 km, de la Brăila la Ulm). S-a înfiinţat si Comisia Internaţionala a Dunării, în
cadrul căreia, alături de Marea Britanie, Franţa si Italia, participau toate statele riverane.
Comisia Economica a Dunării deţinea puterea de decizie în toate problemele, cu ajutorul celor
patru voturi, ceea ce făcea ca România sa se afle în minoritate. Deoarece Franţa si Anglia controlau
întreaga circulaţie pe artera navigabila a Dunării, Statutul amintit a afectat suveranitatea naţionala a
României.
După anul 1930 se reamorsează interesul Germaniei pentru bazinul dunărean, pe care îl califica
drept “sfera vitala germana”. Este vorba despre reactualizarea pangermanismului (care, la origine,
era un atribut al patriotismului epocii napoleoniene), iar obiectivul sau propunea sa adune oamenii
de origine germana în cadrul frontierelor lor naturale. O serie de autori defineau într-un mod
extensiv patria germana: de la “sloganul” lui Ludwig Uhland, “Rhinul, fluviu german, dar nu
frontiera germana”, la ideea despre misiunea Germaniei de a înainta pe Dunăre, de a ajunge la
Marea Neagra si de a-si deschide drumul spre Orientul Mijlociu (Friedrich Liszt, 1841). De altfel,
Axa Berlin -Bagdad a reprezentat preocuparea dintotdeauna a pangermanismului.
La începutul secolului trecut, Rudolf Kjellen recunoştea (Problema celor trei fluvii, 1917)
importanta geopolitica a Dunării: ”comandamentele
geografice ale teritoriului cuprins între cele mai mari trei fluvii, Dunărea, Rhinul si Vistula, impun
o soluţie geopolitica: strângerea într-un bloc federativ, sub egida germana, a întregii Europe
Centrale cuprinsa între cele trei fluvii” . Câţiva ani mai târziu, Walter Pahl propunea acelaşi lucru
atunci când afirma ca nici prin cele mai rafinate sisteme de pacte nu poate fi abătuta Dunărea de la
„firescul ei curs (si de la fireasca ei misiune) nord vest – sud vest. Cu alte cuvinte, legile
geopolitice ale spaţiului îndrumau statele dunărene spre o strânsa colaborare cu Reich-ul
german”60
În anul 1934, U.R.S.S. a încercat sa fie admisa în Comisia Economica Europeana, dar aceasta
acţiune a fost respinsa de puterile occidentale. Cotitura geopolitica majora de după anul 1938, când
Germania ocupa Austria, a declanşat procesul cuceririi Dunării si a întregii Europe de sud-vest de
câtre nazişti. Însuşi Virgil Madgearu atrăgea atenţia asupra intenţiei Germaniei de a face din tarile
acestei zone un hinterland în serviciul german. În acest context, de răsturnare de situaţie a
raporturilor de putere, Marea Britanie si Franţa s-au retras din fata Germaniei, transferând funcţiile
Comisiei Economice a Dunării câtre România, prin Înţelegerea de la Sinaia , din 18 august 1938.
Astfel se recunoştea suveranitatea României asupra Dunării maritime.
La 1 martie 1939 s-a încheiat Acordul de la Bucureşti, prin care Germania a fost primita în Comisia
Economica a Dunării. Prin Conferinţa de la Viena, din 12 septembrie 1940, s-a consemnat
controlul total al Germaniei asupra Dunării. Noile acorduri prevedeau, de asemenea, desfiinţarea

60
Articol de I. Conea, O poziţie geopolitic a, 1944

51
Comisiei Internaţionale a Dunării. Din nou, demersurile întreprinse de U.R.S.S. de a pătrunde în
zona dunăreana au fost respinse.

4.2.2. Cadrul juridic actual

Perioada de după cel de-al doilea război mondial a produs mutaţii importante în domeniul politic,
economic si social. Acestea s-au reflectat prin reglementari adecvate de ordin juridic privind
navigaţia pe Dunăre, la timpul respectiv. Însa, retrospectiv, se poate menţiona o inadaptare a lor la
perioadele parcurse ulterior, pana în cotemporaneitate. În acest sens, sunt elocvente numai câteva
detalii vizând istoricul Comisiei Dunării, organism cu atribuţii majore privind jurisdicţia navigaţiei
pe Dunăre.
Conferinţa de la Belgrad , din iulie 1948, constituie actul de referinţa în aceasta sfera de preocupări.
La întrunire, puterile aliate au stabilit noi modalităţii de ordin juridic vizând navigaţia pe Dunăre.
Au participat 11 tari, printre care: Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România si Ucraina.
De data aceasta, lucrările au fost dominate de URSS care, sub pretextul drepturilor tarilor riverane
de a-si afirma opţiunile în legătura cu navigaţia pe Dunăre, a reuşit sa înlăture participarea statelor
non-riverane si a Germaniei de la controlul circulaţiei fluviale, după aproape un secol de ordine
occidentala (fora succes, Marea Britanie si Franţa insistaseră sa li se recunoască drepturile câştigate
consemnate în reglementările anterioare).
Astfel, a fost creata Comisia Dunării ca organ de reglementare a navigaţiei pe Dunăre. O prima
reglementare desfiinţa zonele libere care activau în acel timp, fiind interpretata ca una dintre
expresiile conflictului care se contura din acea perioada între marile puteri.
Conform metodelor propagandei, expansiunea sovietica s-a folosit de ideea instaurării suveranităţii
statelor riverane pentru a controla artera navigabila a Dunării, prin intermediul tarilor satelit. De
remarcat este si o alta abilitate diplomatica a URSS care anunţa, la încheierea Conferinţei de la
Belgrad, ca interesele sale în problemele dunărene vor fi reprezentate de Ucraina. Astfel, aceasta
evoluţie a tratativelor de la Belgrad a de terminat puterile occidentale sa nu semneze noua
Convenţie.
Germania a obţinut în anul 1957 statutul de observator. Din anul 1960 a fost inclusa si Austria ca
tara membra a Comisiei Dunării.
După 1989, chestiunea Dunării s-a reactivat si urmează sa se dezbăta noile reglementari. Sfârşitul
războiului rece, destrămarea Uniunii Sovietice, evoluţiile politico-militare din fosta Iugoslavie, dar
mai ales invitarea unor tari riverane în NATO aduc pe agenda de lucru reconsiderarea
reglementarilor regimului de navigaţie pe Duna re.
În aceasta zona au apărut noi elemente din punct de vedere geografic, geostrategic si geopolitic.
Funcţionarea celor doua canale, Dunare-Marea Neagra pe teritoriul României si Main-Dunare pe
teritoriul Germaniei, determina abordarea Arterei Navigabile Dunare-Rhin ca un sistem dinamic si
deschis, cu conexiuni inerente pentru orice acţiune care se întreprinde într-o parte sau alta a
fluviului.
Astăzi, activitatea Comisiei Dunării (cu sediul la Budapesta) asigura, prin utilizarea unor forme de
parteneriat si cooperare adecvate, libertatea navigaţiei pe întreg fluviul, fora discriminări între ta rile
riverane si celelalte state.
La întrunirile anuale ale acestui organism, fiecare tara este reprezentata de un delegat, cu rang de
ambasador, desemnat de regula de câtre Ministerul Afacerilor Externe sau de câtre alte organisme
cu funcţii similare din diferitele state participante.
Sunt de remarcat unele diferenţieri privind reglementările juridice pe diferitele segmente ale Arterei
Navigabile a Dunării. Astfel, pentru porţiunea corespunzătoare râului Main, respectiv între Mainz
si Bamberg, sunt în vigoare prevederile Convenţiei Rhinului. În schimb, Canalul Dunăre -Marea
Neagra, realizat integral pe teritoriul României, formează o artera fluviala naţionala sub jurisdicţia
exclusiva a statului nostru.
Conferinţa de la Lucerna , din 28-30 aprilie 1993, a dezvoltat tema Mediului pentru Europa. Au
participat 51 de tari europene prin delegaţii conduse de câtre miniştrii mediului din statele
respective. Au mai luat parte la aceste dezbateri: S.U.A., Canada, Israel, Japonia, reprezentanţi ai
Comisiei Comunitarilor Europene, ai Consiliului Europei, precum si ai altor organizaţii financiare
52
internaţionale (Banca Mondiala, Banca Europeana pentru Reconstrucţie si Dezvoltare, Banca
Europeana de Investit ii). Reuniunea a adoptat prin consens Declaraţia Ministeriala si Planul de
acţiune pentru protecţia mediului în ta rile Europei Centrale si de Rasa rit.
Convenţia de Cooperare pentru Protecţia si Utilizarea Durabila a Bazinului Dunării are profunde
implicaţii în conturarea cadrului juridic privind navigaţia pe Duna re. Acest document a fost semnat
la 29 iunie 1994, la Sofia. România a colaborat intens la pregătirea Convenţiei, este prima tara care
a ratificat-o. În esenţa, este vorba despre o strategie în domeniul cooperării regionale europene, cu
perspectiva extinderii la nivel mondial a problemelor privind protecţia mediului înconjurător.
Aceasta orientare se desprinde atât din examinarea convenţiilor anterioare (Dublin 1991, Sofia
1992, Lucerna-Elvetia 1993), cât si din obiectivele strategice stabilite pentru perioada următoare.
Prin Convenţia de la Sofia (1994) au fost adoptate planuri strategice de acţiune pe termen scurt,
mediu si lung. Pentru prima perioada de trei ani (pana în anul 1997) s-au avut în vedere, printre alte
obiective, identificarea si reducerea acţiunii factorilor negativi care influenţează mediul din întregul
bazin dunărean. Planul pe termen mediu are ca orizont anul 2005:

ca modalitate de atingere a obiectivelor stabilite se contează pe posibilitatea de cooperare dintre

factorul public de interes naţional si cel care acţionează pe plan local, precum si finanţarea, în
parte, de unele organe financiar-bancare internaţionale a unor lucrări de investiţii;
enunţarea acestor probleme are în vedere faptul ca, o data cu crearea noului organism de cooperare
regionala europeana privind Artera Navigabila a Dunării, va fi necesar sa se precizeze modalitatea
de cooperare cu forul amintit, ceea ce va include în mod evident si cadrul reglementarilor de ordin
juridic;
rămâne încă deschisa problema Reglementarii juridice a navigaţiei, cu urmările sale pentru bazinul
inferior al Dunării, implicit reglementările aferente în zona Gurilor Dunării.

Pentru moment, de aceste aspecte se ocupa Comisia Internaţionala a Dunării, cu sediul la

Budapesta. Comisia este formata din următoarele tari: Belarus, Bulgaria, Cehia, Iugoslavia,
România, Slovacia, Ucraina, Ungaria, Rusia.
România redevine placa turnanta a circulaţiei de mărfuri si persoane, în special turişti, pentru trei
continente. Datorita conexiunilor pe Dunăre între Rotterdam si Constanta, vor fi remarcate noi
reevaluări geopolitice, ceea ce conferă o alta imagine a României pentru Europa. În acelaşi timp,
este de avut în vedere reorientarea intereselor marilor puteri la Gurile Dunării, în funcţie de noile
date geografice. Canalul Dunare-Marea Neagra focalizează revalorizarea zonei dobrogene într-o
oportunitate economic a deosebit de favorabila, ţinând seama de aportul
previzibil al reintroducerii zonei libere, care, în condiţiile actuale, depaseste cu mult importanta
strict naţionala a acestei regiuni.
Referitor la o noua tendinţa privind regionalizarea economica, este interesant de semnalat ca
regiunile economice nu se centrează doar pe realitatea lor interna. De îndată ce problemele interne
se rezolva sau sunt pe cale de a se rezolva, fiecare regiune (re)cunoaşte chiar un proces de
“migraţie” câtre pieţe noi, mai întâi fiind observabila o expansiune concentrica în spaţiul din
imediata lor vecinătate. Se creează astfel un tip de concurenta de data aceasta între regiuni, mişcarea
lor câtre alte zone ale lumii fiind extrem de instructiva nu numai geostrategic, cât si din punct de
vedere geopolitic.
Cadrul juridic în contextul organismului de cooperare economic a regionala61europeana se va
integra firesc în cele care vor fi prevăzute de câtre Comunităţile Europene pentru întreaga structura
a organismelor similare. Ca organizare, reglementările juridice se refera la delimitarea ca persoana
juridica a noului organism. Evident, vor interfera reglementările juridice existente în fiecare dintre
tarile componente ale Comisiei Dunării si Dreptul Internaţional. Însa aceste neconcordante inerente
impun o conturare precisa a funcţiilor de coordonare care decurg din locul pe care îl ocupa
organismele de acest fel, ca parte a structurilor Comunitarilor Europene. Elementul esenţial îl
constituie, evident, promovarea relaţiilor cu caracter democratic.
61
Alescandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avadanei -coordonatori, Artera navigabila Dunare –
Main – Rhin. Strategii europene orizont 2020 , Bucuresti,Editura Economica, 1998, pag. 297-250
53
Un alt aspect important al cadrului juridic în contextul organismului de cooperare economica
regionala este cel al reexaminării statutului tarilor membre riverane si nonriverane. Se pot menţiona
ca tari riverane 11 state: Olanda (Rhin), Germania (Main, Rhin), Austria (Dunăre), Slovacia
(Dunăre), Ungaria (Dunăre), Croaţia (Dunăre), Serbia (Dunăre), România (Dunăre), Bulgaria
(Dunăre), Moldova (Dunăre) si Ucraina (Dunăre). Tarile nonriverane pot avea statut de observator.

4.2.3. Cadrul legislativ actual privind zonele libere

Cadrul juridic general care reglementează, în prezent, regimul zonelor libere din România este
Legea nr. 84 din 21.VII.1992. Scopul înfiinţării zonelor libere, aşa cum este definit de lege, este
acela de a favoriza dezvoltarea economica si de a promova schimburile internaţionale prin atragerea
de investiţii de capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi, precum si pentru sporirea
posibilităţilor de folosire a resurselor economice ale României.
Rezumând, Legea 84/1992 precizează:
• condiţiile de înfiinţare a zonelor libere;

• modul de administrare si conducere a activităţii din zonele libere;

• activităţile care se pot desfăşura în aceste zone;

• modul de efectuare a operaţiunilor financiare.

Potrivit legii, înfiinţarea si delimitarea teritoriala a zonelor libere se realizează prin Hotărârea
Guvernului României, care în plus aproba regulamentul de organizare si funcţionare a zonei libere,
regimul de exploatare, administrare si control, modul de percepere a taxelor si tarife lor, precum si
mijloacele necesare supravegherii vamale si grănicereşti.
Conducerea zonelor libere se realizează de câtre administraţiile acestora, care funcţionează ca Regii
Autonome pe baza de regulament aprobat prin Hotărâri ale Guvernului României. Principalele
atribuţii care revin acestor administraţii în raport cu agenţii economici se refera la eliberarea
licenţelor pentru utilizarea zonei si organizarea de licitaţii pentru concesionarea de terenuri si
construcţii din patrimoniul zonelor. Prin contractul de concesiune o parte, concendentul, transmite
celeilalte parţi, concesionarul, un teren sau construcţie, spre exploatare pe termen de maximum 50
de ani contra unei plaţi - redevenţa, care se efectuează în valuta liber convertibila.
Cu privire la activitatea vamala, se precizează ca în zonele libere nu intra vameşii, acestea fiind în
afara teritoriului vamal. Dar tocmai din aceasta cauza toate operaţiunile trebuie sa se desfăşoare
într-un regim strict reglementat. Noul Regulament Vamal de operare în zonele libere redefineşte
o serie de operaţiuni implicate, precum transportul în tranzit vamal, supravegherea vamala,
funcţionarea antrepozitelor vamale etc.
Coordonarea si controlul privind activitatea administraţiilor zonelor libere se exercita în România
de câtre Agenţia Zonelor Libere din structura Ministerului Transporturilor. Agenţia cooperează cu
ministerele interesate în promovarea zonelor libere, asigurând conceptul unitar al amplasării si
dezvoltării acestora.
Legea privind regimul zonelor libere în România, fiind cadrul juridic general, operează împreuna cu
Hotărârile Guvernului României nr. 156/1993, 410/1993, 190/1994, 330/1994 si 788/1997, care
precizează perimetrele, dotările, patrimoniul si condiţiile specifice în care îşi desfasoara activitatea
fiecare zona libera, precum si regulamentul de funcţionare aferent.
Între reglementările cu caracter general trebuie amintita Hotărârea Guvernului nr. 682/1994, care
precizează metodologia pentru concesionarea de terenuri si construcţii din zonele libere, precum si
Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine în România.

54
 Cuvinte cheie

• gestionare;
• cooperare economica regionala.
• Problematica abordata
• Rolul arterei navigabile pentru România.
• cooperarea economica regionala;

• jurisdicţia navigaţiei;

Problematica abordata
• Cadrul juridic în perioada 1815-1948;

• Cadrul juridic actual;

• Cadrul legislativ actual privind zonele libere;

Test grila

1. Principiile generale si primele reglementari ale liberei navigaţii fluviale au fost formulate la:
a. Congresul de la Praga din 1815;
b. Congresul de la Viena din 1815;
c. Congresul de la Berlin din 1820;
d. Congresul de la Budapesta din 1830;
e. nici un răspuns corect.

2. Atribuţiile Comisiei Economice a Dunării erau:

a. asigurarea liberei navigaţii pe Dunăre pentru toate pavilioanele în condiţii de completa egalitate,
pe tot parcursul navigabil al fluviului, respectiv între Ulm si Marea Neagra, si pe toata reţeaua
internaţionalizata;
b. realizarea libera a transporturilor de mărfuri si de calatori între porturile diferitelor state
riverane, precum si între porturile aceluiaşi stat în condiţii de completa egalitate, pe reţeaua
internaţionalizata a Dunării;
c. asigurarea liberei navigaţii pe Dunăre pentru toate pavilioanele în condiţii de completa egalitate,
pe tot parcursul navigabil al fluviului, respectiv între Viena si Marea Neagra, si pe toata reţeaua
internaţionalizata ;

d. asigurarea liberei navigaţii pe Dunăre pentru toate pavilioanele în condiţii de completa egalitate,
pe tot parcursul navigabil al fluviului, respectiv între Budapesta si Marea Neagra, si pe toata reţeaua
internaţionalizata;
e. nici un răspuns corect.

55
3. Recunoaşterea suveranităţii României asupra Dunării maritime a avut loc în cadrul:
a. Înţelegerii de la Sulina, din 1938;
b. Înţelegerii de la Sulina, din 1939;
c. Înţelegerii de la Sinaia, din 1939;
d. Înţelegerii de la Sinaia, din 1938;
e. nici un răspuns corect.

4. Din anul 1960 a fost inclusa ca tara membra a Comisiei Dunării:

a. Bulgaria;
b. Ungaria;
c. Austria;
d. Germania;
e. URSS.

5. Astăzi, sediul Comisiei Dunării se afla la:

a. Bucureşti;
b. Viena;
c. Belgrad;
d. Berlin;
e. Budapesta.

6,. Dunărea străbate România pe o distanta de:

a. 3.000 km.;
b. 1.075 km.;
c. 2.000 km.;
d. 1.175 km.;
e. 1.275 km.

7. Geograful român, Al. Rădulescu atribuie fluviului Dunărea rolul de:

a. artera navigabila;
b. hotar;
c. magistrala albastra;
d. polarizare politica a statului românesc;
e. nici un răspuns corect.

56
Capitolul 5
DEZVOLTAREA DURABILĂ A ARTEREI NAVIGABILE A DUNĂRII
Noua abordare sistemică a conceptului de dezvoltare include componente interdependente
de ordin economic si social, dar si psihosocial, juridic, administrativ etc. Conexiunile dintre
principalii indicatori ai dezvoltării economico-sociale , şi anume creşterea populaţiei, resursele de
materii prime, creşterea economica, consumul populaţiei, protecţia sociala si mediul natural62sunt
corelate cu natura drepturilor de proprietate asupra pământului, influentele sociale si stratificarea
societarii, organizarea si motivaţia birocraţiilor guvernamentale, sistemul administraţiei publice,
natura atitudinilor populare cu privire la munca, timp liber si autoperfecţionare, inclusiv atitudinile
elitelor economice si politice63.
Dezvoltarea este un proces multidimensional implicând schimbări majore în structurile sociale, în
atitudinile populare si în instituţiile naţionale, urmărindu-se accelerarea creşterii economice,
reducerea inegalităţii si eradicarea sărăciei (Jula si colaboratorii, 1999) . Astfel, valorile pe baza
cărora se realizează dezvoltarea sunt64:
substenanţa – abilitatea dezvoltării economice de a asigura acoperirea nevoilor de baza pentru
marea majoritate a populaţiei unei tari;
autorespectul – implica autoconsiderarea de câtre individ a propriei personalitatea;
libertatea – marchează avantajul creşterii economice ca fiind acela al creşterii posibilităţilor
oamenilor de a alege (Jula si colaboratorii, 1999).
Orice strategie de dezvoltare economic a îşi propune trei obiective majore65:
• creşterea posibilităţilor de realizare si distribuire pe scara larga a bunurilor necesare unei
subzistente decente;

• creşterea nivelului de trai, incluzând suplimentar venituri ridicate, mai multe locuri de
munca, o mai buna educaţie, o mai mare atenţie acordata valorilor culturale si umaniste, respectiv
generarea unui mai mare autorespect naţional si individual;

• creşterea nivelurilor oportunităţilor economice si sociale care sunt disponibile la nivel

micro/macrosocial. Dezvoltarea durabila restructurează ierarhia valoric a parametrilor funcţionali
în ceea ce priveşte metoda de abordare a problemelor dezvoltării. “Modificarea de accent” pe care o
propune conceptul dezvoltării durabile releva mediul ca valoare, respectiv ca rezultanta a altor trei
valori: estetica, ecologia si economia (evaluare calitativa). Elementele precum refacerea mediului
natural si utilizarea judicioasa a resurselor naturale primesc o anumita prioritate în concepţia
politica generala de amenajare a spaţiului.

Specialiştii plasează conceptul de dezvoltare durabila printre cele cinci mari principii ale eticii
ştiinţifice , alături de principiul echitaţii, principiul precauţiei, deontologia activităţilor ştiinţifice si
organizarea dezbaterilor si luărilor de decizii. Adoptarea principiilor dezvoltării durabile
presupune o reorientare a perspectivei tehnocentrice câtre una ecocentric a în toate aspectele de
amenajare a teritoriului (C. Popse, S. Vrabete, 1999)66.
Problemele globale referitoare la echilibrul factorilor de mediu au o importanta majora în studiul
conceptului de dezvoltare economico -sociala durabila: astăzi, pentru mâine, toate problemele
62
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel Nastase, Chiriac Avadanei -coordonatori, Artera
navigabila Dunare – Main – Rhin. Strategii europene orizont 2020, Bucuresti,
Editura Economica, 1998, pag. 259
63
M. Cândea, Florina Bran, Spatiul geografic românesc, Bucuresti, Editura Economica,
2001, pag. 260
64
Idem, pag. 265
65
Idem, pag. 270
66
Idem, pag. 259
57
legate de resurse (aerul, solul, apa, de poluare si degradare a mediului) sunt analizate interdependent
de dezvoltarea economico-sociala si dezvoltarea tehnologica.
Si în cazul Canalului Dunăre – Marea Neagra se evidenţiază o “autentica problema globala” în care
exista aceasta interconexiune a problemelor ecologice, de echilibru al factorilor naturali si
economici. Însa, se impune si implicarea unui control politic multinaţional pentru rezolvarea
oportuna si eficienta a acestor probleme complexe privind Dunărea.
Securitatea alimentara constituie o alta preocupare importanta la nivel mondial. Spre exemplu,
analizând evoluţia cantităţii de cereale pe perioada de timp îndelungata, se observa o tendinţa de
scădere (măsurate în zile de consum, rezervele de cereale au scăzut de la 78 de zile în 1993, la
numai 62 de zile în 1995). În perspectiva, menţinerea acestei tendinţe se pare ca va ridica continuu
preţul lor.
Promovarea conceptului de dezvoltare economica si sociala durabila /viabila a fost adoptat, la cel
mai înalt nivel politic, la Conferinţa U.N.C.E.D. (Consiliul Naţiunilor Unite pentru Economie si
Dezvoltare) de la Rio de Janeiro, în iunie 1992 si Rio+10 Johannesburg 2002, în scopul cooperării
internaţionale si pentru programele naţionale de acţiune. La elaborarea noului concept au lucrat si
prestigioşi economişti, printre care si Nicolas Georgescu-Röegen. Principiile si obiectivele
dezvoltării durabile, parafate de şefi de stat si guverne din 140 tari, au fost înscrise în Declaraţia de
la Rio si în Programul de acţiune Agenda 21.
Principiul fundamental al dezvoltării durabile evidenţiază responsabilitatea (non)politica pentru
bunăstarea mentala, sociala si economica a fiecărui popor. Pentru implementarea acestui principiu
apare necesitatea de a se „acţiona la unison” în vederea adoptării diferitelor strategii si obiective.
Astfel, „dezvoltarea durabila reprezintă o alternativa în condiţiile cooperării la nivel global, regional
si local, iar asigurarea dezvoltării durabile constituie o responsabilitate a fiecărui individ” 67. Chiar
actuala reforma economica este conexata, prin acţiuni interdependente, la promovarea dezvoltării
economico-sociale durabile: mediul de afaceri, grupurile de interese, comunitatea ştiinţifica,
învatamântul/educaţia, miss media si organizaţiile (non)guvernamentale.
Pentru operaţionalizarea Agendei 21, Adunarea Generala a ONU a hotărât, prin rezoluţia nr.
47/1991/1993, înfiinţarea Comisiei Interguvernamentale pentru Dezvoltare Durabila. Scopul
acesteia este monitorizarea rezultatelor obţinute în realizarea Agendei 21, evaluarea acestora,
elaborarea de recomandări pentru Adunarea Generala si colaborarea cu alte organisme
interguvernamentale ale ONU care se ocupa de mediu si dezvoltare. În cadrul sistemului Naţiunilor
Unite a fost creat Comitetul Interagentiilor pentru Dezvoltare Durabila, al cărui preşedinte este
însuşi secretarul general al ONU, si are ca scop facilitarea implementării conţinutului Agendei 21.
Din ce în ce mai multe state ale lumii contemporane lucrează cu acest concept în Comisiile
Naţionale pentru Dezvoltare Durabila. Aceste comisii si-au stabilit principii si obiective proprii,
corelate cu reformele economice, dar si cu potenţialul economic si social real.
Din anul 1993, după Conferinţa de la Rio de Janeiro, o serie de guverne si-au constituit organisme
naţionale pentru aplicarea principiilor dezvoltării durabile (Comisii, Comitete Naţionale etc.).
Printre primele se pot enumera: Finlanda (Comisia Naţionala Finlandeza pentru Agricultura
Durabila), Ungaria, Belgia (Consiliul Naţional Belgian pentru Dezvoltare Durabila, sub preşedinţia
Prinţului Filip), Spania (Consiliul pentru Mediu ), Suedia (Agenda 21 Suedeza), Austria (Planul
Naţional de Mediu Austriac) si Polonia (Comisia pentru Dezvoltare Durabila)68.
În contextul abordării globale a dezvoltării durabile o atenţie deosebita o suscita analiza
conexiunilor dintre demografie si dezvoltare economica. Astfel, în septembrie 1994 a avut loc la
Cairo Conferinţa Internaţionala pentru Populaţie si Dezvoltare, în care cele 179 delegaţii
participante au adoptat planul de acţiune Oamenii lumii pentru un anumit control al creşterii
demografice mondiale (la nivelul anului 2050, populaţia Globului se va plasa în jurul cifrei de 9
miliarde de locuitori).

67
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel Nastase, Chiriac Avadanei -coordonatori, Artera navigabila Dunare – Main –
Rhin . Strategii europene orizont 2020, Bucuresti,

68
Idem, pag. 262-267
58
O viziune globala se propune pentru zonele montane, "plămânii planetei", de dimensiuni mai mari,
cuprinzând chiar mai multe tari. Exemplificatoare în acest sens este Convenţia Albilor, încheiata în
1992, între ministerele mediului din Austria, Franţa, Germania, Liechtenstein, Slovenia si Elveţia.
Programele adoptate susţin obiective specifice în domeniul turismului, traficului auto, planificării
regionale, protecţiei mediului, agriculturii si silviculturii montane.
Astfel, dezvoltarea durabila reprezintă abilitatea unei economii naţionale de a menţine un echilibru
între condiţiile sociale, economice, tehnice si de mediu în procesul de dezvoltare, cu alte cuvinte,
capacitatea unei economii naţionale de a sus tine o politic a de dezvoltare durabila în care consumul
si producţia sa se realizeze conservând calităţile si resursele mediului.
Integrarea României în structurile europene si euro-atlantice presupune acceptarea doctrinei
dezvoltării durabile nu atât ca pe o opţiune benevola, posibila printre multe altele, ci ca singura cale
responsabila de proiectarea dezvoltării pe termen mediu si lung, în concordanta cu interesul naţional
si cu cerinţele colaborării internaţionale.
În 1997, România, în urma demersurilor făcute de Ministerul Afacerilor Externe, a primit finanţare
prin Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pentru proiectul de înfiinţare (sub egida
Academiei Romane si a Fundaţiei Universitarii Marii Negre) a Centrului Naţional pentru
Dezvoltare Durabila care a avut ca prima misiune elaborarea Agendei 21 pentru România.
Problema cheie a dezvoltării durabile nu numai pentru România o constituie - ca singura alternativa
de asigurare a calităţii vieţii reconcilierea între doua aspiraţii umane care susţin concomitent
necesitatea continuării dezvoltării economice si sociale, dar si conservarea capitalului natural,
constituit din resurse (ne)regenerabile.
În acest sens, pentru perioada cu orizontul 2020, România îşi propune următoarele69:
• obiectiv fundamental
• creşterea bunăstării si prosperităţii individuale si a ansamblului social la nivel naţional, urmărind o
dezvoltare economica în limitele de suport ale Capitalului Natural, într-un mod care sa garanteze si
calitatea vieţii generaţiilor viitoare.
• obiective principale
 asigurarea stării de sănătate a populaţiei; asigurarea complementarităii si corelării între toate
sectoarele economice si sociale, în scopul dezvoltării umane durabile;

 stabilirea sectoarelor si direcţiilor cu potenţial competitiv ca prioritatea ale dezvoltării

durabile, în contextul tendinţelor majore pe plan mondial si în conformitate cu obligaţiile
internaţionale asumate de România;

 redimensionarea si remodelarea structurii economico-sociale si transformarea ei într-un

sistem durabil; asigurarea unei creşteri continue si stabile a nivelului de trai si în
concordanta cu criteriile de integrare în UE;

 stoparea procesului de deteriorare a Capitalului Natural si iniţierea refacerii acestuia;

 dezvoltarea unui sistem legislativ si instituţional coerent, compatibil cu cel al tarilor din UE
si consolidarea democraţiei prin stimularea participării civice;

 formarea resursei umane la nivelul exigentelor ştiinţifice, tehnologice si informaţionale, pe

plan internaţional, din toate sectoarele economice si sociale ;

 monitorizarea si evaluarea permanenta a performantelor economice, sociale si de protecţie a

mediului printr-un sistem de indicatori cantitativi si calitativi determinabili. Aşadar,

Guvernul României – Departamentul pentru Reforma Administraţiei Publice Centrale, România –

69

Strategia Naţionala pentru Dezvoltare Durabila, Bucureşti, Editura Nova, 1999, pag. 16
59
 implementarea conceptului dezvoltării durabile impune interdisciplinaritate, dialog si relaţii
permanente atât la nivel naţional, cât si internaţional.

În concluzie, se poate aprecia ca modificarea perspectivei abordării dezvoltării economico -sociale,

amplificata prin conceptul de dezvoltare durabila, reprezintă, în fapt, „o noua atitudine fata de
relaţia complexa om -activitati socio-economice - mediu natural, respectiv lărgirea analizei
influentelor reciproce si a lanţurilor cauzale, precum si adâncirea studiului ariilor de relevanta. Noul
concept priveşte acest raport în mod bilateral, în contextul unui sistem global, ceea ce înseamnă ca
atât satisfacerea nevoilor umane, cât si protejarea si conservarea mediului natural (a nevoilor
acestuia) sunt privite în mod egal”70.
5.1 Declaraţie pentru mediu si dezvoltare durabil a în regiunea carpatica si dunăreana,
Bucureşti, 30 aprilie 200171
“Noi, şefii de stat si înalţi reprezentanţi ai statelor participante la Conferinţa la nivel înalt pe tema
Mediului si Dezvoltării Durabile în Regiunea Carpatica si Dunăreana,
ţinând cont de Declaraţia de la Stocholm din 1972 a Conferinţei Naţiunilor Unite pe tema Mediului
Uman si de Declaraţia de la Rio din 1992 a Conferinţei Naţiunilor Unite pe tema Mediului si
Dezvoltării,
reafirmând importanta implementării angajamentelor politice si legale luate de câtre comunitatea
internaţionala ca urmare a acestor si altor conferinţe, în special la nivel pan-European,
fiind conştienţi ca o revizuire a celor zece ani care au trecut si o evaluare a angajamentelor luate în
cadrul Declaraţiei de la Rio, precum si implementarea Agendei 21 ce va avea loc la Conferinţa
Internaţionala la nivel înalt pe tema Dezvoltării Durabile de la Johannesburg în 2002 vor oferi o
ocazie excepţionala pentru viitoarele acţiuni de întărire a cooperării internaţionale pentru a putea
face fata provocărilor dezvoltării durabile a secolului XXI,
fiind convinşi ca trebuie făcute noi eforturi pentru a atinge acest scop, eforturi din partea tuturor
tarilor regiunii carpato-danubiene, într-un spirit de solidaritate regionala,
respectând principiul responsabilităţii comune si totuşi diferenţiate de administrare a resurselor de
mediu si naturale astfel încât sa se promoveze dezvoltarea durabila în beneficiul actualelor si
viitoarelor generaţii, recunoscând faptul ca regiunea carpatica este o comoara naturala de o mare
frumuseţe si valoare ecologic a, un rezervor de biodiversitate, confluenta celor mai mari râuri,
precum si cea mai mare suprafaţa de păduri virgine din Europa ,
recunoscând de asemenea deosebita importanta economica si sociala a Dunării si afluenţilor şai,
fiind un important fluviu european cu multiple întrebuinţări si funcţii, precum si semnificaţia sa
ecologica si valoarea sa ca habitat natural pentru nenumărate specii de animale sălbatice,
recunoscând ca o evaluare ştiinţifica internaţionala a biodiversitatii făcuta de câtre Fondul
Internaţional pentru Natura a identificat Munţii Carpaţi si Delta Dunării ca fiind doua dintre cele
mai importante ecoregiuni ale lumii cu o selecţie reprezentativa a celor mai impresionante si
distinctive resurse biologice internaţionale,
fiind conştienţi de faptul ca eforturile de protejare, menţinere si administrare durabila a resurselor
naturale ale Munţilor Carpaţi si ale bazinului Deltei Dunării nu pot fi făcute de câtre o singura tara,
ci trebuie sa avem o cooperare regionala,
accentuând ideea cooperării pe tema mediului si dezvoltării durabile ca fiind un sprijin pentru
eforturile de a avea stabilitate si pace în regiune,
apreciind eforturile ce au fost făcute la nivel local, regional, naţional si internaţional de a mari
cooperarea si sprijinul acordat menţinerii si protejării valorilor si resurselor naturale,
recunoscând faptul ca populaţiile din regiunea carpatica si din bazinul Deltei Dunării au dezvoltat
si menţinut diverse tradiţii si practici ce
au ajutat la asigurarea bazelor pentru dezvoltarea durabila a resurselor naturale ale regiunii,
exprimându-ne aprecierea la adresa Naţiunilor Unite si instituţiilor lor specializate, altor
organizaţii internaţionale pentru sprijinul acordat tarilor Europei de sud-est prin intermediul
70
M. Cândea, Florina Bran, Spatiul geografic românesc, Bucureşti, Editura Economica, 2001, pag. 90
71
M.A.A.P Carpatii Rom âniei si Dunărea - dezvoltare durabila, Bucureşti, Editura Agris,
(2001)
60
programelor si proiectelor concrete si pentru asistenta în rezolvarea consecinţelor conflictelor din
Balcani asupra mediului si aşezărilor umane,
considerând ca formarea de capacitaţi si întărirea instituţionala, precum si activitatea specifice în
domeniul educaţiei, participarea publica si conştiinţa ecologica sunt cerinţe esenţiale pentru
dezvoltarea durabila în regiune,
ne declaram intenţia de a încuraja si sprijini:
1.(a) cooperare internaţionala si regionala pentru a menţine si reface valorile naturale si pentru a
îmbunatati starea mediului în regiunea carpatica si bazinul Dunării,
(b) eforturi regionale si masuri concrete având ca scop comun dezvoltarea durabila,
(c) iniţiative bilaterale locale, regionale si naţionale care demonstrează abilitatea oamenilor de a trai
în armonie cu natura în regiunea carpato-danubiana,
(d) evaluări comune ale politicilor si programelor de dezvoltare care asigura integrarea
considerentelor economice în dezvoltarea economic a si sociala pentru a preveni efectele dăunătoare
din punct de vedere al costurilor si pentru a mari impactul soluţiilor orientate spre piaţa,
(e) reunirea în cadrul unui parteneriat a organismelor din sectorul privat, instituţiilor
guvernamentale, centrelor de cercetare si educaţie si a ONG-urilor pentru a avea un dialog
constructiv asupra metodelor si mijloacelor practice de a conserva natura si de a avea dezvoltare
durabila,
(f) cooperarea cu si între acţionari si parteneriatul dintre sectorul public si cel privat în conformitate
cu principiile Convenţiei pe tema accesului la informaţie, participării publice la luările de decizii si
accesul la justiţie si în ceea ce priveşte problemele de mediu (Aarhus, 1998),
(g) cooperarea regionala pentru a atinge obiectivele Convenţiilor importante ale Naţiunilor Unite, în
special Convenţia Cadru pe tema schimbărilor climatice si Convenţia pe tema diversităţii biologice
( Rio de Janeiro, 1992),
(h) întărirea implementării acordurilor ecologice bilaterale si multilaterale pentru a preveni si reduce
poluarea, pentru a păstra diversitatea biologic a, pentru a evita si atenua urgentele ecologice ,
(i) acţiunile comune din cadrul Programului Regional de Reconstrucţie Ecologica în Europa de sud-
est în cadrul Pactului de Stabilitate,

2. (a) activităţile pentru dezvoltarea noilor instrumente regionale interguvernamentale pentru

conservare si dezvoltarea durabila în regiunea carpatica, prin acordarea de atenţie deosebita
celebrării Anului Internaţional al Muntelui în 2002, precum si Conferinţei Ministeriale Mediul
pentru Europa (Kiev, 2003) ,
(b) noile metode si mijloace de abordări integrate si participatorii a dezvoltării durabile în regiunea
carpatica prin acordarea de atenţie problemelor specifice ale industriei, agriculturii, silviculturii,
dezvoltării rurale, moştenirii culturale, energiei, mineritului si transportului la nivel regional, prin
cooperare cu acţionari naţionali, sectorul privat si organizaţiile
internaţionale, evaluându-se impactul ecologic al acestor activitatea si găsind soluţii comune pentru
a răspunde provocărilor ecologice,
(3).(a) activităţile Comisiei Internaţionale pentru Protecţia Dunării (ICPDR), de exemplu elaborarea
unui Plan de management al bazinului Dunării în conformitate cu Directiva Cadru a UE cu privire
la ape ,
(b) implementarea Programului de Acţiune Comuna (JAP) si a Platformei comune (Linii Directoare
pentru Dezvoltarea Politicilor si Acţiunilor Naţionale pentru Reducerea Poluării),
(c) viitoare cooperări pe tema Coridorului Verde al Dunării Inferioare pentru a asigura o protecţie
adecvata si o reabilitare a luncilor, ţinuturilor mlăştinoase si pădurilor naturale pentru a se mari
implementarea Convenţiei pe tema Ţinuturilor mlăştinoase de o importanta deosebita, cum ar fi
habitaturile pasărilor de apa (Ramsar, 1971), 4.(a) strategiile regionale si naţionale pentru
conservarea si protecţia mediului si pentru dezvoltarea durabila care sa fie compatibile cu politicile
Europene si internaţionale,
(b) crearea unui climat favorabil pentru o cooperare mărita în ceea ce priveşte transferul de
tehnologii, ştiinţa si tehnologii ecologice, în special pentru dezvoltarea si răspândirea tehnologiilor
prietenoase cu mediul, inovatoare si eficiente din punctul de vedere al energiei,
61
(c) mobilizarea resurselor financiare pentru proiectele si programele de mediu si dezvoltare durabila
în regiunea carpato-danubiana si folosirea mecanismelor existente în acest scop, în special fondurile
UE si Facilitatule Globale pentru Mediu (GEF),
(d) implicarea sectorului privat în rezolvarea problemelor ecologice prin facilitarea accesului la
informaţii, resurse financiare si recursuri în justiţie mai rapide,

5. sublinierea importantei îmbunătăţirii evidente, în interiorul actualului cadru, a cooperării în

regiunea carpato-danubiana, ca o contribuţie importanta la întărirea caracterului regional al
procesului Mediul pentru Europa.
• Obiectivul fundamental al României pentru 2020 este:
a. creşterea bunăstării si prosperităţii individuale si a ansamblului social la nivel naţional, urmărind
o dezvoltare economica în limitele de suport ale Capitalului Natural, într-un mod care sa garanteze
si calitatea vieţii generaţiilor viitoare,
b. asigurarea stării de sănătate a populaţiei, asigurarea complementarităţii si corelării între toate
sectoarele economice si sociale, în scopul dezvoltării umane durabile,
c. stabilirea sectoarelor si direcţiilor cu potenţial competitiv ca prioritatea ale dezvoltării durabile, în
contextul tendinţelor majore pe plan mondial si în conformitate cu obligaţiile internaţionale asumate
de România,
d. redimensionarea si remodelarea structurii economico-sociale si transformarea ei într-un sistem
durabil, asigurarea unei creşteri continue si stabile a nivelului de trai si în concordanta cu criteriile
de integrare în UE,
e. stoparea procesului de deteriorare a Capitalului Natural si iniţierea refacerii acestuia.

5.2. Analiza artere de navigaţie din punct de vedere al pieţei

Specific economiei de piaţa, marketing-ul dezvolta o noua perspectiva a conceptelor “piaţa si
elementele sale corelative – cererea, oferta si actorii” :

• piaţa, definita în raport cu un produs/serviciu, este un ansamblu de persoane si organizaţii

care au sau pot avea o influenta asupra consumului deci, pot influenta vânzarea
produsului/serviciului respectiv; astfel, rolul pieţei este de regulator al cererii si ofertei;
• cererea reprezintă cantitatea de produse/servicii care se solicita la un moment dat si la un
anumit nivel al preturilor de câtre alţi actori;
• oferta reprezintă volumul de produse si servicii care se afla la un moment dat pe piaţa si la
un anumit nivel al preturilor.
Concurenta reprezintă un mecanism al economiei de piaţa, “calea cea mai buna de satisfacere a
intereselor tuturor, respectiv de maximizare a profiturilor între întreprinzători si de maximizare a
satisfacerii nevoilor pentru consumatori” (G. Von Hayek). Concurenta poate asigura stimularea
producţiei, controlul preturilor si un echilibru al profiturilor peste medie.
Astfel, într-o analiza succinta a pieţei navigaţiei danubiene, se pot detaşa doua puncte tari pe care le
prezintă sistemul dinamic si deschis al Arterei Navigabile a Dunării:
• contextul geostrategic al poziţionării geografice a României, avantaj care se refera la
situarea tarii noastre pe traiectoria curenţilor europeni de mărfuri, servicii si persoane, pe direcţii
comerciale atât spre Rotterdam, cât si în direcţia zonei Marii Negre si a Marii Mediterane;
• conexiunea dintre traseul Dunării si dezvoltarea durabila a activităţii portuare.

Analiza pieţei reprezintă o acţiune interdependenta cu cele privind cooperarea economica si

concurenta. Sub impactul dezvoltării diferitelor domenii de activitate si, în special, al progreselor
ştiinţei, apare necesitatea unor noi strategii pentru activitatea de transport de mărfuri si persoane
(rute optimizate, acţiuni promoţionale în domeniul turismului, investiţii pentru realizarea
infrastructurii în întreaga zona a Dunării etc.).
62
 Oportunităţile oferite de transportul pe Dunăre, cu un grad de poluare redus, comparativ cu
alte modalitatea de transport, deschid posibilitatea ca tarifele pe acest traseu sa fie unitare, în
contextul diversităţii. Acest avantaj se refera atât la armonizarea ofertei tarifare, cât si la reducerea,
în anumite proporţii, a costurilor serviciilor. Un exemplu interesant în domeniul concurentei pe
piaţa cailor navigabile îl constituie portul Constanta. Începând cu decada anilor 70, a fost efectuata
lărgirea si modernizarea portului, ceea ce a însemnat construirea a 5334 m de diguri, a 13 dane de
diferite adâncimi, a 10 ha de platforma portuara, a 8 km de drumuri, a 35 km de cai ferate, a 900 m
de poduri si pasaje, a 10000 m² de magazii pentru mărfuri generale. Toate masurile au avut ca
rezultat crearea posibilităţii ca aici sa ancoreze nave de mare tonaj. Concomitent cu aceste masuri,
s-a realizat si înzestrarea flotei maritime cu nave pentru minereu, tatei si alte mărfuri.
În 1989, flota maritima comerciala număra 301 vase, ceea ce situa România, din punct de
vedere al numărului si al tonajului, pe locurile 5/6 în lume.
În prezent, România mai are doar 50 de nave care lucrează efectiv, ceea ce ne exclude din
clasament. În 1995, după criteriul capacitaţii flotei comerciale, România ocupa locul 28, după
Grecia, Cipru, Norvegia, Malta, Rusia, Italia, Germania, Turcia, Ucraina. În acelaşi an, după
criteriul mărimii flotei comerciale, România ocupa locul 26. “Acesta reprezintă un exemplu în care
o poziţie geografica avantajoasa rămâne la nivel de potenţialitate, deoarece nu a fost construit sau
menţinut instrumentul prin care sa fie proiectata puterea si prin care potenţialul sa devina efectiv”72.
Portul Constanta73, cu capacitatea sa actuala de trafic anual de circa 67 milioane tone, are un
caracter universal din punct de vedere al structurii mărfurilor derulate; dispune de sectoare
specializate pentru produse petroliere, mineraliere, cereale, terminal de containere, produse
metalurgice, mărfuri generale de platforma si magazie, produse chimice, alimentare etc.

La danele portului Constanta au acces nave petroliere de pana la 80000 tdw si mineraliere de
pana la 65000 tdw. Pot opera simultan 63 de nave, iar traficul este preluat atât de căile ferate, cele
rutiere si aeriene, cât si de cele fluviale.
Terminarea lucrărilor Canalului Dunare-Main la sfârşitul anului 1992 a creat un culoar de
navigaţie între Marea Neagra si Marea Nordului, ceea ce va accentua dezvoltarea relaţiilor
comerciale, a transportului internaţional si a activităţii portuare.
Având în vedere ca în portul Constanta-Sud (în curs de extindere) pot intra toate navele ce
trec prin Canalul Suez (cu pescaj maxim de 17 m) rezult a ca o întreaga zona geografica va
beneficia de un traseu mai scurt pentru a ajunge în centrul Europei pe calea transportului pe apa.
Potrivit criteriilor de evaluare sub aspectul importantei comerciale, respectiv prin capacitatea
traficului anual, Rotterdam si Constanta se plasează printre porturile deosebit de importante.
În concordanta cu grupările utilizate în acest scop, porturile maritime pot fi împărţite în
72
P. Dobrescu, A. Bargaoanu, “Atuul geopolitic se si construieste”, Geopolitica, 2001, pag. 74
73
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avadanei, Artera navigabila Dunare –Main – Rhin. Strategii
europene orizont 2020, Bucuresti, Editura Economica, 1998, pag. 252-253
63
mondiale (Rotterdam, Kobe, New York), internaţionale (Constanta, Triest, Rostock, Bordeaux) si
naţionale (cu zone de activitate în limitele unei tari).
Infrastructurile portuare, respectiv instalaţiile de transbordare si transportare de pe frontul de
operare al teritoriului portuar, ca si din ansamblul de unitatea specializate (dane specializate sau
terminale, situate în spatele frontului de operare, care realizează nemijlocit legătura cu instalaţiile de
pe cheiuri, asigurând un flux ritmic în ambele sensuri) au o importanta deosebita în privinţa
asigurării securităţii transporturilor. Desigur, aceste infrastructuri trebuie analizate în strânsa
legătura cu alte elemente care condiţionează calitatea parcursului navigabil respectiv. Ar fi de
amintit ca, în zona portului Constanta litoralul românesc dispune de
o faleza înalta de circa 25-30 m. Pe de alta parte, platforma continentala permite o navigaţie sigura,
deoarece nu implica ocolirea unor obstacole, insule sau praguri care sa necesite schimbări dificile
ale rutei.
Curenţii obişnuiţi nu influenţează manevrele în activitatea portuara. În rada, acţionează
curentul general N-S de pe coasta de vest a Marii Negre, a cărui viteza este variabila, în funcţie de
intensitatea vântului din sectorul de nord.
Variaţiile nivelului apei nu ridica probleme deosebite. În port, se înregistrează uneori scăderi
de pana la 50 cm sub nivelul mediu si creşteri de pana la 30 cm deasupra acestui nivel. Se poate
considera ca portul Constanta este liber de prezenta gheţurilor. În mod excepţional, în iernile
deosebit de geroase se pot produce aglomerări temporare de gheţuri la intrarea în port.
Portul Constanta are o infrastructura deosebit de importanta, în măsura sa facă fata, prin
dezvoltări ulterioare, unui trafic de foarte larga perspectiva. În privinţa selectării tipurilor de nave
adecvate transportului pe Dunăre, pescajul maxim posibil în funcţie de diferenţierile, sub acest
aspect, a diferitelor zone ale fluviului constituie un element decisiv cu privire la opţiunile
respective.
Apare utila introducerea unei metode moderne de operare, respectiv introducerea sistemului
de port-barje de tip LASH. Promovarea acestei metode nu comport a noi investiţii, ci folosirea
capacitaţii disponibile din portul Constanta, iar cheltuielile portuare totale sunt de 6,6 ori mai mici
comparativ cu cele aferente unei nave clasice.
5.3 Sistemul informatic
Din perspectiva societarii informaţionale contemporane, trebuie menţionata importanta
informaţiei si a comunicării în activitatea economica. Este vorba despre o societate “în care cele mai
importante avantaje sociale, economice si de producţie se leagă de prelucrarea informaţiilor si de
comunicaţii" (Little, 1981).
Mai mult chiar, o societate informaţionala, prin generarea, transmiterea si utilizarea
informaţiei în activitatea economica, conferă acesteia o importanta vitala. Se face diferenţa între
informaţia ca produs si informaţia ca mijloc de producţie, unde “semnificaţia sociala este un factor
important din punct de vedere economic” (Van den Brink, 1987).

64
 Simplificând, comunicarea între sisteme înseamnă “schimb de informaţie”. Cantitatea
imensa de informaţie este aparent incontrolabila, însa “bombardamentul” informaţional se poate
transforma într-un flux accesibil cu ajutorul instrumentelor informatice care facilitează procesul de
comunicare si control al informaţiei.
Gestionarea informaţiei se face utilizând tehnica automata de prelucrare a informaţiei, cu
obiective imediate si de perspectiv a pentru optimizarea procesului de comunicare si control si are
următoarele funcţii:
• preluarea informaţiei în sistem;
• memorarea si regăsirea informaţiei;
• prelucrarea informaţiei;
• tipărirea sau publicarea;
• controlul si comanda sistemului.

Prelucrarea informaţiei capota noi dimensiuni prin dezvoltarea sistemelor multimedia (o

combinaţie între telecomunicaţii, tehnica de calcul si audiovizual). Sub aspect cantitativ, centrul de
greutate al informaţiei s-a deplasat de la specialiştii în informatica spre utilizatorii de produse
informatice.
Un utilizator important de produse informatice este managementul care, deja, dispune de un
instrumentar software adecvat. Astăzi, un manager se confrunta în activitatea curenta cu foarte
multe probleme de decizie , pe care trebuie sa le rezolve într-un mod rapid si eficient. Acestea
trebuie fundamentate si optimizate conform unor metode proprii cercetărilor operaţionale. Dintre
problemele de decizie manageriala, se pot enumera problemele din domeniul resurselor umane,
planificării si prognozei, aloc arii resurselor, selecţiei, repartiţiei optime etc. Un manager eficient
ştie ca previziunea reduce incertitudinea si ca, fundamentata ştiinţific, are o importanta vitala în
planificare.
Si pentru România devine prioritar obiectivul privind promovarea informatizării, în
contextul general al dezvoltării informaticii pe plan mondial, al implementării noilor tehnologii si a
ştiinţei managementului.
Integrarea în procesul informatic mondial oferă României o modalitate rapida de a depăşi
decalajele care o despart de alte tari. În cadrul Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabila,
dinamica obiectivelor propuse pe termen mediu-lung (pana în 2005) este:
• extinderea structurii informaţionale (pana la nivelul comunelor);
• atingerea unui nivel de informatizare a societarii româneşti care sa permită integrarea în
societatea informaţiei din Europa.
Informatizarea activităţii de turism si integrarea acesteia în reţeaua mondiala deschide noi
perspective în domeniul cooperării economice regionale si globale si amplifica valorificarea
potenţialului Arterei Navigabile a Dunării.
Cuvinte cheie
• dezvoltare durabila
65
• strategie

• dezvoltarea economico-sociala durabila

• securitatea alimentara • obiectivele dezvoltării durabile

• Agenda 21

• Demografie

• cererea;
• oferta;
• concurenta;
• puncte tari;
• gestionarea informaţiei;
• ştiinţa managementului;

Problematica abordata
• Obiectivele principale ale dezvoltării durabile;

• Declaraţia pentru Mediu si Dezvoltare Durabila în regiunea carpatica si dunăreana.

• Analiza pieţei. Concurenta;

• Sistemul informatic.

Test grila

1. Obiectivele strategiei de dezvoltare economic a sunt:

a. creste rea posibilităţilor de realizare si distribuire pe scara
larga a bunurilor;
b. creşterea nivelului de trai;
c. creştere nivelurilor oportunităţilor economice si sociale ;
d. creşterea puterii de cumpărare a banilor;
e. nici un răspuns corect.
2. Populaţia Globului în anul 2050 a fost prognozata la:
a. 7 miliarde locuitori;
b. 8 miliarde locuitori;
c. 5 miliarde locuitori;
d. 9 miliarde locuitori;
e. 3 miliarde locuitori.
3. Din punct de vedere al numărului de nave si tonajului, România s-a situat pe locurile 5(6) în lume
în anul:
a. 2001;
b. 2002;
66
 c. 1989;
d. 1980;
e. 2000.

4. La danele portului Constanta au acces navele petroliere si mineraliere de:

a. 20.000 tdw si 65.000 tdw;
b. 60.000 tdw si 65.000 tdw;
c. 80.000 tdw si 65.000 tdw;
d. 80.000 tdw si 75.000 tdw;
e. 40.000 tdw si 55.000 tdw;

5. Principalele porturi maritime mondiale sunt:

a. Rotterdam;
b. Kobe;
c. Constanta;
d. Bordeaux;
e. New York..
6 Principalele porturi maritime internaţionale sunt:
a. Constanta si Kobe;
b. Triste si RostocK;
c. Constanta si Bordeaux;
d. New York si Kobe;
e. Constanta si Rotterdam.

7. Gestionarea informaţiei se face utilizând tehnica automata de prelucrare a informaţiei, cu obiective

imediate si de perspectiva pentru optimizarea procesului de comunicare si control si are următoarele
funcţii:
a. preluarea informaţiei în sistem;
b. memorarea si regăsirea informaţiei;
c. prelucrarea informaţiei;
d. tipărirea sau publicarea;
e. controlul si comanda sistemului.

Capitolul 6
MAREA NEAGRĂ

67
 6.1 Istoric

Dovezi arheologice – vase de ceramica aparţinând culturii Gumelnita (Agigea si Sarighiol) -

atesta locuirea din epoca paleolitice a zonei Dobrogei. Epoca bronzului marchează stabilirea
triburilor tracice în aceste locuri.
Marea Neagră a reprezenta, din cele mai vechi timpuri, o cale de legătura prin intermediul
căreia populaţia costiera din regiunile pontice a intrat în contact cu cultura miceniana. Începând cu
sec. al VIII-lea î.e.n., pe ţărmurile Marii Negre pe care coloniştii greci o numeau Pontus Euxinus
(Marea Ospitaliera sau Primitoare), aceştia au întemeiat oraşe (Phanagoria, Kimmerike, Apolonia
Pontic a, Mesembria, Odessos, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia, Chersones, Theodosia etc.) cu
un important rol economic, politic si cultural. După expediţia lui Pericle în Pont (437 î.e.n.), un rol
marcant în viata economica a bazinului Marii Negre l-a avut oraşul Atena. Mai târziu, în anul 88
î.e.n. regele Pontului, Mitriade al VI-lea, Eupator, care devenise cârmuitorul sau aliatul tuturor
triburilor si popoarelor din jurul Marii Negre (cu excepţia Bitiniei), a însemnat o ameninţare majora
pentru influenta romana în Orient. La mijlocul secolului I î.e.n., Burebista, conducătorul statului dac
timpuriu, a stăpânit si ţărmul stâng al Marii Negre, cuprins între Nistru si Apolonia Pontica. În anul
46 e.n., Dobrogea a fost cucerita de romani si inclusa în provincia Moesia. Oraşele de pe litoralul
dobrogean al Marii Negre (Callatis, Tomis si Histria) au intrat astfel în stăpânirea Romei,
cunoscând o noua perioada de dezvoltare economica si culturala (perioada romana). Dominaţia
romana în bazinul Marii Negre a fost continuata de cea romanobizantina (în secolele IV-VII) care,
pentru a-si menţine autoritatea asupra drumurilor comerciale din Marea Neagra, a trebuit sa
înfrângă rivalitatea statului iranian al Sasanizilor, iar apoi pe cea a cnejilor ruşi. După cucerirea
Constantinopolului de câtre cruciaţii apuseni (1204), pe litoralul de sud al Marii Negre a apărut
Imperiul de la Trapezunt. Din aceeaşi perioada a început si pătrunderea neguţătorilor genovezi si
veneţieni care, pana la cucerirea turceasca, si-au instituit monopolul comercial în bazinul Marii
Negre.
În perioada secolelor XIV- XV, Marea Neagra constituia hotarul de est al Moldovei si al
Tarii Româneşti. După căderea Caffei, trecerea Crimeei sub suveranitatea turceasca (1475), căderea
Chiliei si a Cetăţii Albe în mâna turcilor (1484), aproape întreg litoralul Marii Negre se afla în
stăpânirea Imperiului Otoman.
În urma războaielor ruso-turce din secolele XVIII-XIX, stăpânirea turceasca s-a retras
continuu, pana când, în urma primului război balcanic, în 1912, stăpânirea asupra ţărmurilor Marii
Negre de câtre statele riverane a căpătat aproximativ configuraţia actuala.

6.2 Marea Neagra - caracteristici fizico-geografice

Marea Neagra este o mare intercontinentala, cu forma relativ ovala (vezi harta 6.1)74, cu

74
Enciclopedia pentru tineri Larousse. Atlasul statelor lumii. Bucureşti, Enciclopedia RAO, 1999
68
orientare est-vest, fiind o depresiune intermontana între doua cutări alpine care separa Europa de SE
de Asia Mica. Este situata între paralelele de 40°54’ si 46°38’ latitudine nordica si meridianele de
27°27’ si 41°42’ longitudine estica, scăldând ţărmurile României (pe 234 km lungime), Ucrainei,
Rusiei, Georgiei, Turciei si Bulgariei.
Dintre toate marile, Marea Neagra75 (413 488 km²) este cel mai mare bazin închis din lume.
Suprafaţa totala a Marii Negre este de 451 488 km², din care 38 000 km² aparţin anexei sale, Marea
Azov. Volumul de apa este de 529 950 km³. Adâncimea maxima este de 2 245 m si se afla în partea
sa centrala, adâncimea medie fiind de 1 282 m. Lungimea pe direcţia VE este de 1148 km si lăţimea
maxima, pe direcţia meridianului de 31°12’ longitudine estica, de 606 km. Comunica cu Marea
Marmara prin strâmtoarea Bosfor (30 km lungime, 0.7 - 3.5 km lăţime, între 30 - 100 m adâncime)
si, mai departe, cu Marea Egee prin strâmtoarea Dardanele, iar prin strâmtoarea Kerci (41 km
lungime) comunica cu Marea Azov.
Marea Neagra are ţărmurile puţin crestate, însoţite de numeroase limane (în NV). Prezintă o
întinsa platforma continentala (aproximativ 36% din suprafaţa reliefului submarin), cu o dezvoltare
mare în partea de nord si NV. Cu excepţia Insulei Şerpilor din partea de NV, Marea Neagra este
lipsita de insule si arhipelaguri.
Suprafaţa bazinului sau hidrografic este de 2 405 000 km², iar aportul anual de apa dulce este de
390 km³. În Marea Neagra se varsă fluviile Dunărea, Don, Nipru, Nistru, Bug, Kizil, Irmak s.a., însa
cel mai important volum de apa îl aduce Dunărea, jumătate din cantitatea totala de apa dulce primit
a de Marea Neagra (aproximativ 200 km³/ an).
Marea Neagra este o importanta cale navigabila , legând regiunile riverane cu Marea
Mediterana si prin aceasta cu Oceanul Planetar.
Principalele porturi maritime: Constanta, Odessa, Sevastopol, Novorosiisk, Poţi, Samsun,
Burgas, Varna, Herson, Tuapse, Poţi, Batumi, Trabzon si Sinop (vezi harta 6.2)76. Atât tarile
riverane, cât si alte state din aria de influenta a Marii Negre au aderat la Programul de Cooperare
Economica a Marii Negre (lansat în 1992), care urmăreşte stimularea creşterii economice,
amplificarea relaţiilor comerciale si asigurarea dezvoltării durabile a zonei Marii Negre în condiţiile
unor masuri eficiente de protejare a mediului marin.

6.3 Evoluţia paleogeografica a Marii Negre

75
D. Ghinea, Enciclopedia geografica a României, Bucureşti, Editura Enciclopedica, 2000
76
Constantin Pârvu, Ecosistemele din România, Bucureşti, Editura Ceres, 1980
69
 Istoria Marii Negre începe cu aproximativ 14.5 milioane de ani în urma77, în perioada
sarmaţiana din miocenul superior, când Marea Paratethys îs i pierde legătura definitiv cu Marea
Mediterana devenind un bazin complet închis. Aceasta mare izolata, Marea Sarmatica, s-a îndulcit
treptat, iar vechea ei fauna cu pronunţate caractere marine tropicale, a fost înlocuita cu o fauna
proprie, de apa salmastra. La începutul policenului, datorita activităţii orogenetice, Marea Sarmatica
se fragmentează în bazine mai mici.
Postglaciarul (epoca Marii Negre Noi) începe o data cu transgresiunea neolitica sau
histriana. Nivelul Marii Negre era cu 5 m mai ridicat fata de cel actual. Flora si fauna acestei mari
au evidente caractere mediteraneene, legătura cu Marea Mediterana prin Bosfor fiind deschisa
definitiv.
Câtre sfârşitul mileniului II î.e.n. are loc o noua regresiune, de minus 3-4 m fata de actualul
nivel, care nu durează decât un mileniu. În secolul al XV-lea are loc o noua ridicare a nivelului
marii cu peste 1 m fata de cel actual, dar care ulterior scade ajungând la cel de astăzi.
Evoluţia bazinului pontic a produs modificări însemnate în flora si fauna acestui acvatoriu,
atât ca succesiune a biocenozelor cât si în transformarea speciilor. Ultima redeschidere a legăturii
dintre Mediterana si Marea Neagra, salinizarea acesteia din urma, au avut ca efect dispariţia
elementelor de origine ponto-caspica sau retragerea lor în lagune, limanuri, zone de va sare a
fluviilor.

6.4. Condiţii de mediu

Acum peste 8000 de ani, când s-a realizat legătura cu Marea Mediterana prin strâmtoarea
Bosfor, a început salinizarea gradata a Marii Negre. Se estimează ca, după apoximativ 2 000 de ani,
salinitatea marii a ajuns la valoarea constanta de astăzi, adică 18-19% la suprafaţa si 22% în
adâncime. Daca salinitatea marilor si oceanelor este cuprinsa între 30% si 35%, Marea Neagra are o
salinitate mult mai redusa (15-22‰). La gurile Dunării salinitatea este de 3-10‰, în dreptul
litoralului românesc ea ajunge cel mult la 18% , iar în alte zone în jur de 20%. Aceasta stare se
datorează volumului mare de apa dulce adus de afluenţii fluviali. Totuşi apa dulce, fiind mai puţin
densa, se păstrează numai la adâncimi mai mici. La 180-200 m adâncime concentraţia de săruri este
de 21-22 %. Viata în Marea Neagra se afla pana la 200 m, mai ales pe toata suprafaţa platformei
continentale. Dincolo de aceasta adâncime, se afla un imens bazin al morţii, dominat de bacterii
reducătoare de sulf. Din acest motiv, aproape 85% din apa acestei mari este practic lipsita de oxigen
si dominata de H2S. Între stratul de suprafaţa de pana la 180 m (se pare ca aceasta limita s-a ridicat
cu câţiva metri mai la suprafaţa, ca urmare a poluării, a eutrofizarii s.a.) si restul masei lichide,
curenţii de convecţie, verticali, singurii care ar putea “aerisi” zonele profunde, sunt aproape
inexistenţi. Se acumulează hidrogen sulfurat, fapt ce nu permite decât prezenta unor bacterii
sulfuroase la aceste adâncimi (lipsa oxigenului împiedicând dezvoltarea vieţuitoarelor marine).
În general, compoziţia chimica a apei este complexa (clorurata, bromurata, sulfatata, sodica,
magneziana, hipertona).
77
Silviu Neguţ, Gabriela Apostol, Mihai Ielenicz, Geografie, manual pentru clasa a VIII-a, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2002
70
 Oxigenul solvit descreşte cantitativ o data cu adâncimea. La suprafaţa, variază între 4 si 8
cm³/ l (oxigenare foarte mare), în timp ce la adâncimea de 50 m variază între 1,5 si 7,5 cm³/ l. La
100 m adâncime este de 0,1 pana la 3 cm³/l, iar la 500 m poate ajunge pana la cel mult 1,90 cm³/l.
Astfel, mişcarea apei -fluxul si refluxul (mareele), curenţii si valurile - joaca un rol
important, mai ales în viata plantelor si animalelor din zonele de mica adâncime. Sub influenta
vânturilor, în Marea Neagra se formează un curent circular care, în dreptul Peninsulei Crimeea, se
împarte în doua ramuri închise: estica si vestica. Prin strâmtoarea Bosfor circula un curent de
compensare (193 km³/an) dinspre Marea Mediterana spre Marea Neagra, iar curentul din Marea
Azov, care intra în Marea Neagra prin strâmtoarea Kerci, aduce 95 km³ de apa pe an. Marea Neagra
prezintă un grad înalt de pierdere a apei din cauza evaporării (365 km³/ an – aproximativ 44%) si a
curenţilor ce trec în Marea Mediterana (392 km³/ an – 47.5%) si Marea Azov (70 km³/ an – 8.5%).
Vânturile care bat frecvent dinspre nord si NE produc valuri cu înălţimi medii de 80-100 cm, iar
mareele, care au un caracter semidiurn, sunt reduse ca amplitudine (8-12 cm) si au o perioada medie
de 12 ore si 25 de minute. În timpul furtunilor se formează valuri ce ating 5-6 m înălţime, chiar mai
mari. Lumina care pătrunde în apa este unul dintre factorii care etajează diferitele specii de alge. În
ecologia organismelor marine, lumina are un rol deosebit prin: intensitatea luminii, compoziţia
spectrala a acesteia, lungimea zilei sau cantitatea de energie luminoasa în 24 de ore. Pătrunderea
luminii în apa este variabila , în funcţie de cantitatea de suspensii, de fenomenele de “înflorire” cu
alge etc. În general, transparenta în Marea Neagra nu depaşeşte 15 m.
Temperatura, dincolo de adâncimea de 75 m este constanta pana la fund (7-8°C), în timp ce
paturile superficiale sunt supuse la mari variaţii sezoniere. În timpul iernii, temperatura apei marii
ajunge la 0°C si chiar sub 0°C. Marea poate îngheţa iarna pe o întindere de câteva sute de metri,
uneori peste 1 km, cu consecinţe catastrofale pentru vieţuitoare. Vara, temperatura stratului
superficial (pana la 8-10 m) se ridica la 20-22°C, iar în veri excesive pana la 26°C. Tot în timpul
verii, apa se poate raci brusc pentru o perioada, când vânturile dinspre est aduc la coasta mase de
apa rece din zonele mai adânci. Temperatura medie anuala a apei Marii Negre în sectorul românesc
variază între 12° C s i 14° C.
Fauna este diversa, aproximativ 1500 specii: în zona litorala moluşte, crustacee amfipode,
căluţi de mare, guvizi s.a., bentonica -calcan, limba de mare etc., pelagica -hamsii, heringi,
scrumbii, sturioni, stavrizi, delfini, o specie de rechin, de mici dimensiuni etc. si chiar câteva foci în
regiunea Capului Caliagra (Bulgaria).
Astăzi, flora săraca, de origine mediteraneana, este reprezentata, îndeosebi, de alge roşii si
iarba de mare.
Radioactivitatea Marii Negre este foarte mica (0.022 unitatea Mache).

6.5 Litoralul românesc al Mării Negre

71
 Litoralul românesc al Marii Negre, cu o lungime de aproximativ 243 km, se afla în prezent
într-o intensa si continua degradare prin eroziune marina. Linia de arm se retrage anual cu aproape
15-20 m pentru litoralul Deltei (între Sulina si Capul Midia) si cu aproximativ 0.2-0.5 m pentru
litoralul cu faleze (Constanta-Vama Veche).
Procesele de eroziune a litoralului au cauze naturale (cum sunt schimbările climatice globale
si modificările nivelului marii) si, în special, antropice.
Printre activităţile antropice cu impact deosebit asupra stării litoralului pot fi amintite
lucrările hidrotehnice de pe Dunăre si de pe principalii şai afluenţi, amenajările portuare si alte
lucrări tehnice costiere.
Lucra rile hidrotehnice realizate pe Dunăre si principalii şai afluenţi au determinat reducerea
aportului de sedimente al Dunării în zona litorala cu peste 50% fata de valorile înregistrate înainte
de construcţia barajelor. S-a creat astfel un mare dezechilibru sedimentar în zona de coasta , ceea ce
a provocat activarea procesului de eroziune.
Amenajările portuare si alte lucrări inginereşti costiere, cum sunt: digurile de protecţie a
şenalului navigabil Sulina, digurile de protecţie a porturilor Midia, Constanta Sud si Mangalia,
lucrările de protecţie litorala de pe plajele turistice determina si ele mari perturbaţii ambientale.
Datorita schimbărilor climatice globale si ridicării nivelului marii, precum si condiţiilor geo-
ecologice regionale ce caracterizează geosistemul Dunare-Delta Dunarii-Marea Neagra, se pot
aprecia doua tendinţe:
• pe termen mediu -procesul de eroziune a litoralului românesc va fi cel puţin la fel de activ ca
în ultimele doua decenii;
• pe termen lung – se evidenţiază o activitate a eroziunii plajelor si aceasta mai ales din cauza
scăderii în continuare a aportului de material nisipos în zona litorala , a ridicării continue a nivelului
marii, precum si a unui nivel energetic din ce în ce mai ridicat al factorilor hidrometeorologici.

Problema proceselor de degradare prin eroziune a litoralului presupune strategii de prevenire

si limitare a acestora. Este o problema considerata de multe state ca fiind de importanta naţionala ,
deoarece eroziunea plajelor înseamnă pierderi de teritoriu, dar mai ales compromiterea industriei
turismului, creând pagube însemnate economiilor naţionale si afectând, uneori chiar ireversibil,
starea ecologica a zonei litorale.
Litoralul Marii Negre, nu numai pentru România, constituie o importanta zona turistica si
balneoclimaterica, de-a lungul sau aflându-se staţiunile Năvodari, Mamaia, Constanta, Neptun,
Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, 2 Mai (pe tărmul românesc) dar si pentru Bulgaria
cu staţiunile Balcic, Albena, Nisipurile de Aur, Varna, Burgas (pe litoralul bulgăresc), Georgia
(Suhumi, Batumi), Federatia Rusa (Soci), Ucraina (Ialta).

6.7 Resurse potenţiale

6.7.1. Transportul maritim de calatori al României

Pe lângă porturile Mangalia si Sulina, principalul port la Marea Neagra pentru transportul
maritim de calatori este Constanta. Vasele de pasageri merg de la Rotterdam pana la Constanta prin
Canalul Dunăre -Marea Neagra. Se organizează croaziere pe râuri de la Viena pana la Marea
Neagra, cu opriri în Bratislava , Budapesta, Belgrad, Bazias, Giurgiu si Calafat. Aceste croaziere au
itinerarii variate: oraşe istorice, muzee, colecţii de arta, monastiri, staţiuni, parcuri arheologice,
sărbători populare, rezervaţii naturale etc.

6.7.2. Oferta turistica în zona Marii Negre

72
 Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia si Ucraina - cele sase tari riverane Marii Negre -
oferă o mare diversitate de resurse turistice, de echipamente si programe pentru vacantele oferite
turiştilor interni sau internaţionali. Aceasta zona costiera însumează resurse naturale deosebite si
originale, combinate cu elemente cultural-istorice interesante si specifice. Însa infrastructura
turismului nu se ridica la valoarea potenţialului turistic si nici, de cele mai multe ori, la aşteptările
vizitatorilor.

6.7.2.1. România
Cele mai importante zone turistice ale României sunt: litoralul Marii Negre, Delta Dunării,
Munţii Carpaţi, Bucovina si Transilvania.
Potenţialul turistic al României în zona Marii Negre, asemănător celui bulgăresc, deţine
următoarele atracţii:
• un relief atrăgător, cu faleze înalte în sectoarele Eforie-Olimp si Mangalia -Vama Veche, cu
plaje în general naturale, cu nisip fin si de puritate ridicata, cu înclinare lina spre mare;

• salba de lacuri (ghioluri) de apa dulce sau sărata, între care Complexul lagunar Razim -
Sinoie este un obiectiv de mare atracţie turistica ;

• un climat temperat-continental cu o mare stabilitate termica, cu precipitaţii reduse,

nebulozitate scăzuta , regim termic temperat, puternica oxigenare a aerului, brize moderate;
vegetaţie de stepa, cu pâlcuri de pădure în care se găsesc si specii rare si o fauna acvatica
bogata; rezervaţii naturale valoroase, între care se remarca Delta Dunării, cu numeroase
specii floristice si faunistice rare sau unice, fiind declarata Rezervaţie a Biosferei si plasata
sub protecţia UNESCO;

un bogat si variat potenţial antropic: vestigii arheologice (între care ruinele cetăţilor greceşti Histria,
Tomis si Callatis, precum si alte vestigii romane sau bizantine), monumente istorice, de arta sau de
arhitectura si un inestimabil patrimoniu etnofolcloric. Aceste resurse turistice au fost valorificate
prin crearea unui lanţ de staţiuni: Năvodari, Mamaia, Constanta, Eforie Nord, Techirghiol, Carmen
Sylva, Costinesti, Neptun -Olimp, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, destinate
turismului intern si internaţional.

Delta Dunării, unicat în lume, o întindere de apa si sălbăticie în nordul coastei marine româneşti,
formata între principalele trei braţe ale Dunării. Are numeroase canale, meandre si mici pâlcuri de
pădure în care exista o varietate de peste 300 de specii de pasări. Canalele pot fi explorate în bărci
pescăreşti sau de pe un hotel plutitor. Principalul oraş în Delta este Tulcea, oraş-port cu un
interesant muzeu al Deltei Dunării.

6.7.3. Petrolul

Una dintre bogăţiile României este petrolul. Însa, acum, România nu mai dispune de mari
resurse petroliere. Are dezvoltata, în schimb, o puternica industrie de utilaj petrolier, precum si de
prelucrare a petrolului. Înainte de 1989, România era a treia tara producătoare de utilaj petrolier din
lume si a doua tara exportatoare în acest domeniu. Astăzi, industria româneasca prelucrătoare de
petrol trece printr-o perioada de tranziţie.
În Marea Neagra, în apele teritoriale ale României (vezi harta 6.3)78 se efectuează exploatări
de petrol prin intermediul sucursalei Petromar Constanta. În intervalul 1976 (constituire) -2000, o

78
S.N.P. “Petrom” S.A.
73
succinta analiza a funcţionarii acesteia releva următoarele activitatea desfăşurate pe selful românesc
al Marii Negre:
activitatea de explorare geologica – au fost explorate 24 de structuri geologice si s-au săpat 75 de
sonde de explorare geologica prin care au fost descoperite 8 zăcăminte de hidrocarburi;
activitatea de exploatare a zăcămintelor – 7 zăcăminte în exploatare racordate la un sistem de
conducte submarine în lungime totala de 297 km, pentru ţiţei si gaze;
activitatea de foraj – 123 de sonde în care cel mai adânc foraj a atins adâncimea de 5 006 m, iar
adâncimea cea mai mare a apei marii la foraj a fost de 87.5 m;
activitatea de producţie – urmăreşte doua obiective principale: eficientizarea procesului de exploata
re prin recuperarea unei cantităţi maxime de ţiţei si gaze si evaluarea potenţialului petrolier al
sondelor de exploatare geologica săpate; o atenţie deosebita se acorda si subactivitatii de protecţie a
mediului;
• activitatea de servicii geologice – pe mare sau pe uscat;
• activitatea de proiectare a sondelor;
• servicii anexe.

Petromar Constanta are în dotare 5 platforme mobile de foraj marin (vezi harta 6.4)79, clasa Orion -
Gloria, Prometeu, Atlas, Jupiter si Saturn – construite la Şantierul Naval Galaţi cu asistenta SUA, în
perioada 1976-1988. Sucursala deţine si 2 platforme de foraj marin, tip Cantilever – Fortuna si
Orizont – transformate si modernizate într-un şantier din Emiratele Arabe Unite, în perioada 1998-
2000 (vezi harta 6.5)80

6.8. Probleme globale ale Marii Negre

Începând cu ultimele decenii ale secolului al XX-lea, Marea Neagra a suferit deteriorări puternice
ale condiţiilor de mediu, datorate, în cea mai mare parte, eroziunii costiere, eutrofizarii, tratării
insuficiente a apelor uzate, introducerii de specii exotice, pierderii de habitate si managementului
neadecvat. Diversitatea biologica a scăzut dramatic. Au avut loc accidente ale unor petroliere care
au dus la poluarea cu petrol si, având în vedere rutele transportului de petrol dinspre Marea Caspica
spre Europa, acest gen de accidente este probabil si în viitor.
O acţiune internaţionala concentrata, cum este Programul de mediu la Marea Neagra (Black
Sea Environmental Program, BSEP)81, a adus unele îmbunatatiri modeste locale, dar a permis
realizarea cadrului de stabilire a strategiilor regionale, naţionale si locale, precum si a strategiilor de
coordonare. În acest sens, o realizare importanta este stabilirea Planului Strategic de Acţiune la
Marea Neagra, adoptat de Ministerele de Mediu ale celor sase tari riverane, la Istambul, la 31
octombrie 1996.
Planul Strategic de Acţiune la Marea Neagra reconsidera importanta participării tuturor
sectoarelor societarii la implementarea si aplicarea principiilor planului pentru obţinerea unei
dezvoltări durabile în regiune.
Principalele probleme de lucru sunt:
1. declinul stocurilor comerciale de peste în Marea Neagra;
2. pierderea de habitate, în special, zone umede si plaje, arii pe care trăiau importante resurse
biotice;
3. degradarea peisajului si reducerea valorii turistice a peisajului.
4. protecţia neadecvata a resurselor marine si de coasta fata de accidente maritime.
79
S.N.P.” Petrom “S.A.
80
idem
81
Revista “Perspective”, nr 43/2002, Editura Bleu Print
80

74
5. condiţiile sanitare precare ale multor plaje si zone de îmbaiere;
6. pierderea sau iminenta pierderii unor specii;
7. înlocuirea unor specii indigene ale Marii Negre cu specii exotice:
• mnemiopsis leidy (o specie exotica introdusa accidental în Marea Neagra în anii 1980; în
prezent biomasa ei este în jur de un milion de tone; se hrăneşte cu zooplancton oua si larve de
peste);
mya arrenaria, scafarca inequivalvis, rapana thomasiana moluşte care au înlocuit alte specii
indigene.
Cauzele principale care au contribuit la crearea acestor probleme sunt:
1. Reglementări legale neeficiente la nivel regional si local:
• legile si reglementările pentru mediu sunt puţin definite în unele tari; în altele, chiar daca ele
exista, nu au definite metodologii de aplicare sau sunt prost aplicate;
• legi si regulamente incompatibile la nivel regional.

2. Implementarea neadecvata a instrumentelor regulatoare existente:

• aplicarea inadecvata a monitorizării;
• lipsa unei coordonări internaţionale pentru activitatea cu efecte transnaţionale;
• ineficienta Inspectoratelor sau a Agenţiilor pentru Protecţia Mediului;
lipsa de constrângere a unor documente sau acorduri internaţionale deja semnate, cum sunt:
Convenţia de la Bucureşti, Declaraţia de la Odessa si Planul Strategic de Acţiune la Marea
Neagra.

3. Planificarea neadecvata la toate nivelurile:

• planificarea insuficienta a zonelor cu destinaţie urbana/ industriala/ recreativa / agricola;
• coordonarea insuficienta intersectoriala ;
• ineficienta controlului eroziunii.

4. Insuficient a implicare a publicului:

• lipsa conştientizării generale a problemelor de mediu;
• lipsa conştientizării generale în legătura cu drepturile publice si accesul la informaţii;
• deficiente de educaţie si de participare;
• aparenta lipsa de transparenta;
• slaba identificare a factorilor responsabili si ineficienta activităţii în comun;
• insuficienta participare publica la procesul de elaborare a Planurilor Naţionale de Acţiune la
Marea Neagra.

5. Mecanisme financiare neadecvate sau lipsa suportului material:

• instrumente economice ineficiente;
• susţineri financiare care nu duc la efecte durabile;
• importanta scăzuta acordata mediului înconjurător în politicile economice ale celor sase
state de la Marea Neagra;
• slaba percepţie a oportunităţilor de dezvoltare;
• lipsa unui fond de dezvoltare al Marii Negre.

În Planul strategic de Acţiune la Marea Neagra se delimitează domeniile pentru care se

75
propun acţiuni:
A. Reducerea poluării:
• impunerea locurilor de depozitare a substanţelor contaminate chimic si microbiologic din
zonele costiere si marine;
• monitorizarea nivelului si efectelor poluanţilor pe termen lung; observarea tendinţei de
evoluţie;
• localizarea punctelor fierbinţi si propunerea de remedii pentru aceste puncte;
reducerea si regular izarea operaţiilor de descărcare a navelor.

B. Managementul resurselor vii:

• dezvoltarea unui sistem de exploatare controlata a resurselor comerciale ale marii si
dezvoltarea aquaculturii;
• protecţia biodiversitatii;
• protecţia habitatelor si a peisajului.

C. Dezvoltarea umana durabila :

• managementul integrat al zonei costiere pentru zonele urbane si industriale;
• dezvoltarea durabila a turismului;
• implicarea publicului în procesul de decizii în probleme de mediu.

Tot în Planul strategic de Acţiune la Marea Neagra s-au propus soluţii pentru creşterea
implicării publicului în reabilitarea si protecţia Marii Negre prin:
1. Crearea unei reţele informaţionale pentru ONG-uri, profesori si instituţii guvernamentale din
zona Marii Negre si asigurarea cooperării în aceasta reţea si cu alte proiecte de mediu din lume.
2. Dezvoltarea si testarea unui program de legătura între scoli, focalizat pe dezvoltare de
curriculum si culegere de date de mediu; atragerea unor oameni de ştiinţa si cercetători din
diferite tari din jurul Marii Negre.
3. Creşterea interesului publicului legat de aplicarea convenţiilor si documentelor semnate la nivel
guvernamental: Convenţia de la Bucureşti, Declaraţia de la Odessa, Planul Strategic de Acţiune
la Marea Neagra.
Implementarea unui program pilot de educaţie publica. În acest fel sa poată fi probata colaborarea
dintre scoli, ONG-uri si instituţii guvernamentale (universitatea, institute de cercetare, centre de
activitate GEF). Colaborarea acestor instituţii este elementul cheie în procesul de creştere a
implicării publicului în problemele de mediu legate de reabilitarea si protecţia Marii Negre.
Implicarea mass-media în procesul de diseminare a informaţiei în legătura cu proiectul pilot.

Nivelurile de lucru propuse:

• local (zona costiera româna; Dobrogea);
• regional (aria Marii Negre);
• internaţional.

6.9 Poluarea

Efectele combinate ale suprapescuitului si poluării fac sa scadă resursele piscicole si alte
resurse maritime. Dintre formele de poluare frecvente se remarca poluarea produsa de nave, prin
deversări de deşeuri si poluarea prin hidrocarburi.
Bazinul Marii Negre colectează un mare flux de apa si, prin acesta, este afectat de activitatea

76
poluanta peste jumătate din populaţia Europei, (22 de tari din Europa si Asia Mica). Se includ cele
sase state riverane (Bulgaria, Federatia Rusa, Georgia, România, Turcia, Ucraina), precum si 16
state europene (Albania, Austria, Belarus, Bosnia-Hertegovina, Cehia, Croatia, Elveţia, Germania,
Italia, Iugoslavia, Macedonia, Republica Moldova, Polonia, Slovacia si Ungaria). Astfel, viata în
aceasta mare este puternic influenţata de afluxul continuu de apa provenita atât din mai multe fluvii
si râuri (Dunăre, Nistru, Nipru, Bug s.a), cât si din schimbul de apa, prin Bosfor, cu Marea
Mediterana si prin strâmtoarea Kerci, cu Marea Azov.
În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeana, România a acceptat acquis-ul
comunitar privind capitolul 22 – Protecţia mediului înconjurător, în vigoare la data de 30 octombrie
2001. Cu excepţia câtorva acte comunitare, pentru care a cerut diverse perioade de gratie, România
a implementat acquis-ul comunitar în domeniul protecţiei mediului. România nu a solicitat o
perioada de gratie pentru implementarea Directivei nr. 76/160/EEC privind calitatea apei de
îmbaiere. La 16 mai 2002, Guvernul României a adoptat Hotărârea de Guvern nr. 456 pentru
transpunerea prevederilor aceste i directive. Scopul acestei hotărâri este sa protejeze sănătatea
publica si a mediului prin reducerea poluării apei de îmbaiere si protejarea ei împotriva deteriorării.
În acest scop, hotărârea defineşte 19 parametri si valori care trebuie sa se aplice pentru evaluarea
calităţii apei de îmbăiere.
Hotărârea conţine informaţii despre doua tipuri de valori pentru standardele de calitate:
standarde obligatorii, pe care state le sunt obligate sa le respecte si valorile ghid, pe care statele ar
trebui sa încerce sa le respecte.
Valorile ghid sunt valori care, daca sunt atinse, indica o calitate excelenta a apei de îmbaiere.

6.9.1 Mare Nostrum: câtre un management integrat al zonei costiere

În România, problemele poluării litoralului au format obiectul de activitate al unui ONG,

Mare Nostrum, începând din august 1993, la Constanta. Din 1994, s-a dezvoltat instituţional si a
realizat unele activitatea legate de educaţia ecologica si de atenţionarea opiniei publice asupra
problemelor de mediu. Cele mai recente proiecte au început sa se desfăşoare din anul 2000, cu
sprijinul programului REC de cooperare transfrontaliera, precum si programul de grant-uri mici al
Ambasadei Marii Britanii. Aceste proiecte s-au confruntat cu nevoile unor diferite grupuri de
interese, mai ales în sectorul de afaceri. Mare Nostrum se ocupa de: gestionarea plajelor, făcând la
început observaţii legate de curtenia plajelor. Ulterior, prin finanţarea REC, s-au analizat soluţii
tehnice, care au făcut obiectul unui ghid de management al plajelor. Ghidul a fost reprodus în cadrul
unui proiect finanţat de programul RASP al Agenţiei Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţionala
în România. Tot legat de acest domeniu concret, s-a oferit chiar si un model de gestionare a
deşeurilor pe cuprinsul plajelor, combinând mesajele de tip persuasiune morala cu elementele
practice, care sunt impuse de nevoia de a strânge un volum crescând de deşeuri, cauzat de apariţia
pe piaţa a ambalajelor de tip PET. În cadrul proiectului finanţat de Ambasada Marii Britanii, s-a
înfiinţat si dezvoltat Centrul de Informare, Educare si Resurse pentru Marea Neagra, ca un
departament al organizaţiei Mare Nostrum. Proiectul a fost gândit ca un model instituţional de
77
gestionare a informaţiei de mediu, relevanta pentru zona costiera româneasca si pentru mediul Marii
Negre, în general.
Planurile s-ar putea grupa pe doua direcţii principale. Una se refera la întărirea structurii
organizaţiei si priveşte deschiderea unei noi filiale în Mangalia si Eforie, precum si începerea unei
campanii de atragere de noi membri în calitate de sprijinitori. Planificarea proiectelor propune:
finalizarea obţinerii resurselor necesare pentru punerea în practica a unui proiect legat de reducerea
si controlul fenomenului de eutrofizare a apelor litorale, prin îmbunatatirea practicilor agricole din
bazinul hidrografic litoral;
întărirea capacitaţii naţionale si locale de implementare a unei parţi a acquis-ului comunitar de
mediu, referitor la o gestiune mai buna a resurselor zonei costiere româneşti, mai ales prin aplicarea
conceptului de gestionare integrala a zonei costiere româneşti; acest ultim proiect, finanţat de câtre
programul de macro grant-urial programului PHARE Acces, are si o parte de lobby legislativ,
urmărind sa promoveze si în România o lege a zonei costiere.

6.10 Dezvoltarea durabila în regiunea Marii Negre

Un deziderat major, care necesita eforturi susţinute din partea tuturor factorilor de decizie si
a publicului larg din regiunea Marii Negre, este corectarea celor câteva decenii de utilizare excesiva
a resurselor Marii Negre. Guvernele tarilor riverane, care si-au asumat responsabilitatea
îmbunatatirii calităţii mediului Marii Negre, au nevoie în primul rând de informaţii despre cauzele
problemelor de mediu si de o strategie comuna pe termen scurt, mediu si lung, pentru a lucra în
echipa. Adoptarea Planului Strategic de Acţiune pentru Marea Neagra82 în cadrul Conferinţei
Interministeriale a fost rezultatul activităţii de trei ani a Programului de Mediu pentru Marea
Neagra (BSEP). Astfel, primul pas în crearea Planului Strategic de Acţiune pentru Marea Neagra a
fost realizarea unei analize ştiinţifice, sistemice a cauzelor degradării ecosistemelor Marii Negre, în
doua subpuncte:
• activităţile sectoriale care cauzează aceasta degradare si gravitatea ei;
• instituţiile deficiente , politicile necorespunzătoare si lipsurile informaţionale. Informaţiile
obţinute de factorii de decizie si implicarea publicului sunt la fel de importante ca si aspectele
sociale si economice.
O prima lucrare care încearcă sa cerceteze aceste probleme a fost Analiza Diagnostic
Transfrontaliera, publicata la 22 iunie 1996. Acest document a fost realizat de un grup de 16
experţi din 14 tari, inclusiv cele 6 tari riverane Marii Negre, împreuna cu specialiştii din cadrul
Unitarii de Coordonare a Programului de Mediu pentru Marea Neagra. Au fost analizate
rezultatele activităţii a peste 100 de cercetători din reţeaua Programului de Mediu pentru Marea
Neagra. Rezultatele au fost condensate într-o serie de tabele analitice folosite la elaborarea Planului
Strategic de Acţiune pentru Marea Neagra.
Analiza Diagnostic Transfrontaliera demonstrează ca ecosistemele Marii Negre pot fi
protejate si reconstruite. Monitorizarea poluării realizata de Programul de Mediu pentru Marea
Neagra arata ca apele Marii Negre nu sunt “un amestec letal de deşeuri toxice”, aşa cum sugera un
articol apărut în presa internaţionala în 1999. Într-adevăr, contaminarea cu metale grele si pesticide
este limitata la o serie de zone din apropierea coastelor. Mai mult, nivelul radonuclizilor nu
reprezintă un risc pentru sănătatea umana. În schimb, eutrofizarea, poluarea cu petrol si sursele

82
31 octombrie 1996
78
terestre de poluare necesita o intervenţie rapida din partea factorilor de decizie. Pentru a identifica
sursele de poluare au fost realizate numeroase studii si au fost evaluate costurile scăderii sau
eliminării poluării.
În cazul nutrientilor, mai mult de jumătate din cantitatea acestora este adusa de Dunăre. O
reducere a eutrofizarii necesita cooperarea tuturor tarilor din bazinul hidrografic al Marii Negre. În
privinţa biodiversitatii Marii Negre, Planul Strategic de Acţiune pentru Marea Neagra prezintă ca
obiective pe termen lung conservarea populaţiilor de mamifere si sturioni, ca si exploatarea durabila
a stocurilor de peşti, încurajarea aqvaculturii si a turismului ecologic în toate tarile din regiunea
Marii Negre.
Mamiferele marine si sturionii sunt cele mai mari animale din Marea Neagra. Prezenta lor
aici este mai mult decât simbolica. Au nevoie însa de un mediu curat si sănătos pentru a se putea
menţine în perimetrul Marii Negre. Delfinii depind de legătura dintre Marea Neagra si oceanul
mondial, iar sturionii au nevoie de fluvii curate pentru depunerea icrelor si de acvatorii marine
nepoluate pentru hrănire si creştere.
O prima arie marina conservata este creata în NV platformei continentale a Marii Negre, în
apropierea coastelor ucrainene.
Planul Strategic de Acţiune pentru Marea Neagra prevede termene pentru fiecare obiectiv în
parte. Ecosistemele periclitate nu pot aştepta prea mult masuri de reconstrucţie. Planul Strategic de
Acţiune pentru Marea Neagra este un proces dinamic care poate fi ajustat pe parcursul
implementării. La fiecare 5 ani va fi publicat si distribuit un raport despre starea Marii Negre.
Dezvoltarea durabila a Marii Negre necesita o larga cooperare internaţionala.
• Planul Strategic de Acţiune pentru Marea Neagra ,
• Convenţia de la Bucureşti si
• Declaraţia de la Odessa formează cadrul de referinţa pentru managementul durabil
al regiunii. Succesul acestui Plan Strategic de Acţiune pentru Marea Neagra va depinde de
acţiunile de implementare si de implicarea autoritarilor din toate tarile riverane si din
bazinul hidrografic al Marii Negre.
Comunitatea internaţionala contemporana va putea contribui efectiv la acest Plan, împreuna
cu comunităţile locale, astfel încât de Marea Neagra si la Marea Neagra sa se poată bucura si
generaţiile viitoare.

79
Harta 6.1 Europa – Marea Neagra

80
Harta 6.2 Marea Neagra

81
Harta 6.3 Platforma continentala româneasca

82
Harta 6.4 S.N.P. „PETROM” S.A. Perimetrul de exploatare, dezvoltare si exploatare XVIII Istria

83
Harta 6.5 Sistem de exploatare si injecţie Transportul fluidelor între platformele de producţie

84
 Cuvinte cheie

• liman;
• relief submarin;
• salinitate;
• biodiversitate;
• poluare;
• reconstrucţie ecologica.

Problematica abordata
• Istorie;
• Evoluţia paleogeografica a Marii Negre;
• Condiţii de mediu;
• Litoralul românesc al Marii Negre;
• Transportul maritim de calatori al României;
• Oferta turistica în zona Mării Negre;
• Petrolul;
• Problemele globale ale Marii Negre;
• Problema biodiversitatii;
• Scăderea stocurilor de peste în Marea Neagra;
• Specii de peşti în Marea Neagra;

Teste grila
1. Litoralul românesc al Mării Negre are o lungime de:
a. 250 km;
b. 350 km;
c. 234 km;
d. 400 km;
e. 405 km.

2. Adâncimea maxima si medie a Marii Negre este de:

a. 3.345 m si 1.282 m;
b. 2.245 m si 1.282 m;
c. 2.245 m si 1.300 m;
d. 1.282 m si 2.245 m;
e. 3.000 m si 2.500 m.

3. Programul de Cooperare al Marii Negre urmăreşte:

a. stimularea creşterii economice;
b. stimularea dezvoltării porturilor;
c. amplificarea relaţiilor comerciale;
d. încurajarea transportului maritim;
e. asigurarea dezvoltării durabile în zona Marii Negre.
4. Salinitatea Marii Negre este de:
a. 13-14% la suprafaţa si 22 % în adâncime;
b. 11-12% la suprafaţa si 21 % în adâncime;
c. 18-19% la suprafaţa si 22 % în adâncime;
d. 13-14% la suprafaţa si 32 % în adâncime;
e. 13-14% la suprafaţa si 22 % în adâncime.

85
Capitolul 7

GEOPOLITICA MĂRII NEGRE –CADRUL COOPERĂRII INTERNAŢIONALE

Considerata, alternativ, o “mare uitata” de navigatorii lumii libere, un “avanpost” al

comerţului mondial la Gurile Dunării, Donului sau Niprului, o “mare practic închis a” sau o
veritabila “placa turnanta” între Europa, Asia Mica şi stepele nesfârşite ale Rusiei, Marea Neagra
revine astăzi în actualitate. 83
Gh. C. Brătianu, marele istoric şi profesor, la începutul secolului al XX-lea sublinia în
lucrarea sa, tipărită în Franţa, Histoire de la Mer Noire: “Teatrul oferit de bazinul Marii Negre
favorizează, mai mult ca altele, consideraţii ce depăşesc problemele regionale şi se raportează la
forţele ce acţionează asupra câmpului istoriei universale. Datorita marilor fluvii care se vărsa în ea
din adâncurile stepei sau din masivele Europei Centrale, datorita reţelei multiple de drumuri
continentale ce ajung în porturile ei, Marea Neagră merita numele de placa turnanta a marelui trafic
şi a schimburilor internaţionale. Acest caracter de zona de tranziţie şi de răscruce între Europa şi
Asia îl imprima şi statelor şi popoarelor stabilite pe litoralul ei.”

Chiar apariţia şi dezvoltarea “Primei Rusii” nu ar fi fost de conceput fora determinarea caii
comerciale dintre Baltica şi Marea Neagra, care mergea mai departe spre Bizanţ sau Bagdad ori
chiar “spre greci”. Principalul avantaj al acestei cai comerciale era ca transportul se făcea pe apa –
utilizând cursul Niprului – şi ca istmul dintre Baltic a şi Marea Neagra, de aproximativ 1000 de km,
nu cunoştea obstacole naturale importante. Schimbul intens de mărfuri a contribuit la înflorirea a
doua mari oraşe pe aceasta ruta comerciala: Novgorodul, la nord, şi Kievul, la sud, şituat chiar pe
Nipru.
Mare cu strâmtori, Marea Neagra a cunoscut, în decursul istoriei popoarelor sale riverane,
şapte perioade istorice alternative: trei de libertate de navigaţie şi patru de îngrădire a navigaţiei
europene. În aceste perioade “închise” monopolul a fost exercitat succesiv de: Imperiul Roman
(secolul 1 î.e.n. – 330), Imperiul Bizantin (330-1204), Imperiul Otoman (1484-1829) şi Uniunea
Sovietica (1945-1989).
Perioadele de libera navigaţie au imprimat o activitate comerciala prospera cetăţilor din
aceasta parte a Europei, supuse unui dublu şi încrucişat proces de culturalizare şi de evoluţie
politica autonoma. Cele patru perioade de închidere a strâmtorilor Marii Negre -Dardanele şi
Bosforul - oricărei navigaţii străine au coincis cu stagnarea economica a tuturor ţinuturilor riverane ,
stagnare urmata, foarte curând, de reorientalizarea lor şi de lichidarea autonomiei lor politice, în
totalitate sau în cea mai mare măsura. Astăzi, la mai mult de o decada de la terminarea războiului
rece dar şi a încetării monopolului sovietic asupra Marii Negre, se poate constata o noua
internaţionalizare a zonei. Interesele economice şi comerciale plasate în acest spaţiu avantajos de
contact între mai multe civilizaţii şi continente, precum şi conectarea sa la piaţa mondiala pot
determina optimizarea unui nou ciclu de prefaceri. De asemenea, se pot menţiona şi alţi factori
contemporani care au influenţat coordonatele geostrategice ale regiunii Marii Negre:
• apariţia unei linii de demarcaţie între actualele şi potenţialele conflicte din jurul bazinului
pontic (Balcanii, Transnistria, Crimeea, Nordul Caucazului);
• activitatea navala în Marea Neagra a crescut foarte puternic: flota turca s-a lansat într-un
ambiţios program de modernizare, flota româna şi cea bulgara au intensificat contactele cu flotele
aparţinând SUA şi celorlalte state ale NATO, dar, cel mai important, tot mai multe bastimente
aparţinând unor state care nu au frontiere la Marea Neagra trec acum frecvent prin strâmtori;
83
G.Stanciulescu s.a., Managementul turismului durabil în tarile riverane Marii Negre, Bucureşti, Editura All Beck, 2000
,

pag. 27-29
86
• bazinul Marii Negre tinde sa devina centrul unui proces de integrare economic a; astfel,
Organizaţia de Cooperare Economica a Marii Negre (OCEMN) include în acest moment Albania,
Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Ruşia, Ucraina şi
Turcia, relaţia strategica fundamentala conturându-se pe axa Ankara -Bucureşti;
• importanta acestui proces este subliniata şi de interesul puternic al unor state neriverane,
cum ar fi Austria, Germania, Italia, Israel, deocamdată observatori ai OCEMN;
pentru a putea fi valorificate eficient, rezervele de petrol şi gaze naturale din regiunea Marii
Caspice şi Transcaucazia trebuie, cel puţin parţial, sa tranziteze Marea Neagra.
Marea Neagră devine o ruta strategica, o zona cu potenţialul celei din Golf. Iar simpla existenta a
unui obiectiv de importanta internaţionala, cum este o magistrala petroliera cu o capacitate de
transport de 20-30 de milioane tone pe an, conferă ţarii care o deţine şi un avantaj strategic.
Astfel, importanta Marii Negre pentru România devine esenţiala. Locurile şi reperele
geografice nu au aceeaşi valoare geopolitica în toate perioadele de timp. Valoarea geopolitica
variază în funcţie de evoluţiile din zona, de intensitatea comerţului şi a vieţii economice. Valoarea
geopolitica a Marii Negre creste în zilele noastre din mai multe motive. Datorita plasării geografice,
ea a fost considerata un timp o mare închisa, care nu are importanta strategica. S-a sustras acestui
statut, în primul rând prin creşterea importantei comerciale a Dunării şi, în al doilea rând, prin
descoperirea zăcămintelor petroliere din Marea Caspica. Acestea vor trebui transportate spre Europa
şi spre întreaga lume, iar una dintre rutele principale este Marea Neagră. Referitor la principalele
rute de transport ale acestor bogaţii, se remarca portul rusesc Novorosisk care creşte foarte mult în
importanţă. De aici, rutele de transport pot urma direcţii diferite: direct cu tancurile spre Bosfor şi
Dardanele sau cu tancurile de petrol spre Constanta.

87
 7.1 Situaţia ecologica a Marii Negre

Marea Neagra colectează apele zonelor industriale şi agricole provenind din 9 tari. Dunărea
contribuie cu aproximativ 203 km³ de apa/an (mai mult decât întreaga cantitate de apa primita de
Marea Nordului). În partea de est, Marea Neagra colectează apele fluviilor Don (28 km³/ an) şi
Kuban (13 km³/ an), la care se adăuga alte râuri mici care drenează partea de sud şi est a coastelor.
Marea Neagra a fost afectata din punct de vedere ecologic în urma pescuitului necontrolat la
nivel internaţional şi în urma unei intense activitatea navale, la care se adăuga exploatarea petroliera
cu puternice efecte nocive. În urma pescuitului iraţional au fost înregistrate reale dezastre ecologice
şi în Marea Marmara. Daca acest proces va continua, reabilitarea şi înmulţirea speciilor migratoare
vor fi compromise.
Dunărea deversează anual 1000 tone de crom, 900 tone de cupru, 60 tone de mercur, 6000
tone de zinc şi mai mult de 50000 tone de petrol. Dezvoltarea unor sectoare ale industriei grele au
contribuit la deversarea în mare a unei cantitatea apreciabile de reziduuri, neexistând nici un
tratament prealabil.
Ca rezultat al catastrofei de la Cernobîl, concentraţia radioactiva a crescut. În nici o alta
regiune a lumii apa marii nu a suferit o asemenea contaminare nucleara. Cu toate acestea , nivelul
radioactivităţii are limite acceptabile pentru organismul uman. Nu în ultimul rând, poluarea cu
petrol reprezintă o problema majora. Originea poluării o constituie transportul maritim şi faptul ca
un număr apreciabil de porturi nu oferă servicii portuare adecvate, favorizând astfel deversarea
reziduurilor, îndeosebi în regiunea de vest a Marii Negre.

Dimensiunile situaţiei ecologice deosebit de dificile ale Marii Negre pot fi grupate în
următoarele manifestări:
• catastrofa ecologica;
• înflorirea planctonic a unor alge unicelulare;
• eutrofizarea ;
• metalele grele;
• construirea hidrocentralelor uriaşe;
• reziduurile petroliere;
• eroziunea costiera.

În plus, instalaţiile militare şi traficul tancurilor petroliere prin Bosfor reprezintă un motiv
real de îngrijorare, în special datorita creşterii riscului de explozii în vecinătatea Istambulului.
Cu toate acestea, modificările profunde ale ecosistemului Marii Negre au fost reduse prin
eforturile susţinute ale statelor situate pe coasta acesteia. Însa, se poate aprecia ca sunt încă necesare
proiecte pentru reabilitarea ecosistemului, regenerarea mediului şi pentru dezvoltarea economica în
zona Marii Negre.
În contextul dat de toate informaţiile deţinute pana acum despre Marea Neagra, se poate
afirma ca “ignoranta privind situaţia reala a Marii Negre a fost imensa”84. Starea Marii Negre se
agravează. Exista o previziune unanima a oamenilor de ştiinţa: în lipsa unor masuri energice la
scara internaţionala, regionala şi locala, Marea Neagra poate deveni o “Mare Moarta”.

84
Elisabeth Mann Borgese, Ocean Circle, 1998, pag. 23
88
 Modificările determinate de mnemiopsis leidy, alături de cele declanşate de activitatea umana
au decis guvernele tarilor riverane şi organismele internaţionale sa acţioneze la începutul anului
1990.
O serie de conferinţe ministeriale internaţionale ale tarilor riverane (Bucureşti 1992, Istanbul
1996, Monaco 1998) au condus la semnarea unor acorduri privind masuri de reabilitare, protecţie şi
salvare a ecosistemului Marii Negre. Au fost demarate o serie de programe de cercetări regionale pe
diferite durate de timp, finanţate de Naţiunile Unite, Banca Mondiala, NATO, universitatea
europene s.a.
Un efort internaţional concentrat a dus la crearea diferitelor “Comisii ale Marii Negre” (de
cooperare economica, de coordonare a Programelor pentru Marea Neagră s.a.), toate cu sediile la
Istanbul.
Rezultatele nu au întârziat sa apară: au fost obţinute rezultate excelente privind sintetizarea
cunoştinţelor dobândite de cercetarea ştiinţifica a tarilor riverane, de exemplu prin editarea
Bibliografiei Marii Negre (1974-1994) sau a numeroase monografii ştiinţifice (în limba engleza),
apariţia unor atlase, diferite bănci de date etc.
Comitetele şi organismele înfiinţate au început o campanie de cercetare, de conştientizare a
realităţilor dezastrului ecologic declanşat în ultima jumătate a secolului al XX-lea, cu precădere
după 1980. Institutul Oceanologic Internaţional al Universitarii din Malta a înfiinţat un Centru
Operaţional pentru Marea Neagra (COMN), care din anul 1999 funcţionează pe lângă Institutul
Român de Cercetări Marine (IRCM) din Constanta. Acest nou centru din România este al zecelea
după cele existente în Canada, Costa Rica, China, Japonia, India, Senegal, Africa de Sud, Insulele
Fidji şi Malta, unde se afla sediul central.
Cu toata importanta lor, cunoştinţele ştiinţifice despre procesele fizico-chimice ale marii,
precum şi ale vieţii din Marea Neagra rămân încă insuficiente în comparaţie cu volumul
cunoştinţelor similare existente pentru alte mari şi oceane. O prima cercetare aprofundata s-a
realizat în 1988, într-o expediţie a vasului american Knorr: s-a realizat cel mai complex set de studii
chimice si biologice, folosindu-se tehnica oceanografica de ultima ora. O descoperire interesanta si
importanta a fost aceea de detectare a unei zone “suboxice” intermediare între zona anoxică (fora
oxigen) si cea oxică (oxigenata), de o adâncime apreciabila; aceasta descoperire a schimbat
perspectiva Marii Negre într-un sens sumbru, care face si astăzi obiectul unor dezbateri aprinse ale
oamenilor de ştiinţa privind viitorul Marii Negre.
Toate datele publicate, rezultate din expediţiile oceanografice ale SUA85 reprezintă cel mai
complet set de date oceanografice ale Marii Negre existent pana la începutul secolului al XXI-lea.

Deep-Sea Research Journal; Black Sea Ocenography, vol. 38, Suppementary Issue No. 2A,
85

1991, p ag. S 655 – S 1266

89
 7.2 Iniţiative europene si extraeuropene de dezvoltare a turismului durabil si
ecoturismului

Turismul iubitorilor de natura sau turismul “verde”, ecoturism, este o tendinţă contemporana care
reprezintă un segment ecologic al industriei turistice. Practicarea acestei forme de turism durabil
conexează resursele turistice cu păstrarea integrităţii lor ecologice. Turismul, poate mai mult ca
orice alt domeniu de activitate, este dependent de condiţiile meteo si, în special, de starea mediului
înconjurător. Astfel, întregul potenţial turistic - materia prima a “industriei calatorii si ospitalităţii” -
este parte integranta a mediului ambiant si, ca atare, evoluţia unei zone turistice depinde în mod
direct si obiectiv de calitatea si prospeţimea acestuia.
Din ce în ce mai mulţi manageri si angajaţi din sfera activităţilor turistice (re)cunosc resursele
naturale ca pe o valoare economica, actuala si potenţiala, a cărei administrare se planifica viabil.
Durabilitatea activităţilor turistice tine de noua filozofie a turismului: ecoturismul.
Turismul este (inter)dependent de natura, de mediul înconjurător. Activităţile si atracţiile
turistice se bazează pe patrimoniul turistic al fiecărei zone analizate. Mai mult, în realizarea
produselor turistice, “materia prima” este constituita si din relief, ape (râuri, lacuri, mari etc.), fauna
si flora, monumente ale naturii sau de arta si arhitectura. De asemenea, soarele, zăpada, nisipul,
apele minerale pot fi alte ingrediente ale unei varietatea si mai mari de produse turistice.
Se apreciază ca potenţialul turistic nu poate fi decât o parte integranta a mediului
înconjurător. Orice degradare a unei parţi sau a alteia din cadrul natural are repercusiuni asupra
activităţii turistice din acea zona, conducând la reducerea sau dispariţia treptata a circulaţiei si
atracţiei turistice.
Practicarea ecoturismului poate asigura valorificarea si utilizarea adecvata a resurselor
turistice. Aşadar, dezvoltarea unei zone turistice se realizează concomitent cu păstrarea integrităţii
ecologice a acesteia. Deci, o exploatare raţionala a resurselor naturale se face păstrându-se
echilibrul între satisfacţia oferita turiştilor si posibilităţile de dezvoltare ale zonelor turistice,
sincronizata cu protejarea si conservarea resurselor turistice, multe dintre ele fiind epuizabile mai
devreme sau mai târziu.
Nu întâmplător, cercuri de interes -din rândul cărora amintim: Uniunea Internaţionala de
Conservare a Naturii (UICN), Federaţia Mondiala pentru Ocrotirea Naturii (WNF), Federaţia
Europeana a Parcurilor Naţionale si Naturale (PNABE) - au definit conceptul de “turism durabil”
drept “dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul si marketingul turistic care sa respecte
integritatea naturala, sociala si economica a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale si
culturale si pentru generaţiile viitoare”. Mai mult, au fost stabilite componentele unei strategii a
realizării turismului durabil, cerinţele acestei activitatea fiind:

• respect si grija fata de modul de viata al comunitarilor umane;

• creşterea nivelului de via ta al habitatelor umane;
• conservarea bio-ecosistemului Terrei, a bio-diversitatii acesteia;
• reducerea exploatării resurselor epuizabile si păstrarea capacitaţii de susţinere a planetei;
• schimbarea atitudinii individuale în favoarea dezvoltării durabile;
• crearea posibilităţilor de a-si păstra propriul mediu ambiant, paralel cu realizarea cadrului
naţional pentru dezvoltare si conservare integratoare.
90
 Practicarea ecoturismului poate conduce în consecinţa la o serie de efecte ecologice, din
rândul cărora se pot menţiona:
• diminuarea efectelor distructive rezultate din activitatea economica sau circulaţia turistica
necontrolata asupra potenţialului turistic;
• limitarea accesului turistic de masa în zonele ecologice sensibile;
• sporirea atractivităţii resurselor turistice;
• dezvoltarea conştiinţei ecologice a populaţiei;
mai buna convieţuire pe Terra.
7.2.1.Ecoturismul în Europa Estica
Conceptul de turism durabil este relativ nou pentru Europa de Est. Astfel, datorita
restricţiilor de mobilitate pentru turiştii estici înainte de 1989, vulnerabilităţii la schimbările din
moda turistica, precum si instabilităţii si numărului mare de probleme existente în arealul estic -
european, practicile turistice se regăsesc în formularea în contradictoriu a politicilor, mai ales ca
sunt rare cazurile în care activităţile autoritarilor din domeniul turismului si cele ale protecţiei
mediului sunt coordonate. Probleme cruciale ale dezvoltării turismului, definirea si recunoaşterea
capacitaţilor de protejare a turismului si stabilirea nivelurilor de saturaţie au început sa fie afirmate
deschis. Însa, sunt în continuare neglijate datorita lipsei calificării, resurselor inadecvate si datorita
intereselor politice.
Limitarea dezvoltării sectorului antreprenorial, din cauze financiare, cât si tendinţa de a
prelungi termenul în ceea ce priveşte impactul turismului asupra mediului par sa temporizeze
asumarea ecoturismului. Pe de alta parte, populaţia locala nu simpatizează ideea unor politici de
conservare a mediului daca acestea interferează cu unele activitatea tradiţionale (chiar de
subzistenta), cum sunt pescuitul si vânătoarea.
În acest context, se impune implicarea comunitarilor locale atât pentru conservarea resurselor
naturale, cât si pentru susţinerea activităţilor turistice, în sensul educării oamenilor ca realizarea
unui turism sensibil fata de mediu poate fi în interesul lor economic.
Încurajarea participării populaţiei locale la realizarea conservării si educaţiei ecologice
constituie un element esenţial în dezvoltarea ecoturismului. În România, iniţial, un impediment l-a
reprezentat lipsa echipamentelor de baza necesare realizării inventarierii resurselor umane si
naturale, pentru procesare, analiza si reprezentare, dar si accesul limitat la literatura internaţionala.
Activitatea de realizare a ecoturismului presupune existenta computerelor, aparatelor de
fotocopiere, faxurilor si poştei electronice, instrumentelor precise de măsurare, pieselor de schimb
si întreţinere. Centrele de documentare vor găzdui baze de date cuprinzătoare si accesibile, librarii
bine aprovizionate cu cârti si materiale ştiinţifice din întreaga lume.
Implementarea strategiei ecoturistice presupune o problema majora, cea a costurilor. Astăzi,
costurile financiare pentru susţinerea unui turism durabil par a fi ridicate. Însa, privind în viitor,
costurile pentru refacerea ecologica sunt mult mai mari, iar efectele negative asupra ambientului pot
fi, în mare măsura, ireversibile.

7.3 Contextul geostrategic al României ca tara pivot pe traseul fluxurilor economice Europa –
Caucaz – Asia Centrala
Un aspect important din punct de vedere geostrategic este plasarea geografica a României.
Ea aparţine Peninsulei Balcanice, fiind ultimul stat al acestei regiuni (părerile sunt însa împărţite,
mulţi autori cu autoritate în domeniu includ România în Europa Centrala). România se situează la
marginea Europei Occidentale, fiind ultimul stat spre „continentul slav”, reprezentat de ruşi si de
ucraineni. De fapt, tara noastră se afla la o răscruce între civilizaţii si între cai comerciale,
reprezentând o adevărata placa turnanta a Europei.

91
 Bazinul danubian este o zona principala de contact între marile puteri. Atât din punct de
vedere geostrategic, cât si geopolitic Dunărea este un fluviu important, deoarece traversează mai
multe tari europene, a căror istorie a fost si va fi mereu dependenta de destinul politico-economic si
social al acestuia: Germania, Olanda, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, Croaţia, Bulgaria,
România, Ucraina si Moldova. Pentru unele dintre ele (Austria, Cehia, Slovacia, Iugoslavia,
Ungaria si Moldova), fluviul reprezintă singura modalitate prin care se asigura ieşirea la mare.
Datorita acestei situaţii, gestionarea arterei fluviale a Dunării are o miza importanta pentru statele
Europei Centrale si de Est.
În condiţiile creării noului organism de cooperare economic a regionala europeana, în
evaluarea posibilităţilor de valorificare economica a potenţialului reprezentat de bazinul dunărean
trebuie sa se tina seama si de istoria raporturilor politice dintre statele europene pentru a se putea
elabora strategii adecvate.
Iniţial, poziţia geopolitica înseamnă “poziţia unui stat în raport cu statele înconjurătoare”
(Rudolf Kjellen). Însa dinamica lumii contemporane evidenţiază tot mai mult importanta pe care o
au economia, informaţia si cultura în dezvoltarea proceselor ei. Astăzi se face recurs din ce în ce
mai mult la geoeconomie, geoinformatie sau geocultura. Chiar la cronopolitica, ca o consecinţa a
faptului ca ceea ce contează acum este viteza de reacţie la stimulările intempestive. Astfel, nu vom
putea analiza variabilele dependente (de exemplu puterea de decizie si sursele ei) estompând
ascensiunea acestor noi factori, care au un rol din ce în ce mai mare în relaţiile dintre state, la nivel
regional sau global.
România este situata într-o zona geopolitica în care se manifesta interesele politice si militare
ale mai multor puteri, unele aflate în apropierea ei, iar altele situate la mai mare distanta.
Proximitatea cu Rusia, precum si administrarea gurilor Dunării, “Poarta Europei Centrale”,
reprezintă doua componente geopolitice care fac din România un factor de interes pentru marile
puteri.
De aceea, “atunci când în spaţiul public românesc se vorbeşte de poziţia geopolitica a
României se face o confuzie între aceasta, a cărei prima trăsătura este mobilitatea, si poziţia
geografica, al cărui caracter fix îi da celui care vorbeşte si un sentiment de confort si suficienta”. Se
ajunge, spre exemplu, la situaţia ca, după cum releva V. Pasti, “locul în Europa” sa fie considerat, în
dezbaterile publice din mediul intern sau internaţional, un drept natural, mai degrabă o problema de
prestigiu, iar nu o problema care trebuie gândita în parametrii atingerii unor obiective comerciale,
economice, politice sau culturale (“România în tranziţie. Căderea în viitor”). Tot ca urmare a
acestei confuzii între poziţia geografica si cea geopolitica, abordările sunt de cele mai multe ori de
factura clasica, fiind luate în calcul datele naturale, fora a fi reţinuţi noii factori care compun, astăzi,
ecuaţia puterii, cum ar fi voinţa politica, strategia coerenta de dezvoltare si puterea economica,
trăsăturile guvernării, intensitatea factorilor economici, culturali, demografici, informaţionali pe
care statul reuşeşte sa îi trimită la graniţa si, mai departe, în exterior”86.
Aceasta reconfigurare a cercetării, conform tuturor factorilor de influenta, a facilitat o abordare
sistemica si în ceea ce priveşte realizarea unui coridor economic între tarile Asiei Centrale si ale
Europei. Tarile din zona Asiei Centrale si cele de pe armul caucazian al Marii Caspice dispun de
mari cantitatea de resurse minerale. Valorificarea acestora prezintă însa dificultatea legate de lipsa
ieşirii la mare deschisa, iar strâmtorile Bosfor si Dardanele impun restricţii de circulaţie. Aceasta
situaţie a necesitat identificarea unor soluţii noi privind culoarele de transport.
S-a creat o competiţie privind dirijarea acestor culoare fie prin Rusia spre porturile Marii
Negre, fie prin Turcia câtre porturile din Mediterana, fie prin Kazahstan câtre Iran si China. Pana în
prezent s-a optat (strategie pe termen scurt) pentru realizarea proiectelor de transport spre Marea
Neagra.
La Conferinţa de la Tbilisi, Georgia, din 1997, s-a oficializat conexiunea dintre principalele
coridoare paneuropene (oleoconducte, gazoducte, rutiere, feroviare, maritime, fluviale si aeriene)
care racordează zona bogata în resurse a Marii Caspice la piaţa Europei Centrale si de Vest, prin

86
P. Dobrescu, A. Bargaoanu, “Atuul geopolitic se si construieste ”, Geopolitica, 2001, pag. 64.
92
porturile Georgiei. Însa, strategia pe termen mediu si lung propune o noua ruta comerciala de
transporturi combinate si multimodale, în condiţii de eficienta economica, care traversează întreaga
zona continentala eurasiatica, de la Atlantic la Pacific.
Se preconizează realizarea unui coridor de transport prin Marea Neagra câtre portul
Constanta, utilizarea capacitaţilor de prelucrare si de depozitare ale României si, în continuare,
folosirea culoarelor si legăturilor europene de transport. Dezvoltarea economica a României si
consolidarea poziţiei politice atrage implicarea acesteia la dezvoltarea regionala, prin intensificarea
relaţiilor economice.
Dintre premisele realizării unui coridor economic între tarile Asiei Centrale si Europei se pot
enumera87:
• existenta în regiunea Asiei Centrale a unor bogate resurse de materii prime si produse
agricole;
• capacitatule de absorbţie a ţiţeiului pe piaţa Europei Centrale;
• voinţa politica a unor state din zona Asiei Centrale de a crea un nou coridor comercial est-
vest, în concurenta cu cele existente la nord (Federaţia Rusa) si la sud (Turcia, Iran).

Oportunităţile88 oferite de România privind realizarea unui coridor economic intre tarile
Asiei Centrale si Europei sunt:
• capacitaţi de procesare locala: rafinării (midia-năvodari, Piteşti, Oneşti si Ploieşti), transport
prin oleoconducte si combinate petrochimice (Borzesti, Brazi si Piteşti);
• facilitaţi oferite de portul Constanta;
• legătura fluviala Constanta-Rotterdam;
• zonele libere Constanta-Sud, Sulina, Galaţi, Brăila si Giurgiu;
• capacitatule disponibile în şantierele navale româneşti pentru asigurarea reparaţiei,
întreţinerii si construcţiei de nave de orice capacitate si tip de transport;
• conexiuni la reţelele de telecomunicaţii în zona Marii Negre si a bazinului Dunării;
• legături de transport europene;
• apartenenţa simultana a României la mai multe organizaţii de cooperare internaţionala;
statutul de membru asociat la Uniunea Europeana.
7.4 Zonele libere în România
Zona libera reprezintă un perimetru bine determinat în teritoriul vamal al unui stat, unde nu
se aplica restrictiile (ne)tarifare ale regimului vamal obişnuit, ceea ce conferă acestor zone un plus
de atractivitate comerciala.
O scurta incursiune în istoria zonelor libere89 consemnează ca, în antichitate, prima cetate cu
regim de port liber cunoscuta în istorie a fost Cartagina. Mai târziu, la începutul evului mediu, s-a
constituit Uniunea comerciala a oraşelor porturi din nordul Germaniei, cunoscută sub denumirea de
Liga Hanseatica, care a atins apogeul în secolul al XV-lea (cu antrepozite comerciale la Londra, în

87
Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Nastase, Chiriac Avadanei -coordonatori, Artera navigabila
Dunăre – Main – Rhin. Strategii europene orizont 2020 , Bucureşti, Editura Economica, 1998,
pag. 210-212
88
Idem, pag. 213-220
89
Idem, pag. 223-224

93
porturile Tarilor de Jos si Novgorod). În secolul al XVII-lea, se înfiinţează regimul comercial
porto-franco si în porturile italiene Livorno, Civita Vechia, iar apoi la Genova.
În România, introducerea regimului porto-franco, pentru oraşul-port Galaţi, s-a făcut în anul
1834, sub domnia lui Mihail Sturdza, în Moldova. După doi ani, în Muntenia, Alexandru Ghica
desemnează oraşul-port Brăila tot ca porto-franco. La solicitarea Comisiei Europene a Dunării, în
aprilie 1870, Sulina capătă statutul de porto-franco si beneficiază de acesta pana în anul 1913.
Regimul de porto-franco al porturilor Galaţi si Brăila a fost suprimat prin Legea Generala a Vămilor
din iunie 1874. În februarie 1880 porturile Galaţi, Brăila, Constanta si, pentru o scurta perioada,
Tulcea au fost declarate porturi libere. Regimul lor a fost însa modificat în februarie 1883, prin
Legea de înfiinţare a antrepozitelor.
După primul război mondial, în anul 1926, au fost puse bazele Legii pentru înfiinţarea
zonelor libere în porturi, iar în anul 1929 a fost votata Legea pentru Zona Libera Sulina, însa pentru
numai doi ani. Ideea de instituire a zonelor libere în România a fost conservata pana când, prin
Decretul 294/1978, a fost înfiinţat din nou portul liber Sulina, iar prin decretul 401/1982 a fost
aprobat Regulamentul privind exploatarea lui.

Astăzi, Zona vamala libera reprezintă o forma completa de regim vamal suspensiv. Adică,
zona libera este un perimetru bine delimitat al teritoriului naţional, în interiorul căruia se desfăşoară
activitatea complexe de prelucrare, depozitare si comercializare, în principiu pe terţe pieţe,
stimulate de accesul mărfurilor în regimul liberalizat, pe baza unor reglementari stabilite prin legi
sau alte acte normative speciale.
Activităţile desfăşurate în zonele libere sunt diverse si le delimitează pe acestea în: porturi
libere/ porto-franco, aeroporturi libere, perimetre libere (zone mai slab dezvoltate în interiorul unei
tari), antrepozite vamale libere, zone de tranzit, zone de prelucrare pentru export, zone de
promovare a investiţiilor, zone vamale libere.

Tara pe teritoriul căreia se afla zonele libere beneficiază de următoarele avantaje:

�avantaje valutare ce decurg din fabricarea, prelucrarea, condiţionarea, testarea, asamblarea,
măsurarea, sortarea, depozitarea, manipularea, vânzarea-cumpărarea de mărfuri, în afara teritoriului
vamal naţional;
�organizarea de operaţiuni de bursa si financiar-bancare;
• prestaţii de transport si expediţii internaţionale si folosirea predilecta a mijloacelor de
transport naţionale, ceea ce contribuie la creşterea încasărilor în valuta si permite dezvoltarea
parcului autohton de mijloace de transport;
• încheierea sau concesionarea de terenuri si clădiri în zona libera si folosirea forţei de munca
autohtone din zonele adiacente;
• aprovizionarea navelor si mijloacelor de transport, precum si alte servicii specifice;
• dezvoltarea economica a regiunii în care este amplasata zona libera;
• �realizarea unor stocuri de marfa necesare economiei, din care sa se poată aproviziona în
mod raţional consumatorii interni, fora a fi necesare importuri si stocuri masive.
Avantajele exportatorilor care utilizează zona libera sunt:
• eliminarea obligaţiilor de a consemna la vama contravaloarea taxelor vamale pentru unele
materii prime si materiale importate;
94
• posibilitatea de a răspunde prompt la cererile pieţelor apropiate si de a le vinde mărfurile în
momentul oportun;
• posibilitatea de a organiza în zona magazine-expoziţii permanente, în vederea vânzării;
• posibilitatea depozitarii mărfurilor în zona fora limita de timp si fora plata taxelor vamale,
pana în momentul realizării exportului;
• �scutirea de impozite pe cifra de afaceri pentru mărfurile care se vând în zona sau se
reexporta;
• �obţinerea de beneficii din diferenţa de taxe pentru mărfurile aduse în vrac si reexportate
din zona libera, pentru marfa prelucrata din zona libera, pentru marfa prelucrata în zona;
• posibilitatea de a aduce subansamble si parţi componente din diferite tari, de a le prelucra în
zona si de a le reexporta ca produs finit;
• dreptul de a contribui la amenajarea si dotarea zonei, urmând ca investiţiile sa fie recuperate
prin serviciile de administrare a zonei.

Pentru importatorii care aduc mărfurile prin zona libera avantajele sunt următoarele:
• apropierea mărfurilor de piaţa proprie;
• posibilitatea de a cumpăra diverse mărfuri din zona, după ce au fost supuse unor prelucrări
care le sporesc valoarea si le fac mai adecvate beneficiarilor interni;
• posibilitatea de a avea stocuri de mărfuri în apropiere, pentru situaţiile când conjunctura
pieţei internaţionale este defavorabila, fora a fi obligaţi sa suporte preturile fixate de subfurnizori
sau taxe vamale aferente importurilor de loturi mici.

Un criteriu major care motivează decizia unei firme de a investi într-o zona libera îl
constituie utilizarea acesteia ca baza de producţie, la costuri scăzute, în special utilizarea forţei de
munca locale, la costul si gradul ei de calificare; din acest punct de vedere situaţia din România
prezintă avantaje, deoarece ea dispune de forţa de munca bine calificata si relativ ieftina.
Astfel, se realizează un transfer de tehnologie în favoarea zonei libere. Aceasta, la rândul
sau, prin potenţialul economic si tehnologic acumulat poate antrena într-o competiţie economia tarii
gazda, pentru o integrare cât mai profitabila, de obicei sub forma de joint-venture între firmele
străine si cele locale.
În România exista sase zone libere: Constanta Sud, Sulina, Galaţi, Brăila, Giurgiu si
Basarabi (ultima luând fiinţa în ianuarie 1998, ca filiala a Zonei libere Constanta Sud). Pe termen
lung, se preconizează înfiinţarea altor zone libere.

7.4.1. Zona libera Constanta Sud

Zona libera Constanta Sud a fost înfiinţata prin Decretul 284/1985 si confirmata prin
Hotărârea Guvernului României nr. 277/ 1991. Este situata în partea de sud a incintei noului Port
Constanta, pe platforma adiacenta digului de sud. Ea dezvolta, si prin poziţionarea si dimensiunile
sale, un trafic intens si o mare diversitate de activitatea economice, industriale si comerciale.
Datorita faciliăţilor oferite de conexiunile sale navigabile, bazinul portuar maritim si fluvial,
Canalul Dunare-Marea Neagra, dar si de cele terestre, feroviare si rutiere, aceasta zona libera
reprezintă un important punct de tranzit pentru mărfurile direcţionate est-vest, a cărui importanta
95
creste pe măsura dezvoltării relaţiilor economice pe aceasta axa.
În incinta portului Constanta Sud s-a realizat un volum important de lucrări de infrastructura,
fronturi de acostare, teritorii, racorduri de utilitatea, accese rutiere si feroviare. Între digurile
principale s-a creat o incinta de 2500 ha în care se amenajează alte capacitaţi portuare. De
asemenea, portul dispune de un terminal feribot si Ro-Ro.
Acvatoriul portului este conectat cu fluviul Dunărea prin intermediul Canalului Dunăre –
Marea Neagra.
Potrivit prevederilor Legii nr. 84/1992 si Hotărârea Guvernului României nr. 410/ 1993,
Administraţia Zonei libere Constanta Sud a delimitat trei incinte unde se desfăşura activitatea de
zona libera. Pe lângă perimetrele instituite, regimul de zona libera se va putea extinde si la alte
teritorii existente în Portul Constanta Sud, finalizate sau în curs de finalizare.
Zona înregistrează fluxuri comerciale importante de mărfuri generale, de petrol, gaze
naturale, cereale, precum si de containere. Zona libera Constanta Sud beneficiază si de existenta
infrastructurii de transport (maritim, aerian, fluvial, feroviar si rutier) care asigura legătura cu
diverse surse de aprovizionare si pieţe de desfacere din Europa Centrala, Bazinul Mediteranean,
Orientul Apropiat si Mijlociu.
Concepţia strategica de dezvoltare a Zonei libere Constanta Sud cuprinde 5 etape, care se pot
adapta funcţie de evoluţia cererilor potenţialilor investitori si utilizatori.

7.4.2. Zona libera Brăila

Zona libera Brăila a fost înfiinţata prin Hotărârea Guvernului României nr. 330/1994,
amplasamentul propus fiind constituit din trei perimetre, care însumează 65.1 ha.
Brăila este unul dintre cele mai vechi porturi de pe malul stâng al Dunării. Este un oraş-port,
centru economic si de transport, cu tradiţie în comerţul cu cereale, peşte, cherestea, sare etc.
Dispune de numeroase unitatea industriale, comerciale, agricole, financiar-bancare, precum si de
societatea si agenţii de navigaţie.

7.4.3. Zona libera Giurgiu

Zona libera Giurgiu a fost înfiinţata prin Hotărârea Guvernului României nr. 788/1996, pe o
suprafaţa de 153.6 ha. Este situata într-o peninsula din sudul municipiului Giurgiu si are funcţiunile
unei zone industriale. În zona libera îşi desfasoara activitatea un număr de 10 agenţi economici, cei
mai importanţi dintre aceştia fiind Şantierul Naval, ICMUG, PECO si Granitul.

Avantajele amplasamentului sunt:

• zona beneficiază de legături rutiere, feroviare si fluviale;

• se afla în apropiere de capitala României (cca. 60 km);

• are acces, prin Dunăre, la Marea Nordului si la Marea Neagra;
96
• zona libera este amplasata în apropierea graniţei cu Bulgaria;
• dispune de lucrări de infrastructura şi suprastructura.

Dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre tarile Peninsulei Balcanice si ale Asiei Mici cu cele
din Nordul Europei face ca Zona libera Giurgiu sa reprezinte un plus de atracţie pentru investitorii
străini.
Direcţia strategica prioritara pentru dezvoltarea Zonei libere Giurgiu, pe termen scurt, o
constituie concesionarea terenurilor de pe suprafaţa libera de orice sarcina.

7.4.4. Zona libera Sulina

Datorita poziţiei geografice specifice a portului Sulina, la gura braţului omonim, în scopul
dezvoltării regiunii, prin Decretul nr. 294/1978 a fost instituit pentru portul Sulina regim ul de port
liber, iar prin Decretul 401/1982 a fost aprobat Regulamentul de exploatare pentru acesta. Ulterior,
în baza Legii 84/1992, privind regimul zonelor libere din România, a fost emisa Hotărârea
Guvernului României nr. 156/1993 prin care se instituie Zona libera Sulina, cu o suprafaţa de
100.90 ha. O perioada, activitatea Zonei libere Sulina a fost afectata de blocarea braţului Sulina
datorita scufundării navei Rostock si de embargoul impus Iugoslaviei. Aceşti factori au limitat mult
traficul pe Dunăre si, implicit, tranzitul de mărfuri.
Din punct de vedere a strategiei de dezvoltare a Zonei libere Sulina activitatea preponderenta
este cea de comerţ. Însa, deoarece singura cale actuala de acces este cea fluviala, lipsind căile de
acces feroviar si rutier adecvate, Zona libera Sulina are o poziţie izolata. În acest sens, se impune
realizarea, în prima faza, a unui acces rutier care sa facă legătura între oraşele Tulcea si Sulina,
amplasat pe digul de pe malul drept al Canalului Sulina. Se pot dezvolta variante de revigorare a
vieţii economice a portului prin mărirea suprafeţei zonei libere, cu includerea întregii zone
industriale ca zona libera, abilitarea sa de a desfăşura acte de comerţ în nume propriu etc.
7.4.5. Zona libera Galaţi

Este situata în apropierea punctului de frontiera Giurgiuleşti si este mărginita la sud de

Dunăre. Zona libera Galaţi realizează legături cu calea ferata dubla (ecartament larg, specific
fostelor tari CSI si ecartament normal, specific tarilor europene) si permite realizarea unor
amenajări în vederea stocării de materii prime (cărbuni, minereuri, produse petroliere brute si
finite), precum si mărfuri generale si speciale, ambalate, în vrac sau în containere cu scutiri de taxe
pentru tranzitare.
Zona libera Galaţi urmează sa se realizeze în doua etape, prima etapa pentru o suprafaţa de
40 ha, iar cea de-a doua de 90 ha. De menţionat ca cele doua perimetre sunt situate într-o zona cu un
ridicat potenţial economic, Combinatul Siderurgic si Şantierul Naval.
Studiile Administraţiei de Stat pentru diferite amplasamente naţionale au evidenţiat eficienta
zonelor libere si au propus înfiinţarea altora:
• Zona libera Timişoara;
• Zona libera Moldova Noua-Caras Severin;
• Zona libera Curtici-Arad;
• Zona libera Oradea;
• Zona libera Satu Mare;
• Zona libera Cristesti-Iasi;
97
• Zonele libere Medgidia si Cernavoda;
• Zona libera Mihail Kogalniceanu.

Datorita eficientei lor economice si poziţiei geografice a tarii în raport cu rutele de transport
pe direcţiile est -vest si nord-sud, zonele libere din România prezintă condiţii favorabile de
dezvoltare.
Zona libera Constanta Sud este un important punct economic european care deţine doua
atuuri importante: avantajul accesului direct la Canalul Dunare-Marea Neagra si la conexiunea pe
care artera Transeuropeana de navigaţie Dunăre – Rhin o realizează între Marea Neagra si Marea
Nordului.
În general, datorita condiţiilor avantajoase de amplasament si organizare, a facilitării
legăturilor naţionale si internaţionale, prin potenţialul lor economic si tehnologic si prin asigurarea
unui cadru legislativ favorabil zonele libere din România au o perspectiva viabila de dezvoltare si
de integrare economica competitiva pe piaţa naţionala.

7.5. Zone libere situate în apropierea României

În economia mondiala, astăzi, funcţionează peste opt sute de zone libere, amplasate în peste
o suta de tari.
În Europa, continent cu tradiţie în organizarea zonelor libere, amplasarea lor este, în general,
în regiuni cu caracter industrial. Activitatea zonelor libere este preponderent orientata câtre
operaţiuni de reexport si de dezvoltare comerciala: au spatii ample de depozitare, specializate pe
mărfuri puse în valoare cu ajutorul unor servicii diversificate de manipulare, sortare, reambalare,
prezentare si transport.
Numai câteva din zonele libere europene, precum: Hamburg, Trieste, Salonic si Belgrad au si
activitatea industriale cu caracter complex, care includ si prelucrări de materii prime si produse
pentru export.
În sfera de interes a României intra unele zone libere a căror activitate interesează atât din
punctul de vedere al concurentei, cât si al cooperării. Dintre acestea, se pot enumera:
Salonic – port grecesc la Marea Egee; deserveşte statele balcanice si este specializat pe
sortarea, reambalarea si etichetarea produselor.
Trieste – port italian la Marea Adriatic a; deserveşte statele din Europa Centrala, în special
Cehia, Slovacia, Austria, fiind specializat pe descărcarea-încărcarea, transbordarea, depozitarea,
prelucrarea si vânzarea en-gros a mărfurilor.
Split – port croat la Marea Adriatica; deserveşte Europa Centrala si de Est, fiind specializat
pe depozitarea, prelucrarea, cântarirea, etichetarea, vânzarea en-gros a mărfurilor.
Viena – port la Dunăre; deserveşte Europa Centrala, fiind specializat pe transbordarea,
prelucrarea, producţia si depozitarea de mărfuri.
Linz – port austriac la Dunăre; deserveşte Europa Centrala, fiind specializat pe transbordarea,
98
prelucrarea, producţia si depozitarea mărfurilor.
Belgrad si Novi Sad – porturi sârbeşti la Dunăre; deservesc Europa Centrala si statele
balcanice, fiind specializate pe depozitarea, descărcarea vrac, cântarirea, prelucrarea, producţia si
vânzarea en-gros a mărfurilor.
Ruse – port bulgăresc la Dunăre; cu zona libera în faza incipienta, orientata în principal pe
operaţiuni de procesare, ambalare si depozitare a mărfurilor pentru piaţa altor tari.
Antalya si Mersin – porturi turceşti în bazinul de nord-est al Mediteranei; ele deservesc piaţa
tarilor adiacente, desfăşurând o gama larga de activitatea de producţie, procesare mărfuri,
depozitare, activitatea bancare, agenturare, parcări de maşini etc.
Yumurtalik – de asemenea port în Turcia; în curs de finalizare, fiind unul dintre cele mai
mari din zona de interes a tarii noastre, de aproximativ 52 km² suprafaţa planificata.
Astfel, la stabilirea tipurilor de activitatea din cadrul zonelor libere care se vor înfiinţa în
România se vor evita eventualele interferente care pot apare cu activităţile si regiunile acoperite de
celelalte zone libere.

Cuvinte cheie
• geopolitica;
• tari riverane;
• turismul durabil.
• zona libera;
• dezvoltare regionala.

Problematica abordata
• Profilul economic al tarilor riverane Marii Negre;
• Potenţialul turistic natural si antropic al zonei;
• Cererea turistic a în zona Marii Negre;
• Particularităţile zonale ale cererii turistice;
• Situaţia ecologica a Marii Negre;
• Iniţiative europene si extraeuropene de dezvoltare a turismului durabil si ecoturismului;
• Ecoturismul în Europa Estica.
• Zona libera Constanta Sud;
• Zona libera Brăila;
• Zona libera Giurgiu;
• Zona libera Sulina;
• Zona libera Galaţi.
99
Teste grila
1. Organizaţia de Cooperare Economic a Marii Negre (OCEMN) cuprinde:
2. a. Albania si Armenia;
3. b. Azerbaidjan si Bulgaria;
4. c. Georgia si Grecia;
5. d. Republica Moldova, România, Rusia;
6. e. Ucraina si Turcia.

2. Marea Neagra colectează apele provenite de pe teritoriul a:

a. 11 tari;
b. 4 tari;
c. 9 tari;
d. 14 tari;
e. nici un răspuns corect.

3. Efectele ecologice ale ecoturismului sunt:

a. diminuarea efectelor distructive rezultate din activitatea economica sau circulaţia turistica
necontrolata asupra potenţialului turistic;
b. limitarea accesului turistic de mas a în zonele ecologice sensibile;
c. sporirea atractivităţii resurselor turistice;
d. dezvoltarea conştiinţei ecologice a populaţiei;
e. mai buna convieţuire pe Terra.

4. Alţi factori contemporani care au influenţat coordonatele geostrategice ale regiunii Marii Negre:

a. apariţia unei linii de demarcaţie între actualele si potenţialele conflicte din jurul bazinului
pontic;
b. activitatea navala în Marea Neagra a crescut foarte mult:
c. bazinul Marii Negre tinde sa devina centrul unui proces de integrare economica;
d. interesul puternic al unor state neriverane, cum ar fi Austria, Germania, Italia, Israel,
deocamdată observatori ai OCEMN;
e. pentru a putea fi valorificate eficient, rezervele de petrol si gaze naturale din regiunea Marii
Caspice si Transcaucazia trebuie, cel puţin parţial, sa tranziteze Marea Neagra.

5. Tara pe teritoriul căreia se afla zonele libere beneficiază de următoarele avantaje:

a. avantaje valutare ce decurg din fabricarea, prelucrarea, condiţionarea, testarea, asamblarea,
măsurarea, sortarea, depozitarea, manipularea, vânzarea-cumpărarea de mărfuri, în afara teritoriului
vamal naţional;
b. organizarea de operaţiuni de bursa si financiar-bancare;
100
 c. prestaţii de transport si expediţii internaţionale si folosirea predilecta a mijloacelor de
transport naţionale, ceea ce contribuie la creşterea încasărilor în valuta si permite
dezvoltarea parcului autohton de mijloace de transport;
d. încheierea sau concesionarea de terenuri si clădiri în zona libera si folosirea for tei de munca
autohtone din zonele adiacente;
e. aprovizionarea navelor si mijloacelor de transport, precum si alte servicii specifice.
6. Printre avantajele exportatorilor care utilizează zona libera pot fi amintite:
a. eliminarea obligaţiilor de a consemna la vama contravaloarea taxelor vamale pentru unele
materii prime si materiale importate;
b. posibilitatea de a răspunde prompt la cererile pieţelor apropiate si de a le vinde mărfurile în
momentul oportun;
c. posibilitatea de a organiza în zona magazine-expoziţii permanente, în vederea vânzării;
d. posibilitatea depozitarii mărfurilor în zona fora limita de timp si fora plata taxelor vamale,
pana în momentul realizării exportului;
e. scutirea de impozite pe cifra de afaceri pentru mărfurile care se vând în zona sau se
reexporta;

7. În România exista următoarele zone libere:

a. Constanta Sud;
b. Sulina;
c. Galaţi;
d. Brăila,
e. Giurgiu si Basarabi.

101
Capitolul 8
INTERESELE MARITIME ALE ROMÂNIEI. PROMOVAREA INTERESELOR
NAVALE ALE ROMÂNIEI90

România şi Marea Neagră reprezintă două entităţi geografice inseparabile. Fără Marea
Neagră, România ar fi ca o întindere de uscat neîmplinită; fără România, Marea Neagră ar fi precum
o nemărginire fără identitate. Importanţa Mării Negre pentru România este dependenţa de conceptul
de regiune a Mării Negre, care reprezintă astăzi interesele vitale ale statelor Uniunii Europene în
accesul facil la resursele energetice caspice, nevoia de creare a unui mediu de securitate stabil,
predictibil şi coerent în imediata vecinătate a frontierelor spaţiului european comun.
Regiunea Extinsă a Mării Negre cuprinde atât statele riverane cât şi Republica Moldova şi
statele din zona Caucazului de Sud, Armenia şi Azerbaidjan.
Regiunea Extinsă a Mării Negre = zonă de intersecţie a două sisteme interactive: cel al
comunităţii euro-atlantice, reprezentată de UE şi NATO şi cel alcătuit de CSI şi OTSC sub influenţa
Rusiei.
Din perspectiva Europeană, trei ţări sunt state membre ale UE – Grecia, România şi
Bulgaria; o ţară este candidată la integrare în UE – Turcia; cinci ţări sunt partenere PEV –
Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan; o ţară beneficiază de un parteneriat
strategic cu UE – Federaţia Rusă.
Coasta românească a Mării Negre oferă României ieşire liberă la oceanul planetar prin
Bosfor, Dardanele apoi prin Marea Egee şi Marea Mediterană prin Strâmtoarea Gibraltar la Oceanul
Atlantic şi de aici spre restul lumii. Această deschidere spre 71% din suprafaţa planetei are
consecinţe de o valoare inestimabilă asupra României:
a) accesul la resursele nelimitate ale oceanului;
b) o situaţie geostrategică favorabilă;
c) posibilitatea dezvoltării oraşelor costiere;
d) posibilitatea dezvoltării unei reţele de transport;
e) posibilitatea dezvoltării unui turism variat şi complex.91
Din perspectiva şi în afirmarea acestei unităţi indivizibile, România este obligată să îşi
promoveze interesele care îi garantează existenţa. Pentru aceasta, România trebuie să îşi exercite
rolul de putere maritimă regională, în contextul în care această conduită statală este realizată, ea
trebuie să fie gestionată doctrinar de Strategia de Securitate a României. Din acest punct de vedere,

90
Sorin Vicol – Geopolitică şi geostrategie în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Editura CTEA 2008
91
Constantin Anechitoae – Geopolitica sistemelor maritime – note de curs. Editura Militară 2008, p. 180-190
102
 România nu se poate sustrage responsabilităţilor regionale în afirmarea unui climat de stabilitate şi
securitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre.
Interesele României la Marea Neagră şi în Regiunea Extinsă a Mării Negre:
a) nu sunt o problemă conjuncturală;
b) nu sunt o chestiune istorică;
c) nu sunt o chestiune a evoluţiei situaţiei geopolitice.
Într-o Europă care tinde spre propria sa integralitate teritorial-continentală, interesele
României devin, în proporţiile specifice ale indivizibilităţii strategice, interesele Uniunii Europene,
interese pentru care România acţionează ascendent şi consistent.
Marea Neagră unul din cele mai vechi sisteme geopolitice din Europa, de o însemnătate
strategică deosebită pentru România, a redevenit o realitate pentru comunitatea Euroatlantică după
terminarea războiului rece.
După dispariţia Imperiului Ţarist şi Imperiului Otoman, sistemul geopolitic s-a divizat
iniţial în centrul Balcanilor şi Caucazului, apoi în patru, adăugându-se Centrul Nord-Pontic şi cel
Anatolian. În prezent interesele Turciei şi Rusiei se intersectează mai puţin în bazinul Mării Negre
şi mai mult în zona republicilor turcofone-musulmane din Asia Centrală, mijloacele de influenţă ale
Turciei în zonă fiind net superioare vis-a-vis de cele ale Rusiei împotriva Turciei.
Aceste atuuri oferă României rolul de poartă comercială sud-estică.92

8. 1. Interesele României la Marea Neagră şi în Regiunea Extinsă a Mării Negre93

Sunt aproape profetice ideile şi tezele lui Nicolae Titulescu, care, în august 1934, în plin
efort pentru crearea Înţelegerii Balcanice, sublinia convingător: "Misiunea construirii unei Europe
extinse şi libere nu va fi completă până când ţările din zona Mării Negre nu vor fi pe deplin
acceptate de către comunitatea euroatlantică. Regiunea se mândreşte cu anticile sale legături cu
civilizaţia europeană, aşa cum o arată tot mai mult intensele cercetări istorice şi arheologice.
Importanţa strategică a zonei a fost vizibilă încă de pe vremea grecilor şi a romanilor, căci această
regiune se află la răscrucea Europei cu Asia Mică şi Caucazul. Astăzi avem ocazia de a veni în
întâmpinarea acestor ţări şi de a le include în comunitatea euroatlantică. In plus, consolidând
democraţia şi stabilitatea pe ţărmurile acestui bazin istoric, putem contribui la revigorarea
străvechiului nume al Mării Negre, făcându-l mai actual ca niciodată: Pontus Euxinus, «Marea
Ospitalieră»".

92
Constantin Anechitoae – Geopolitica sistemelor maritime – note de curs. Editura Militară 2008, p. 189-190.
93
Regiunea Extinsă a Mării Negre reprezintă spaţiul ocupat de următoarele ţări: Albania, Armenia, Azerbaidjan,
Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru, Turcia, Ucraina.
103
 Începutul secolului XXI readuce în prim plan proiecţiile marelui diplomat român. În
prezent, România este angajată în proiectarea, afirmarea şi gestionarea propriilor sale interese în
bazinul Mării Negre şi, implicit, în Regiunea Extinsă a Mării Negre, Marea Neagră însemnând, de
fapt, centrul de gravitaţie geopolitică al unui spaţiu extins până la limita încetării oricăror
determinări ale Pontus Euxinus.
În acest context, arealul Mării Negre, în care România îşi "joacă" interesele, este subsumat
cadrului geopolitic internaţional prin propriile sale specificităţi definitorii94, precum:
a) implicarea externă a statelor riverane Mării Negre, în mod continuu, în procesul de
implementare şi de asigurare a unei stabilităţi democratice a sustenabilităţii economice şi
prosperităţii sociale în Marele Orient Mijlociu;
b) asigurarea unei platforme adiţionale destinată cooperării dintre SUA şi UE într-o
regiune în care interesele lor strategice, practic, sunt complementare, fapt ce ar putea duce la reuşita
demersurilor lor;
c) întărirea capacităţii Alianţei Nord-Atlantice de a se angaja în operaţii militare în afara
zonei, foarte posibil în Marele Orient Mijlociu, şi, în acest caz, asigurarea sprijinului unora dintre
partenerii din afara NATO;
d) angajarea pozitivă a Rusiei, pe fondul luării în consideraţie a intereselor sale legitime
de securitate, care pot fi mai eficient îndeplinite în condiţiile unei vecinătăţi stabile şi prospere decât
în climatul generat de jocurile cu sumă nulă;
e) încurajarea dezvoltării şi a asumării unei identităţi regionale a Mării Negre ca partener
de sine stătător Occidentului, fapt realmente posibil prin politici înţelepte desfăşurate concomitent de
către NATO-UE-SUA.
În acest context geopolitic, România şi-a afirmat intenţia, dar şi vocaţia şi posibilitatea de a
fi un vector de stabilitate, democraţie şi de promovare a valorilor euroatlantice în regiune.
România, promovându-şi deschis şi fără echivoc propriile interese, poate fi, un vector al intereselor
fundamentale ale UE în această regiune, mecanismul proceselor internaţionale subliniind, în ultimă instanţă,
faptul că interesele României sunt şi ale Europei. Care ar fi, pe fond, interesele României ca stat riveran la
Marea Neagră, cu o zonă litorală de 245 km ?
Interesele naţionale ale României pot fi promovate în regiunea Mării Negre prin:
1) valorificarea oportunităţilor economice:
a) dezvoltarea cooperării economice multilaterale cu finalitate în integrarea economică a
regiunii şi în dezvoltarea sa durabilă;
b) participarea la reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii maritime, ca "jucător", dar şi ca
stat-tranzit al traseelor strategice de transport al resurselor energetice din bazinul
caucaziano-caspic spre centrul şi estul Europei;
94
Sergiu Celac, director la Centrul internaţional de Studii asupra Mării Negre, Atena, august 2005.
104
 c) însănătoşirea şi învigorarea sistemului financiar-bancar asumat de către cele
unsprezece ţări membre ale forumului Cooperării Economice la Marea Neagră -
CEMN prin crearea şi funcţionarea Băncii de Dezvoltare şi Comerţ a Mării
Negre, astfel încât aceasta să devină un stat financiar al cooperării regionale95;
2) asumarea constructivă a oportunităţilor culturale:
a) să contribuie la transformarea diversităţii culturale din cauza tensiunilor şi a
conflictelor, într-un convingător potenţial de afirmare a dezvoltării teritoriale
durabile;
b) protecţia patrimoniului cultural naţional, în contextul patrimoniului cultural
regional;
c) utilizarea patrimoniului cultural naţional ca factor de dezvoltare şi de
eficientizare a celorlalte angajamente naţionale în regiunea Mării Negre;
3) implicarea în domeniul educaţiei şi al dezvoltării sociale din regiune:
a) încurajarea şi dezvoltarea cooperării regionale în domeniul educaţiei (în sensul
reformării sistemelor educaţionale, optimizării standardelor de educaţie, oferirea
de şanse egale şi crearea de oportunităţi pentru adaptarea potenţialului creator la
transformările rapide şi profunde ce se petrec în domeniile economic, social şi
tehnologic);
b) promovarea intereselor sale multiple prin intermediul Reţelei de Universităţi a
Mării Negre – RUMN;
c) promovarea unor politici sociale care să stopeze declinul standardelor de viaţă,
creşterea ratei şomajului şi proliferarea sărăciei în sectoare largi ale populaţiei;
d) cooperarea în domeniul sănătăţii (sănătatea fiind apreciată un drept
fundamental al omului, un factor decisiv al dezvoltării societăţii);
4) combaterea corupţiei, a crimei organizate şi a terorismului;
5) transformarea regiunii Mării Negre într-un vector de solidaritate şi cooperare, ca
determinare a coeziunii sociale a Europei.
Toate acestea sunt posibile în contextul în care România va deveni, practic, o putere
maritimă regională, potenţialul general de afirmare în această direcţie configurând, practic,
coordonatele strategice ale interesului naţional la regiunea Mării Negre.

95
Recomandarea 65/2002 a Adunării Băncii de Dezvoltare şi Comerţ a Mării Negre.
105
 8.2. România - putere maritimă regională, interes naţional major

Nu numai importanţa în dezvoltare a regiunii Mării Negre (în contextul extrem de complex
şi, nu de puţine ori, contradictoriu al acestui început de secol) ci însuşi faptul că România
beneficiază de o ieşire la mare (245 de kilometri) reclamă afirmarea statului nostru ca putere
maritima regională în contextul geopolitic şi geostrategic al acestui spaţiu. Aceasta, deoarece
problematica Mării Negre reprezintă o chestiune de interes naţional pentru România, situarea în
vecinătatea proximă a Mării Negre şi, în acest fel, "conectarea" la Oceanul Planetar reprezentând un
atu strategic, care trebuie valorificat la maxim. În regiunea Mării Negre se produce fluxul de materii
prime strategice dinspre Orient spre Europa unională, regiunea reprezentând un spaţiu frecvent de
cooperare economică, politică şi militară iar prin mutaţiile geopolitice şi geostrategice produse, un
spaţiu care antrenează implicarea activă a marilor actori internaţionali şi a organismelor
internaţionale ce au vocaţia arhitecturii globale.
De altfel, modul şi măsura în care România îşi promovează şi îşi apără interesele în
regiunea Mării Negre sunt nemijlocit dependente de puterea sa maritimă, în acest sens interesele
majore ale ţării noastre fiind determinate de:
1) aprovizionarea cu materii prime pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale;
2) exploatarea subsolului marin;
3) dezvoltarea explorării şi exploatării submarine;
4) promovarea şi dezvoltarea activităţilor economice ce se desfăşoară pe mare şi pe
fluviu;
5) promovarea imaginii sale pe glob prin intermediul drapelului naţional pe mările şi
oceanele lumii;
6) implicarea în activităţi de sorginte euroatlantică desfăşurate în Regiunea Extinsă a
Mării Negre.
Or, toate aceste interese, sunt posibile în contextul coagulării şi afirmării puterii maritime,
esenţa acesteia la nivelul unui stal riveran fiind reliefată de gradul de exprimare a posibilităţilor de
folosire cât mai eficientă a bogăţiilor şi facilităţilor maritime în propriul său interes şi de capacitatea
sa de a interzice potenţialilor adversari folosirea mării în spaţiul de legimitate naţională exclusivă.
Această definiţie reflectă, dar şi presupune, în fond, elementele constitutive ale puterii
maritime96: forţele şi mijloacele navale militare, aviaţia maritimă şi infanteria marină; marina
comercială; infrastructura şi resursele logistice, acestea cuprinzând: bazele, porturile, punctele de
aprovizionare şi depozitele, şantierele navale, atelierele de reparaţii nave şi aeroporturile; sistemul
de învăţământ de marină; ligile şi asociaţiile profesionale în domeniu; componentele specializate ale
96
Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale
106
mass-mediei; şantierele şi firmele de profil naval; firmele, instalaţiile şi navele specializate în
cercetarea şi exploatarea resurselor maritime, a celor fluviale, precum şi a subsolului marin; firmele
şi asociaţiile care promovează turismul pe mare şi fluviu, precum şi mijloacele din dotarea acestora;
institutele de cercetare care activează în domeniul cercetării mediilor acvatice şi logistica acestora.
Viabilitatea operaţională a elementelor constitutive ale puterii maritime a statului român
este esenţial determinată de ansamblul condiţiilor oferite de:
1) poziţia şi configuraţia geografică a teritoriului naţional, sens în care, în principal,
avem în vedere: configuraţia fizică; întinderea teritorială; lungimea litoralului; existenţa golfurilor
şi a poziţiilor favorabile pentru amenajarea porturilor şi adăpostirea navelor pe timp de furtună;
existenţa şi natura apelor interioare care permit navigaţia maritimă sau fluvială;
2) politica maritimă a statului român, ca ansamblu coerent de teze, idei, principii şi
norme prin intermediul cărora îşi promovează interesele în regiunea Mării Negre şi, in extenso, în
Oceanul Planetar. Din această perspectivă reiese indisolubilitatea, dar şi codeterminarea dintre
politica maritimă angajată, promovată şi evoluţia economică generală a României, o Românie
dezvoltată durabil pe întinderea de timp a secolului XXI nefiind posibilă fără o Românie care să se
afirme, regional, ca putere maritimă. Aceasta, deoarece interesele maritime şi fluviale ale României
sunt, organic, parte a intereselor naţionale, alături de celelalte componente ale acestuia: economice,
politice, sociale, culturale, demografice şi de altă natură. "Pachetul" de interese maritime ale
României, astfel configurat, se apără de către Forţele Navale ale României, cărora le revine
misiunea să proiecteze puterea statului român în marea liberă, cu scopul îndeplinirii obiectivelor
economice, al protejării comunicaţiilor maritime şi fluviale, oricând şi oriunde interesele naţionale
le cer, dar, în aceeaşi măsură, şi interesele Alianţei şi cele ale Uniunii Europene.
Pe fondul acestor deziderate cu caracter principial, România este interesată la modul vital
de:
1) păstrarea şi asigurarea integrităţii sale teritoriale în limitele frontierelor sale, terestre,
maritime şi fluviale;
2) păstrarea neafectată a accesului pe Dunăre în Marea Neagră, prin braţele fluviale, dar
şi pe Canalul Dunăre-Marea Neagră;
3) asigurarea condiţiilor pentru impunerea şi păstrarea zonelor maritime de interes, cu
scopul exploatării economice şi al desfăşurării nestânjenite a activităţilor în acest spaţiu;
4) asigurarea stabilităţii în regiune;
5) gestionarea constructivă a libertăţii de mişcare pe căile de comunicaţie fluviale şi
maritime;
6) protecţia şi, eventual, apărarea infrastructurii din spaţiul naţional riveran Mării Negre;
7) protecţia, în limite care să excludă insecuritatea şi pericolele, a mediului maritim, a

107
celui fluvial, dar şi a Deltei Dunării;
8) participarea la acţiunile militare navale ale aliaţilor, precum şi la cele angajate prin
relaţii de parteneriat.
Pe fondul acestor consideraţii, atât pe termen mediu, cât şi pe termen lung, România
trebuie să fie în măsură, singură sau alături de aliaţii săi, să îşi apere şi să îşi promoveze interesele
maritime în Marea Neagră, dar şi în celelalte spaţii maritime, deziderat care nu poate fi împlinit
fără ca România să devină, din perspectivă geopolitică, dar şi geostrategică, o putere maritimă
regională.

8.3. Strategia de securitate a României. Determinări ale stării de securitate din

Regiunea Extinsă a Mării Negre

Principalii factori de risc identificaţi în regiunea Mării Negre sunt:

1) Factorii de risc de natură economică:
a) decalajele economice dintre statele din zonă şi promovarea unor strategii
economice inadecvate;
b) miza economică declanşată de exploatarea şi transportul petrolului prin
Marea Neagră, care poate contribui direct, fie la aplanarea unor conflicte, fie la
acutizarea şi diversificarea acestora;
c) eludarea drepturilor statelor de a-şi exploata bogăţiile naturale de pe
teritoriul lor sau din zona economică maritimă ce le aparţine.
2) Factori de risc de natură politico-militară:
a) menţinerea stării conflictuale şi acutizarea diferendelor teritoriale, exacerbarea
naţionalismului şi a tendinţelor separatiste, cât şi instabilitatea internă din
statele formate după destrămarea Uniunii Sovietice;
b) poziţia reticentă a Rusiei faţă de extinderea Alianţei Nord-Atlantice spre est, inclusiv
în statele limitrofe Mării Negre şi, implicit, a includerii bazinului Mării Negre în
zona de responsabilitate al flancului sud-estic al Alianţei. O nouă extindere spre est a
NATO ar sensibiliza şi mai mult Rusia care vede în aceasta o intenţie a SUA de a
transforma procesul de integrare în NATO într-un element de control al situaţiei din
zonele „fierbinţi", adiacente Mării Negre, cu consecinţe nefaste pentru ea, ca
izolarea şi ameninţarea poziţiei de mare putere şi de factor de influenţă în zonă;
c) lupta pentru resursele energetice reprezintă, deocamdată, dimensiunea cea
mai importantă dintre statele care au interese în această zona. Ea poate contribui
direct, fie la aplanarea unor dispute, fie la acutizarea sau diversificarea

108
 acestora. Astfel de situaţii pot acţiona ca o frână în calea investiţiilor în zonă (cu
excepţia domeniului petrolier din spaţiul Mării Caspice) sau pot limita sfera de
acţiune a programelor de asistenţă, create de diferite instituţii europene şi
internaţionale, necesare unei dezvoltări regionale susţinute. Se poate aprecia
că în viitorul apropiat stabilitatea în zona Mării Negre va depinde considerabil
de extracţia şi dirijarea petrolului şi gazelor naturale din spaţiul Mării
Caspice. Prin darea în exploatare a canalului Rhin-Main, care leagă Marea
Nordului de Marea Neagră, iar în perspectivă şi cu Marea Baltică, prin canalul
Main-Elba, Dunărea se constituie în principala magistrală navigabilă a Europei,
permiţându-se astfel, accesul mai rapid spre pieţele asiatice, precum şi spre zona
Mării Caspice, în vederea trecerii la exploatarea pe scară largă a importantelor
rezerve petroliere existente;
d) criminalitatea transfrontalieră, conexiunile cu crima organizată, în special
privind aspectele legate de traficul de arme, droguri şi persoane. Astfel, în
ultima perioadă, acest spaţiu este traversat de mai multe rute de tranzit al
drogurilor provenite din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, în special din
Afganistan, către pieţele de consum din Federaţia Rusă şi statele europene.
3) Factorii de risc de natură militară:
a) existenţa unor conflicte militare interne în derulare sau a unor conflicte
militare între statele din zonă;
b) dezintegrarea armatelor unor state federale şi folosirea armatelor
naţionale formate ulterior pentru obţinerea unor avantaje politice,
economice şi teritoriale în noile condiţii;
c) schimbarea raportului de forţe pe plan subregional datorită creării unor
armate noi;
d) realizarea unor noi alianţe militare;
e) redimensionarea potenţialelor militare;
f) posibilitatea apariţiei unor discrepanţe considerabile în ceea ce priveşte gradul
de protecţie a statelor; în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, unele state
din estul şi sud-estul Europei vor beneficia de o protecţie triplă (OSCE, NATO,
UE), altele dublă (OSCE, NATO), iar a treia categorie de un singur nivel de
protecţie (OSCE);
g) producerea unor decalaje de potenţial militar între state în etapele
procesului de reducere a armamentului convenţional şi a efectivelor militare;
h) neparticiparea în proporţii egale a tuturor statelor la aprofundarea

109
 măsurilor de întărire a încrederii şi securităţii în zonă şi la regimul „cer deschis";
i) implicarea, sub diferite forme, a unor organisme non- guvernamentale,
firme particulare şi mercenari în conflictele existente sau potenţiale.
Marea Neagră şi statele riverane acesteia, în ansamblu, reprezintă o zonă de interes politic,
economic şi militar, de o sensibilitate aparte, dată de factorii de risc specifici şi ameninţările
posibile la adresa securităţii acestui spaţiu, ce pot apare ca urmare a gestionării deficitare a
riscurilor.
Prin poziţia geografică, riscurile şi ameninţările existente şi avantajele oferite
privind cooperarea politică, economică şi militară, în ultimii ani, zona Mării Negre a atras tot mai
mult interesul organizaţiilor europene şi transatlantice, dar şi al principalelor puteri, determinând o
abordare mai atentă a problemelor cu care se confruntă acest spaţiu.
Evoluţiile de securitate în zona Mării Negre sunt direct conectate la transformările securităţii
globale, la creşterea oportunităţilor de stabilitate în logica integrării, iar pe de altă parte, la
creşterea necesităţii de gestionare a provocărilor şi riscurilor de securitate din zonă.
Evaluările asupra sistemului de securitate pot aborda o viziune extinsă asupra Mării
Negre, de vreme ce evoluţiile din această regiune sunt intrinsec legate de graniţa UE şi NATO,
dar şi de schimbările în mediul de securitate din Balcani - de la fosta Iugoslavie la Albania şi
Grecia; din Caucaz - cu Georgia, Armenia şi Azerbaidjan; din Orientul Apropiat şi Mijlociu - de la
Turcia la Irak şi Iran.
În viitor regiunea Mării Negre ar putea juca un dublu rol: ca platformă pentru proiectarea
forţei militare către Orientul Mijlociu şi Asia Centrală şi ca zonă-tampon împotriva riscurilor
asimetrice pentru securitatea europeană.
Anihilarea factorilor favorizanţi dezvoltării riscurilor şi ameninţărilor în plan regional
a fost şi rămâne în atenţia statelor riverane Mării Negre şi a organismelor europene şi
internaţionale. Cu toate măsurile întreprinse, aceşti factori continuă să menţină riscurile şi
ameninţările şi chiar să genereze altele noi.
Complexitatea situaţiei de securitate din statele riverane Mării Negre este rezultatul
însumării efectelor conflictelor separatiste, interetnice, religioase, a traficului ilegal de arme, droguri,
persoane şi a altor forme de criminalitate transfrontalieră. Această stare de fapt, coroborată cu
ineficienţa autorităţilor locale din statele vizate în gestionarea situaţiilor, reprezintă un
cadru propice pentru desfăşurarea de acţiuni ce ar putea destabiliza echilibrul regional.
Cu toate deosebirile şi asemănările existente faţă de alte zone, un fapt rămâne cert:
riscurile de criză şi conflict din estul Europei sunt complementare celor de pe întregul continent.
Vidul de securitate apărut în zonă după destrămarea U.R.S.S. este în curs de a fi înlocuit, în primul

110
rând de Occident, fiind evidentă intensificarea activităţilor militare ale NATO în bazinul Mării
Negre.
Prin poziţia sa geografică şi oportunităţile de cooperare economică, tehnică şi
militară, zona Mării Negre are un rol deosebit pentru dezvoltarea ţărilor sud-est europene în
perspectiva integrării acestora în organismele europene.
Statele riverane Mării Negre sunt interesate de crearea unui climat de stabilitate şi
securitate care să permită promovarea proiectelor de cooperare şi dezvoltare economică şi socială.
Noul statut de parteneriat al Federaţiei Ruse şi, parţial, al Ucrainei în relaţiile cu NATO,
UE şi SUA facilitează abordări mai constructive într-un cadru multilateral al problemelor ce au
incidenţe directe asupra securităţii regionale, cum ar fi:
a) combaterea ameninţărilor asimetrice sau neconvenţionale;
b) anumite aspecte ale reformei organismului militar;
c) siguranţa energetică.
Deşi redusă ca pondere la statutul unei puteri regionale, Federaţia Rusă continuă să joace un
rol semnificativ în zonă atât prin exercitarea unei influenţe directe, cât şi prin potenţialul său de acţiune
în domeniul geopoliticii energiei. Emergenţa Ucrainei, Georgiei şi a altor state rezultate din
destrămarea fostei URSS, ca actori statali, capabili să articuleze şi să promoveze interese proprii,
reprezintă, de asemenea, un element nou în configuraţia strategică a regiunii.
Atmosfera politică mai favorabilă în raporturile dintre Grecia şi Turcia a reprezentat deja un
factor dinamizator al colaborării regionale şi a contribuit decisiv la soluţionarea rezonabilă a
problemei Ciprului prin accederea la Uniunea Europeană. Persistă însă unele incertitudini în
legătură cu menţinerea rolului strategic atribuit până acum Turciei, în condiţiile în care SUA îşi
operaţionalizează şi alte opţiuni.
Consecinţele geopolitice şi strategice ale schimbării de regim din Irak vor fi, profunde şi
de durată, cu ramificaţii substanţiale şi în zona Mării Negre.
Pe plan militar, situaţia din bazinul Mării Negre se caracterizează printr-o relativă stabilitate.
Importanţa strategică a forţelor navale ale ţărilor riverane tinde să se modifice în urma atenuării
rolului tradiţional de apărare teritorială, dobândind funcţiile principale de combatere, prin
cooperare, a riscurilor asimetrice şi de proiecţie a forţei în zona Mării Negre şi în afara zonei Mării Negre.
Potenţarea previzibilă a colaborării multilaterale în bazinul Dunării, ca magistrală
navigabilă transeuropeană contribuie substanţial la punerea în valoare a căilor de transport maritime şi
fluviale în întreaga zonă a Mării Negre, inclusiv racordarea la bazinul Mării Caspice prin sistemul Volga-Don.
Dezvoltarea comerţului reprezintă, în continuare, un factor primordial de convergenţă
integratoare a statelor din regiune. Obiectivele urmărite sunt accelerarea pregătirii pentru statutul de
economie de piaţă funcţională, încurajarea zonelor de liber schimb, clarificarea statutului.

111
 Evoluţia relaţiei strategice est-vest şi deschiderea economică provocată de lărgirea Uniunii
Europene şi a N.A.T.O. impun clarificarea unor teme strategice, ce vizează transformarea Marii Negre
într-un pol al stabilităţii politice şi al creşterii economice, cu scopul extinderii climatului de pace
şi securitate spre spaţiul Balcanic şi mai departe spre Caucaz şi Asia Centrală.
Există trei teme strategice, în care acest proces intră în contact cu provocările şi oportunităţile
din zona Mării Negre, şi anume:
1) Extinderea liberalismului instituţional în regiune şi succesul tranziţiei către democraţie a
ţărilor riverane.
2) Modificarea importanţei militare a Mării Negre. Regiunea ar putea juca un dublu rol:
ca platformă pentru proiectarea forţei militare către Orientul Mijlociu şi Asia şi ca zonă-tampon
împotriva riscurilor asimetrice pentru securitatea europeană.
3) Necesitatea de a dezvolta şi asigura securitatea rutelor energetice de la zonele de
extracţie din Caspică şi Asia Centrală până la pieţele europene.
Admiterea României în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană a crescut
responsabilităţile statului român referitoare la securizarea convingătoarea a frontierei de sud-est a
Europei. De ce ? Întrucât responsabilităţile frontaliere ale României, parte acum a celor ale Europei
unionale, dar şi ale Alianţei Nord-Atlantice, sunt în postura unei duble afirmări operaţionale, cu
determinare reciprocă: responsabilităţile României privind securizarea frontierelor nord-vestice ale
regiunii Mării Negre sunt, deopotrivă, şi ale Alianţei, şi ale Uniunii Europene, după cum, în logica
activă a determinării reciproce, responsabilităţile astfel specificate ale României subsumează
implicit pe cele ale organizaţiilor din care face parte, respectiv NATO şi UE.
De altfel, edificarea unei Românii profund europene, a unei Românii pe deplin şi
convingător euroatlantice, ţară democratică, sigură şi prosperă, este dezideratul general transmis
Strategiei de Securitate Naţională a României97.
Din perspectiva analitică a acestui document, vom sublinia în continuare rolul şi interesul
strategic al României de a se afirma ca vector dinamic al securităţii şi prosperităţii în regiunea Mării
Negre, acestei problematici alocându-i-se, în economia documentului, un capitol distinct.
Din perspectiva astfel invocată, se apreciază că România, "ca stat de graniţă al Uniunii
Europene şi ca membră a NATO, are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice
şi prospere, deoarece numai acestea sunt capabile să menţină pacea şi buna înţelegere în relaţiile
dintre ele, să creeze comunităţi regionale pluraliste, şi să aibă un comportament predictibil în
domeniul securităţii", considerându-se că, în actualul context geopolitic şi geostrategie,
"construirea unui climat de securitate şi prosperitate în zona Mării. Negre reprezintă o direcţie
distinctă de acţiune a acestei strategii".

97
Document adoptat în şedinţa CSAT, din 17 aprilie 2007, prin Hotărârea nr.62.
112
 De fapt, România are interesul strategic ca Regiunea Mării Negre şi Regiunea Extinsă a
Mării Negre să fie stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile europene şi
euroatlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic - vector dinamic al securităţii
democratice, stabilităţii şi prosperităţii economice - este de a stimula o implicare europeană şi
euroatlantică mai puternică în regiune.
Argumentele interesului strategic al României pentru regiunea Mării Negre rezidă, în
principal, în următoarele considerente:
a) localizată la interferenţa a trei zone de importanţă deosebită - Europa, Orientul Mijlociu
şi Asia Centrală -, regiunea Mării Negre este o zonă principală de tranzit pentru resurse energetice
şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, având
un impact semnificativ asupra securităţii euroatlantice. Departe de a fi considerată o simplă zonă-
tampon sau periferică, regiunea Mării Negre este un coridor de importanţă strategică, situat pe
coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (în calitate de furnizor de securitate şi consumator de
energie) de arealul Orientul Mijlociu -Regiunea Caspică - Asia Centrală (în calitate de furnizor de
energie şi consumator de securitate). Din punct de vedere energetic, regiunea Mării Negre este
principalul spaţiu de tranzit şi - într-o măsură importantă - o sursă pentru energia ce se consumă în
Europa, în timp ce prognozele întrevăd creşterea substanţială a ponderii sale în următoarele decenii;
b) din punctul de vedere al provocărilor de securitate, regiunea este o oglindă fidelă a
noilor riscuri şi ameninţări şi un virtual poligon periculos pentru experimentarea lor. În rândul
acestora trebuie menţionate: terorismul internaţional; proliferarea armelor de distrugere în masă şi a
mijloacelor de transport la ţintă; conflictele locale; traficul ilegal de armament, muniţii şi explozivi;
traficul de droguri; migraţia ilegală şi traficul de fiinţe umane; guvernarea ineficientă, minată de
corupţie endemică şi criminalitate organizată, caracterizată prin deficit democratic şi incapacitatea
exercitării corespunzătoare a atribuţiilor conferite statelor suverane;
c) regiunea Mării Negre este cea mai bogată parte a Europei în conflicte separatiste, stări
tensionate, dispute şi, probabil, una dintre cele mai dense de pe glob. Conflictele separatiste din
estul Republicii Moldova (regiunea nistreană), estul şi nordul Gcorgiei (Abhazia şi Osetia de Sud),
vestul Azerbaidjanului (Nagorno-Karabah), sudul Federaţiei Ruse (Cecenia şi alte republici sau
regiuni autonome din Caucazul de Nord), alte mişcări separatiste de mică amploare şi intensitate,
precum şi stările de tensiune legate de unele dispute teritoriale sau de frontieră, reprezintă grave
ameninţări la adresa securităţii regiunii şi creează pericolul declanşării sau reizbucnirii unor
conflicte violente;
d) criminalitatea transfrontalieră constituie o realitate a regiunii. Activităţile infracţionale
de această natură se desfăşoară pe uscat şi pe apă, au conexiuni cu grupările teroriste internaţionale
şi sunt favorizate de regimurile separatiste şi de prezenţa ilegală a unor trupe străine pe teritoriul

113
noilor democraţii. Criminalitatea transfrontalieră riscă să afecteze grav guvernarea unor state din
regiune, să genereze instabilitate şi anarhie, să favorizeze manifestările violente şi să creeze
pericolul întreruperii fluxurilor vitale de aprovizionare cu energie;
e) contracararea acestor riscuri şi ameninţări este o responsabilitate primordială a
statelor riverane Mării Negre. Acestea trebuie să fie, în primul rând, conştiente de existenţa acestor
pericole şi sunt obligate să dezvolte politici interne, externe şi de securitate capabile să neutralizeze
fenomenele negative în interiorul propriilor graniţe şi să se abţină de la sprijinirea, în orice fel, a
mişcărilor separatiste, a organizaţiilor extremiste sau teroriste, a activităţilor infracţionale. Ţările
riverane Mării Negre trebuie să coopereze activ şi eficient, să promoveze măsuri destinate creşterii
încrederii în regiune şi să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile privind reducerea
armamentelor convenţionale şi retragerea forţelor militare staţionate ilegal pe teritoriul altor state.
În sensul celor susţinute, pornind de la caracterul indivizibil al securităţii în spaţiul
euroatlantic în acord cu cerinţele globalizării, de la nevoia unui tratament egal pentru toate entităţile
care au interese în zonă - inclusiv NATO şi Uniunea Europeană -, România apreciază că regiunea
Mării Negre este un spaţiu geopolitic deschis comunităţii democratice internaţionale, în cadrul
căruia se pot manifesta plenar statele aliate, partenere şi prietene.
În acest scop, România promovează activ ideea necesităţii unei strategii euroatlantice
pentru regiunea Mării Negre, luând în considerare experienţa abordării concertate NATO-UE în
procesul de stabilizare din Europa de Sud-Est şi nevoia unui echilibru apt să favorizeze opţiunea
democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor şi ameninţărilor şi să contribuie eficient
la soluţionarea conflictelor şi a stărilor de tensiune. Extinderea responsabilităţilor Uniunii Europene
în stabilizarea şi reconstrucţia regiunii, consolidarea prezenţei şi a contribuţiei Alianţei Nord-
Atlantice şi a Programului de Parteneriat pentru Pace la procesele de promovare a democraţiei, păcii
şi securităţii, ca şi prezenţa unor capacităţi operaţionale americane în regiune, reprezintă factori
capabili să contribuie la fundamentarea unei astfel de strategii.

8.4. Rolul României în afirmarea unui climat de stabilitate şi securitate în Regiunea

Extinsă a Mării Negre

Strategia de Securitate Naţională a României reafirmă vocaţia statului român de contributor

activ substanţial şi predictibil la securitatea internaţională şi regională, de ţară cu un profil strategic
distinct în cadrul NATO şi al UE98. În acest sens, rolul formal pe care şi-l asumă România în
afirmarea unui climat de stabilitate şi securitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre este parte
inseparabilă a unui proiect naţional, care, pe de o parte, va integra, în spiritul său, filozofia şi
reperele nodale ale documentelor programatice ale Alianţei Nord-Atlantice şi ale Uniunii Europene
98
Document adoptat în şedinţa CSAT din 17 aprilie 2007, prin Hotărârea nr.62
114
şi, pe de altă parte, va fi integrat organic dezideratelor de stabilitate şi securitate pe care NATO şi
Europa unională şi le-au asumat cu privire la Regiunea Extinsă a Mării Negre99.
Regiunea Extinsă a Mării Negre, România îşi dezvoltă constructiv capacitatea de reacţie şi
adaptare la fenomenele distructive din acest spaţiu, în sensul în care poate realiza/asuma, în
concordanţă cu documentele strategice ale Alianţei şi cu politicile specifice ale UE, capacitatea de
previzionare şi de acţiune proactivă.
În definirea rolului pe care îl joacă în ecuaţia geopolitică şi geostrategică de proiectare a
unui climat de stabilitate şi securitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre, România pleacă, evident,
de la elementele care construiesc edificiul interesului naţional, acesta determinând ansamblul de
acţiuni care o personalizează şi impun.
Regiunea Mării Negre este100: o prioritate regională a României, o sursă continuă de
inspiraţie şi investiţie politică; o zonă vitală pentru diversificarea traseelor energetice, ca punct de
legătură şi spaţiu de tranzit al rutelor intre Marea Caspică şi Europa, altfel zis, între state
producătoare şi state consumatoare; o zonă unică în lume, din perspectiva ecosistemelor, mai cu
seamă dacă avem în vedere Delta Dunării; importantă pentru peisajul geopolitic global, datorat, în
principal, poziţionării acesteia ca spaţiu de întâlnire, confluenţă sau, posibil, ciocnire sau
înfruntare a principalelor realităţi ale lumii de azi; spaţiul care, prin conexiunea cu Fluviul
Dunărea, se învecinează cu Balcanii de Vest, asigurând şi conexiunea cu centrul Europei prin
culoarul Rin-Main-Dunăre; regiunea care, prin legătura cu Mediterana, este, de fapt, zona de
întâlnire a civilizaţiei europene, cu cea a Africii de Nord, precum şi a Orientului Mijlociu; spaţiu
de intersecţie între lumea dezvoltată şi lumea aflată în curs de dezvoltare. In acelaşi timp, este
necesar să avem în vedere că regiunea Mării Negre constituie leagănul cultural şi religios în care
convieţuiesc de multe secole multiple confesiuni creştine; reprezintă o zonă de confluenţă între
lumea creştină şi cea musulmană; se află la intersecţia dintre axa est-vest a zonei euro-asiatice şi axa
nord-sud a spaţiului definit de Marea Baltică, la nord, şi Marea Mediterana, la sud.
România poate activa cu rol important în asigurarea securităţii energetice a Europei, din
acest punct de vedere România susţine cu prioritate două proiecte energetice pentru a fi realizate în
regiunea Mării Negre - Nabucco şi PEOP (Constanţa-Trieste), care valorifică potenţialul coridorului
transcaspic - trans-Marea Neagră, consituind rute directe şi sigure şi contribuind decisiv la
dezvoltarea economică a statelor din regiune şi la crearea unui climat de cooperare favorabil
stabilităţii şi prosperităţii.
In altă ordine de idei, plecând de la realitatea că bazinul Mării Negre este un areal unitar
care se confruntă cu un set omogen de provocări, că regiunea este fragmentată de graniţe politice,
economice şi culturale, care, prin transformarea diferenţei în clivaj şi separare, îi frânează
99
Sorin Vicol – Geopolitică şi geostrategie în Regiunea Extinsă a Mării Negre – Editura CTEA 2008
100
Alocuţiunea preşedintelui României, Traian Băsescu, la Institutul Nobel, 7 noiembrie 2007.
115
progresul, România consideră că avem nevoie nu doar de soluţii sectoriale la problemele
enumerate, ci, mai cu seamă, de voinţă politico-statală pentru a construi un mediu propice
dezvoltării durabile, securităţii şi conectării acestei regiuni la comunitatea de valori şi interese
europene şi euro atlantice.
In acelaşi context, România îşi afirmă rolul: contribuind la promovarea oportună a regiunii
Mării Negre pe agenda UE şi a NATO ori de câte ori realităţile impun acest lucru; sprijinind
Uniunea Europeană în construcţia unor parteneriate credibile şi solide, întemeiate pe acţiuni de
colaborare în domenii cât mai diverse; promovând dimensiunea estică a Politicii Europene de
Vecinătate în special în relaţia cu Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan;
intensificând dialogul cu ţările din zona Mării Caspice şi Asia Centrală, angajând, în acest sens, şi
dezvoltând relaţii strategice de parteneriat energetic; insistând, prin dialogul pe teme regionale,
pentru apropierea percepţiilor şi a obiectivelor statelor din regiune, mai cu seamă pe cele ale
Federaţiei Ruse şi Turciei, actori deosebit de importanţi la Marea Neagră; încurajând activ
dezvoltarea unei relaţii pragmatice şi constructive între UE şi Federaţia Rusă, care să plaseze
interdependenţa noastră sub auspiciile predictibilităţii, reciprocităţii, încrederii şi, nu în ultimul
rând, al lecţiilor învăţate din istorie.
În acelaşi context, România îşi aduce o contribuţie stabilă, convingătoare şi concretă la
impunerea şi conservarea unui climat de securitate în regiune prin:
a) activităţi specifice desfăşurate în Grupul Naval de Cooperare în Marea Neagră -
BLACKSEAFOR, în care participă la exerciţii maritime comune, la organizarea şi desfăşurarea de
operaţii de căutare-salvare (SAR), de asistenţă umanitară (HA) şi de luptă antimină (MCM), precum
şi la acţiuni întreprinse pentru asigurarea protecţiei mediului înconjurător. Eficienţa acestor acţiuni
la care România este parte denotă: afirmarea unui mediu de securitate mai stabil; linii de
comunicaţie mai sigure; descurajarea activităţilor ilegale pe mare; posibilitatea dezvoltării
cooperării cu alte organizaţii internaţionale decât cele din care face parte;
b) o foarte semnificativă relevare a rolului României în afirmarea unui climat convingător
de stabilitate şi securitate în regiunea Mării Negre s-a produs cu prilejul Summitului Forumului
Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, 5-7 iunie 2006. În cadrul lucrărilor au fost evidenţiate
intenţia, poziţia şi acţiunile României centrate si/sau orientate pe/spre: transformarea
pragmatismului în moneda comună a statelor din regiune; accelerarea proceselor de construcţie
regiune, mai cu seamă pe cele ale Federaţiei Ruse şi Turciei, actori deosebit de importanţi la Marea
Neagră; încurajând activ dezvoltarea unei relaţii pragmatice şi constructive între UE şi Federaţia
Rusă, care să plaseze interdependenţa noastră sub auspiciile predictibilităţii, reciprocităţii, încrederii
şi, nu în ultimul rând, al lecţiilor învăţate din istorie.

116
 Prin toate aceste acţiuni, România doreşte să valorifice şansa de a deveni un partener
atrăgător pentru principalele centre de putere economică, în măsura în care convinge că este
capabilă să se transforme dintr-o sursă de probleme într-o generatoare de soluţii în context
european şi global.
BIBLIOGRAFIE:
1. Sorin Vicol – Geopolitică şi geostrategie în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Editura CTEA
2008
2. Constantin Anechitoae – Geopolitica sistemelor maritime – note de curs. Editura Militară
2008
3. Recomandarea 65/2002 a Adunării Băncii de Dezvoltare şi Comerţ a Mării Negre.
4. Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale – S.M.F.N.
5. Şedinţa CSAT din 17 aprilie 2007 - Hotărârea nr.62.
6. Alocuţiunea preşedintelui României, Traian Băsescu, la Institutul Nobel, 7 noiembrie 2007.

117
Capitolul 9

MAREA NEAGRĂ PIVOT SAU MARGINE?!

Are, oare, Marea Neagră vreo importanţă reală, imediată şi/sau de perspectivă pentru cineva? Pentru
cine anume? Şi de ce? Care ar putea fi valenţele geopolitice ale Mării Negre, în aceste vremuri
dominate de parteneriate strategice mai mari sau mai mici, de ofensiva megastrategică a marilor
puteri tehnologice, informaţionale şi nucleare pentru supercucerirea spaţiului geopolitic - fizic şi
virtual -, de recrudescenţa fără precedent a reţelelor strategice şi, în consonanţă, a filosofiei şi
fizionomiei de reţea, la care se conectează dinamic tot ce există, de la organizaţii internaţionale,
coaliţii şi alianţe la state şi grupuri de interese, la care se adaugă infinite confluenţe, influenţe şi
interinfluenţe, confruntări pentru resurse, decalaje imense şi asimetrii dinamice? Cum se exprimă şi
cum se vor exprima ele în geopolitica europeană? Dar în cea eurasiatică? Dar în cea mondială? Cu
alte cuvinte, ce rol joacă şi ce rol va juca Marea Neagră în noua construcţie europeană, în cea
eurasiatică şi în cea mondială? Va fi ea unul dintre pivoţii acestor construcţii sau va rămâne doar o
margine, pe post de confluenţă geopolitică sau de falie strategică? Răspunsurile la aceste întrebări şi
la multe altele care derivă de aici nu sunt simple, nici uşoare. Pentru că nu se poate trece peste
memoria veacurilor, dar nici nu trebuie să se perpetueze la infinit doar amintirile şi frustrările ce
rezultă din ele. Pentru că nu se poate trece peste dinamica realităţilor şi intereselor, dar unitatea şi
stabilitatea lumii şi a oricărei regiuni a acesteia se realizează, în primul rând, prin conexarea
sistemelor de valori şi, pe această bază, pe armonizarea dialectică, dinamică a intereselor.

9.1 Determinări intrinseci sau efect de rezonanţă?

Lumea este din ce în ce mai mult interdependentă. Aşa a fost mereu, dar, pe măsură ce
civilizaţia naturală cedează locul unei civilizaţii de eprubetă, dependenţele se multiplică, se diversifică,
se complică, se spiralează, se universalizează şi, aparent, se detaşează sau, în orice caz, se îndepărtează
semnificativ de cele naturale, adică de origine sau de bază. Spaţiul virtual, spre exemplu, pare să nu aibă
nici o legătură cu spaţiul geografic, iar limbajele formalizate nu depind de cursurile de apă sau de
geofizica planetei pe care trăim. Este, desigur, o iluzie. Lumea noastră pământeană va fi totdeauna
dependentă de evoluţia planetei şi a sistemului solar, de spaţiul geografic în care existăm, de aer, de apă,
de foc şi de pământ, ca să ne întoarcem la elementele primordiale de care vorbeau cândva vechii greci,
adică de resurse şi de mediu. Când uităm aceste dependenţe, aceste condiţionări, natura are toată grija să ni
le aducă aminte prin câte un tsunami, prin câte un uragan devastator, prin activarea (probabil, geofizică) a
spaţiului Bermudelor, prin câte o ciumă, o holeră, o gripă aviară sau cine mai ştie prin ce alt fenomen
adesea inexplicabil, dar totdeauna catastrofal...
Populaţiile din regiunea Mării Negre vor depinde totdeauna de această regiune, chiar dacă noua
civilizaţie creează, identifică şi multiplică şi aici, ca peste tot, un nou tip de „transhumanţă“... una cu
totul nouă, electronică şi financiară. Ele vor purta etern amprenta determinărilor acestui spaţiu şi,
probabil, precum albatrosul, se vor întoarce mereu aici, măcar pentru a muri, pentru că de aici îşi
extrag seva şi aici îşi au rădăcinile. Noul tip de „transhumanţă“ este, deocamdată, informaţional,
adică o goană continuă după informaţie, şi profesional, adică în căutarea unui loc de muncă, pe care,
din păcate, populaţiile de aici nu-l mai găsesc acasă la ele. Dar va fi, din ce în ce mai mult şi într-o
măsură din ce în ce mai substanţială, unul din ce în ce mai.

118
mult virtual şi din ce în ce mai puţin fizic. Sau şi-şi, adică fifty-fifty. Probabil că ar trebui numit
transcibernanţă. Este drept, virtualul influenţează semnificativ fizicul, dar esenţa nu poate fi
schimbată. Ea se păstrează într-o anume matrice, care are determinări naturale ancestrale şi ţine de o
anumită identitate, probabil, singura care contează. În momentul când populaţiile şi oamenii nu vor
mai avea rădăcini, nu vor mai avea nici izvoare, iar lumea îşi va fi epuizat energia de dezvoltare şi
de progres, va fi posibil ca ea, omenirea, în forma în care o ştim noi şi pe coordonatele pe care o definim,
să dispară. Acest orizont este însă foarte îndepărtat şi îndoielnic, dar nu trebuie, desigur, eludat. Pentru că,
se ştie, esse est excruciari, adică tot ce există merită să piară...
Regiunea centrată pe Marea Neagră este, deopotrivă, un spaţiu încremenit în momentele şi
monumentele istoriei, unele aflate prin alte părţi, stratificat şi măcinat de valurile care au trecut şi mai
trec încă pe aici, chinuit, umilit, uneori neglijat, alteori lăsat în voia sorţii, a întâmplării, dar niciodată
uitat. Rolul pe care l-a jucat mai totdeauna acest spaţiu a fost unul contradictoriu, confuz, uneori, chiar
absurd, configurându-se şi reconfigurându-se mereu, fie ca areal de confluenţă sau de tampon între
marile imperii continentale sau bicontinentale (intercontinentale) ale timpului, ca falie strategică între
religii şi civilizaţii, fie ca zonă de contact şi de comunicare între acestea. Spaţiul strict al Mării Negre a
rămas însă, în epoca maritimizării civilizaţiei, poarta populaţiilor acestui spaţiu spre lume. Şi acest lucru
este esenţial, este un dar de la Dumnezeu.
Este totuşi interesant că arhitectura geopolitică a Mării Negre apare mai mult ca un efect de
rezonanţă al altor mari arhitecturi geopolitice, cum ar fi cea a heartland-ului eurasiatic, a Europei
Centrale, a Europei Occidentale, a MitelEuropei, a Mediteranei, Orientului Mijlociu, a Asiei Centrale şi
chiar a Mării Caspice, decât ca una de sine stătătoare, care să aibă implicaţii notabile şi pe termen lung în
construcţia europeană şi eurasiatică.
Există şi se întreţine încă iluzia că Europa s-a construit în centrul ei (sau în Vestul ei), iar
vitalitatea continentului constă în vitalitatea şi forţa civilizaţiei occidentale, care, după Samuel
Huntington, este o civilizaţie ofensivă, expansivă, chiar agresivă, întrucât şi-a impus mereu şi îşi
impune şi azi valorile şi interesele ei în toată lumea. Pare normal, dacă avem în vedere faptul că,
înainte de toate, civilizaţia europeană occidentală este generatoare de mari valori. O astfel de
viziune, desigur, nu lipsită de realism - pentru că aşa a fost, Europa a cucerit, într-o formă sau alta,
lumea întreagă şi a lăsat urme peste tot -, este însă unilaterală, golită complet de acele nuanţe care,
atunci când vine vorba de oameni şi de omenire, au valori, implicaţii şi efecte incomensurabile. Se
uită, adesea, civilizaţia macedoneană, civilizaţia greacă, apoi Bizanţul şi influenţa lui milenară asupra
evoluţiei continentului european, confruntarea dar şi dialogul cu musulmanismul. Se uită cruciadele şi
bătăliile popoarelor de aici cu migratorii de tot felul, procesul de asimilare a populaţiilor războinice
migratoare şi de sedentarizare a acestora... Se uită şi momentul marii falii de la 1053, al marii schisme,
se uită zidurile ridicate aici împotriva barbarismului, ca şi punţile create între civilizaţii şi culturi...
Şi chiar dacă nu se uită complet şi totdeauna toate acestea, pentru că faptele există şi nu pot fi
contestate, se are în vedere doar planul apropiat, adică efectul atâtor frământări, ceea ce a rămas din ce
a mai rămas, şi nu esenţa a ceea ce a existat şi încă mai există...
Harold F. Mackinder (1861-1847), care era britanic, dezvoltă teoria pivotului eurasiatic. În
lucrarea sa The Geographical Pivot of Histoire (1904), el arată că acest pivot eurasiatic, definit în
general, de înţelegerea Germaniei cu Rusia, iar ca spaţiu geografic pe un areal care se întinde din
Kamciatca până la Oceanul Atlantic şi de la Oceanul Arctic până la nivelul lanţurilor muntoase
Himalaya şi Tianşan, are posibilitatea să dezvolte o forţă uriaşă, să-şi valorifice resursele, să
construiască drumuri şi corăbii, să invadeze oceanul şi să domine lumea. O astfel de viziune a fost
cumva pusă în operă de geopolitica statului sovietic şi de forţa militară imensă a acestuia. În aceste
condiţii, Marea Neagră, ca şi Marea Caspică, apare ca un lac interior, fără vreo importanţă geopolitică,
în afară, poate, de una locală, de construcţie interioară. Să nu uităm, totuşi, că uriaşele cargouri cu
rachete pentru Cuba au plecat, în 1962, din Marea Neagră. În acest timp, Marea Britanie ar trebui să
stăpânească marea şi să se opună expansiunii oceanice a pivotului geografic. Desigur, Marea Britanie, pe
atunci, stăpânea într-adevăr marea. Şi o stăpâneşte şi acum, dar împreună cu imensa flotă americană.
Nici teoria americanului Nicholas Spykman (1893-1943) nu acordă vreo atenţie Mării Negre.
El susţine, în cele două lucrări ale sale care se referă la acest subiect - America’s Strategy in World
Politics şi The Geography of the Peace (1942) -, că nu pivotul este important ci marginea, rimland-
119
ul. Acest spaţiu este identificat cu coastele estice ale Chinei, cu Indochina, cu India cu sudul Asiei,
cu Orientul Mijlociu etc. Realizarea unor pivoţi pe acest spaţiu care să fie consolidaţi continuu de
ţările off shore (îndeosebi Statele Unite, Japonia şi Marea Britanie) duce la îngrădirea pivotului
geografic, la diminuarea forţei acestuia. Această teorie a stat la baza strategiei de îndiguire a
spaţiului sovietic aplicată de americani în timpul războiului rece. În cadrul acestei strategii, Marea
Neagră a jucat rolul de falie, având în vedere faptul că Turcia era membră NATO, iar pe teritoriul
acesteia se aflau şi se află baze militare ale Statelor Unite.
Desigur, o astfel de strategie nu mai este de actualitate. Statele Unite şi Rusia se află într-o relaţie
de parteneriat strategic şi, deşi vectorii lor nucleari sunt îndreptaţi unii către ceilalţi, aceste state se
străduiesc, împreună, să contribuie substanţial la gestionarea crizelor şi conflictelor şi la asigurarea
securităţii şi stabilităţii în spaţiul atât de frământat la vechiului foaier perturbator.
Indubitabil, Marea Neagră se află într-o zonă care, în pofida zecilor de mii de ani de înfruntări
şi confruntări ale populaţiilor care s-au perindat pe aici şi numeroaselor analize care s-au făcut în
secolele trecute, dar îndeosebi în secolul al XX-lea, se cere încă serios investigată şi analizată. Ea
ascunde resurse imense şi, considerăm noi, deosebit de substanţiale în abordarea şi punerea în operă a
unei concept de securitate bazat pe coagularea valorilor, armonizarea intereselor, gestionarea crizelor şi
conflictelor, creşterea încrederii şi asigurarea condiţiilor pentru o dezvoltare durabilă.
Percepţia zonei Mării Negre ca un efect marginal de rezonanţă istorică şi strategică ni se pare
unilaterală, îngustă, frustrantă şi lipsită de orizont. Totuşi, în pofida a ceea ce se face şi s-a mai făcut
pentru integrarea zonei într-un concept de cooperare şi securitate, deopotrivă, european, auro-atlantic
şi eurasiatic, zona rămâne încă divizată, complexă, cu foarte multe probleme şi soluţii care însă se
lasă aşteptate.
9.2. Dimensiuni uitate, dimensiuni revigorate
Având în vedere istoria zbuciumată a înfruntărilor şi confruntărilor din acest spaţiu,
identificăm, între multiplele aspecte şi unghiuri din care pot fi privite, câteva care ni se par
semnificative pentru viziunea pe care o propunem. Marea Neagră nu poate fi apreciată, în opinia
noastră, nici ca un „lac rusesc“, nici ca un „lac turcesc“, deşi Turcia deţine strâmtorile şi o mare
parte din litoralul ei, şi nici ca „lac NATO“, deşi Turcia, Bulgaria şi România deţin, împreună, mai
mult de jumătate din ţărmurile acestei mări. Marea Neagră rămâne o poartă maritimă spre lume
pentru toate ţările litorale, indiferent ce se va întâmpla în viitor.
Aşa cum spuneam, după toate aparenţele, Marea Neagră nu a fost niciodată un mare spaţiu în
dispută, precum Golful Persic, Marea Nordului, Marea Baltică etc. Şi totuşi, disputele n-au lipsit nici
aici. Imperiul ţarist de odinioară viza îndeosebi strâmtorile şi Gurile Dunării, Imperiul habsburgic
viza şi el Gurile Dunării şi, deci, ieşirea la Marea Neagră, în timp ce Imperiul otoman viza controlul
acestui spaţiu şi menţinerea unui puternic cap de pod european. Atât Imperiul ţarist, cât şi Imperiul
otoman se întindeau pe două continente - Europa şi Asia - şi purtau amprenta intercontinentalităţii,
adică pe cea a posibilităţii controlului faliilor şi confluenţelor. După cum bine se ştie, cele două
imperii au gestionat bine aceste falii şi confluenţe, desigur, cu consecinţele de rigoare - unele
benefice, dar cele mai multe frustrante -- pentru populaţiile regiunii. Aceste consecinţe se simt şi azi,
după ce aceste imperii au dispărut. Amestecul forţat de populaţii, diversiunile create atunci pentru a
stăpâni şi a adânci faliile şi a nu permite unitatea spaţiilor respective, îndeosebi a spaţiului balcanic şi a
celui carpatin, au efecte grave şi azi. În mare parte, războiul pustiitor din Balcanii de Vest se datorează
problemelor create atunci, la graniţa dintre Imperiul otoman şi cel habsburgic, şi nerezolvate nici
azi.
Imperiul ţarist viza îndeosebi patru mari coridoare strategice:
- culoarul strategic baltic, care viza ieşirea la Oceanul Atlantic;
- culoarul central european, care începe de undeva din zona Galiţiei şi trece pe la nordul
lanţului muntos european, ajungând până în Normandia, un fel de „bulevard strategic“ al
Europei, pe unde s-au dus majoritatea războaielor Est-Vest;
- culoarul strategic al Dunării;
- culoarul strategic maritim (Marea Neagră, Marea Egee, Marea Mediterană).
Trei dintre aceste culoare se află în zona extinsă a Mării Negre. De-a lungul lor au avut loc marile

120
emigraţii Est-Vest, marile mişcări de populaţii, marile drumuri comerciale etc. După unele date, acest
spaţiu era vizat şi de anumite planuri de invadare intempestivă sau îndelungată, picătură cu picătură, a
Europei de Vest, care devenise, în concepţia celor interesaţi, îmbătrânită, individualistă, frustrantă şi
chiar agresivă.
Aceste trei coridoare strategice afectează în mod direct spaţiul românesc. De altfel, prima
rocadă strategică se află între Prut şi Nistru. Ea asigură manevra strategică între cele trei mari
culoare şi, de aceea, atât în timpul ţarismului, cât şi în timpul puterii sovietice a fost pregătită foarte
bine pentru o asemenea eventualitate. Marile drumuri care trec pe aici sunt betonate, au orientare Nord-
Sud şi o capacitate corespunzătoare. De altfel, acesta este unul dintre motivele pentru care, în 1812,
Imperiul ţarist a alipit Basarabia. Ulterior, în raioanele de la Gurile Dunării - Kahul şi Ismail -, în
nordul Bucovinei şi în ţinutul Herţei, a fost încurajată schimbarea populaţiei, astfel încât românii să
dispară cât mai repede din aceste locuri, întrucât atât Imperiul ţarist, cât şi Imperiul Sovietic vizau
stăpânirea deplină a intrării în aceste mari coridoare strategice.
Mai mult, în vremea celor trei mari imperii, întreg teritoriul românesc avea rolul de zonă-tampon,
mai exact, de zonă de siguranţă strategică, ca, de altfel şi o parte din spaţiul extins al Mării Negre.
Astfel, Moldova dintre Prut şi Carpaţi era o zonă convenabilă de siguranţă strategică exterioară
pentru Imperiul ţarist (în faţa Imperiului habsburgic), iar Ţara Românească reprezenta o zonă
exterioară de siguranţă strategică pentru Imperiul otoman. Zona de siguranţă strategică exterioară a
Imperiului otoman faţă de cel ţarist o reprezenta Marea Neagră. Şi invers. Imperiul habsburgic nu a mai
avut unde să-şi realizeze o zonă exterioară de siguranţă strategică. Şi, atunci, şi-a realizat una interioară,
în regiunea Carpaţilor de Curbură, cam pe unde se află azi judeţele Harghita, Covasna şi o parte din
Mureş. În această zonă au fost aduşi mai întâi teutonii, dar aceştia, fiind prea aroganţi, nu s-au
acomodat cu împrejurările şi misiunile specifice de graniţă şi au plecat. Ulterior, în secolele al XII şi
al XIII-lea, au fost colonizaţi secuii, care au rămas. Acest areal avea un triplu rol:
- zonă interioară de siguranţă strategică, prin flexibilitatea strategică de care dispunea, în
faţa celor două imperii şi nu numai;
- bază de operaţii pentru o eventuală manevră strategică pe direcţii interioare (dar şi pe direcţii
exterioare) spre cele două mari culoare strategice adiacente - cel central-european şi cel al
Dunării, prin Poarta Focşanilor;
- bază de plecare pentru o eventuală acţiune în forţă de cucerire a gurilor Dunării, separare
a celor două ţări româneşti şi realizarea unei ieşiri în culoarul strategic al Mării Negre.
Această din urmă funcţiune era foarte importantă, întrucât, printr-o singură manevră strategică de
amploare, combinată cu una desfăşurată, ulterior sau concomitent, prin Galiţia, Imperiul habsburgic ar fi
cucerit toate debuşeele în marile coridoare strategice ale Europei.
În aceste condiţii, era aproape imposibil să se poate realiza unirea arealului românesc în
aceeaşi entitate geografică şi geopolitică
Imperiile au dispărut, iar vremurile acelea au trecut. România este astăzi cea mai puternică
entitate din acest areal carpato-danubiano-pontic şi, împreună cu Turcia, Ucraina şi Bulgaria, sub
autoritatea şi cu sprijinul NATO şi al Uniunii Europene, poate contribui substanţial la determinarea
unei schimbări majore în geopolitica de falie şi de zonă tampon a Mării Negre, la transformarea acestei
regiuni dintr-o zonă de confruntare în una de confluenţă şi de colaborare.
Mai mult, Marea Neagră are numeroase alte valenţe, astfel încât putem să-i atribuim funcţia de
adevărată sinapsă strategică unde se întâlnesc şi se revigorează semnificativele magistrale nervoase şi
energetice ale spaţiului eurasiatic, astfel:
- borduieşte, spre Vest, Caucazul, care, la ora actuală, are numeroase probleme;
- se înscrie în coridorul energetic eurasiatic, mai exact, la conexiunea acestuia cu unul dintre cei
mai mari consumatori de resurse energetice ale lumii, Uniunea Europeană;
- în acest spaţiu se reunesc, în afară de cele trei mari culoare strategice de care am amintit,
şi cele eurasiatice, asiatice şi ale Orientului Mijlociu şi Apropiat: culoarul Galiţiei
(Ucraina Polonia); culoarul strategic Volga-Don; direcţia strategică siberiană; coridorul
migrator (vechiul foaier perturbator dintre nordul Mării Caspice şi Manciuria); culoarul
strategic al Asiei Mici, cu finalitate, prin Câmpia Mesopotamiei în Golful Persic.
- reprezintă un spaţiu de falie (dar şi de confluenţă) între trei mari civilizaţii (europeană,
121
 islamică şi asiatică);
- reprezintă o zonă de falie, dar şi de contact şi chiar de confluenţă între două religii monoteiste
puternice, creştinismul şi islamul.
De asemenea, Marea Neagră dispune de numeroase resurse, unele în curs de exploatare, altele
în curs de explorare. S-ar putea ca, în viitor, să se găsească nu numai resurse, ci şi alte modalităţi de a
face din acest areal un spaţiu deosebit de atractiv pentru marile reţele ale resurselor energetice şi ale
celor care încearcă să dezlege enigmele pământului şi ale civilizaţiilor care s-au perindat pe aici...
În aceste condiţii, s-ar putea ca, în viitor, să asistăm la o revigorarea a acestui spaţiu şi chiar la o
adevărată bătălie pentru el.
Marea Neagră101 are, desigur, o mulţime de alte particularităţi care o fac, într-un fel, unică în
lume. Ea nu numai că nu este la fel ca alte mări, dar construcţia ei pare ciudată şi interesantă. După
unele date, ea şi Marea Caspică (poate şi cu Lacul Aral) reprezintă singurele reminiscenţe ale Mării
Tethis (Mării Sarmatice) de odinioară. Există şi opinii potrivit cărora Mediterana s-ar fi revărsat pur
şi simplu peste Marea Neagră, nivelul ei fiind mult ridicat decât al acestei mări pe atunci închise şi
cu foarte puţină apă, acoperind o întreagă civilizaţie care se afla aici şi formând, astfel, strâmtorile
Bosfor şi Dardanele şi Marea Marmara. Ciudată este, de asemenea, lipsa curenţilor verticali care fac
ca oxigenul să nu coboare sub 150 de metri şi, deci, sub această adâncime să nu existe viaţă. Lipsa
oxigenului la mari adâncimi ar putea asigura însă conservarea corăbiilor scufundate şi a altor urme
ale civilizaţiilor antice. Probabil că, în deceniile următoare, după ce lucrurile se vor mai fi aşezat,
ţările litorale şi lumea ştiinţifică va avea răgazul să se ocupe şi de numeroasele enigme ale Mării
Negre.
În Marea Neagră există un curent circular, de suprafaţă, care vine dinspre Mediterană, urmează
ţărmul Turciei, apoi pe al Georgiei, Rusiei, Ucrainei, României şi Bulgariei şi se întoarce din nou, prin
strâmtori, în Mediterană. Acest curent aduce apă sărată din Mediterană şi duce apă dulce din Marea
Neagră, întrucât, se ştie, nivelul de salinitate al Mării Negre este mult mai scăzut decât al Mediteranei.
Datorită acestui curent, din care se desprind şi câţiva curenţi de larg, în vestul Mării Negre, apa
înaintează spre uscat, iar rocile puţin rezistente de pe ţărmul românesc (loess, argile, marne, calcar
sarmatic) facilitează fenomenul de eroziune.
Ţărmul românesc, ca şi cel turcesc, aflat în partea opusă, are puţine golfuri, capuri şi
promontorii, acestea din urmă fiind slab evidenţiate. De aceea, linia de bază (cea care uneşte
capurile şi promontoriile) este foarte apropiată de linia de coastă, apele interioare (cele cuprinse
între coastă şi linia de bază) având o dezvoltare redusă. Mai mult, în ultimele decenii, zona costieră
a suportat modificări destul de mari, datorită aluviunilor fluviale, extinderii urbane şi industriale,
amenajărilor hidrotehnice, dezvoltării porturilor şi transportului maritim, explorărilor, exploatărilor
şi transportului hidrocarburilor.
Linia costieră românească are o lungime de 264 km şi poate fi împărţită în două sectoare: sectorul
nordic, cu o dezvoltare de 165 km (zona Deltei, complexului lagunar Razelm-Sinoe, până la Capul
Midia), care se caracterizează prin acumulări aluvionare şi plaje formate din nisip fin provenind din
Dunăre şi sectorul sudic, cu o dezvoltare de 99 km (Capul Midia, Vama Veche), caracterizat, în general,
de faleze înalte, calcaroase, cu plaje înguste şi accidentate.
Platforma continentală, până la panta abisală (trecerea bruscă de la adâncimea de 200 m la 1000
m) are o suprafaţă de 22.998 km2 şi 1.372 km3 de apă, iar distanţa de la ţărm la izobata de 200 m
variază între 100 şi 200 km, în sectorul nordic, şi 50 km în sectorul sudic. Panta, în nord, este foarte
lină, iar în sud, destul de pronunţată.
Curentul ciclonar vestic imprimă o deplasare de la Nord la Sud a maselor de apă, ţărmul
românesc fiind primul afectat de această mişcare ce îi nivelează şi îi regularizează configuraţia. De
aceea, aproape toate apele reziduale din zonele industrializate, ca şi scurgerile din sistemul de
transport petrolier afectează ţărmul românesc şi speciile de animale marine din zonă, constituind o
ameninţare destul de gravă pentru securitatea ecologică a Mării Negre în sectorul românesc.

101
Suprafaţa Mării Negre este de 466 200 km2, adâncimea medie de 1271 m, adâncimea maximă de 2211 m (în partea central-sudică),
volumul apelor de 537 000 km3, lungimea maximă de 1200 km, iar adâncimea maximă a stratului oxic ajunge doar la 150 m.
122
 9.3 De la confruntare la confluenţă
Marea Neagră nu este centrul lumii, chiar dacă lumea este rotundă şi fiecare punct de pe
această planetă ar putea fi şi un astfel de centru. Ea joacă încă rolul de zonă-tampon, mai exact, de
zonă care aşteaptă să fie valorificată şi luată în seamă. Rusia, Ucraina şi Georgia nu mai formează, ca în
vremea Uniunii Sovietice, aceeaşi entitate, ci, dimpotrivă, îşi dispută multe dintre chestiunile
complicate, create nu doar de vechiul lor statut şi de istoria îndelungată a acestor ţinuturi, ci şi de noile
interese care se confruntă aici.
Totuşi, problemele create prin sistemul sovietic sunt foarte delicate, nasc pasiuni şi nedreptăţi,
iar soluţionarea lor, atunci când este posibilă, necesită foarte multă grijă. Spre exemplu, faptul că
Insula Şerpilor a fost luată de Uniunea Sovietică, în 1948, printr-un acord neratificat nici de Moscova,
nici de Bucureşti, cu toate consecinţele care decurg din acest rapt, dau apă la moară unor cercuri de
interese din Ucraina şi de prin alte părţi care creează foarte multă confuzie privind delimitarea zonei
economice exclusive şi chiar a celorlalte zone (cea a apelor interioare, a mării teritoriale şi a zonei
contigue)102. Este greu de înţeles cum a trecut, atât de uşor, Insula Şerpilor în posesia Uniunii Sovietice.
Se pare că motivele ţin, în esenţă, de valoarea strategică a acestei insule. Armata Roşie a plasat aici un
radar puternic pentru a supraveghea Gurile Dunării şi o mare partea din suprafaţa Mării Negre. Poate
că, atunci, într-o concepţie de tratat, acest lucru era de discutat, chiar şi de înţeles, în anumite
condiţii (fără cedare de teritorii). Dar faptul este consumat. Nu puteam da timpul înapoi. Poate că
nici nu mai este nevoie de acel radar. Ucraina, care a preluat de la sovietici toate rapturile făcute pe
seama României, nici nu are, strategic vorbind, ce face cu un asemenea radar. Nu este de-ajuns că
insula a fost luată cu japca, atunci, în 1948. Acum, în 2005, Ucraina se foloseşte de ea pentru a-şi extinde
nejustificat platoul continental, zona economică exclusivă şi chiar apele teritoriale. Considerând Insula
Şerpilor ca fiind o suprafaţă locuită, ar rezulta că ea are regim teritorial, ceea ce ar presupune să aibă
ape teritoriale, zonă contiguă şi o zonă economică exclusivă103 care s-ar suprapune peste o mare parte
din cea a României. Or, aşa ceva nu poate fi acceptat.
Desigur, printr-o relaţie corectă, de bună vecinătate, astfel de probleme pot fi rezolvate sau,
măcar, îngheţate. Ele, totuşi, există. Şi acestea sunt numai câteva. Pentru că probleme există şi în
zona Crimeii şi în cea a Nistrului şi în alte zone litorale, din vecinătatea imediată sau din cea
apropiată. De aceea, procesul de transformare a regiunii Mării Negre dintr-o zonă de confruntare în una
de confluenţă va mai dura. Dar este singura modalitate eficientă de securizare a acestui spaţiu şi de
înscriere a lui şi a tuturor ţărilor de aici într-un proces de dezvoltare economică şi socială durabilă.
Deschiderile pe care le operează şi le sugerează această mare semiînchisă - Marea Neagră -
sunt numeroase şi semnificative.
Intensificarea explorărilor şi exploatărilor zăcămintelor de hidrocarburi din Marea Neagră
(unele sectoare sunt închiriate unor firme străine, îndeosebi pentru explorare, altele se află în
explorarea şi exploatarea ţărilor riverane) va creşte gradul de insecuritate ecologică a regiunii, în timp
ce intensificarea relaţiilor în cadrul OCEMN, BLACKSEAFOR, SEEBRIG, GUAM104 şi altor
102
Zona apelor interioare se află în interiorul liniilor de bază (normale sau drepte: linia refluxului sau liniile care unesc punctele
proeminente ale litoralului); marea teritorială este suprafaţa care se delimitează de la linia de bază până la 12 mile marine; zona
contiguă se delimitează de la limita mării teritoriale 12 mile marine, astfel încât marea teritorială şi zona contiguă să nu depăşească 24
de mile marine.
103
Zona economică exclusivă este o zonă situată dincolo de marea teritorială şi adiacentă acesteia. Ea este reglementată prin Convenţia
ONU asupra dreptului Mării de la Montego-Bay, Jamaica, 1982. Această zonă este supusă regimului juridic special stabilit, în virtutea căruia
drepturile şi jurisdicţia statului riveran şi drepturile şi libertăţile celorlalte state sunt guvernate de dispoziţiile pertinente ale Convenţiei,
(art. 55). Această zonă are o lăţime de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. În zona
economică exclusivă, statul riveran are:
a) drepturi suverane în scopul explorării şi exploatării, conservării şi gestiunii resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului
mării, ale subsolului acesteia şi apelor de deasupra, ca şi cu privire la celelalte activităţi de explorare şi exploatare a zonei în scopuri
economice, cum ar fi producerea de energie cu ajutorul apei, al curenţilor şi al vântului;
b) amplasarea şi folosirea de insule artificiale, instalaţii şi lucrări; cercetarea ştiinţifică marină; protecţia şi conservarea mediului marin;
c) celelalte drepturi şi obligaţii prevăzute de Convenţie. (Convenţia ONU asupra dreptului mării, Montego-Bay, Jamaica, 1982, fondul
Universităţii Naţionale de Apărare, p. 46-47.)
104
Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN) a fost înfiinţată la 30 aprilie 1999 şi include următoarele ţări: Albania,
Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina; Grupul de
Cooperare Navală la Marea Neagră (BLACKSEAFOR) a fost iniţiat de Turcia în 1998 şi cuprinde următoarele ţări: România, Bulgaria,
Georgia, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina; Brigada Sud-Est Europeană (SEEBRIG) s-a înfiinţat la iniţiativa Turciei, în septembrie 1999
şi cuprinde următoarele ţări: Albania, Bulgaria, Fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei, Grecia, Italia, România şi Turcia; Croaţia, Slovenia
123
organisme şi organizaţii economice şi de securitate va spori încrederea şi cooperarea, transformând
regiunea Mării Negre, în cadrul extinderii Uniunii Europene şi noii construcţii eurasiatice, într-o
puternică zonă de confluenţe strategice.
Există câteva modalităţi politice şi strategice de realizare a stabilităţii şi securităţii în lume sau pe
regiuni întinse, inclusiv în zona Mării Negre, dintre care cel mai importante ar putea fi:
- o arhitectură internaţională, elaborată şi impusă de organizaţiile şi organismele internaţionale,
îndeosebi de ONU, şi de marile puteri;
- descurajarea politică şi militară a crizelor şi conflictelor, izolarea, îndiguirea şi rezolvarea
celor existente şi prevenirea celor posibile, cu o puternică susţinere economică;
- extinderea dinamică a zonelor puternice de securitate şi stabilitate, îndeosebi a Uniunii
Europene şi a NATO;
- consolidarea securităţii şi stabilităţii statelor;
- transformarea unor zone tradiţionale de confruntare sau a unor zone tampon, zone indiferente,
zone de falie strategică în zone de confluenţă.
Toate aceste modalităţi sunt foarte actuale şi toate interacţionează. Armonizarea lor este însă
extrem de dificilă, întrucât, deşi interdependenţele au crescut semnificativ, lumea nu a ajuns încă la acel
stadiu în care condiţionările şi intercondiţionările să fie armonioase. Dar ameninţările - de la cele
nucleare la cele geofizice - sunt atât de mari, încât nici un stat, nici o mare putere, nici o organizaţie
internaţională şi nici vreo altă entitate nu pot fi în măsură să-şi asigure individual, fără aportul unor
parteneri puternici şi stabili, securitatea şi stabilitatea. Securitatea şi stabilitatea devin, fără nici o
îndoială, din ce în ce mai mult, funcţii, competenţe şi acţiuni colective.
Conceperea şi punerea în operă a unei arhitecturi internaţionale, care să prevină războiul şi
conflictul armat şi să ducă la securitate şi stabilitate, ar presupune o puternică filozofie de reţea.
Descurajarea politică şi militară, îndeosebi militară, aparţine, în mare măsură, perioadei
războiului rece. Ea există însă din totdeauna şi va exista totdeauna. Descurajarea politică şi militară
se bazează încă pe arma nucleară, pe sisteme de arme ultraperfecţionate, pe capacitatea de a
distruge, de a avertiza şi de a impune. Ea este valabilă, în sensul cunoscut, într-o epocă simetrică şi
disimetrică (non-simetrică), adică într-o epocă în care fiecare îl poate lovi năprasnic pe celălalt cu
aceleaşi arme şi într-o epocă în care decalajele tehnologice sunt atât de mari încât cel slab nu are nici
o şansă în faţa celui puternic. Descurajarea este însă valabilă şi în epoca asimetrică, în care, deşi
decalajele tehnologice se menţin şi chiar cresc, fiecare dintre posibilii adversari exploatează la
maximum vulnerabilităţile celuilalt şi îl loveşte acolo unde îl doare cel mai tare. Cu alte cuvinte, în
toate cazurile, descurajarea creează un fel de terorism al descurajării, care, scăpat de sub control,
poate duce la catastrofe.
Extinderea dinamică a entităţilor economice, politice, militare şi de securitate deja existente
reprezintă una dintre cele mai eficiente modalităţi de realizare, pe areale întinse, a stabilităţii şi securităţii.
Este vorba, desigur, de extinderea NATO şi a Uniunii Europene, dar şi a altor entităţi stabile, puternice
securizate şi, evident, securizante, organizaţii .
Extinderea Uniunii Europene şi a NATO nu constituie o „acaparare“ de noi teritorii, nici o simplă
„convertire“ a fostelor ţări comuniste la valorile lumii occidentale. Ea este şi trebuie să fie
compatibilă şi consonantă cu atitudinile, determinările, dorinţele şi interesele vitale ale statelor care se
integrează în aceste entităţi, cu valorile şi orizonturile lor de aşteptare. Niciodată, până în acest
moment, nu a fost posibilă realizarea de jure şi de facto a unităţii continentului european, a unei entităţi
europene integrate şi integrale - economice, politice şi de securitate -, întrucât adversitatea şi
sentimentul de ruptură, de falie erau mult mai puternice decât sentimentul de unitate civilizaţională.
Uniunea Europeană nu se extinde în zonele de instabilitate economică, politică şi militară. Aceasta este
o certitudine care face parte din filosofia extinderii şi realizării unităţii continentului. Ea nu se implică
nemijlocit în rezolvarea problemelor statelor şi regiunilor, ci le cere acestora să şi le rezolve,
sprijinindu-i în acest sens cu toate mijloacele de care dispune.
Uniunea Europeană acceptă doar acele state care-şi consolidează, prin efort propriu sau/şi
şi SUA au statut de observator); GU(U)AM a fost înfiinţată în 1996, la Viena şi fac parte din ea următoarele ţări: Georgia, Ucraina,
Uzbechistan (s-a retras în 2005), Azerbaidjan şi Republica Moldova; Centrul Energetic Regional la Marea Neagră s-a înfiinţat mai 1994,
la Reuniunea Ministerială de la Chalkidik şi cuprinde următoarele ţări: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia,
Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia, Ucraina, Macedonia, Serbia şi Muntenegru.
124
prin cooperare, securitatea şi stabilitatea, care dezvoltă parteneriate şi se dovedesc a fi suficient de
puternice, pe de o parte, pentru a se integra în comunitatea europeană, care se prezintă a fi foarte dură,
concurenţială şi competitivă, şi, pe de altă parte, pentru a contribui în mod substanţial la întărirea
puterii continentului.
NATO vizează mai ales dezvoltarea unei entităţi euro-atlantice de securitate şi apărare, care să
construiască, să consolideze şi să impună, atât prin descurajare, cât şi prin acţiune directă, stabilitate şi
securitate îndeosebi în zone europene şi eurasiatice de falii strategice, în regiuni tradiţional conflictuale
şi în zone cu geometrie variabilă în ceea ce priveşte stabilitatea şi conflictualitatea. Fiecare dintre
membrii Alianţei devine responsabil nu doar pentru apărarea frontierelor sale şi a celor ale Alianţei,
ci şi pentru stingerea oricăror conflicte sau premise de conflicte din arealul Alianţei şi din afara
acestuia.
Însă cea mai interesantă modalitate de realizare şi consolidare a stabilităţii şi, pe această bază,
a securităţii ni se pare a fi transformarea unor zone tradiţionale de confruntare şi a unor zone tampon,
zone de indiferenţă strategică, zone de falie, zone în dispută sau considerate ca riscante în zone de
confluenţă strategică.
Transformarea zonei extinse a Mării Negre într-un spaţiu de confluenţă ar ridica dintr-odată
această regiune la rangul de generatoare de securitate şi stabilitate, care ar putea influenţa atât
Orientul Apropiat, cât şi alte zone conflictuale de pe cercul numărul doi: Balcanii de Vest, Marea Egee,
Orientul Apropiat, Cecenia şi Transnistria. Dacă ţările riverane şi cele de pe nivelul următor al elipsei
strategice a Mării Negre nu îşi armonizează politicile şi strategiile construirii, în primul rând, prin
mijloace proprii, a unei asemenea entităţi, este puţin probabil ca factorii exteriori, inclusiv Uniunea
Europeană, să pluseze mai mult decât interesele lor o cer. Spre exemplu, Uniunea Europeană
dezvoltă un parteneriat strategic cu Rusia şi cu China, iar materializarea lui geopolitică se realizează
prin activarea unui coridor strategic prin Ţările Baltice, prin Siberia (zonă extrem de bogată în
resurse energetice) prin Coreea de Sud şi China. De asemenea, Uniunea Europeană realizează un
parteneriat strategic cu India, cu ţările din Peninsula Indochina şi cu Orientul Mijlociu, activând
coridorul strategic de pe rimland. În acest fel, zona Mării Negre, care se prezintă a fi cea mai directă
şi cea mai eficientă spre aceste spaţii, ar putea fi evitată. Or activarea ei, printr-un efort conjugat în
primul rând al ţărilor din zonă, ar putea schimba complet datele problemei, centrând interesul şi
resursele financiare corespunzătoare, spre această zonă, de mare importanţă pentru stabilitatea
eurasiatică.
Zona extinsă a Mării Negre are şi poate avea valoarea unui adevărat nod geopolitic de reţea.
Acest lucru este foarte important pentru construirea, în acest spaţiu, exact pe falia strategică de
odinioară, a unui pilon de securitate şi stabilitate de valoare europeană, euro-atlantică şi eurasiatică.
România, ca deţinătoare a gurilor Dunării, deci a intrării în culoarul strategic al Dunării, a cărui
importanţă economică creşte semnificativ, mai ales în ceea ce priveşte transporturile din reţeaua fluvială
europeană, împreună cu Bulgaria şi Turcia, ţări NATO, care deţin mai mult de jumătate din litoralul
Mării Negre, în cooperare cu Rusia, Ucraina, Georgia şi cu ţările caucaziene limitrofe, dar şi cu
celelalte ţări din zona extinsă, are un rol activ şi extrem de important, devenind un fel de ţară-cheie
sau de ţară-pivot în noua construcţie regională sud-estic europeană.

125
Capitolul 10

ZONA MĂRII NEGRE ŞI FIZIONOMIA SA GEOPOLITICĂ

10.1. Consideraţii generale

Zona Mării Negre reprezintă o dimensiune spaţială circumscrisă Mării Negre cu implicaţii
deosebite asupra compactului eurasiatic, la spaţiul de contact al celor două continente. Aici s-au
produs de-a lungul istoriei numeroase evenimente, ce au marcat într-un mod special evoluţia
popoarelor care s-au statornicit în aceste limite. Dacă am delimita zona, ne putem raporta la
dimensiunile Mării Negre, precum şi ale statelor cu care aceasta se învecinează. Desigur, abordarea este
oarecum simplistă, deoarece aceasta ar presupune că din zona Mării Negre ar putea face parte şi zona
Extremului Orient, având în vedere dimensiunile Rusiei. Prin urmare, se poate aprecia că zona Mării
Negre cuprinde acele dimensiuni spaţiale aferente Mării Negre în care se manifestă interesele
strategice ale tuturor actorilor geopoliticii care au posibilitatea să le susţină, într-o formă sau alta.
Cu alte cuvinte, aprecierea face trimitere la actorii teritoriali care în mod evident se învecinează
cu Marea Neagră, şi care au aici ascendenţe istorice şi un statut juridic recunoscut, dar şi la alţi actori
ale căror interese strategice se regăsesc în zonă. Interesele în cauză sunt stimulate de o serie de
elemente specifice acesteia, care o fac atractivă, dincolo de limitele sale fizice fireşti. În primul rând se
poate face trimitere la marile rezerve de petrol şi gaze naturale descoperite în Caucaz şi Asia
Centrală. Acestea au transformat zona Mării Negre într-o miză geostrategică disputată de multe dintre
marile capitale ale lumii. De asemenea, valorizarea capitalului comercial şi strategic al Mării Negre şi a
poziţiei acesteia de punte de legătură, între Asia Centrală, Europa de Est şi de Sud-Est, Estul
Mediteranei şi Orientul Mijlociu a dus la implicarea în zonă, alături de ţările riverane şi a altor
actori geopolitici majori ca S.U.A., U.E. şi chiar China. De altfel, se poate aprecia că cine
controlează acest spaţiu deţine una din „cheile” Asiei Centrale şi mai departe a Orientului Extrem,
ceea ce presupune dominarea necontestată a Asiei. Ca şi consecinţă, domeniul ce determină interesul
crescând pentru zona Mării Negre include: poziţia geografică specială, la intersecţia a patru compacte
geopolitice şi geostrategice majore (Europa de Sud-Est, Orientul Mijlociu şi Europa de Est şi Zona
Caucaziană), spaţiul de confluenţă a patru culoare geopolitice majore (cel caspian, cel egeean, cel al
Dunării şi cel al Niprului) ce reprezintă tot atâtea căi de acces şi defluire spre zone de interes geopolitic
major; unica poartă de acces către oceanul planetar pentru România, Bulgaria, Ucraina şi Georgia;
traseele unor viitoare magistrale energetice, dintre care mai semnificativ va fi TRACECA; un
apreciabil segment al traficului de droguri, al crimei organizate şi emigraţiei clandestine, dinspre
China, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu către Europa Centrală şi Occidentală; un spaţiu cu numeroase
probleme etnice şi frontaliere a căror soluţionare nu se întrevede într-un viitor apreciat.
Având în vedere aceste aspecte S.U.A., unica şi singura superputere a lumii, îşi regândeşte
complet strategia în raport cu această parte a lumii. O primă etapă a acestei strategii o reprezintă
redesfăşurarea forţelor sale militare, în special în această zonă de contact eurasiatic. Redimensionarea şi
reconfigurarea continuă a echilibrului de putere global, obligă S.U.A. să-şi regândească permanent
atitudinea faţă de anumite zone ale lumii, printre care şi faţă de zona Mării Negre. Din această
perspectivă Pentagonul îşi reconfigurează schema logistică şi a dispunerii forţelor în anumite zone
ale lumii. Facilităţile logistice, concepute astfel încât să se plieze pe noile tehnologii şi tactici
militare, susţinute printre alţii şi de Secretarul american al apărării, Donald Rumsfeld, trebuie
instalate în locaţii geografice dominate de elite politice prietenoase şi demne de încredere. În
categoria acestora intră Bulgaria, Georgia şi România ca state ce aparţin zonei Mării Negre.
În acest sens, zona Mării Negre oferă o excelentă poziţie pentru proiecţia puterii către Orientul
Mijlociu şi Asia Centrală, chestiune deloc de neglijat. Este de asemenea o zonă ce asigură conexiunea cu
compactul ponto–caspian, bogat în resurse energetice petrolifere, unde se intersectează interesele a
126
numeroşi actori geopolitici. Deoarece Ucraina are o orientare geopolitică incertă, iar Turcia îşi menţine
agenda politică şi de securitate proprie, cele trei state menţionate ale zonei, reprezintă spaţiile cele mai
atractive pentru desfăşurarea forţelor americane. Prezenţa americană în zonă este extrem de benefică
deoarece rearanjează echilibrul de putere pe o osatură democratică şi dinamică, reducând sfera de influenţă
a Rusiei. În acest mod, se poate exercita un control mai sever al zonei, putându-se implementa şi un set de
măsuri adecvate pentru întărirea securităţii acesteia şi asigurarea unei dezvoltări adecvate statelor ce o
compun.

10.2. Zona Mării Negre - spaţiu de tranzit şi generator energetic

Problema energetică a devenit unul dintre cele mai spinoase aspecte cu care lumea
contemporană a început să se confrunte. Dezvoltarea economică galopantă şi fundamentarea majorităţii
tehnologiilor pe utilizarea energiei carbonice, provenită din cărbune, petrol şi gaze naturale a condus la
scăderea rezervelor acestora cu o viteză ameţitoare. De altfel specialiştii apreciază că în viitorii 30 de
ani aceste rezerve se vor apropia de epuizare, dacă nu se găsesc tehnologii energetice alternative. Există,
în acest sens state care fac cercetări intense în domeniu, în timp ce altele îşi creează rezerve
consistente din ţiţeiul mondial. Se apreciază astfel, că dincolo de rezervele sale naturale, S.U.A. şi-
au stocat şi îşi stochează ţiţei în spaţii subterane naturale şi artificiale care să-i asigure funcţionarea
economiei timp de circa 20 de ani. Din această perspectivă, se poate aprecia că 20 de ani reprezintă
intervalul de timp suficient de mare care să asigure implementarea unei noi tehnologii energetice la
scară naţională ori poate chiar planetară.
Legat de acest aspect, din punct de vedere energetic zona Mării Negre reprezintă un spaţiu cu
dublă şi echipotentă importanţă: este un spaţiu de tranzit energetic dar şi unul generator de resurse
energetice. Privitor la primul aspect, trebuie evidenţiat faptul că acest spaţiu este tranzitat de mari
oleoducte şi gazoducte cum ar fi: oleductul Baku - Tiblisi - Ceyhan, gazoductele ruseşti ce
aprovizionează Europa Occidentală cu gaz metan din Rusia sa. În afară de acestea sunt proiectate să
fie construite şi altele cum ar fi Baku - Novorossisk, urmând ca petrolul să fie transportat pe apă pe
culoarul egeean, Samara – Belarus – Polonia către Europa Occidentală, etc. Construcţia şi utilizarea
gazoductelor şi oleoductelor presupun mari investiţii financiare cu implicaţii deosebite atât pentru
investitori cât şi pentru statele tranzitate. Spre exemplu, oleoductul Baku - Tiblisi - Ceyhan, (cunoscut
sub numele B.T.C.) a fost realizat cu investiţii ale consorţiului British Petroleum 30,1%, compania de
stat din Azerbaidjan SOCAR, care deţine 25%, concernul american UNOCAL 8,9%, „Statoil” din
Norvegia 8,71% şi „Petroleum” din Turcia 6,53%. La investiţie au mai participat şi alte corporaţii
americane, japoneze, italiene şi franceze care deţin procente neglijabile.
Oleoductul, care străbate Azerbaidjanul, Georgia şi Turcia a determinat schimbări politice majore
în zonă, trezind practic din „somnolenţa geopolitică” una dintre zonele cele mai bogate în resurse
energetice din lume. Astfel, în 2003, administraţia Şevarnadze, a fost răsturnată cu sprijin american şi
înlocuită cu un guvern pro-american puterea trecând în mâinile lui Şaakasvili, care a apreciat că
realizarea oleoductului B.T.C. reprezintă „o mare victorie geopolitică” pentru statele din zona Caspică.
Având în vedere interesele existente, se poate aprecia că oleoductul B.T.C. asigură o subordonare
totală administraţiilor naţionale din zonă faţă de politica S.U.A. Un alt aspect este cel legat de
funcţionalitatea oleoductului. Astfel, administrarea giganticului oleoduct B.T.C. este asigurată de o
înţelegere („Inter-Governamental-Agreement”) semnată de ţările participante la construcţie. Potrivit
înţelegerii oleoductul are un statut special, de „stat în stat”, în Azerbaidjan, Georgia şi Turcia. Statutul
acestuia permite eludarea legislaţiilor naţionale fără a se putea diminua cifra de afaceri a investitorilor.
Construcţia oleoductului a pus în mişcare, desigur şi opozanţii, dintre care mai semnificativi sunt
organizaţiile pentru protecţia mediului şi fermierii, care au fost expropriaţi şi nu au primit nici un fel
de compensaţii. Lucrurile stau într-un mod asemănător şi cu alte oleoducte şi gazoducte ce tranzitează
zona. Problema tranzitului energetic generează şi animozităţi ori contradicţii interstatale. Din acest
punct de vedere, un exemplu îl reprezintă relaţiile Ucraina - Rusia. Este o realitate faptul că circa
90% din gazele naturale ruseşti tranzitează Ucraina către Europa Occidentală. Rusia achită Ucrainei
acest tranzit în resurse energetice şi totodată îi livrează acesteia necesarul, respectiv de gaze naturale.
Având în vedere schimbările din Ucraina şi pentru a afecta credibilitatea noii conduceri, care este
127
prooccidentală, Rusia a hotărât să modifice preţul gazelor, aliniind astfel preţurile practicate faţă de
Ucraina la nivelurile pieţei mondiale. Această creştere ar afecta periculos viaţa economică a Ucrainei şi
nivelul de trai al populaţiei, va accentua inflaţia şi va lovi, în special, în uzinele metalurgice
ucrainene, care sunt cele mai mari consumatoare de gaze. Având în vedere aceste aspecte, Ucraina a
ameninţat, la rândul său, că va trece la majorarea substanţială a taxelor de tranzit. De asemenea,
administraţia Iuşcenko doreşte renegocierea termenilor acordului ruso -ucraino - german din 2003-
2004, care ar fi adus Rusiei controlul de factor asupra sistemului de tranzit ucrainean. Totodată,
Ucraina, doreşte să trateze direct problema importului de gaze din Turkmenistan, fără a mai apela la
intermedierea firmelor ruseşti de profil. Desigur, lucrurile nu se vor opri aici, deoarece Rusia doreşte
să menţină securitatea liniilor de tranzit energetic din Ucraina în sfera sa de responsabilitate. Din această
perspectivă, este posibil să se producă surprize în această zonă, având în vedere miza acestui „joc”
strategic de tip energetic. Când abordăm problema zonei, ca generator de resurse energetice ne putem
referi atât la dimensiunea teritorială a zonei cât şi la cea maritimă. Dimensiunea teritorială a zonei
include ca spaţii generatoare de resurse energetice compactul ponto - caspian şi spaţiul românesc. Dacă la
compactul ponto - caspian m-am mai referit într-unul din articolele anterioare, iar posibilităţile spaţiului
românesc sunt cunoscute din acest punct de vedere, rămân de abordat în continuare câteva aspecte
ale spaţiului maritim al zonei, ca generator de resurse energetice. Astfel, dincolo de alte bogăţii,
platoul continental al Mării Negre conţine mari zăcăminte de petrol, în special în zona contiguă
României şi Ucrainei. România este singurul stat din zonă care exploatează aceste zăcăminte. Existenţa
lor a generat probleme între România şi Ucraina privind delimitarea platoului continental, probleme
nerezolvate nici în prezent. Punctul de rezistenţă al negocierilor îl reprezintă problema Insulei Şerpilor,
ocupată în prezent de Ucraina, deşi ea de drept a aparţinut României.
Prin urmare, existenţa unor uriaşe zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale în zona Mării Negre a
generat o puternică mişcare a actorilor geopolitici mai mari sau mai mici pentru a avea acces la
aceste rezerve, pentru a le transporta acolo unde este nevoie şi, în fine, pentru a beneficia de
convertirea lor în resurse financiare. Dintre marii actori geopolitici care s-au fixat puternic în zonă,
S.U.A. şi Rusia sunt cei mai semnificativi. Pentru a realiza siguranţa resurselor şi transportului
petrolului, S.U.A. au stabilit o strategie care acordă un rol important Georgiei, în acest context.
Pentru a-şi îndeplini obiectivele Pentagonul a angajat firma de asistenţă militară „Cubic” pentru a
construi şi instrui la standarde moderne armata Georgiei. Astfel, ziarul britanic „The Guardian”
arată că beneficiind de un contract de 15 milioane de dolari cu Pentagonul, pentru o perioadă de 3
ani (2004-2007), firma „Cubic” a angajat 30 de ofiţeri veterani care au fost trimişi la Tiblisi pentru
a asigura asistenţa militară necesară. Tot „The Guardian” citează un diplomat american, care a
declarat cu privire la misiunea „Cubic” următoarele: Unul dintre scopuri este acela de a face trupele
georgiene capabile de a captura şi de a apăra un obiectiv dat. Consultanţii „Cubic” vor lucra în
strânsă legătură cu ambasada americană din Tiblisi şi cu structura de comandă de la Stuttgart.
Această apreciere confirmă faptul că Georgia va juca într-un viitor foarte apropiat rolul de „placă
turnată” a politicii americane în compactul caspiano-pontic. Evenimentele din Abhazia, Osetia de
Sud şi Adjaria au demonstrat slăbiciunea militară a Georgiei, iar americanii au nevoie de o Georgie
puternică în zonă, care să controleze sigur cele trei republici rebele. Motivul este relativ simplu:
siguranţa giganticelor conducte americane de petrol şi gaze naturale (Baku - Tiblisi - Ceyhan şi
Baku - Tiblisi - Erzurum) care traversează cele trei republici semiautonome şi conduc spre portul
petrolier Batum (capitala Adjariei). Prin urmare, pregătirea armatei georgiene, realizată potrivit
programului „Cubic” are în vedere şi aspectul anterior menţionat sau în primul rând pe aceasta. De
altfel, „Cubic” a avut în vedere şi eventualitatea unei crize în zonă, astfel că a analizat foarte serios
o infrastructură de suport cum ar putea fi cea de la Constanţa.
Desigur, Rusia nu a rămas în expectativă, ci a ameninţat Georgia şi în mod indirect, pe sprijinitorii
săi că nu-şi va retrage bazele militare din Adjaria până în 2011. De altfel, Moscova se teme îndeosebi
datorită posibilităţii ca ţările din Caucazul de Sud să acceadă în NATO şi UE, zona ieşind total şi definitiv
de sub influenţa Rusiei. De altfel, zona este extrem de importantă pentru S.U.A, deoarece în timp ce ţările
OPEC „jonglează” cu preţul petrolului, accesul american la resursele caucaziene, ce nu au fost incluse
în controlul OPEC, menţine pe piaţa americană un nivel scăzut al acestuia.

128
 10.3. ZONA MĂRII NEGRE – SPAŢIU AL DISENSIUNII ŞI COOPERĂRII
Evoluţia situaţiei europene în secolul XX, marile evenimente cu care continentul s-a confruntat şi
care au reverberat la nivel global au lăsat multe probleme nerezolvate şi în această zonă. În acest
context, se înscrie şi zona Mării Negre care este una dintre cele mai eterogene zone ale Europei, din
punct de vedere etnic, religios şi social. Această eterogenitate alăturată unor moşteniri istorice strâmbe
reprezintă principala cauză a numeroaselor conflicte şi stări de tensiune, mai mult sau mai puţin
accentuată, ce se produc în zonă. Multe din acestea sunt alimentate din exterior, dar marea majoritate au
caracter intern, în cadrul zonal.
Făcând o trecere în revistă, putem evidenţia problema crudă a Turciei, conflictele interne din
Caucazul de Sud, relaţiile dintre Rusia şi Ucraina, problema transnistreană, relaţiile româno - ucrainene
ş.a. Toate acestea, abat ţările zonei de la o linişte firească şi o dezvoltare normală, cu atât mai mult cu cât
nivelul de trai al populaţiei este extrem de scăzut. Gestionate, în multe momente, de lideri inflexibili
aceste situaţii fierbinţi pot degenera în conflicte devastatoare cărora le cade victimă, în cele mai
frecvente dintre cazuri, populaţia neajutorată (femei, copii, bătrâni). Această stare de lucruri potenţează
riscuri deosebite, prin intensificarea prezenţei militare în zonă, prin exod de populaţie, prin lipsa de
control în spaţiile naţionale şi etnice, prin proliferarea crimei organizate, a traficului de droguri, de
persoane şi organe umane. Una din situaţiile care pot degenera iarăşi în conflict deschis cu influenţă
directă asupra stabilităţii şi îndeosebi a rolului României în zonă o reprezintă cea din Transnistria.
Problema transnistriană, a apărut ca o replică rusă la extinderea N.A.T.O. şi U.E. spre Est.
Potrivit aşa-zisului, Plankozak (după numele autorului său, Dimitri Kozak, aghiotant al
preşedintelui rus Vladimir Putin) Transnistriei (partea de peste Nistru a Republicii Moldova) i se
oferă un statut internaţional compatibil cu cel al Republicii Moldova. Această iniţiativă urmăreşte
consolidarea frontierei geopolitice a Rusiei la graniţa cu România, prin atribuirea rolului de enclavă rusă
Republicii Moldova. Acest plan, cunoscut sub numele de Kaliningrad - 2 se traduce prin menţinerea unor
administraţii pro-ruse la circa 1000 de kilometri distanţă de frontierele federaţiei, în imediata vecinătate
a N.A.T.O. şi U.E. După 11 septembrie 2001 când prioritatea strategică a S.U.A. şi întregii lumi
democratice a devenit lupta cu terorismul şi preluarea controlului asupra zonelor cunoscute pentru
exportul ilegal de arme, Rusia a găsit prilejul pentru a-şi permanentiza prezenţa militară la Tiraspol. Prin
urmare, Moscova continuă să menţină în prim plan, ideea revenirii sale ca superputere globală,
reluării controlului asupra întregului spaţiu fost sovietic, precum şi cea a dominaţiei „vecinătăţii
apropiate”, constituită din spaţiile aflate în sfera de influenţă sovietică. Având în vedere aceste aspecte,
conducerea Rusiei a sprijinit permanent supravieţuirea regimului de la Tiraspol prin ajutoare
nerambursabile, precum şi printr-un păienjeniş abil de condiţii, declaraţii şi memorandumuri mediate de
reprezentanţii Kremlinului. Conflictul regional întreţinut de Rusia în Moldova a fost un laborator, de
experimentare a politicilor de manipulare sau chiar de modificare a strategiilor de evoluţie independentă a
noilor state naţionale apărute după prăbuşirea U.R.S.S.. Utilizând forţa, Rusia a încercat să aplice
tehnicile acestui conflict în Georgia, Estonia, Crimeea şi alte regiuni ale C.S.I. Realizarea practică a
intereselor ruseşti, s-a dovedit foarte diferită, în fiecare caz în parte, variind în funcţie de fizionomia etnică,
de presiunile externe şi de rezistenţa opusă. În Transnistria, obiectivul major urmărit de Rusia este de fapt
menţinerea Republicii Moldova sub tutela politică a Moscovei, utilizând regiunea nistreană ca pe un
fitil amorsat, ce poate fi oricând aprins. Această situaţie a creat permanent o stare de disconfort politic
în această parte a zonei Mării Negre, cu implicaţii directe asupra României şi Ucrainei. Existenţa unui
important complex militar rusesc în Transnistria, care produce armament de tip nuclear, a unui important
centru de control al comunicaţiilor constituie de asemenea motive de nelinişte pentru statele din zonă.
Totodată, menţinerea Armatei a 14-a, care chiar dacă este diminuată numeric posedă o logistică
impresionantă în măsură să preia importante forţe militare dezvăluie în mare parte intenţiile ruseşti.
Armata a 14-a este proiectată ca un eşalon de intervenţie rapidă având rolul de aplica prima loviturile
împotriva forţelor N.A.T.O. Schema de organizare a acestei structuri militare este extrem de
flexibilă, ea putând în timp scurt să-şi argumenteze forţele de peste cinci ori mai mult decât cele
curente, care, de altfel, nu sunt deloc neglijabile. După modul cum se prezintă lucrurile, de departe,
ecuaţia transnistreană este poate cea mai complexă cu care este confruntată zona Mării Negre.
Implicarea activă a României şi Ucrainei în rezolvarea acesteia este deosebit de benefică. Din această
perspectivă poziţia României a căpătat o greutate mult mai mare, având în vedere două aspecte:
129
calitatea de membru N.A.T.O. şi relaţia specială pe care o are cu S.U.A., consecinţă a „iniţiativei
Băsescu” de realizare a axei Bucureşti - Londra - Washington. Nu mai puţin importantă este şi
prezenţa bazelor militare americane în România, care contrabalansează existenţa celor ruseşti din
Transnistria. „Jocul geopolitic” a început să se echilibreze, astfel că încet, încet ecuaţia
transnistreană îşi va găsi rezolvarea şi probabil, şi cea românească. Cine ştie? Zona Mării Negre nu
este numai o zonă de frământări ci şi una a cooperării şi înţelegerii.
În acest context, cooperarea regională în zona Mării Negre reprezintă pentru România o
dimensiune semnificativă a diplomaţiei sale, complementară procesului de integrare europeană şi
euro-atlantică. Prin urmare, structurile regionale existente, între care: Procesul de Cooperare în Europa
de Sud-Est (SEECP), Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), Iniţiativa de
Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), Iniţiativa Central Europeană (ICE) şi Pactul de Stabilitate
pentru Europa de Sud-Est (PSESE) ş.a. au fost create cu scopul de a întări cadrul de stabilitate
economică şi politică din zonă, pentru a asigura dezvoltarea statelor membre într-un climat de pace,
securitate, bună vecinătate şi cooperare.
Unele dintre aceste structuri nu sunt arondate exclusiv zonei Mării Negre, dar existenţa lor
influenţează climatul de securitate şi cooperare în interiorul acesteia.
Ca parte a demersurilor de consolidare a poziţiilor sale în procesul de integrare europeană şi
euro-atlantică, România s-a implicat activ în promovarea politicii şi programelor de cooperare
regională printr-o participare dinamică în toate organizaţiile din Europa de Sud-Est şi o contribuţie
constantă la dezbaterea problemelor de interes pentru statele din zonă.
Astfel, la Summit-ul SEECP din 12 februarie 2000, care a avut loc la Bucureşti, şefii de stat şi de
guvern din Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia, România şi Turcia au adoptat „Carta Bunei
Vecinătăţi, Stabilităţii, Securităţii şi Cooperării în Europa de Sud-Est". Carta de la Bucureşti
reiterează dorinţa statelor participante la SEECP de a dezvolta relaţii de bună vecinătate şi de a înfăptui
reformele democratice şi economice.
În perioada aprilie 2004 - aprilie 2005, România a deţinut preşedinţia în exerciţiu a SEECP.
Preşedinţia română în exerciţiu a SEECP şi-a propus să dinamizeze cooperarea regională în cadrul
SEECP, astfel încât această structură să devină, cu adevărat, „vocea regiunii".
Obiectivele principale urmărite de ţara noastră pe durata exercitării acestui mandat au vizat
următoarele aspecte: promovarea unei solidarităţi sporite a ţărilor din Balcanii Occidentali cu ţările
învecinate; consolidarea şi coordonarea eforturilor de integrare europeană a ţărilor din Balcanii de
Vest, în conformitate cu principiile stabilite în „Agenda de la Salonic”; utilizarea eficientă a
oportunităţilor oferite de diferenţele în statut şi experienţă ale statelor din Europa de Sud-Est în
procesul integrării europene, în vederea obţinerii unui transfer cât mai eficient de „know-how" către
ţările din Balcanii de Vest; întreprinderea unor măsuri concrete în implementarea conceptelor de
„regional ownership" şi „regional leadership" prin conturarea unor strategii şi unor acţiuni conforme
nevoilor specifice ale ţărilor din regiune; amplificarea cooperării interparlamentare prin găzduirea
unei conferinţe regionale parlamentare; lansarea unui proces de reflecţie la nivel academic, în
scopul elaborării unui model geopolitic regional, care ar putea fi util şi zonelor învecinate (Marea
Neagră, Caucaz); organizarea unor seminarii şi conferinţe pe teme privind sprijinirea întreprinderilor
mici şi mijlocii, a democraţiilor locale şi a cooperării transfrontaliere în vederea susţinerii dezvoltării unor
euroregiuni viabile, securizarea frontierelor, combaterea crimei organizate, a terorismului şi a
corupţiei în zonă; sprijinirea procesului privind crearea Comunităţii Energiei în Europa de sud-est,
proces care constituie o premisă pentru dezvoltarea durabilă şi integrarea europeană a regiunii. O
atenţie deosebită va fi acordată cooperării regionale în domeniul combaterii criminalităţii organizate
şi a corupţiei, prin lansarea unei campanii comune, în acest sens, precum şi prin lansarea iniţiativei
adoptării unei Carte Anticorupţie în Europa de sud-est.
Totodată, România este stat fondator al structurii de cooperare economică la Marea Neagră,
lansată la 25 iunie 1992, prin semnarea Declaraţiei de la Istambul. Statele semnatare ale acordului au
fost Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Grecia, Georgia, Moldova, România, Federaţia Rusă,
Turcia şi Ucraina. Conform acordului din 25.06.1992 membrii O.C.E.M.N. declară că „vor face de
acum paşi concreţi, identificând, dezvoltând şi continuând, cu participarea organizaţiilor lor
competente, întreprinderi şi firme, proiecte de interes comun, în următoarele domenii: transport şi
130
comunicaţii, incluzând infrastructura, informaţii, schimburi de informaţii economice şi comerciale,
inclusiv statistici, standardizarea şi certificarea produselor, energie, minerit şi prelucrarea
minereurilor, turism, agricultură şi agro-industrie, protecţie veterinară şi sanitară, sănătate şi
farmaceutică, ştiinţă şi tehnologie.”
Documentul mai stipulează că: ...„în vederea promovării cooperării lor, statele participante vor
încerca să îmbunătăţească mediul de afaceri, în principal prin: facilităţi diferite, prin negocieri
bilaterale, înregistrări prompte, şederii şi mişcării libere a oamenilor de afaceri în teritoriile lor,
generând sprijin pentru întreprinderile mici şi mijlocii, asigurarea de condiţii adecvate investiţiei, prin
punerea în acţiune de înţelegeri pentru evitarea dublei taxări în promovarea investiţiilor şi
încurajarea cooperării în zonele economice libere.” Este esenţial de reţinut că documentul O.C.E.M.N.
exprimă raţiuni economice interzonale exprese, raţiuni ce se bazează pe presupunerea că prosperitatea
economică a regiunii va fi realizată doar prin cooperarea economică a tuturor statelor membre.
Semnarea „Cartei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră", la 5 iunie 1998, la Yalta,
marchează momentul transformării acestei structuri de cooperare într-o organizaţie internaţională. Odată cu
depunerea instrumentelor de ratificare a Cartei de către 10 state membre, printre care şi România, la 30
aprilie 1999, devine funcţională Organizaţia pentru Cooperare Economică la Marea Neagră. Începând cu 8
octombrie 1999, urmare adoptării Rezoluţiei A/54/5, OCEMN dobândeşte statutul de observator la
ONU.
„Declaraţia Decenială" adoptată la Istambul, la 25 iunie 2002, cu prilejul Summit-ului
aniversar al OCEMN, indică printre principalele obiective ale OCEMN: accelerarea dezvoltării
economice şi sociale a statelor membre, în perspectiva integrării lor în Uniunea Europeană, prin
intensificarea cooperării multilaterale şi folosirea avantajelor care decurg din proximitatea geografică şi
complementaritatea economiilor naţionale, cooperarea cu Uniunea Europeană şi cu alte iniţiative şi
structuri regionale, conform noii etape de evoluţie a organizaţiei.
Priorităţile României în cadrul organizaţiei au în vedere următoarele:
 susţinerea iniţiativelor cu un puternic impact regional derulate prin Fondul pentru Dezvoltarea
Proiectelor (constituit în anul 2003 pe baza contribuţiilor voluntare ale statelor membre) ca bază de
finanţare a proiectelor de dezvoltarea regională, precum şi crearea unor parteneriate, în acest sens, cu
instituţiile financiare internaţionale;
 susţinerea demersurilor organizaţiei de dezvoltare a unei relaţii privilegiate de colaborare cu UE, în
domenii specifice, prin prisma intereselor comune, cum ar fi: transporturile, energia, telecomunicaţiile,
combaterea crimei organizate şi a terorismului, protecţia mediului înconjurător;
 revitalizarea activităţii Grupurilor de lucru şi promovarea unor programe comune privind dezvoltarea
coridoarelor europene de transport şi crearea unei infrastructuri regionale de transport care să fie
conectată la Europa Occidentală;
 implementarea proiectului pieţei integrate sud-est europene a energiei, care să aibă în vedere atât
aspectele legate de producţie, transport, distribuţie, cât şi cele privind protejarea mediului;
 sprijinirea eforturilor statelor din Caucaz, de consolidare a proceselor democratice şi a reformelor
impuse de tranziţia la economia de piaţă şi de cooperare susţinută cu comunitatea euro-atlantică;
 în calitate de ţară-coodonatoare a Grupului de lucru pentru cooperare în domeniul combaterii crimei
organizate, definitivarea Protocolului adiţional privind combaterea terorismului la Acordul OCEMN între
Guvernele statelor participante la Cooperarea Economică la Marea Neagră în domeniul combaterii
criminalităţii, în special a formelor sale organizate (Acordul OCEMN), şi adoptarea unei Declaraţii
comune a miniştrilor de interne asupra dezvoltării cooperării între instituţiile specializate în
combaterea crimei organizate;
 creşterea contribuţiei OCEMN la consolidarea securităţii şi stabilităţii în regiunea Mării Negre.
ICE este o formă flexibilă şi pragmatică de cooperare regională, creată în anul 1989, care
reuneşte 17 state: Albania, Austria, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Republica Cehă,
Croaţia, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Polonia, România, Serbia şi Muntenegru, Slovacia,
Slovenia, Ucraina şi Ungaria.
În cadrul ICE, România acţionează pentru promovarea unor proiecte de formare profesională
a viitorilor funcţionari publici, conform criteriilor UE, precum şi de împărtăşire a celor mai bune
131
practici şi a experienţei în materie de management post-privatizare şi de acces la fondurile de
dezvoltare.
În perspectiva integrării sale în UE, România consideră creşterea competitivităţii economice ca
fiind o prioritate decisivă atât pentru guvernul român, cât şi pentru toate statele membre ICE,
manifestând un interes deosebit în: dezvoltarea reţelei de infrastructuri de energie şi de transport,
mai cu seamă că ţara noastră va avea un rol important în viitorul coridor european Nord - Sud, care
va lega Marea Adriatică de Marea Neagră; urgentarea redeschiderii cursului superior al Dunării,
pentru care este necesară găsirea de fonduri la nivel european şi internaţional.
O preocupare deosebită a guvernului român o constituie combaterea criminalităţii, a migraţiei şi a
traficului ilegal, văzute ca obligaţii comun asumate de toate statele membre ICE, iar întărirea
colaborării între ICE şi Centrul Regional pentru Combaterea Crimei Transfrontaliere de la Bucureşti în
acest domeniu, concretizată în semnarea Înţelegerii de cooperare în cadrul Centrului, reprezintă un
pas important în eforturile de aliniere la reglementările UE în materie.
Prin Declaraţia privind „Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE)" adoptată la 10
iunie 1999, la Köln, peste 40 de state-partenere şi organizaţii internaţionale s-au angajat să sprijine ţările
din Europa de Sud-Est (Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Republica
Moldova, România şi Serbia şi Muntenegru) în eforturile lor de promovare a păcii, democraţiei,
respectului drepturilor omului şi prosperităţii economice în vederea asigurării stabilităţii întregii
regiuni.
PSESE reprezintă cea mai ambiţioasă încercare a comunităţii internaţionale, îndeosebi a
Uniunii Europene şi SUA, de a contribui la stabilizarea fostei Iugoslavii şi, în general a Balcanilor.
România, are în atenţie problemele de securitate, apărare, afaceri interne şi justiţie, urmărind cu
prioritate:
 punerea în aplicare a convenţiei ONU privind criminalitatea organizată transnaţională;
 consolidarea sprijinului politic acordat SEECAP (South East Europe Common Assessment Paper
on Regional Security Challenges and Opportunities);
 sporirea rolului Centrului Regional pentru Combaterea Crimei Transfrontaliere ca un proiect major
al cooperării regionale în domeniul aplicării legii împotriva riscurilor asimetrice inclusiv în lupta
împotriva terorismului;
 încurajarea unei cooperări mai strânse între ţările din Europa de Sud-Est, precum şi consolidarea
coordonării între iniţiativele din această zonă, ş.a.
Privitor la S.E.C.I. obiectivele principale aflate pe agenda română a anului 2004 şi acţiunile ce
vor fi întreprinse pentru realizarea acestora sunt:
 mediatizarea activităţii grupului de lucru „Simplificarea şi facilitarea procedurilor de trecere a
frontierei pentru mijloace de transport comerciale";
 completarea portofoliului SECI pe probleme de proceduri vamale şi transport în regiune;
 organizarea de audieri publice pentru oamenii de afaceri care desfăşoară activitate de comerţ exterior,
în scopul cunoaşterii legislaţiei vamale, ş.a.
Toate aceste aspecte ne conduc către concluzia potrivit căreia numeroşi actori geopolitici au în
atenţie zona Mării Negre, îndeosebi privind estomparea contradicţiilor interstatale şi interetnice,
gestionarea crizelor noi apărute şi în curs de apariţie, precum şi realizarea unui climat de siguranţă
şi linişte care să permită realizarea stabilităţii şi o dezvoltare economică adecvată a statelor ce
aparţin acesteia.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. OBLIGATORIE

132
 1. Georgescu Ştefan STATUTUL POLITICO JURIDIC AL DUNĂRII ŞI
MĂRII NEGRE, Editura Fundatiei Andrei Saguna, 2010
2. Florina Bran şi Raluca Creţu Probeme economice şi ecologice ale Dunării şi
Mării Negre editia 1şi2 editura ASE

3. Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, „O nouă strategie

euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Institutul Român de Studii
Internaţionale „Nicolae Titulescu” ,2004, p.22.

4. Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004.

5. http://193.231.1.3./file.php/20/Geopolitica_Badescu_2007_-
_TEORII_CU_INDICATII_HARTI.pdf

6. http://193.231.1.3./file.php/36/Sava_-_Introducere_in_geopolitica_II.PDF

B. OPŢIONALĂ

1. Tedo Japardize şi Alexander Rondeli, Georgia – cu gândul la Europa în „O

nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Editura IRSI
„Nicolae Titulescu” 200.

2. Stan Petrescu, “Mediul de securitate global şi Euroatlantic”, Editura Militară,

Bucureşti, 2005.

3. Vladimir Socor, „September 11 and the geopolitical revolution of our time”,

Editura Politeia – SNSPA, Bucureşti
2004, p.22.

4. . ***, „Security and Stability in the Black Sea Region – military dimension and
general framework” Conference Report of the 6th Black Sea Strategy Group
Meeting, Kyiv, Ukraine, February 28 – March 2, 2002, East – West Institute.

5. . Prezentarea Preşedintelui României, Traian Băsescu, la „ Forumul Mării

Negre pentru Dialog şi Parteneriat”, Bucureşti, 5 iunie 2006.

133