Simbolismul

Simbolismul este un curent literar aparut in Franta la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca reactie
impotriva romantismului si parnasianismului. Precursor al simbolismului in Franta este considerat
Charles Baudelaire, prin volumele de versuri "Les Corespondences" ("Corespondente") si "Les fleurs du
mal" ("Florile raului"). Precursor al simbolismului romanesc a fost Mihai Eminescu, prin poeziile "Dintre
sute de catarge" si "Melancolie".
Numele curentului a fost dat de Jean Moreas in articolul-manifest intitulat "Le symbolisme" (1886).
Simbolismul are meritul de a reface sensibilitatea poeziei, apeland la simbol, aluzie, sugestie.
Poetul francez Mallarme (1842-1898) a definit rostul si rolul poeziei simboliste: "A numi un obiect
inseamna a suprima trei sferturi din bucuria poemului care e facuta sa ghiceasca putin cate putin;
a sugera, iata visul".
In Romania, simbolismul a aparut sub auspiciile revistei "Literatorul" a lui Alexandru Macedonski, care
s-a evidentiat mai ales ca teoretician al acestui curent si mai putin ca poet simbolist.
Reprezentantii romani ai simbolismului au fost: Ion Minulescu, George Bacovia, Stefan Petica, Dimitrie
Anghel, Traian Demetrescu, Elena Farago etc.
Simbolismul reuneste scriitori damnati, frustrati, suferind de “mal du siècle”, de ftizie, de alienare.
Trasaturile simbolismului:
Tema generala a poeziilor simboliste o constituie conditia nefericita a poetului intr-o societate
superficiala, meschina, incapabila sa perceapa, sa inteleaga si sa aprecieze nivelul artei
adevarate; alte teme si motive simboliste: orasul de provincie sufocant, tema naturii, tema
anotimpurilor dezintegratoare de materie, iubirea, moartea, motivul apei ca substanta eroziva,
motivul instrumentelor muzicale, solitudinea etc. Simbolismul se detaseaza de experientele
exterioare, banale. Poezia simbolista nu mai este descriptiva, apare ideea de negare totala a
tabloului, cadrul exterior fiind inlocuit de cel interior.
Raportul dintre simbol (semn, cuvant) si eul poetic nu este exprimat, ci sugerat, deci sugestia este
o modalitate obligatorie simbolismului;
Poezia simbolista exprima numai atitudini poetice sau stari sufletesti specifice acestui curent
literar: spleen-ul, angoasa, oboseala psihica, disperarea, apasarea sufleteasca, nevroza, toate fiind
insa sugerate, fara a fi numite.
Corespondenta dintre cuvinte si elemente din natura este principala modalitate de realizare
literara a poeziilor; de exemplu: cuvantul plumb are drept corespondent in natura un metal greu,
de culoare cenusie, maleabil si cu o sonoritate surda (patru consoane si doar o vocala), care
simbolizeaza starile sufletesti sugerate de trasaturile acestui metal: greutate sufleteasca, angoasa,
instabilitate psihica, monotonie, claustrare intr-un spatiu fara solutii de evadare;
Simbolismul e de esenta pur muzicala, reprezentand o hipertrofie a lirismului. Muzica se apropie
de starile sufletesti nesigure, vagi. Muzicalitatea versurilor e redata fie prin prezenta
instrumentelor muzicale sau a ariilor ca simbol ("Muzica inainte de toate" - P.Verlaine), fie prin
muzicalitatea interioara a versurilor ( "Arta versurilor e arta muzicii"- Al. Macedonski);
Versul liber, ca noutate prozodica, rima fiind considerata o simpla conventie, accentul punandu-
se pe forma si ritmul versului;
Cromatica este, de asemenea, fie exprimata direct prin culori cu putere de simbol, fie sugerata
prin corespondente (ex. simbolul plumb = cenusiu), toate simbolizand stari si atitudini poetice;
Olfactivul sugereaza in poezia simbolista stari ale eului poetic, fiind in general sugerate
mirosurile puternice prin simboluri foarte sugestive (cadavre, mort).
George Bacovia
George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali de după Eminescu.Este un poet modern
pentru ca socheaza ochiul, urechea, imaginatia, arta (N. Manolescu). Ion Caraion spunea în
lucrarea „Sfârşit continuu” că Bacovia „este un suflet ars”; toată poezia lui a fost scrisă până la
vârsta de 19 ani, iar ceea ce urmează de aici încolo „ este un sfârşit continuu”.
Bacovia este o personalitate tarată, el nu are biografie, este un taciturn. Nascut in 1881 in
Bacau, poetul a fost fragil din punct de vedere fizic, taciturn, izolat. A terminat liceul la varsta de
21 de ani. Biografia lui e cea a unui izolat. Macinat din cauza bolii, a tuberculozei, a alcoolului si
a viciilor, a avut o debilitate fizica resimtita si in versurile sale.
Plumb e volumul care l-a impus drept un mare poet. Dupa Plumb au urmat: Scantei galbene, Cu
voi, Comedii in fond, Stante burgheze, Cadente.
Poezia bacoviana are o singura tema autoscopica: cunoasterea de sine a eului vesnic intors spre
interior. Insingurarea e marea descoperire a lui Bacovia, o insingurare tragica intr-un univers vid,
golit de viata. Solitudinea e transformata in calvar existential: „Eu sunt un monstru pentru voi”...
Atmosfera lăuntrică particulară este „de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi,
limitat într-un peisaj de mahala, de oraş provincial, între cimitir şi abator...atmosferă de
plumb...în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului.” ( Eugen Lovinescu )
Spaţiul este asadar cel al oraşului de provincie, cu parcuri solitare, abatoare, cimitire,carciumi
sordide, cu fanfare militare, cu cafenele sărace. E o realitate demoralizanta, o lume amenintand
sa se prabuseasca.
Bacovia este poetul toamnelor dezolante. Peste 80% sunt poezii ale anotimpului grav ce il
tortureaza pe Bacovia ca anotimp al unei iminente stingeri a vietii. Natura agonizeaza sub ploaie,
element obsedant ce provoaca spaima de pierdere a duritatii materiei. Ploaia aduce sentimentul
de regresiune in timp. Comportamentul isteric se transforma in gest de fronda, de sfidare, de
detasare de tot ce este banal. Iernile dau sentimentul de sfârşit de lume, teama de asfinxie,
perceputa sub teroarea caderii excesive a zapezii. Obsesia caderii zapezii provoaca dorinta de
claustrare. Caldurile toride, în care cadavrele intră în descompunere, sunt percepute tot ca o
degradare a materiei, iar primăvara iritanta şi nevrotica e un fel de topire in fata miracolului vietii
in care nu se poate integra..
Poezia lui este muzicalitate macabră- revărsarea ultimei fibre a simţirii. Gânduri besmetice,
glasuri din funduri, plânset al materiei, negru profund, numai noian de negru este versul
bacovian.
Sufletul lui- confundat cu poezia- este o bandă de mătase sfâşiată: în culoare de plumb, în miros
de plumb, cu arabescuri de plumb... sensibil până la maladivitate intensă, Bacovia sau omul cu
chip de ceară şi cu sufletul de plumb cenuşiu se agaţă nevolnic de viaţă, se urcă şi cade, se scoală
să cadă. Obsesia centrala a poetului e ideea ineficacitatii omului in univers. Intr-un univers al
disolutiei, al stagnarii, o lume fara sens si fara speranta, omul este apatic, buimac. Nu exista
poezia bacoviana din care sa lipseasca obsesia singuratatii: Aici sunt eu, un solitar, Sunt solitarul
pietelor pustii, Stam singur in cavou....
PLUMB
Poezia PLUMB a aparut în deschiderea volumului Plumb publicat în 1916, volum care a trecut
aproape neobservat în epocă, mai întâi pentru că România se pregătea să intre în primul război
mondial, apoi deoarece majoritatea poeziilor din acest volum fuseseră publicate în revistele
vremii.
Este considerata o capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolismului românesc.
Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, al "atmosferei de copleşitoare dezolare, (...)
o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei
organice (Eugen Lovinescu).
Pentru a înţelege ideea poetică, pornim de la urmărirea şi descifrarea semnificaţiei cuvântului plumb.
George Bacovia mărturisea: „ ... În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau un precipitat galben.
Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb am evoluat spre galben. Plumbul ars
e galben. Sufletul ars e galben. În manualul fizicei nu se găseşte altă culoare. În eprubeta mea orice
reacţie chimică dă precipitat galben. Altădată, în Plumb, pe lângă expresia colorată, mai simţeam alta
statică, de greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om...”. Poezia concentrează toate temele majore ale
universului său poetic.
Acest metal gri, combinaţie de galben şi negru, plumbul, cu greutate atomică mare, prin consecinţa
materială densificată, semnifică oboseala copleşitoare a fiinţei, gravitaţia perpetuă sub care se înconvoaie,
până în momentul inevitabil al extincţiei.
După „Dicţionarul de simboluri”, plumbul este metal saturnian, al demitizării; după Paracelsus, alchimist
medieval elveţian, plumbul este „apa tuturor metalelor”, agent, deci, al disoluţiei universale. Plumb este
o elegie pe tema singurătăţii. Este un monolog tragic al inadaptabilului, care, negăsind posibilitatea de
comunicare cu lumea din afară, se interiorizează, se închide în sine, asemenea unui om aflat singur într-un
cavou.
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate meschină, care nu-1 înţelege, o
societate superficilă, neputincioasă să aprecieze valoarea artei adevărate.
Ideea exprimă starea de melancolie, tristeţe, izolare a poetului care se simte încătuşat, sufocat
spiritual în această lume care-l apasă.
Poezia poate fi considerată, aşadar, o artă poetică pentru lirica lui George Bacovia.
Semnificaţia titlului. Titlul poeziei este simbolul "plumb", cuvânt care are drept corespondent în
natură metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti, incertitudini poetice:
-greutatea metalului sugerează apăsarea sufleteasca; culoarea cenuşie sugerează monotonia,
angoasa; - maleabilitalea metalului sugerează labilitate psihică, dezorientarea;
- sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singură vocală) sugerează închiderea
definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.
Structura poeziei. Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale
existenţei: unul exterior sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior sugerat de
sentimentul de iubire care-i provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul, care poale
fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia, oricare (dintre acestea fiind
sugerate de simbolurile "sicriele de plumb","cavou", trimiţând - ca stare - către iminenţa morţii
("funerar verstmânt", "coroanele de plumb"). Starea poetului de solitudine este sugerată de
sintagma "stăm singur", care alături de celelalte simboluri creează pustietate sufletească ("era
vânt"), nevroză, spleen ("scârţâiau"). Repetarea simetrică a simbolului "plumb", plasat ca rimă la
primul şi ultimul vers al strofei întâi sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a
evada din această lume apăsătoare, obositoare, stresantă, sufocantă.
Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care
"dormea întors", sugerând disperarea poetului ("strig") într-o solitudine morbidă ("stam singur
lângă mort"), dragostea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă este rece ("frig") şi fără nici un fel de
perspective de împlinire ("atârnau aripile de plumb").
Poezia "Plumb" este o confesiune lirică, Bacovia exprimându-şi stările prin folosirea persoanei I
singular în sintagma "stăm singur", care se regăseşte simetric la începutul versului al treilea din
fiecare strofă.
Imaginile surprinzătoare şi inedite dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate,
poetul alăturând simbolului "plumb" alte cuvinte, formând sintagme extrem de sugestive: "flori
de plumb" (viaţă-moarle), "amor de plumb" ( oboseala psihică, sentimente apăsătoare), "aripile
de plumb" (imposibilitatea împlinirii idealului).
Alte simboluri sunt verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează tristeţe şi
disperare ("să strig") sau stare de nevroză ("scârţâiau"), precum şi intemperii ale naturii ce
simbolizează un suflet pustiit ("era vânt") sau încremenire şi răceală interioară ("era frig").
Imperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind
proiectate în veşnicie, eternitate ("dormeau", "stăm", "era", atârnau"), acţiunea lor neavând
finalitate.
O trăsătura specifică liricii bacoviene este simetria poeziei, atât ca simbolistica precum şi
emoţional. Astfel, imperfectul verbului "dormea(u)", aliat la începutul primului vers al fiecărei
strofe, sintagmele "Flori de plumb" la începutul versului al doilea şi "stam singur" la începutul
versului al treilea din fiecare strofă sugerează o stare de monotonie fără de sfârşit, o oboseală
psihică veşnică.
Cromatica este numai sugerată în poezia "Plumb", prin prezenţa elementelor funerare: veşminte.
Flori, coroane şi plumb, iar olfactivul prin simbolul "mort".
Limbajul artistic. Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic
ce domina aproape întreaga poezie, alternând cu peonul şi amfibrahul. Muzicalitatea este
ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate surdă, terminate în consoane
(plumb/vestmânt/vânl/plumb), de verbele la imperfect (dormea, stăm) şi de cele cu sonoritate
stridentă, onomatopeică (scârţâiau, vânt, strig). Poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în
simbolismul european prin atmosfera, procedee, cromatică, muzicalitate, defînindu-l pe poet ca
fiind "pictor în cuvinte şi compozitor în vorbe" (M.Petroveanu).
Simboluri:
Cavoul este o metaforă a lumii închise, „ punctul ultim al coborârii pe scara antropologică a
imaginarului. ” (Gilbert Durand ), fără posibilitatea de a mai evada. Poetul se află închis în „temniţa
vieţii”, într-o lume lipsită de speranţă, incapabil să răzbată dincolo de graniţele unei transcendenţe a
lumii interioare. Trecerea în nefiinţă sugerează alt infern, cu aceeaşi spaţialitate fără ieşire.
Lumea-cavou are corespondent cu miturile creştine, după cum oamenii sunt „cadavre de ignoranţă”,
fiind capabili să străbată dincolo de textura spaţiului real, aflaţi în imposibilitatea de a-şi transforma
trupul pieritor, supus entropiei, în „corp de lumină”, nemuritor şi mereu tânăr.
Vântul este şi el un cuvânt cu valoare simbolică. Sugerează stihiile. Are o direcţie incertă, adie frigul
originar. Frigul ar putea sugera spiritul. Vântul este singurul element material dinamic, care face ca
monotonia să nu fie totală; el este singurul element „viu”, dar nu pentru a pune viaţa în mişcare, ci
pentru a accentua atmosfera lugubră a morţii, dând întunericului o tentă sonoră macabră.
Emoţia poeziei este declanşată de versul al cincilea, cu care debutează strofa a doua.
„Dormea întors amorul meu de plumb.” Cuvântul întors realizează misterul poeziei. Este vorba de
întoarcerea, cum va spune Blaga, cu faţa spre apus, care înseamnă moarte.
Aripile sunt de plumb, ele reprezentând acel zbor în jos, care înseamnă cădere surdă şi grea, din care nici
ecoul nu se mai poate înălţa.
Eul poetic este reprezentat tocmai prin acest amor de plumb, ce nu mai are capacitatea de a se ridica
deasupra mormântului, semnificând un „înger căzut ” din înaltul aspiraţiilor spirituale.
Dihotomia poet-suflet este perfectă. Conştiinţa poetului este separată de trupul de plumb, îngreunat
peste măsură, fără îndoială rămas într-o stază unde temporalitatea nu mai curge. De aceea aura eterică
a sufletului rămâne în preajma trupului, străbătând toate calvarurile existenţiale.

Lacustră
George Bacovia

Publicată în volumul Plumb, apărut în 1916, poezia Lacustră aparţine esteticii simboliste şi este
semnificativă pentru universul bacovian.
Titlul poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, lacustra reprezenta o locuinţă primitivă, din paleolitic,
temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni. Podul care păstra legătura cu lumea
terestră era noaptea tras de la mal pentru a-i proteja pe locatarii casei de pericolul lumii exterioare. Cu
sens conotativ, titlul sugerează faptul că eul poetic este supus în permaneţă pericolului agresiunii din
partea lumii exterioare, de care se izolează, devenind în felul acesta un însingurat, un prizonier al
propriei lumi.
Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene: dezagregarea cosmică şi regresiunea în
haosul primordial amorf, descompunerea spirituală sub efectul ploii, alienarea fiinţei sub presiunea
materiei copleşitoare, descompunerea lentă a sinelui şi a materiei.
La nivel formal, poezia este alcătuită din patru catrene, dispuse în mod simetric. Construcţia ei este
circulară. Lumea imaginată ca un cerc închis este redată prin repetiţia versurilor: „De-atătea nopţi aud
plouând1, „Sunt singur, şi mă duce un gând/ Spre locuinţele lacustre". Simetria strofei iniţiale şi a celei
finale conferă monotonia.
Imaginarul poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia - reprezintă dezagregarea eului,
tristeţe, monotonie, descompunerea materiei şi lacustra - simbol al limitării orizontului uman.
Strofa întâi exprimă, în mod simbolic, dezagregarea materiei, sub acţiunea unei ploi permanente,
plasată în atemporalitate: „De-atătea nopţi aud plouând". Percepţia unei alunecări în acvatic se face
gradat, de la o reacţie personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacţii cosmice: „ materia
plângând". Căderea ploii acţionează hipnotic asupra „somnului” fiinţei şi a lumii. Astfel, apele din
realitatea obiectivă, „ploaia", se contopesc cu apele visului, subconştientul, ambele având proprietatea
de a descompune, a dizolva. Apele ploii, conştientul, aduc la suprafaţă, din vis „apele profunde” ale
conştiinţei, imaginea „lacustrelor”. Izolarea poetului este exprimată direct: „Sunt singur".
„Aud materia plângând” numeşte entitatea originară,situată dincolo de lume şi dincolo de om, din care
derivă orice fiinţare. Materia în plâns poate fi acel Aum, din gândirea indiană, prezent sub forma unui
suflu sonor, simbolul genezei şi al creaţiei, interpretat de Bacovia în ipostază tragică.
În strofa a doua, este continuată ideea elementului acvatic, prin intermediul unor simboluri precum:
„scânduri ude", „vaV, „pod", „maT. Starea de nevroză, de iritare, provocată în prima strofă de plânsul şi
dezagregarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a doua, sentimente generate de pericolul
iminent: „în spate mă izbeşte-un vaV. Reacţiile instinctuale primează, eul fiind redus la contururile
acestora: „Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la mat. Apare motivul somnului
purtând sugestia morţii, căci somnul bacovian este „un somn întors", care se transformă într-un coşmar.
Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de nelinişte, de singurătate a poetului, prin regresiunea în
„golul istorid" al începuturilor lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin intermediul versului:
„Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc9. Teama de neant produce exasperare, dar şi resemnare în izolare.
Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, „piloţii gref ai lumii lăuntrice prăbuşindu-se sub
acţiunea distrugătoare a apei. Încordarea, întinderea nervilor în mod excesiv preconizează. apropierea
sfârşitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.
Ultima strofă o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care se realizează ca o prelungire a
primului catren: „Tot tresărind, tot aşteptând". Accentul cade pe planul subiectiv, trecându-se de la
universal la individual. Descompunerea este o acţiune liniară şi finită.
Nivelul fonetic; prozodia
Din punct de vedere fonetic, frecvenţa vocalelor a, o,u sugerează plânsul universal, tristeţea metafizică,
ultimele două fiind vocale închise.
Măsura versurilor este de opt silabe, versul este mediu, ritmul iambic. în prima şi în ultima strofă,
monorima se realizează prin intermediul silabei -ănd, ceea ce sugerează bocetul, plânsul cosmic al
materiei. în celelalte două strofe rimează doar versurile al II-lea şi al IV-lea.
La nivel morfologic, se remarcă abundenţa verbelor la prezent: aud, sunt, mă duce, dorm, mă izbeşte,
tresar, mi se pare, se întinde, mă găsesc, simt, se prăbuşesc, ce sugerează permanenţa stării de
dezagregare. Gerunziile: plouând, plângând, tresărind, aşteptând, sugerează monotonia, prelungirea la
infinit a stării de disperare, tristeţea cosmică. Folosirea repetată a verbului aud, dă imaginii poetice o
dimensiune auditivă; plânsul lăuntric devine plânsul întregului univers.
La nivel lexical, cuvintele din sfera semantică a apei: plouând, plângând, ude, val, mal, se organizează în
două câmpuri semantice: ploaia şi lacustra.
La nivel stilistic, se observă prezenţa rară a metaforei: „aud materia plângând".
CONCLUZIA
Prezenţa unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea, plânsul, nevroza, înscrie această
poezie în lirica simbolistă.